Mergi la conţinut

Caniggia

Consigliere
  • Conţinut

    1.114
  • Membru din

  • Ultima vizită

  • Days Won

    15
  • Online

    2d 13h 38m 12s

Caniggia last won the day on 20 Februarie 2016

Caniggia had the most liked content!

Despre Caniggia

  • Grad
    tânără speranţă
  • Data naşterii 07.10.1986

Despre mine

  • Sunt
    Motociclist
  • Locatie
    Bucuresti, Berceni
  • Posesor(oare) de
    Honda Hornet PC36

Metode de Contact

  • Pagina Web
    http://www.cristianscutariu.ro

Vizitatori recenţi

6.897 vizualizări profil
  1. Atâtea zile bune și foarte prin Rusia și eu tot nu m-am învățat minte. Am dormit cu dopurile de urechi și m-am trezit tot așa, motiv de panică. Cum de ce? Pentru că în mintea mea alterată de știrile de la ora 5 aveam impresia că băieții din hostel mă vor lăsa fără tot ce aveam prin bagaje. Mi-e rușine când mă trezesc și văd că deși oamenii sunt la muncă, bagajele mele sunt fix unde le-am lăsat. Adică în mijlocul camerei, probabil oamenii au și fost încurcați de ele dimineață, dar nu a atins nimeni absolut nimic. Eu sunt anormal la cap, nu ei. Nu mi-e foame, mi-e doar poftă de o cafea pe care mi-o fac în bucătăria comună în care o doamnă spală vasele. Cafea instant, dar nu mai contează, sentimentul că azi e zi cu treabă mă face s-o dau shot. Trebuie să rezolv cu motocicleta, cu transportul, e grija cea mai mare pentru că pare destul de complicat transportul ăsta cu avionul. Am vorbit cu Cristina de la firma de transport ieri și am stabilit că azi la ora 10 sunt acolo. E bine, sunt cam la ieșirea din oraș spre sediul lor, doar că trebuie să fac ceva cu Gotze, că nu-l duc la avion murdar în halul ăsta. O conversație via google translate cu recepționera și aflu și de spălătorie, cred că unica, destul de aproape. Asta cu aproape e bine pentru că eu trebuie să duc motocicleta fără benzină, mi-am calculat totul cam la limită și de vreo 50 de kilometri merg pe roșu. Cred că sunt doar vapori la ora asta, dar risc. La spălătorie e coadă, dar când mă văd băieții se face culoar și mi se cere să bag calul în tunel. Apă și spumă, tată! Ce bagaje? Dă peste tot, sunt impermeabile, n-am treabă. Și dacă mașina din fața mea a fost făcută bec în 5 minute, la mine durează vreo 20. Tipul de la spălătorie e învățat cu motocicletele, mă gândesc că nu sunt singurul turist care ajunge la Magadan după câteva mii de kilometri de drum cu praf și noroi. Știe să dea jetul mai de departe în zona radiatorului, știe să nu direcționeze puternic spre instrumentele alea de bord, spre ceasuri. Insistă și în zona scutului, dar acolo parcă s-a cimentat pământul, nu vrea să iasă complet. Înmoaie jegul, bagă spumă, clătește, dar nu e mulțumit. Repetă și mie mi-e cam jenă, sunt vreo cinci mașini care așteaptă în spatele meu, dar băiatul n-are un stres. La a doua spălare iese mai bine, plătesc 200 de ruble cu tot cu șpagă și-i dau spre Cristina. Adresa de pe google maps nu e tocmai bună. Îmi dau seama de asta pentru că ajung la 10:02 la sediul Avia Partner, mă rog, ce cred eu că e sediul Avia Partner și o doamnă aproape că țipă la mine-n rusă. E mișto să nu te enervezi, oricum nu înțeleg, așa că stau acolo și ridic din umeri. Mă vede pierdut și schimbă complet tonul, mă ia de o aripă și mă bagă în birou. Acolo, doi neni care par că vorbesc engleză. Îi întreb de Cristina, dar cică nu există. Hmm! Zic de Avia Partner, zic de transport motocicletă și celui mai tânăr îi beculește instalația. Cică da, dar nu aici. Trebuie să ies din nou la drum și după vreo doi kilometri să fac dreapta, să urc și să fac o stânga și… M-ai pierdut, unchiule! Scot telefonul și îl pun să îmi arate pe hartă, dar e băiat de treabă și are altă idee. Cică să mă iau după el că mă conduce cu mașina până acolo, nu-i problemă. Din nou sunt uimit de disponibilitatea rușilor de a mă ajuta, câți dintre noi am pleca de la birou în timpul programului ca să îi arătăm unui străin unde trebuie să ajungă. La sediul real Avia Partner băiatul ăsta intră ca la el acasă, strigă ceva și iese mulțumit. Cică să aștept, că vine Cristina. Sunt prost și vreau să îi îndes 200 de ruble pentru benzină, dar râde spre mine și-mi dă mâna la o parte. Cică să am ”safe trip”, se suie în mașina cu volan pe dreapta și pleacă înapoi la muncă. Hai c-am dat și de Cristina. O blondă cu ochii albaștri, slăbuță, pe la vreo 25 de ani estimez. Vorbește engleză foarte bine și mă invită într-un birou format din două camere, practit un soi de dispecerat pentru firma asta de transport. Sunt doar doamne și domnișoare acolo, dar ea e singura care vorbește engleză. Cu celelalte mă salut, îmi mai aruncă câte un ”hello” și câte un ”welcome” și chicotesc în rusă. Coffee, tea? Evident, ca peste tot! Ceai, săru-mâna! Cu lapte? Cu lapte! Primesc o ceașcă de ceai, primesc și niște bomboane tip Bucuria și ne apucăm de discuții. Uite eu sunt ăsta, Gotze e ăla de afară și vrem să ajungem la Moscova. Eu mă descurc, dar el trebuie să meargă cu voi. În timpul ăsta Cristina bate la taste, îmi cere actele și îmi explică procedurile. Se face că trebuie să dau jos tot ce e lichid. Adică să scot uleiul de motor, să scot benzina dacă mi-a mai rămas. Apoi să deconectez bateria și să demontez parbrizul. Ah, și din bagaje trebuie să scot tot ce e lichid sau spray. Mă descurc? Mă descurc! Cristina, pe telefoane cu oamenii din Moscova Fata iese cu mine afară și îmi spune că nu trebuie să mă grăbesc, oricum cadrul de lemn în care va fi transportat Gotze o să fie construit diseară, la finalul programului. Așa că dă-i, Scutariule! Bateria merge ușor, știu de la expedierea din Moscova cum se dă jos. La fel și parbrizul. Doar că la ulei e problemă. Scutul ăla care mi-a protejat mie motorul e prins bine de tot și șuruburile sunt destul de greu accesibile. Mă uit la ele ca măgaru’, nu prea știu cum să le apuc. Mă uit, mă învârt, iar după vreo 10 minute apare și soluția. Soluția se numește Maksim, angajat la încărcări/descărcări la depozitul Avia Partner, care vine cu Cristina și primește taskul de a mă ajuta. Nu vorbește rusă, dar ne înțelegem. Eu sunt ajutorul de mecanic, trebuie doar să stau să îi dau sculele în timp ce el se întinde pe jos și îmi desface scutul. Tot el scoate uleiul într-un recipient special, se miră de cât de negru e, apoi se chinuie vreo jumătate de oră să pună scutul la loc. În toată perioada asta Cristina ne mai vizitează de vreo două ori, prima dată să fie sigură că merge treaba, a doua oară să îmi spună că o să plece un pic, dar că ne vedem diseară dacă vreau să văd cum e împachetat motorul, să nu stau cu emoții. Facem schimb de numere de telefon ca să o sun în caz că mai am întrebări. Oricum, cică diseară îmi poate spune și cât mă costă pentru că atunci va fi cântărită motocicleta, iar prețul e la kil. Termin cu Maksim, împart cu el și cu un șofer de TIR din Iran tot ce e interzis la zbor prin bagaje. Maksim pune ochii pe WD40, șoferul de TIR pe spray-urile de uns și curățat lanțul. Autanul nu-l vrea nimeni, deci îl arunc. Am și tuburile cu CO2 pentru umflat cauciucuri, merg tot la șoferul de TIR. Spray-ul cu piper pentru autoapărare? N-are nimeni nevoie de el, e prea de femei. Îl ia Maksim și i-l duce unei doamne de la birouri, cică ea s-ar putea să aibă nevoie de așa ceva. În timpul ăsta îi dau un SMS Cristinei să o întreb dacă Maksim trebuie răsplătit în cașcaval pentru că m-a ajutat. Spune că nu, că de aia e angajat acolo. Insist, zic că a fost băiat de treabă și întreb dacă 500 de ruble e o răsplată ok. Zice că da, că e foarte ok. Bun, ne vedem diseară! uleiul vechi, negru La Magadan e o vreme impecabilă. Cer senin, soare, iar temperatura nu sare de 22 de grade. E, practic, ceea ce-mi doresc eu de la viață. Mai puțin partea cu mersul pe jos, căci Gotze rămâne la depozitul oamenilor cu tot cu bagajele sale, așa că o iau la pas spre hostel. Și nu-i aproape, sunt vreo doi kilometri jumate de mers pe marginea drumului principal, că trotuare nu-s. Ajung leșinat și tot leșinat pic într-o forță de somn, obosit după orele petrecute la pregătit motocicleta. Mi-am asumat că ziua de azi e sacrificată pentru treaba asta, așa că nu regret că n-apuc să văd Magadanul. Mă trezesc pe la 4 jumate, trag o tură la supermarket să-mi iau chestii de sandviș, mănânc și aștept un semn de la fată. Mi-a zis că ei termină programul pe la 5-6, dar că mă sună ea când trebuie să vin. O face la ora 6 și îmi spune că Maksim se poate apuca de treabă, că și-a terminat programul și că rămâne să rezolve și motocicleta mea. Până când ajung eu la ei, adică în jumătate de oră, omu’ meu e aproape gata. I-a făcut o super cușcă de lemn lui Gotze, motocicleta stă pe cricul central, are roțile ancorate și blocate între scânduri, bagajele sunt învelite în plastic și puse stânga-dreapta, urmează să învelească toată cușca în folie și aia e. O urcăm și pe cântar, totul are 364 de kile, așa că ceea ce calculasem eu e complet aiurea. Nu o să mă mai coste 700 de euro, așa cum speram din tot bugetul de om aflat pe drum spre casă, ci aproape 1000. Bine, suma oricum e foarte mică dacă stau să mă gândesc că trimit o motocicletă cu avionul vreo 10.000 de kilometri. Dar e mai mult decât anticipasem eu pentru că, fraier fiind, nu m-am gândit să pun la preț și greutatea finală, cu tot cu bagaje și cadrul de lemn. Problema e că ăștia o mie de euro, în ruble evident, trebuie să îi plătesc cash. N-au POS, n-am altă variantă. Așa că aștept să termine Cristina programul, apoi ne urcăm în mașina cu care vine prietenul ei și mergem în oraș în căutare de bancomat. Ajungem, scot miliardul de euro, i-l dau, și… gata! Nu-mi trebuie chitanță, acte, documente? Nu! Te duci cu pașaportul la depozitul partenerilor noștri din Moscova și îți vor da motocicleta! Huh?!?!!!?!?!?? Da! Păi… Adică vă las motocicletă de mii de euro, plătesc încă vreo mie pe transport și… mergem pe încredere? Da! Îmi spune asta cu cea mai limpede expresie a feței pe care v-o puteți imagina. Încep să cred că sunt eu cel absurd și… cred că sunt. Îmi impun să nu pic iar în partea de paranoia, să nu-mi imaginez că vrea lumea să mă jefuiască. Ne urcăm în mașină, mă lasă la hostel și… la revedere! Cică s-o mai sun dacă am întrebări, oricum o să îmi zică ea când pleacă motocicleta mea din Magadan. Trebuie vreo 3-4 zile ca să primească aprobările pentru transport de bunuri periculoase, apoi decolează. Nici poze n-am făcut din cauza stresului. Magadanul, pe seară, aproape de apă Ajung în cameră, da-s cam palalila. Bine, bine. Înțeleg că e lumea de treabă, dar chiar să nu îmi dea un bon? Un bilet de autobuz pe care să scrie că le-am lăsat o motocicletă aproape nouă acolo? Îl abordez pe Vlad din Moscova, omul râde un pic de mine și mă lămurește. Cică e Rusia, se merge pe încredere. Vede însă că-s cam neliniștit și mă sfătuiește să îi sun și să le cer ceva, un act, că nu o să fie problemă. Așa că îmi adun curajul și, pe la nouă seara, îi dau un mesaj Cristinei și o rog să mă ajute cu asta. Mi-e jenă, dar răspunsul e la fel de limpede ca atunci când mi-a spus că nu am nevoie de acte. ”Da, sigur că îți dau dacă vrei. Vino mâine dimineață la noi și îți pregătesc actele”. Mă simt prost din nou, dar na… O lună și ceva n-a fost suficient de mult timp ca să mă învăț cu felul mișto al oamenilor de aici. Mă culc într-o nouă mini-petrecere. Băieții s-au întors de la muncă și și-au reluat programul. Unu e cu televizorul, altul cu chat video cu gagica, unii beau cafea, alții ies la țigară. Îmi pun dopurile și mă bag la somn, am încredere în ei ca-n poliție! Am rezolvat un avion azi, mai am unul de rezolvat mâine. Și aici e aiurea, văd că prețurile sunt uriașe în perioada asta, de două ori mai scumpe față de ceea ce mă așteptam. Ori asta nu-i bine. Wow, Benzar! Și România a naturalizat singurul brazilian care nu știe fotbal Vezi articolul integral
  2. Nu că plec, zbor din Susuman! Azi e ultima zi din Drumul Oaselor, am vreo 640 de kilometri până la Magadan și plănuiesc să nu mă opresc în altă parte pentru somn. Doar că drumul se simte, oboseala, uzura, toate se simt. Și pe mine, mă trezesc diminețile ca moșnegii, am nevoie de încălzire ca să o iau din loc, dacă aș avea niște unguente, niște alifii cu miros de mentol le-aș folosi. Se vede și pe echipament, geaca mea nu mai e neagră cu alb și albastru, e gri-praf. Dar cel mai bine se vede pe motocicletă. Gotze, săracu’, e acoperit de noroi peste tot. Și noroiul ăsta, mama lui, se face precum cimentul când se usucă. Farul e aproape blocat, semnalizatoarele nu se mai văd, parbrizul e deja mat, toba, scutul și jantele sunt acoperite de cimentul ăsta. Noroc că-i o motocicletă care arată mai bine murdară. Problema e alta, lanțul meu e gata. Adică nu-s expert în lanțuri, nici măcar în lănțișoare, dar ăsta e pilaf. Nu doar că are burtă, deci e clar lărgit, într-o parte face S-uri, e îndoit în stare de repaus, n-am văzut în viața mea așa ceva. Mi-e cam teamă, în zona asta mă sincer îndoiesc că voi găsi lanț de BMW dacă se rupe ăsta, dar înțeleg de la prietenul Drăgan din România că în cel mai rău caz o să sară, de rupt nu se rupe. Mă mai uit o dată la el, mie-mi pare că dacă strănut spre el se va dezintegra, dar mergem pe încredere. Dacă voi ați mai văzut așa lanț…. Am un spor nemaivăzut. Mă ajută și starea ok-ish a drumului, tot pământ pietruit și fără prea multe gropi, și îi dau spre ceea ce cred că e ieșirea din munți. După vreo 100 de kilometri apare și prima benzinărie, iar aici încep calculele. Povestea-i ca la Moscova, nu trebuie să ajung cu benzină în rezervor la Magadan, nu o primesc ăștia în avion. Deci am un rezervor plin din care am făcut 100 de kilometri și mai am 7 litri în canistră. Teoretic, după calculele mele, dacă fac plinul aici și nu mai alimentez deloc pe drum, ce am în canistră ar trebui să îmi ajungă 550 de kilometri. E o benzinărie cu o singură pompă, benzină de 92 desigur, dar cred că e nouă, aparatura e incomparabil mai modernă față de vechiturile la care am alimentat până acum. Îi zic doamnei ce vreau să pun, dau să plătesc și o văd că face ochii mari când mă vede că scot un pumn de bănuți din buzunar. E încântată, probabil n-are să dea rest oamenilor și mă roagă să îi număr fiecare bănuț pe care îl am, să plătesc cât mai mărunt posibil. Facem și așa, ba îmi mai rămâne să îi mai și schimb 100 de ruble în mărunt, și mă grăbesc spre destinație. Cea mai modernă benzinărie cu cea mai scumpă benzină Se cunoaște că merg către apă, chiar dacă e cam capătul planetei. E din ce în ce mai multă civilizație, în sensul în care orășelele nu mai sunt părăsite chiar toate, sunt semne de viață și în sate, iar exploatările miniere se înmulțesc. Asta înseamnă că se înmulțesc și camioanele care ridică praful de pe lume în aer, așa că pe la jumătatea distanței mă opresc la un Kafe. Unul serios, cu de toate, chiar dacă foarte scumpe. Îmi iau un fel de șnițel de pui, dar homemade nu semipreparat, niște cartofi fierți, o plăcintă cu mac, o cola și un snickers. Și o apă, ca să fie 550 de ruble în cap. Mănânc cot la cot cu șoferii cisternelor care transportă combustibili pe drumul ăsta, de la benzinărie la benzinărie. Și cu cei care călătoresc în maxi-taxi-uri. Se mănâncă în liniște, mai e câte un nene care își soarbe ciorba, dar în rest e liniște și ne uităm la desenele alea animate cu leul mic și leul mare prin junglă. Dublate în rusă, evident, e foarte greu să găsești în afara orașelor mari programe care să conțină altă limbă. Șoferul de TIR cu care vorbisem zilele trecute avea mare dreptate. Au fost zile în care după 250-300 de kilometri eram praf, parcă mă bătuse cineva. Azi, probabil și pentru că se apropie destinația, am 400 și merg de parcă abia am plecat. Motocicleta nu cârâie, nu mârâie, face ce trebuie să facă așa că mă duc tare spre Magadan. O ultimă oprire fac într-un pustiu în care mi se tot pare că se aude un mormăit din boscheți. Îmi tot aduc aminte de urși, de faptul că Max din Yakutsk îmi spunea că ăsta e ”bear land”, dar pun totul pe seama oboselii. Asta nu mă împiedică să mă uit peste umăr la fiecare jumătate de minut în timp ce golesc canistra în rezervor. Peisaj normal la Kafe-uri. Eu și TIR-urile Vin și ultimii 150 de kilometri, cei care sunt asfaltați, dar în prima parte asfaltul e prost tare, aș fi preferat pământ. Mă opresc în Palatka, dau câte 10 ruble unor copilași de 5-6 ani care m-au abordat în fața supermarketului în care mă odihnesc pe scări, și încep cu telefoanele. Întâi la hostelul din Magadan unde patul în camera de șase oameni e nouă euro pe noapte. Se rezolvă. Apoi companiei care ar trebui să se ocupe de transportul motocicletei de la Magadan la Moscova. Îl sun pe nenea cu care am vorbit prin mailuri, canci! Răspunde un robot și mi se pare că vorbește în chineză, deci domnul Oleg s-ar putea să fie plecat din Rusia. Am pus-o dacă-i așa. Îmi aduc aminte că Vlad din Moscova s-a interesat și el de compania asta și a vorbit cu ei la telefon, așa că îl abordez pe WhatsApp pentru un contact. Îmi dă un număr și îmi spune că există o Cristina care vorbește engleză. Sun, mulțumiri Serghei pentru gestul de a-mi reîncărca cu 350 de ruble contul, și răspunde o doamnă care când mă aude cu engleză strigă ”Crisss!”. Cristina stăpânește bine limba, îi explic despre ce e vorba și mă întreabă când vreau să vin. E târziu azi, deci rămâne pe mâine la ora 10 dimineața. Cel puțin la telefon totul pare parfum, sper să rămână așa. Asfaltul devine tot mai bun pe măsură ce Magadanul se apropie, iar cu vreo 80 de kilometri înainte, adică după Palatka, se face chiar foarte bun. Am niște mici urcări și niște coborâri de excepție, Drumul Oaselor se termină (de fapt începe, construirea lui a început de la Magadan și a continuat spre vest, spre malul drept al Lenei) într-un mare stil. Începe deja să îmi pară rău că s-a terminat, dar n-am timp să mă gândesc. Urc un deal și… MAGADAN!!!!! Indicator mare, colorat, special făcut mă gândesc pentru cei care călătoresc până aici. Mă bucur în cască, strig puțin, îi trag două-trei palme prietenești lui Gotze care mârâie sub mine din cauza lanțului praf și opresc pentru poze. Gata! S-a terminat Drumul Oaselor, am reușit să ajung aici. A fost chinuitor doar din punct de vedere fizic pe anumite porțiuni, în special până la Khandyga. Dar peisajele incredibile au compensat totul, ba au adus și un plus uriaș. E ciudat sentimentul de ”departe”, probabil dacă ești mai normal la cap îți dăunează un pic bibilicii să stai atât de departe de orice, să mergi sute de kilometri printr-o sălbăticie care nu e atinsă în afara drumului și a lucrărilor mici din jurul acestuia. Dar pentru mine, de fiecare dată când mi-a fost greu, rezolvarea a venit gândindu-mă la cei care au fost forțați să sape zeci de ani prin sălbăticia Siberiei, ierni geroase și veri ploioase, pentru a termina cei aproape 2000 de kilometri. Din nou, Max avea dreptate. Drumul ăsta are suflet, milioanele de oameni care au murit în zonă au lăsat ceva important în urmă. După munții ăștia e Magadanul! De sus, de la Mask of Sorrow Magadanul de sus, coborând spre apă, se vede frumos. Sigur, tot blocuri, însă arată mult mai bine decât orașele pe care le-am văzut până aici. Incomparabil. E mai aerisit, mai mult verde, iar golful care se vede în zare pare mișto. Imediat după intrare fac o dreaptă și urc vreo doi kilometri până la Mask of Sorrow. E o sculptură uriașă de piatră care are forma unei măști, unei fețe, care lăcrimează. A fost construită tocmai pentru a comemora suferința celor care au fost prizonieri în gulaguri și care au muncit la Drumul Oaselor și în minele din Estul Îndepărtat. Pe pietrele din jur, am văzut în filme mai vechi, sunt gravate simbolurile religiilor diferite pe care le-au avut prizonierii, însă eu n-am mai văzut asta acum. Mask of Sorrow, Magadan E deja seară și, apropo, sunt la +8 ore față de București, nu la +7 așa cum credeam. Revenirea o să fie nasoală rău, dar până atunci îmi iau în primire hostelul. E o clădire relativ nouă, chiar la intrarea în primul rând de blocuri. Îl văd pe dreapta și, chiar înainte să iau virajul, văd urmările unui accident rutier înspăimântător care s-a întâmplat acum maximum jumătate de oră, dacă nu mai recent. E o mașină lovită, alta răsturnată, aiurea. La recepție o doamnă care nu știe engleză, dar ne înțelegem. Are patul liber și îmi arată o cameră în care nu e nimeni, dar sunt semne că toate celelalte locuri sunt ocupate. Sunt rufe la întins pe niște funii legate între scândurile paturilor suprapuse, bagaje aranjate pe margine, pe lângă pereți. Niște căni cu ceai și cafea zac nespălate pe raft, probabil de dimineață, iar mirosul… ei bine, mirosul mă face să cred că stau în cameră cu niște băieți care lucrează la drumuri și poduri. Vine și confirmarea în jumătate de oră, atunci când un microbuz îi debarcă în fața hostelului. Băieți tineri, maximum 40 de ani, care salută la intrare și populează imediat camera. Se dezbracă de hainele de lucru, se duc la dușuri și la mâncare, apoi revin în cameră. Nu știu cât de grea o fi munca lor, dar nu par deloc rupți. E deschis singurul televizor din cameră, o chestie mică, mică de tot pe care o urmărește doar un singur nene, cel mai bătrân dintre ei. Se uită la niște filme rusești, niște drame cred. Se împușcă unii, apoi ea fuge pe o stradă plină de bălți uitându-se în spate pe un fond muzical alert. E trasă într-o scară de un Igor care o duce într-un apartament comunist, îi dă ceva fierbinte de băut și o pune să mănânce, totul în timp ce el privește-n jos pe stradă de după perdea, să nu fie reperat. Nenea blond care se uită e pierdut, atras de film, nu mișcă. Restul băieților stau fie pe telefoane, au un fel de Tinder rusesc în care dau stânga-dreapta și își arată capturile unul altuia. Se și iese la fumat, cam la fiecare 20 de minute, se ascultă muzică, e viață. Doar că e viață până pe la 12 noaptea, iar eu sunt cu doi la viață, așa că folosesc dopurile pentru somn. Am ajuns și la Magadan, sunt foarte satisfăcut! Dar grijile și poveștile sunt departe de a se fi terminat. Am de organizat transportul motocicletei, am de organizat transportul meu, plus drumul de la Moscova spre casă. Mâine o să fie o zi interesantă. Est, spre Siberia #22 - Orașele abandonate ale pustiului din estul îndepărtat. Dorm în unul dintre ele
  3. La 06:30 sforăitul colegului de cameră din Ust-Nera îmi declanșează alarma. Nu a telefonului, a creierului. Mă trezesc aproape speriat, omul sforăie de parcă anunță un cutremur. E ok, nu e ca și cum mai aveam mult de dormit. Azi e zi scurtă, aproape 400 de kilometri până la Susuman, însă în zona asta a lumii nu contează numărul kilometrilor. Mi-a zis-o un șofer de TIR zilele trecute la un popas. M-a întrebat cât merg pe zi și i-am zis că vreau o medie de 500. S-a uitat ciudat și mi-a zis că nu pot să îmi fac o astfel de medie, numărul de kilometri îl dă doar starea drumului. Mi-a mai zis că până la Magadan o să am zile în care după 300 de kilometri voi fi rupt și zile în care voi face 600 fără probleme. Câtă dreptate avea! Cobor să fixez bagajele pe un Gotze care sforăie și el, săracu’, în parcarea în care boss-ul plătit cu 200 de ruble l-a vegheat peste noapte. Torn jumătate de spray de Autan pe mine, peste haine, păr și față, și reușesc să țin țânțarii la distanță. Mă umplu de noroi cu montarea genților laterale și sunt bătut pe umăr de cineva. Mă întorc și… colegul sforăitor. E vesel și vorbăreț. Îl cheamă Serghei și îi place de Gotze, cica ”BMW good!”. Mă întreabă dacă îl las să îi facă poze și îi dau acceptul. E timid, dar prinde curaj când îi zic că e OK dacă se urcă pe motocicletă să îi fac eu niște poze. Serghei e băiat, are un Samsung S8 cu display-ul spart pulbere și cică merge la Magadan și el. Dar merge cu maxi-taxi, nu cu mașina lui, iar de la Ust-Nera îi vor da direct, fără oprire de somn. În timp ce mă conversez cu Serghei în puțina engleză pe care o știe, mai primim un oaspete. O doamnă trecută de 50 de primăveri se bagă în seamă. ”Am auzit fără să vreau că vrei să vezi orașul părăsit de lângă Susuman, așa e?”. Așa e, doamnă! O cheamă cumva, dar vrea să i se spună Masha. E franțuzoaică și călătorește de o lună prin Siberia, mai are de gând să stea două luni cică. Ea a plecat de la Magadan, a zburat acolo mă gândesc, și o ia în sens invers tot cu maxi-taxi. Îmi spune și despre Kadykchan, orașul abandonat, dar îmi zice că a fost greu și cu mașina pe acolo, cică a plouat mult în zonă și sunt niște cratere cu apă în care mașinile cu care era grupul ei au intrat până la capotă în apă. Hmm, vom vedea. Alimentez la ieșirea din oraș, fac un plin cu ochi, și dă-i. Peisajele sunt fabuloase din nou, am și soare frumos azi. E pustiu ca până acum, dar sunt munți golași, o grămadă de râuri peste care rușii au construit poduri de fier și beton ce par sănătoase, doar drumul e cam prost. Prost… E pământ bătătorit pe urmele roților de la camioane, însă sunt foarte multe gropi și e extrem de neplăcut, îmi zguduie capul încontinuu. Unde nu e pământul ăsta e pietriș mare, la fel de neplăcut. Dar sunt și niște peisaje de-ți stă ceasu’. Serios, e incredibil de frumos, iar frumosul ăsta pentru mine e accentuat, subliniat de nivelul uriaș de… pustiu. Nu e absolut nimic, asta e altă treabă pe care ar fi trebuit să o știu. Între Ust-Nera și Susuman nu e absolut nimic, ce e pe hartă, pe Google Maps, e fals. Adică ce e trecut acolo drept oraș, așezare de oameni, pe traseul ăsta e, de fiecare dată, ceva părăsit. Sunt niște sate mai mari, cu case și un bloc sau două, dar abandonate. Nu e nimeni, nimic. Și mai grav, nu e niciun Kafe și nicio benzinărie. Și dacă Gotze e băiat și azi consumă 4.1 l/100km ca să ajung cu un plin la destinație (cu emoții!) eu nu am fost băiat. N-am mâncat nimic de dimineață și sunt nevoit să aștept vreo opt ore ca să bag ceva-n gură, pe drum cum vă spuneam nu e absolut nimic! Aici a fost un Kafe la un moment dat Mă uit pe hartă într-o pauză de băut apă, că altceva n-am, și văd că mai e puțin până la Kadykchan, orașul abandonat. Iau două curbe, drumul pare un pic ud și o las mai ușor, la timp cât să opresc pentru ceva ce n-aș vrea să văd. Un pârâu n-a mai avut loc în albia lui și a spart drumul, am de trecut o apă tulbure, adâncă de vreo 15-20 de centimetri, care curge cu viteză. O iau la picior și pare că merge, prost e că la fund e mâl. Aștept să treacă o mașină, să testeze situația, iar într-un sfert de oră un maxi-taxi îmi arată cum să fac. Bag în viteza întâi, iau serios de gaz și trec deși spatele alunecă rău chiar în mijlocul șuvoiului. Nu-s periculoase trecerile astea, n-am ce păți dacă scap motocicleta pe o parte, însă mi-e o teamă de ele de mor. Oricum, apa asta nu era aici acum câteva zile, a avut dreptate Masha cu ploile în zona asta. extorsiune Ajung la drumul care face stânga spre Kadykchan. Orașul ăsta are o poveste super interesantă. A luat naștere, ca aproape orice în zona asta, în urma eforturilor deținuților din gulag și a fost ridicat ca un orășel cu de toate ca să adăpostească lucrătorii din minele de cărbune. A avut câteva mii bune de locuitori, era acolo un spital, o grămadă de blocuri, școală, clădiri administrative, un părculeț, tot tacâmul. Totul până când după o explozie în mină, acum vreo 20 de ani. Au murit câțiva mineri atunci și autoritățile au luat decizia să închidă toate minele din zonă și să mute oamenii în alte locuri pe banii statului. Ușor-ușor lumea a părăsit Kadykchan și acum e o fantomă. În afară de ce aveau prin casă mai de preț, deci nu multe, oamenii au lăsat totul locului. Încerc o intrare pe care mi-o arată Google Maps și ajung la un pod de lemn complet rupt. Hmm, nu se poate. Mă întorc la drumul principal, la Kolyma, și mai merg câțiva kilometri până la ceea ce pare intrarea principală în Kadykchan. Și de acolo începe haosul. E plin de cratere pline cu apă. Pe unele le pot evita fix pe margine, pe altele nu pot și trec cu grijă pe unde e apa mai mică. Fac așa la primele zece până când ajung la vreo 300 de metri de oraș, de primele blocuri. E momentul în care sinistrul din față îmi intră sub piele, nu știu dacă vă puteți imagina sentimentul, iar craterele cu apă pe care le mai am de trecut nu par deloc îmbietoare. Mi-e treamă să nu rămân blocat cu motocicleta în ele și aici sunt la câțiva kilometri de drum, dacă nu apare vreun turist curios nu trece nimeni să mă ajute. Încerc apa cu un băț, e adâncă și mâloasă, așa că renunț. Fac niște poze din depărtare, mi-e ciudă tare că nu pot intra, însă mă întorc. Kadykchan Kadykchan, de departe Ajung în Susuman și e aproape la fel de creepy ca-n Kadykchan. Cred că e și mult mai mic, dar pare la fel de părăsit. Intru pe singura stradă civilizată, întreb de un hotel și sunt trimis undeva spre ieșire, la drumul principal. Clădirea hotelului e… să spunem că dacă eram în România n-aș fi dormit la așa ceva niciodată, sub nicio formă. Însă am învățat că în zona asta e altfel. Înțeleg și accept că sunt atât de izolat de lume și că oamenii ăștia trăiesc atât de departe de cei cu condiții pe care noi le considerăm normale încât nu mai fac mofturi. Orice are pat e bun. Urc la etaj și primesc o cameră doar pentru mine contra sumei de 1300 de ruble. E curat, așa cum sunt absolut toate de până acum indiferent de cât de ruină e clădirea, dar baia și dușul sunt la comun. Plătesc, apoi cobor la Kafe-ul de la parter să mănânc. Intru și… surpriză! Serghei și vreo alte cinci persoane mănâncă tot acolo, sunt în popas în drumul spre Magadan. Ne salutăm din nou, râdem, și comand ce și-a luat și el. Adică piure de cartofi cu un fel de chiftea căreia rusoaica îi zice cumva ca și cum ar spune ”cotlet”. Plus o salată mică de mocrovi, fasole verde și ardei gras. Plus un pahar de compot, totul vreo 250 de ruble. Mănânc și mă uit pe pereți, nu pot verifica lucruri pe internet pentru că-n Susuman nu prea e. Adică e, dar e Edge, dacă mai țineți minte. În unele cazuri, așa cum mi-a explicat doamna de la hotel, au și 3G, dar foarte rar. Ei bine, eu nici măcar Edge nu am, o discuție interesantă pe un grup de WhatsApp în care s-au sharuit vreo 500 de poze în câteva ore mi-a consumat traficul inclus, nu mi-a trecut prin minte să dezactivez download-ul automat la poze. Ce om normal la cap se gândește că cineva poate să trimită sute de poze într-o zi. Deci nu mai am net deloc, dar îmi vine o idee. Înainte să se urce în maxi-taxi și să plece, Serghei poate fi folositor. Îi arăt mesajul primit de la MTS, vede și îmi zice și el că am rămas ”no money”. Îi flutur pe la nas 350 de ruble și îl întreb dacă nu îmi poate încărca de pe telefonul lui. Serghei acceptă fericit, îmi bagă 350 de ruble în cont și pleacă. Hotelul meu din Susuman Centrul din Susuman Eu dorm la etaj, Gotze doarme la stradă în fața clădirii ce pare părăsită, dar n-am nicio emoție. Adică ce i se poate întâmpla? Să îl zgârie careva? Să îl lovească? Nu cred, dar am casco. Să îl fure? ? Să îl fure și să facă ce cu el? E mijlocul pustiului, e imposibil să îl valorifice în vreun fel pe o rază de multe mii de kilometri. Somn, mâine sunt 650 de kilometri până la Magadan. Est, spre Siberia #23 - Magadan! Unde șoseaua se oprește în apă și unde s-a terminat Pământul Est, spre Siberia #21 - Zăpadă, 5 grade, noroi cât casa și cea mai frumoasă Siberie de până acum
  4. Domnu’ soțu’ lu’ doamna Nina e un pic cam prea punctual. La 6:45 e la ușă, deși stabilisem ora 7. Îl înțeleg într-un fel, săracu’, l-a trimis doamna Nina să mă ajute cu bagajele fix când avea ieșire la pescuit pe Aldan cu prietenii, ori ora 7 la pescuit e cam când a trecut tot farmecul. Dar omul e amabil, mă ajută să încărcăm bagajele în ”russian jeep” și îi dăm spre garaj. Insist să plece, îi explic că durează vreo 25 de minute să montez totul pe motocicletă, ne luăm la revedere și dus e. Azi e zi lungă, sper să iasă bine. Teoretic aș vrea să ajung la Ust-Nera, cel mai nordic punct pe care îl voi atinge în această călătorie, adică vreo 550 de kilometri de mers. Mă bazez că pot atinge cifra asta, cu toate că ultimele zile pe Drumul Oaselor m-ar contrazice, pentru că toți spun că șoseaua devine mai bună. Plec din Khandiga după un plin de benzină și constat că lumea a avut dreptate, ieșirea din oraș se face pe un macadam mișto de tot, compactat bine, merge să-i dau și 80-100 km/h. Nu vreau să jignesc pe nimeni, respect toate meseriile și le înțeleg pe toate, însă e o scandare pe stadion cu ”cea mai proastă meserie este în Jandarmerie”. Nu-s de acord, cea mai proastă meserie e în meteorologie! Fără niciun dubiu, sunt bani pe jos, doar te prezinți la muncă și încasezi cașcavalul. Prognozele meteo de pe cele mai importante site-uri de profil din lumea asta nu au nicio legătura cu realitatea de aici. Dar niciuna. În ziua în care am stat în Khandinga era anunțată ploaie, a fost soare și cald. Azi toți anunță soare și cald, fără un nor pe cer, afară-i ca-n melancolia lui Bacovia. Știu șobolani care ar fi invidioși pe nuanța de gri a cerului. Deci… meteorologie! Peisajul se schimbă destul de rapid. Și devine superb. Prima sută de kilometri e frumoasă, dar se încadrează în peisajul pe care l-am mai văzut. Apoi… Apoi văd primii munți și, la cum arată orizontul, n-am cum să-i ocolesc, voi trece prin ei. Șoseaua pustie, doar cu un camion care vine din sens opus cam la fiecare 45 de minute de mers, urcă șerpuit și lin până când începe să fie tot mai frig. Dar nu frig ca-n Khandiga, la 15 grade, frig de 9 grade Celsius. Probabil e de la râurile pe lângă care e construită șoseaua asta. Fac primul popas de băut apă și mă uit în zare, la drumul care urcă prin munți. E iulie și sunt 9 grade! Adică o temperatură pe care deținuții din gulaguri o așteptau, mă gândesc, e cam cel mai bun lucru la care se puteau aștepta în prizonierat. Eu am costumul moto care mă protejează cât de cât, merg cu mânerele de la ghidon încălzite și parcă tot nu-i perfect. Cum o fi fost să ai pe tine niște zdrențe din cânepă, o pălărie, un târnăcop în spate și să spargi piatră înghețată în mijlocul Siberiei pentru că… pentru că ai avut ghinionul să faci parte din masa de oameni pe care nea Stalin a văzut-o drept periculoasă. Și asta vara. Nu îmi pot imagina ce se întâmpla în restul anului, iarna la minus 50 de grade, toamna când ploile inundă absolut totul în jur iar țânțarii sunt cu miliardele. Russian Jeep care merge cu benzina de 80 Schimbarea peisajelor Verde care face Anglia sa plece acasa de rusine E motivul pentru care, orice s-ar întâmpla, nu am să mă enervez din cauza condițiilor de mers pe Drumul Oaselor. Vorba lui Max, drumul e un cimitir, are suflet. Sunt avertizat de domnu’ soțu’ lu’ doamna Nina încă de la plecare că benzinărie nu există până la Kyubeme, adică la 320 de kilometri. N-am emoții, cu un rezervor fac 350 de kilometri fără să merg la economie, mai am și canistra, dar parcă-mi tremură un pic picioarele când văd cum intră pe rezervă și se aprinde becul într-un pustiu în care nici musca nu bate. Dacă n-or avea benzină la Kyubeme? E capăt de drum? Că nici de la Kyubeme la Ust-Nera, încă vreo 250 de kilometri, nu mai există benzinărie. Până acolo mă mai lupt un pic și cu noroiul, apoi am de gestionat singura trecere de apă de până acum. E la capătul unei zone chinuitoare, în care temperatura coboară până la 5 grade Celsius, e multă zăpadă în albia râului, plouă și nu pot să merg tare pentru că pe jos alunecă. Verific apa mai întâi la picior, ghetele îmi sunt complet impermeabile și sunt destul de înalte. Apa e limpede, asta e bine, înseamnă că n-a plouat mai sus și nu va fi mare. Nu e, în cel mai adânc loc are 30-40 de centimetri, deci merge. Mă urc pe motocicletă, o iau ușor și trec fără nicio problemă, deși lovesc niște bolovani mari pe fund. Înainte de popas e un reper important. Drumul face dreapta spre Tomtor și se tot duce. E ”Old Summer Road”, o porțiune din Drumul Oaselor care acum e abandonată în cea mai mare parte a ei, din câte înțeleg. Drumul e extraordinar de dificil, nu mai există prea multe poduri, sunt multe mlaștini, treceri de apă, noroaie până în gât și, cel mai nasol, e complet părăsit și pustiu. Adică cine se bagă pe acolo trebuie să fie atent că, în caz de nasoale, nu trece niciun Kamaz să-l salveze. Drumul a fost făcut de câteva ori în anii ăștia de motocicliști, cu vremea favorabilă alături și cu niște skilluri pe care eu nu le posed poate fi făcut. Ah, și cu o motocicletă ușoară, dacă mergi cu un F800GS cu 40 de kile de bagaje poți să te numești mama motociclismului mondial și n-ai nici cea mai mică șansă, la cum am tot văzut imagini din zona aia. Kyubeme vine la fix. Fix când rămân fără benzină, fix când mi-e mai foame. Numele ăsta nu-i al unui sat, așa cum credeam eu. Kyubeme e doar un popas în care sunt trântite niște containere. Unul e cel în care stă nenea care dă drumul pompelor de benzină, altul e un Kafe, iar altul e din câte aud loc de dormit. Bag benzina cea mai bună pe care o au, benzină de 92, apoi lipesc și eu două stickere pe containerul pe care lipește absolut toată lumea. Văd multe stickere ale oamenilor pe care îi cunosc, despre care am citit sau pe ale căror aventuri le-am urmărit în ultimii ani. La Kafe, belșug! Micul container are vreo patru mese dintre care două-s ocupate. În bucătăria pitică sunt trei femei care toacă, fierb și prăjesc de zor. Mi-e frig și foame, așa că nu ne uităm la bani. Cu uriașa sumă de 450 de ruble, adică vreo 30 de lei, primesc o ciorbă de varză excelentă, o tocăniță de cartofi cu carne de vită demențială, o plăcintă cu mere și un ceai fierbinte cu o felie de lămâie. Ling farfuriile de plastic și ies să-mi beau ceaiul afară ca să eliberez masa. Sunt abordat imediat de o grămadă de trecători cu o grămadă de întrebări. Dar vine și o propunere. Un nene mă întreabă unde dorm diseară, îi zic de Ust-Nera, apoi spune că are el de închiriat o cameră. 1200 de ruble plus 200 garajul, dar cică am apă caldă, tot ce vreau. Îi iau numărul de telefon și rămâne să îl sun când ajung, el pleacă cu mașina în curând în aceeași direcție. 5 grade, calitate superioara Ce e alb acolo e zapada, nu cocaina Stickerul “Est spre Siberia” la Kyubeme Mario Gotze, mandru la Kyubeme Cea mai buna masa Drumul până la Ust-Nera începe cu o zonă în lucru, se toarnă pământ și e atât de moale încât aproape cad. Aici nu mai merge aia cu ”dă-i tare!”, roata spate a intrat jumate în pământul care nu e încă tasat, noroc cu băieții de pe excavatoare care mă împing. Apoi devine bun, însă plouă și e frig rău. Cred că toată ziua am mers doar pe temperaturi în jurului lui 10 grade. Și ploaia nu e bună, am fost inspirat să scot pentru prima dată din bagaj mănușile GS Dry, îmi degerau degetele de la mâini chiar și cu încălzirea în ghidon pornită. Ploaia nu e bună și pentru că atunci când mai trece câte un camion din sens opus mă face terci. Viziera căștii se face neagră brusc de la noroiul ridicat, iar după fiecare astfel de întâlnire trebuie să cobor să șterg farul motocicletei, lumina nu mai bate deloc prin stratul gros de nămol. Toată motocicleta e plină de noroi, bagajele sunt acoperite, numărul nu se mai vede. Dar nu mă deranjează, e Drumul Oaselor, nu se dau puncte pentru look aici. De la Kyubeme la Ust-Nera sunt două treceri prin munți, cu serpentine. Prima o fac pe ploaie și noroi și îmi displace. O văd și pe a doua în depărtare, dar mai văd ceva. Ceva ce n-am văzut toată ziua. Undeva deasupra muntelui pe care trebuie să îl urc în vreo, estimez eu, 20 de kilometri, se termină gri-ul și apare albastrul. Se vede și soarele, iar drumul e drept până acolo. Îmi pierd răbdarea și ridic viteza, merg cu 100 constant și e bine, singurul inconvenient e că atunci când trec prin bălți apa se ridică până la gât. Două curbe largi și gata! Soare și 15 grade, superb! Opresc să savurez momentul și constat că-i și frumos peisajul. Se trage-n oameni Nivelul de jeg atinge cote alarmante Cum spuneam E ultima oprire de durată până la Ust-Nera, la următorul pas montan opresc în vârf să fac două poze pentru că peisajul e dumnezeiesc. Constat cu acest prilej că s-a schimbat și ora, am trecut la +7 ore față de cea a Bucureștiului. Ultimii 40 de kilometri trec greu, deși merg tare. Ust-Nera vine după ce trec râul Indigirka pe un pod uriaș și vine neplăcut. Orașul arată de parcă s-ar fi dat o nucleară în zonă acum vreo 50 de ani. Așa de vechi și așa de distrus arată. Horror! Dar am învățat să nu mai judec așezările de pe aici după standarde vestice, la cât de izolați sunt oamenii ăștia mă mir că au și puținul ăsta. De acasă nu puteam înțelege dimensiunile reale ale pustiului de aici, dar când mergi o înălțime de Românie și dai doar de două mini-orașe gândirea se schimbă. Ajung la adresa dată de omul de la Kafe, îl sun, dar nema. N-are semnal, deci e pe drum, nu a ajuns înaintea mea deși eu așa credeam. Aștept câteva minute, îl sun din nou și primesc același mesaj, dar nu prea mai am răbdare. Sunt obosit rău, n-am chef de așteptat, așa că interceptez din plin avânt o doamnă care coboară din autobuz. O întreb de gostinitsa, cică e fix pe strada asta, mai sus. Ajung la un fel de bloc vechi în care e hostel la etajul 3 (adică etajul 2, dar v-am spus că rușii-s palalila cu numărătoarea asta). Plătesc mia de ruble și blonda de la recepție mă duce în ceea ce e oficial cel mai nasol loc în care am stat în Rusia. E o cameră cu 3 paturi, am un vecin, baia n-are apă caldă, iar mobilierul e de la moartea lui Stalin, cel mai probabil. Așternuturile și prosoapele sunt curate, măcat atât. Las motocicleta jos, în fața clădirii, acolo unde pentru 200 de ruble un puști care se pare că-i paznic se jură că va sta cu ochii pe ea. Siberia! Greu, dar frumos dincolo de puterea mea de a explica prin cuvinte. Est, spre Siberia #22 - Orașele abandonate ale pustiului din estul îndepărtat. Dorm în unul dintre ele Est, spre Siberia #20 - Am intrat pe Drumul Oaselor. Și cât e de greu...
  5. Ferry-ul se pune în mișcare, dar e cam târziu. Facem o oră jumătate până pe malul celălalt, se face deja 14:30, iar eu am vreo 400 de kilometri până la Khandyga, locul unde plănuiesc să dorm. Rușii îmi spun că n-am nicio șansă, chiar dacă aș avea un ritm bun de mers. Motivul e dat de un alt ferry, la vreo 350 de kilometri distanță, cel peste râul Aldan. Dată fiind izolarea, ferry-urile de acolo nu au un program fix, ele pleacă doar atunci când sunt pline. Și, din experiența oamenilor cu care discut, poate să dureze foarte mult până se întâmplă asta. Deocamdată Gotze e în centrul atenției tuturor, trebuie să răspund la întrebări, să îi las să-și facă poze cu motocicleta, e antrenant, trece timpul repede. ”Magadan?” Mă uit în spatele meu, un puști de vreo 17-18 ani zâmbește cu gura până la urechi. Da, zic. Magadan! Scoate telefonul, pornește google translate și îi dă drumul. Cică ”unde vrei să dormi în seara asta?”. Khandyga, zic eu. Și îi provoc o mică criză de râs. ”Nu poți ajunge, e drumul greu și ferry-ul se închide la 9 seara”, îmi traduce din nou. Asta cu închisul o știam, dar tot sunt sigur că pot face kilometrii ăia până la termenul limită. ”Dacă vrei să dormi pe drum, are sora mea un hostel în Ytyk-Kyuyol”, mai scrie ăsta micu’. Mă uit pe hartă, orașul despre care vorbește e la 235 de kilometri. Bos, tu nu vezi ce motocicletă am? 235 de kilometri sunt nimic, îi fac imediat. Băiatul zâmbește la mine și până la urmă zice să iau număru surorii lui dacă totuși vreau să dorm undeva. El e sigur că nu ajung la Khandyga, dar poate că e ca mine. Îmi dă numărul doamnei, îmi mai dă și numărul unei mătuși care stă tot acolo și care ”e profesoară de germană, dar știe și puțină engleză”, și își vede de treabă. Îi mulțumesc, dar sunt sigur că n-am să am nevoie. Ajung pe malul celălat și îi dau blană pe ultima porțiune de asfalt. Câțiva kilometri, vreo 20, apoi gata! Drumul Oaselor, motivul pentru care am făcut toată această călătorie. Sunt circa 2000 de kilometri de drum neasfaltat care leagă Magadanul de orașul Nizhny Bestyakh, adică locul de pe malul drept al Lenei din care tocmai am ieșit eu. E un drum construit între anii ’30 și ’50 de către deținuții din gulagurile siberiene, oameni care și-au dat viața cu, se spune, millioanele pentru a finaliza această porțiune. În cea mai mare parte, Drumul Oaselor sau Kolyma Highway este o șosea neasfaltată acoperită cu macadam compactat. Vara, drumul este accesibil în măsura în care nu plouă foarte tare pentru că dacă e cazul de așa ceva se mai pot strica poduri, se poate face dificilă și o trecere de râu unde nu există pod, se complică lucrurile. Mai mult, ploaia face prima porțiune a drumului, cea din preajma localității Churapcha, aproape impracticabilă atât pentru mașini cât și pentru motociclete. Iarna, în zonă sunt în jur de minus 50 de grade și zăpada face drumul mult mai bun, îl nivelează și se circulă mai bine cu mașinile și cu camioanele. Ei bine, să nu vă imaginați că prizonierii lui Stalin aveau concediu de odihnă în iernile siberiene geroase și fără de lumină. Săpau în pământul înghețat şi se hrăneau în cel mai bun caz cu ceai şi pâine uscată. Opresc la limita dintre asfalt și pietriș să fac niște poze, constat că a dispărut orice semnal de telefonie mobilă, apoi îi dau! Merge bine în prima parte, pietrișul e măricel, dar se pretează la un 70 km/h. Am timp să observ și peisajul, unul schimbat drastic după ce am văzut în ultima porțiune a Lenei, până la Yakutsk. E mult mai mult verde crud, sunt foarte multe mini-lacuri pline de păsări sălbatice și mult mai multe așezări omenești părăsite, cu casele în paragină. Mai am vreo 50 de kilometri până la Churapcha, afară e soare și n-am frica ploii, când începe distracția. Pe jos se trece de la macadam la un fel de pământ fin, aproape nisip, care e foarte afânat. E în dune, practic, iar porțiunile astea se întretaie cu macadamul cam de 5-10 ori pe kilometru. Pentru mașini văd că nu-i o problemă, dar pentru motociclete e îngrozitor. Un mijloc de transport care nu stă singur în picioare e extrem de greu de condus pe așa ceva, roata față intră în nisipul ăsta și, împinsă de propulsia de la roata spate, smulge ghidonul din mână în încercarea de a-și face loc. Spatele nu e nici el safe, se plimbă stânga-dreapta în căutarea aderenței și aproape cad de vreo cinci ori. Bine, nici n-aș fi căzut rău, merg cu 20-30 la oră. E extenuant și încep să îmi aduc aminte de zâmbetul puștiului din ferry atunci când i-am zis că eu sunt viteaz și mă duc direct la Khandyga. Ajung în Churapcha, alimentez la benzinărie, și constat că îmi pulsează mușchii antebrațelor de la solicitare. E foarte greu și, din păcate, știu de la oameni că porțiunea de după Chupracha e aia dificilă, nu ce-i înainte. Așa e! Dacă înainte de localitatea asta mai apărea și macadamul, după e barbar! E doar nisip fin în dune, unul prin care mașinile și camioanele pot trece cu 100 la oră, dar pe care eu îl străbat cu viteza melcului și cu eforturi uriașe. Totul e complicat și de faptul că nu există urme clare de la roțile camioanelor, urme bătătorite, nisipul e prea fin și șoseaua e practic într-o continuă modificare de formă. Fac 80 de kilometri în vreo două ore când văd semnul de intrare în Ytyk-Kyuyul! Dreapta și la gară, nu mai merge! Intrareape Drumul Oaselor Fiecare cu calul său Ajung la adresa pe care mi-a dat-o ăla mic, să îi dea Dumnezeul lui sănătate!, și sun. Îmi răspunde o doamnă veselă care, în același timp, deschide și poarta. Sunt două, nu-i doar una. Ambele pe la 50 de ani cred, sora și mătușa băiatului din ferry. Doar mătușa vorbește engleză și par că mă așteptau ca pe ziua de pensie, așa fericite sunt. Cică să bag motocicleta și să îmi arate unde voi dormi. Pe lângă casa lor, mai este o casă care arată binișor, deși e veche. Din lemn, evident, cu o prispă lată acoperită care face intrarea în camere. Sunt două, plus o cameră de zi. În una dintre ele aflu că locuiește un doctor, eu voi sta în cealaltă. E curat, lună! Îmi arată și baia, am apă caldă de la boiler, pot face duș. Am apă de băut, ceai și cafea așa cum oferă toate locurile de cazare de prin Rusia. Și totul la 1000 de ruble, parfum! Pic lat și mă trezesc dimineață gata de drum. De data asta ajung la Khandyga, nici nu mai am mult, vreo 160 de kilometri parcă. Doamnele ies și ele când mă aud că îmi fac de treabă cu bagajele, vor poză! Facem poze cu telefonul fiecăreia, apoi facem și cu al meu, și la drum. Gazdele mele, mereu fericite Mi-e teamă de ziua de azi și mare dreptate am. Cei 160 de kilometri până la ferry-ul care trece Aldanul spre Khandyga sunt, în mod oficial, cea mai grea porțiune de drum pe care am traversat-o în viața mea cu motocicleta, mașină și orice altceva. Mai țineți minte când mă plângeam de drumul până la Tynda? Îmi vine să râd, acolo era bucurie pe lângă ce e aici. Merg doar pe nisip moale, nisip care uneori se transformă în dune de praf. Depășesc cu greu 30 km/h, viteze a treia aproape că nu există, iar totul este o permanentă luptă de a ține motocicleta pe două roți. Simt cum mușchii din antebrațe și cei din zona spatelui, a mijlocului, sunt aproape de suprasolicitare. Sunt ore de chin, dar nu sunt altfel decât extenuat fizic. Nu e ca înainte de Tynda, nu urăsc drumul ăsta. E Drumul Oaselor, mă așteptam să fie dificil pe unele porțiuni și știu care a fost prețul cu care a fost făcută calea asta prin sălbăticia siberiană, ar fi culmea să mă plâng eu cu motocicleta mea de ‘jdemii de euro, plină de sisteme de siguranță, îmbrăcat de un costum moto care mă protejează de ploaie, frig, căldură și alte nenorociri. E greu, dar mergem înainte! Aici e bine, nisipul nu e atât de adânc. Dar tot oribil se merge Ajung la împingătoarele care traversează Aldanul puțin după ora 12 și mă simt de parcă am mers patru zile fără oprire. Sunt trei, unul uriaș și două mai mici. Doar primul are trafic pe el, niște camioane cu benzină, așa că dau să mă urc. Sunt oprit imediat de niște ruși care repară o pană. Cică să nu mă urc pe ăla, că ăla pleacă abia diseară de aici, să mă duc la cele mic că alea pleacă mai repede. Ok, mă duc la cele mici, mă împotmolesc cu motocicleta în cel mai adânc pietriș, într-o rampă, fix la urcarea în ferry. Nenea de acolo mă ajută să ies, apoi îmi explică cum să urc motocicleta în siguranță. Cică nu-i grabă, plecăm când umplem ferry-ul, așa că nu trebuie să mă agit. Îl pun pe Gotze safe într-o parte, ferit, apoi îmi fac de lucru pe la șuruburi. Încep să mai strâng din ele și constat că unele-s slăbite de la atâtea vibrații și șocuri. Și trece o oră. Și trec două, iar pe ferry sunt eu, un TIR care cară un fel de tanc fără tun și o mașină mică. E groasă! În următoarea oră mă întrețin cu nenea care m-a scos din pietriș, cel care e responsabil de încărcarea platformei plutitoare. Nu vorbește un cuvânt de engleză, eu nu vorbesc un cuvânt de rusă, dar ne înțelegem. E din Sevastopol de loc, cică, și nu prea îi place în Yakutia. Îmi dau seama de această ultimă parte după cum reacționează. Scapă câte un ”Yakutia!” și se uită spre mine atunci când unii își golesc mașina de gunoaie pe marginea râului, atunci când suntem asaltați de muște uriașe care pișcă rău și atunci când vorbim despre calitatea șoselei. Râdem, glumim, mai vin două-trei mașini, dar suntem departe de plecare și au trecut vreo 3 ore. Lumea se plictisește, unii se dezbracă și fac baie în Aldan, alții scot undița și dau la pește. E antrenant. Sunt doi oameni cu undițele, iar ceilalți de pe ferry sunt ocupați să prindă muște pe care să le folosească drept momeală. Și trage, e plin de pește, se vede prin apă. Sunt scoși câțiva dintre ei, dar e pescuit sportiv pare-se, sunt aruncați înapoi în râu. Șenilat cu care, zice omul de pe ferry, nenii ăștia se duc la braconaj în taigaua izolată și sălbatică Nenea amabil de pe ferry Când ai foarte mult timp… Dăm și la pește După vreo patru ore primim ultimul TIR, așa că-i de plecat. La fix când a început ploaia, iar drumul pe Aldan nu e scurt, până pe malul celălalt facem o oră și un pic. Mă despart salutat fiind de nenea de pe ferrry și intru pe pietriș spre Khandyga, ultimii aproape 40 de kilometri. E nasol pentru că plouă, dar pietrișul e abordabil, mi se pare circuit de viteză în comparație cu ce era pe malul celălalt. Ajung în… oraș, nimic altceva decât o așezare omenească apărută în urma nevoii de a avea un punct de bază și de control în construirea drumului acum multe zeci de ani. Nu arată tocmai bine, dar nici vremea de plumb nu ajută. Mă duc la pensiunea President, dar pare pustiu. Intru în curte, bat la ușă, nimic. Mai bat o dată, mult mai tare, și iese un nene abia trezit din somn. Nu ne înțelegem neam, dar cumva pricep că nu am ce căuta aici, că nu mă pot caza. E nasoală! Dar mai avem o variantă. Pe Google Maps apare încă un hotel, așa că o iau înspre. E foarte aproape, doar că nu-i hotel. E un bloc cu două niveluri și niciun semn. Mă uit ca măgaru’ și nu-mi dau seama la care dintre cele trei scări trebuie să intru, noroc cu un nene care mă observă și îmi arată ușa. E închis, dar sunt numere de telefon la care tot nenea ăsta, vâzându-mă pierdut, sună și anunță administratorul că are un client. În 15 minute apare și gazda. O doamnă pe la 45 de ani, cu trăsături asiatice pronunțate, care vorbește engleză suficient cât să ne înțelegem. Îmi arată apartamentul în care voi ocupa o cameră contra sumei de 1000 de ruble. Are o baie cu cadă și apă caldă, bucătărie utilată, mașină de spălat, tot ce vrei. Și, din nou, e o curățenie extraordinară, chiar dacă mobila nu mai e nouă. Plătesc, îmi iau camera în primire, apoi dau jos bagajele. Doamna, Nina pe numele ei, îmi spune că nu se simte bine dacă las motocicleta în fața blocului, în ploaie. Îmi zice să mergem să o ducem la garajul soțului ei, 15 minute de mers pe jos de aici. Eu mă sui pe motor, doamna Nina o ia ușurel prin ploaie cu umbrela deasupra capului. Ne întâlnim și cu soțul ei care e într-o furgonetă gri, cum sunt cu miile pe aici, căreia îi zice ”russian jeep”. Las motocicleta în garaj, încuiem, apoi mă urc în mașina lor. Oamenii mă întreabă dacă vreau să mănânc, că pot să mă ducă la un Kafe. Întreb de supermarket, există, așa că vor merge cu mine. Doamna Nina intră cu mine, mă ajută să cumpăr de mâncare, apoi mă lasă cu mașina în fața blocului. Mă spăl, mănânc, și zac în pat extenuat. Poate că n-ar fi o idee rea să mai rămân o zi în Khandyga. Da, n-am nimic de făcut, dar mă odihnesc. Și oricum, mâine se anunță ploaie, nu câștig nimic dacă merg pe ploaie o zi. O sun pe doamna Nina pe la 23:30, cred c-o și trezesc, și o anunț că mai vreau o zi de cazare. Spune că e totul OK și că sâmbătă dimineață soțul ei va veni cu ”russian jeep” să mă ia pe mine și pe bagajele mele și să ne ducă la garaj, la motocicletă. Max a avut dreptate! Oamenii de pe Drumul Oaselor sunt oameni buni! Est, spre Siberia #19 - Oameni buni, vodcă și Estul Rusiei decis să îl repare pe Gotze
  6. ”Cristian, te vedem de pe mal! Sunt cu fratele meu, suntem într-un Touareg negru!”. Max a venit la ferry, undeva la 10 kilometri în afara orașului, ce băiat! Am urcat ultimul, dar cobor între primii după ce plătesc 150 de ruble cursa. Pe mal, Max și Kirill mă întâmpină, ne salutăm, apoi îmi dau apă și gogoși. ”Trebuie să-ți fie foame, nu?”. Adevărul e că mi-e cam foame, bag o gogoașă rapid și sunt sfătuit să îi urmăresc. Cică mergem la sediul Night Wolves să îmi las bagajele de pe motocicletă, apoi la service să constatăm dauna. Sediul clubului e aproape de intrarea în oraș. Au jumătate dintr-o clădire cu un singur nivel, clădire decorată cu însemnele clubului, unul dintre cele mai importante din Rusia. Demontez bagajele cu ajutorul lui Kirill, apoi mi se arată dormitorul. Sunt paturi suprapuse, patru locuri, dar voi fi singur. Mai există o baie uriașă, dar fără duș, și o bucătărie/bar/sală de conferințe. Dar nu-i timp de vizite acum, blană spre garajul care e destul de aproape. Service-ul nu e al clubului moto, ei n-au mecanic încă, dar cică e un om priceput aici. Mergem pe o stradă pe care sunt amplasate garaje de beton stânga dreapta, iar în capăt un astfel de garaj care are și un etaj construit din lemn. Înăuntru mecanicul, un nene pe la 40 de ani, meșterește ceva la o Honda cu care au venit niște puști. Nu vorbește engleză, dar Max îl pune la punct. Pentru mecanic e simplu, desface garnitura de praf, se uită în furcă și îmi zice clar că trebuie garnituri noi cu tot cu celelalte mărunțișuri de metal cu care vin. El poate să mi-o desfacă și așa, fără să aibă garnituri în stoc, dar dacă e rupt cauciucul ăla înăuntru cică mai rău îi face. Mă sfătuiește și el să merg așa la Magadan, că nu-i tragedie, doar să merg încet. Max nu e mulțumit, vorbește în rusă și caută soluții. Jumătate de oră mai târziu suntem în camera de sus a garajului, eu pe telefon și Max pe laptop. Căutăm garnituri similare după sfatul lui Ionuț de la BMW România. Găsim ceva, dar nimic care să existe în Yakutsk. Nasol… Intră și Kirill în scenă, se fac planuri, iar prima idee e cam așa: ”Îți comandăm piesele de la BMW Motorrad Moscova, dar o să dureze între patru zile și o săptămână până vin aici”. Mie-mi cam pică fața, n-am cum să stau atât de mult pe loc, iar băieții văd asta. Se face un brainstorming, ei dau telefoane peste tot, suntem călare pe un soi de OLX rusesc. Încă jumătate de oră și Max vine cu o altă propunere. ”Există BMW Motorrad în Vladivostok, poate putem comanda de acolo, ar ajunge mai repede cu avionul”. Sună bine, toată lumea e încântată, urmează să facem asta mâine pentru că acum e târziu. Constatarea la service Clienti cu motoare simandicoase Scena din spatele clubului moto, loc unde se tin petrecerile vara Înapoi la club, Kirill pleacă cu mașina, Max merge cu mașina președintelui Night Wolves Yakutsk care a venit să mă salute. Îi urmăresc până lângă sediul clubului, acolo unde Max coboară și mă cheamă într-un supermarket. ”Ce mănânci?”. Îi zic că orice, ia un coș și începe să adune de pe rafturi. Cumpără ouă, mezeluri, apă, pâine și alte lucruri pe care nu acceptă să le plătesc. ”Ești oaspetele nostru, bagă-ți banii înapoi în buzunar”. Ajungem la club, îl parchez pe Gotze într-un garaj al băieților, apoi mergem să facem de mâncare. Ouă și crenvuști, plus slănină tăiată bucățele mici. Plus…. Două pahare precum cele de shot, doar că înalte de vreo 10 centimetri. E cam ultimul moment limpede pe care mi-l mai amintesc, a urmat o discuție în engleză cu Max despre politică, civilizație, popoare, istorie, geografie, motociclete și absolut orice vă mai puteți imagina, totul în timp ce turna shot-uri de vodcă. Fără suc în ele, fără briz-briz-uri. Shot, apoi o feliță de pâine cu slănină de porc. Și nu doar un singur tip de vodcă, Max îmi dă să degust vreo alte 4 tipuri, unele homemade, unele primite cadou de la alte cluburi moto. Ce să mai, pe la miezul nopții sunt pilaf, pulbere. Treaz mangă! Și nici Max nu arată prea fresh, așa că spargem gașca. Plec să dorm, dar mă ridic după 10 minute pentru prima serie de vomitat. Subțire, dar suficient încât să pot adormi. Când credeam că vodca e o idee bună Mă trezesc cu soarele-n cap, cap care bubuie. Duduie, se învârte patul suprapus cu mine, mi-e rău de nu mai pot. Și, evident, cum mă ridic din pat cum revine starea de vomă. Mă duc să mai dau două gâturi jos din mine, apoi mă bag în pat. Sunt legumă, n-am cum să mă ridic azi. Max pare fresh, apare la club pe la prânz să vadă cum sunt, să mă cheme să fac duș la casa fratelui său, însă renunțăm la idee atunci când își dă seama că-s împachetat. Pleacă și spune că va reveni, vrea să vadă cum rezolvă problema cu garniturile mele. După câteva ore primesc un mesaj pe Uațap. Max. ”Pretenii noștri de la clubul moto Iron Tigers din Ussuriysk vor merge la Vladivostok să îți ia piesele, apoi se duc la aeroport și vor încerca să convingă un pasager din zborul spre Yakutsk să le ia cu el și să ni le aducă”. Wow! Adică oamenii ăștia mișto au vorbit cu niște alți oameni mișto de la câteva mii de kilometri distanță, iar cei de acolo fac un drum de vreo 200 de kilometri ca să ajute un individ pe care nu-l cunosc. ? Trec orele și mie mi-e tot rău, se vede că n-am antrenament. Pe seară mai vine un oaspete la club, un tip din Vladivostok cu un BMW cu care nu știu cum a reușit să facă Lena, dar uite c-a ajuns. Își lasă bagajele lângă mine, discutăm câteva zeci de minute, apoi apare președintele Night Wolves, un băiat de treabă, care ne spune că suntem invitați undeva. Soția lui Kirill a născut un băiat și omu’ face cinste, nu pot să petreacă doar ei și noi să stăm închiși în casă. Se zice că trebuie să mergem cu motocicletele, dar eu abia văd să merg în picioare, nu-l iau pe Gotze nici mort. Convenim să merg pasager pe motocicleta tipului din Vladivostok și mergem la un bar/restaurant în care se pune de masă, băutură și karaoke. Acolo mai e Kirill și câțiva prieteni, iar oamenii nu mă neglijează. Se fac eforturi, Kirill în special, să îmi traducă fiecare conversație de la masă. Evident, se bea. Guinness! N-am cum să refuz și reușesc să mă mențin la doar două beri pe tot parcursul serii. Seară în care apare și Max, dar nu stă mult. Și de ce nu stă Max mult? Pentru că băieții de la Vladivostok au reușit să dea pachetul cu piesele pentru Gotze unui pasager, iar la 12 noaptea aterizează avionul. Max îm zice să stau liniștit la petrecere, că se duce el să ia pachetul, și ne vedem mâine dimineață la mecanic. Bani? Evident că nu vor cei din Vladivostok, au făcut kilometrii ăștia ca să mă ajute. Plătesc doar piesele și manopera mecanicului. Gaură mare în bugetul meu, însă în comparație cu ceea ce puteam plăti dacă nu îi cunoșteam pe Max și pe ai lui e nimic. Ușa dormitorului, tapetată cu stickerele celor care au fost oaspeți. E și al meu acolo Durere-n cap! Motocicleta cu care a venit omul din Vladivostok Pasager al omului din Vladivostok Masa pe care a dat-o Kirill Karaoke Așa e în Yakutsk la ora 2 noaptea Pe la 2 dimineață nu mai pot de somn, dar Kirill îmi spune să mai stau. Oricum, afară e o lumină de zici că e șase seara, ce rost are să plec. Nu e, plec! Distracție plăcută, mi-a făcut plăcere să stau cu voi, dar iau un taxi și plec. Evident, ajung și nu pot dormi. Pe la 3 adorm, dar la 4 dimineață mă trezesc brusc. Casca! Fuck! Am plecat la restaurant cu motocicleta tipului din Vladivostok, el s-a întors devreme să doarmă, iar eu nu mi-am mai luat casca de la bar. Fuck! Și mai grav e că localul are program în fiecare zi de la ora 16, iar eu intenționez să plec azi. Îmi strică somnul, mai ațipesc un pic între 6 și 7, dar trebuie să mă trezesc să mergem la service. Îi scriu lui Max ce s-a întâmplat cu casca mea, îmi aduce el alta când vine să mă ia și plănuim să o recuperăm pe a mea, cumva, după ce reparăm motocicleta. La service lucrurile merg șnur. Îl trezim din somn pe mecanic, cică a dormit o oră doar pentru că s-a uitat la… desene animate. Mergem la un supermarket peste drum să îi luam ceva de mâncare, țigări și o apă, apoi să cumpărăm niște ulei de furcă. Omu’ e profi chiar dacă n-are condițiile pe care le au alții. Are sculele necesare și îmi face furca nouă în vreo 45 de minute. Plătesc, ne dăm mâna, și trebuie să plecăm. Mă urc pe Gotze, dar când să pornesc simt o mână pe spate. Mă întorc, un bătrânel de vreo 70 de ani care îmi vorbește în limba română. Extraordinar! Nu i-am reținut numele, sunt un imbecil, însă omul e din Republica Moldova, dintr-un sat de pe lângă Chișinău, și a venit la Yakutsk acum vreo 40 de ani dacă am reținut bine. Vorbește încă foarte bine, deși spune că nu prea a mai avut cu cine discuta în română. N-am timp să stau de vorbă pe cât mi-aș dori, să îl întreb cum a ajuns aici, de ce. Lucrează și el la un alt garaj, într-un service auto. Gotze, de dimineață la doctor Nenea din Republica Moldova Merg cu Max direct la local, dar canci, e închis cum ne așteptam. Îmi propune să plec la Magadan cu casca lui, dar vede că nu prea îmi surâde ideea și începe să caute variante. Dă o tură de clădire, bate pe la uși, întreabă pe toți cei care trec pe acolo, nimic. Apoi pune mâna pe telefon, vorbește cu cineva în rusă, și îmi traduce după. Unul dintre băieții care au fost aseară cu noi la masă o cunoaște pe administratora localului, poate reușește ceva. Zice că i-a spus băiatului să îi spună doamnei că dacă vine un angajat să deschidă, îi dăm bani de taxi dus-întors. Nu primim niciun răspuns de la băiat, dar după jumătate de oră apare minunea. Vine o tipă care pare că abia s-a trezit din somn, doar a muncit până la 4 dimineața, și ne deschide. Recuperez casca, vreau să îi dau bani de taxi, dar refuză. Nimeni nu vrea să facă fapte bune pe bani în zona asta, e fabulos. Gata, direct la ferry! Max mă conduce, stă cu mine până se umple barca și e gata de plecare. Îi mulțumesc din nou, dar îmi zice să stau liniștit. ”Menirea mea e să ajut români! Bunicul meu a luptat în România în Al Doilea Război Mondial și mi-a spus că localnicii i-au ajutat mult pe cei din armata rusă. Nu aveau ce mânca, erau hrăniți de oameni. Și oricum, în zona asta ne ajutăm toți între noi. Când locuiești într-o parte a lumii în care trăiești doar în extreme, nu ai cum să faci altceva. O să vezi și mai departe, lumea o să fie tot mai bună pe măsură ce mergi spre Magadan”. Așa e, zona în care iarna sunt minus 55 de grade și vara plus 40 face oamenii mai buni, mai sensibili la nevoile celorlați. Gata, sunt pe ferry și în câteva ore intru pe Drumul Oaselor! Est, spre Siberia #20 - Am intrat pe Drumul Oaselor. Și cât e de greu... Est, spre Siberia #18 - Motocicleta a avut grijă de mine. Invers, nu prea
  7. E atât de mișto Guest House-ul în care stau în Aldan că n-aș mai pleca. Dacă ar fi și la jumătate din preț ar fi și mai mișto. Mă trezesc pe la 7:30, târziu, dar mă trezesc în miros de mâncare, de mic-dejun. Cobor din cameră în bucătărie acolo unde o doamnă, pe la 40 de ani, care bucătărește de zor. E cea căreia trebuie să îi plătesc, o fac, apoi mă invită să mă așez. Cred că sunt hoteluri de super lux în lumea asta care nu oferă oaspeților așa ceva. Începe cu tradiționalul terci de ovăz, cred, pe care toți rușii îl mănâncă dimineața. Îl termin, apoi îmi face o omletă mișto de tot, cu șuncă și cașcaval, lângă care bagă niște roșii și niște castraveți. Termin și omleta, apoi vine cu o plăcintă cu mere pe care tocmai a scos-o din cuptor. Bag o felie, fix cât să îmi facă 4 clătite lângă care pune un lapte condensat. Nu mai pot, doamnă! Sărut-mânușițele, cel mai bombă mic-dejun, dar sunt full. urc să îmi fac bagajele, cobor și le montez vreo 20 de minute, apoi intru să îmi iau la revedere. Tolea a plecat, dar mi-a dat SMS cu toate cele bune și niște numere de telefon de contact în caz de ceva. Doamna e acolo, ne luăm la revedere și îmi îndeasă în geantă o caserolă uriașă în care a pus, nu exagerez, vreo 20 de clătite. Cu lapte condensat, dulceață și ciocolată. Ce oameni, rușii ăștia! Am un sentiment de bine. De mult prea bine și nu-i de bine. ? Vreo 100 de kilometri după Aldan e asfalt, așa că îi dau blană. Am vreo 500 până pe malul drept al Lenei, peste apă de Yakutsk, deci n-ar fi rău să scot timp bun pe asfalt. Știu că nu e indicat, dar o țin 130-140 km/h pe asfalt pentru că e doar denivelat, gropi nu prea sunt. Bag o poză la Tommot înainte să bag niște benzină, apoi îi mai dau. În față, la vreo 2 kilometri, se vede deja praful. Adică gata asfaltul, dar înțeleg că e macadam compactat bine, deci n-am stres. De obicei când vedeam că se termină asfaltul încetineam bine, sub 50 la oră, ca să intru lin. Azi nu fac asta, nu știu de ce. Și nu fac bine. Asfaltul se termină, într-adevăr, cu macadam compactat, însă ultimii 100 de metri de asfalt sunt horror. Gropi cât autobuzul de late și adânci de 30 de centimetri. E prea târziu să mai pot face ceva, nu țin frânele trase ca să nu fie grav, însă groapa nu o pot evita. Tare, tare de tot, se aude un ”boom” ca și cum s-ar fi bătut doi oameni cu țevi de fier. Fier pe fier, așa s-a auzit. Mi se taie respirația câteva secunde, mă gândesc direct la roată strâmbă, la pană. Opresc imediat, dar vin camioane din spate și nu vreau să stau în praful lor. Mă uit 10 secunde la roți, par ok. Mă uit la scut, poate s-a lovit o piatră de scut, ar fi ideal. Camioanele sunt în spate, așa că îi dau gaz tare să scap de ele. Merg 70-80 la oră deși se poate mai tare, dar mă gândesc doar la ce s-ar fi putut auzi atât de monstruos. N-are cum să nu se fi bulit nimic, a fost prea dur șocul. Tommot La prima parcare trag pe dreapta și cobor spre primul șoc. Gheata dreaptă e udă, la fel și cracul drept al pantalonilor. WTF?! Radiatorul? Ar fi catastrofă! Îmi fixez privirea spre el, dar e ok. Cobor ochii mai jos și… îmi pică cerul. Brațul drept al furcii pierde ulei pe la garnitură. Dar nu că pierde, șiroiește. Proiectorul e inundat și mai rău, discul de frână e uns, deci canci frână față. Sunt la 399 de kilometri de Yakutsk, e cum nu se poate mai nasol. Teoretic, Gotze merge și așa fără probleme prea mari. Nasol e dacă cedează și celălalt braț din cauza suprasolicitării, atunci m-am cam pișat pe priză. Mi se taie orice film, mă urc și îi dau așa, cu viteză redusă, dar din 3 în 3 minute mă uit în jos la furcă. Picură, nu mai curge tare, dar probabil că s-a scurs tot uleiul. Moralul îmi e la pământ, dar nu complet, mi-am propus să nu mai las astfel de treburi să îmi strice aventura. Doar că… Îmi aduc aminte de un episod din Long Way Round. Imediat după Tynda, motocicleta lui Ewan McGregor se bulește rău, cadrul rupt în două locuri. Mă rog, ei se întorc în Tynda, sudează cadrul, și la un moment dat pe film apare vocea lui Charley Boorman care spune ceva de genul: ”Ewan spunea că nu și-a dat seama cât de mult își iubește motocicleta până în momentul în care s-a defectat în mijlocul Siberiei”. Așa și eu. Am mers cu Gotze pe macadam și pe pietriș ca nebunul aproape, n-a avut o treabă, nu mi-am dat seama cât de prost sunt. Dacă se întâmplă ceva cu motocicleta se termină călătoria! Și s-a întâmplat. Sunt doar bucuros că, la ce crater selenar am lovit, e doar atât. Peisajul nu e atât de interesant sau poate nu-l mai văd eu. Ard kilometri destul de ușor, porțiunile de asfalt și cele de macadam sunt cam 50-50%, opresc doar când văd doi motocicliști venind din sens opus. Trag pe dreapta, trag și ei. Un BMW R1200 GS și un BMW R1200 GS Adventure de pe care se dau jos doi bărbați echipați complet cu Klim, înțeleg că e un echipament moto pe care și-l permit doar premianții. Ne salutăm. Sunt din Polonia, au fost la Magadan și acum se întorc. Schimbăm niște vorbe despre drum, despre una despre alta, apoi îmi văd furca. Cică e nasol, dar nu e grav. Unul dintre ei scoate o carte de vizită pe care are un număr de Rusia. ”Max-Yakutsk”, scrie sub număr. Cică să nu intru așa pe Drumul Oaselor, să îl sun pe acest Max pentru că mă poate ajuta cu un service ceva, chiar dacă nu există neam de BMW Motorrad în Yakutsk. Tragem și niște poze împreună la solicitarea lor, băieții de treabă, apoi plecăm. Am spor și opresc la vreo 90 de kilometri de Yakutsk ca să mănânc clătitele și să vorbesc cu băieții din țară despre problemă. Sunt asigurat din nou că nu e foarte, foarte grav, dar că ar fi bine s-o fac dacă am cum. motociclist polonez 1 motociclist polonez 2 Îl sun și pe Theo, cel despre care v-am mai spus că e în drumul de întoarcere de la Magadan împreună cu tatăl său. Știu că avea și el un contact din Yakutsk primit de undeva și constat că e același Max, unul dintre oamenii importanți din clubul moto Night Wolves Yakutsk. Deci Max e omul meu. Schimb planul, nu o să mai dorm pe malul drept al Lenei, iau ferry-ul către Yakutsk. Fac stânga, cobor pe un drum neasfaltat, trec fără jenă pe lângă vreo 50 de mașini care așteaptă la coadă, și mă oprește poliția. Doar să se uite la Gotze, că-i BMW balșoi cică, apoi îmi zic să nu stau la coadă, să depășesc tot și să mă duc în față. Fac asta și urc ultimul pe un ferry care tocmai s-a umplut. La fix. Pun motorul în cric, las vreo cinci ruși să-și facă poze cu Gotze care încă picură ulei, apoi mă bucur de plimbare. Durează mai bine de o oră traversarea, Lena asta e cât 4 Dunări (!?) și punctul de plecare e mult mai în sud decât unde trebuie să ajungem. Îl sun pe Max de pe ferry, vorbește engleză perfect. ”Salut! Cristian mă numesc, sunt din România. Am numărul tău de la cutare și cutare, am o problemă și vreau să știu dacă mă poți ajuta”. ”Ai pățit ceva cu motocicleta?” ”Da, am luat o groapă și… așa și pe dincolo cu furca”. ”Ce motocicletă?” ”BMW F800 GS” ”Dificil… nu avem așa ceva în oraș și nici piese nu sunt. Dar vino în Yakutsk și mergem la un service să vedem ce putem face” ”Ok, mă cazez la un hotel și te sun după?” ”Nu te caza, poți să stai la sediul clubului nostru moto dacă vrei” Ce mișto. Nu mă cunoaște, dar mă ajută fără ezitare. Ferry-ul merge încet, am timp să număr picăturile care cad din furcă. Săracul Gotze, am fost inconștient! Est, spre Siberia #19 - Oameni buni, vodcă și Estul Rusiei decis să îl repare pe Gotze Est, spre Siberia #17 - Povești cu ajutoarele lui Ewan McGregor din Long Way Round
  8. Mi-e cam rușine cu mine după ziua de ieri. Adică, da. A fost greu de tot, foarte greu chiar, dar cum să mă gândesc c-aș fi renunțat? Sigur, în realitate nici n-aveam cum să renunț, trebuie să ajung la Magadan ca să mă pot întoarce acasă, dar chiar și așa… Mă trezesc odihnit și bine dispus, mâhnit doar de cum am gestionat ziua de ieri. Ieșirea din Tynda e mișto, răcoroasă, totul după un RedBull și un pachet de biscuiți Tuc luate din benzinăria la care am și făcut plinul. Plus presiunea în roți la aparat, căci ”ochiometricul” meu de ieri care spera că roata față e la 1.8 a dat un fail mare, eram la 0.9 de fapt, mă mai mir că mă simțeam ca pe gheață. Am vreo 470 de kilometri până la Aldan, locul unde vreau să petrec noaptea, și n-am nici cea mai mică idee cum va fi drumul. Știu doar că e așa și așa, adică și asfalt, dar și macadam, pietriș. Primii 85 de kilometri merg țeavă, 110-120 la oră, asfaltul e bun. Nu opresc decât la ieșirea din oraș pentru o poză, în rest bag ca ursu’. Bag până pun frână cu ambele roți pentru că asfaltul se termină brusc, e doar un indicator care-ți zice să cobori la 50 km/h. Începe macadamul și, nasol, în față se arată doar munți. E bine c-am avut asfalt pe plat, mda. Doar că spre deosebire de porțiunea aia nenorocită înainte de Tynda, aici e un macadam abordabil. Atât de abordabil încât în unele porțiuni merge și cu 80-90 km/h. Asta pentru mine, cineva cu mai multă experiență de offroad și cu o motocicletă mai ușoară zboară prin zona asta. Prost e că-i praful celebru care ridicat de camioane face zid, depășirile sunt infernale. Concret, treaba merge așa: văd în față norul de praf și îmi imaginez că e un camion. Mă duc cât pot de aproape de nor, apoi verific cu privirea dacă-i drumul drept pe contrasens. Aici mă mai ajută și desenul de pe GPS. Dacă-i drept, ies doar un pic din nor pe contrasens ca să văd dacă vine ceva și, în situațiile în care se vede, țâșnesc pe lângă TIR. Merge bine de fiecare dată, n-am făcut și nici n-am de gând să fac depășiri în orb, prefer să înghit praf câțiva kilometri dacă nu se poate altfel. În porțiunile rele, șoseaua are doar pământ și gropi. Și Gotze sărmanu’ merge prin ele ca barca pe apă, nu pricep din ce materiale-i făcut de rezistă la așa ceva. O las moale pentru o poză și-s interpelat de un șofer de mașină care vrea să știe de unde vin și unde mă duc. Fix după ce pornesc camera de filmat, deci îl și înregistrez. Îi zic de România și completează imediat cu ”Bucarest”. Prietenoși oamenii în zona asta. Câțiva kilometri mai încolo, un motociclist pe dreapta. Încetinesc așa cum e obiceiul și vine spre mine. Nu știu dacă știe engleză, dar ne înțelegem. E totul ok, face o pauză, a plecat din Yakutsk și se duce la… Sevastopol dacă am înțeles bine. Îmi mai spune doar că drumul nu e tocmai bun până la Yakutsk, dăm mâna și plec. Am spor azi, nu știu de la ce mi se trage. Motocicleta merge bine de tot în condițiile date, iar peisajul e copleșitor. E frumos tare, tare de tot. Siberia asta are niște peisaje care rușinează și Alpii, iar pădurile… well, să sperăm că nu aud ăia de la Schweighofer de ele să bage drujbele și pe aici după ce ne lasă pe noi fără copaci. Trec pe lângă Neryungri, opresc doar să fac plinul, și constat terminarea celor 80 de kilometri de offroad. De aici e mixt, Lena Highway mă amăgește cu 5-10 kilometri de asfalt nou după care vin 15-20 de pământ, pietriș sau macadam, în funcție de zonă. Încetez să mai contorizez, dar constat că sunt obișnuit, că nu mai dau ochii peste cap când schimb suprafețele. E pranz și caut un Kafe pe motive de has. Has, nu haș. Prima încercare e eșec, nu e Kafe, ci magazin de piese auto. Apropo, cred că e o afacere înfloritoare în zona asta, la cum sunt drumurile service-urile trebuie să fie pline mereu. Aici găsesc doar un șofer de TIR care nu mă mai întreabă unde merg, îmi zice direct ”Magadan!”. Da, șefule! Cum e drumul, îl intreb? Primesc doar un thumbs down și îmi arată cu degetul o piatră mare din parcare. Așa-i, deci? Găsesc Kafe-ul dorit, coincidență sau nu unul dintre cele trei pe care le-am văzut în ăștia aproape 500 de kilometri. E în pustiu, dar e plin. Comand ce știu, adică soup, coffee și voda-no gas și primesc o superbă ciorbă de perișoare cu cartofi. Bună rău, rău de tot! Nici cafeaua nu e rea, ba din contră, le place și celor 14.232 de muște care mă survolează încercând să se adape cu sânge de român. Plec după ce-mi mai stânge mâna un șofer de TIR, nene care știe să zică în engleză că din România până aici sunt nine thousand kilometers. Cică-i departe Magadan, râde când mă aude că vreau acolo. Până la Aldan merg ca Cyril Despres la Romaniacs pe vremuri. Puțin cam inconștient pe unele porțiuni unde mă ia valul și nu-mi dau seama că trec de la macadam tasat la pietriș. Fuge spatele, dar fac și eu ce se face. Trag de gaz și motocicleta se stabilizează. Bine, ea se stabiliează, dar se stabilizează la 100 la oră și e mai greu cu frânatul. Mai opresc din când în când pentru poze, văd și niște zăpadă pe dealuri, mă claxonez reciproc cu șoferii de TIR care mă depășesc când stau să pozez și pe care-i depășesc când mă pun iar în mișcare. Azi e o zi bună de tot, îmi place de nu mai pot! Aldan mă întâmpină cu 70 de kilometri de asfalt, blană! Intru și opresc lângă gară, dar am net egde, insuficient pentru ca aplicația Booking să poată fi deschisă. Reușesc să intru pe Uațap și cu ajutor din România am și cazare. Scumpă ca-n Manhattan, dar n-am opțiuni. Cortul nu e printre ele. Pe lângă faptul că absolut fiecare rus cu care vorbesc îmi spune că nu e deloc sigur să dorm la cort, nici n-aș avea unde. Drumul pe Lena e înălțat, e râpă stânga și dreapta. Acolo unde nu e râpă, e mlaștină. Unde nu-s niciuna, e pădure deasă în care pot intra doar eu, e imposibil să bag motocicleta, iar pe drum n-am cum s-o las. Ah, nu mai spun de catraliardele de gâze care pișcă de te-ndoaie dacă stai două minute locului, nu mai vorbesc despre camping. Dar e cazare-n Aldan și ajung rapid la ea. O casă mare, ca-n Dallas, în care intru și nu văd pe nimeni. Bat la ușă, nema. Tușesc ostentativ, nema. Am rezervare, deci trebuie să apară careva, nu? Intru în curtea din spate și dau o tură, când văd că iese un nene înalt ca bradu’ și asiatic la chip. Asiatic cum sunt toți cei din zona asta. Și ce să vezi, știe un pic de engleză. Suficientă cât să îmi spună că pe el îl cheamă Tolea și că nu e administratorul casei, dar că îl sună pe insul respectiv. Cinșpe minute mai târziu apare Pavel cu un pick-up Toyota care-i cât un vagon și mă cazează. E un guest house, sunt doar eu cu Tolea în el, iar camerele sunt cât un apartament cinstit din București. Uriașe. Are două niveluri și baia e una pe nivel, dar cum sunt singurul de sus am baia doar pentru mine. Din nou, o baie uriașă, românii noștri făceau două camere acolo fără probleme. Pavel îmi dă cheia, îmi spune că plătesc mâine dimineață, și nu pleacă înainte să îmi zică să folosesc cu încredere furtunul din curte dacă vreau să spăl motocicleta. A văzut și el că e jegos Gotze, săracu’. bătături mode: ON Fac lucrul ăsta, ba dau cu jetul și pe bocanci și pantaloni ca să mai iasă din praf, apoi mă spăl și ies în curte. Tolea își face și el de lucru pe afară și mă invită să mâncăm. Cică să nu-mi fac griji, e mâncarea oferită de pensiune, practic e micul-dejun. Deschide frigiderul și umple masa cu mâncare. Griș cu lapte, clătite cu lapte condensat și dulceață, mezeluri, iaurturi, brânză de vacă. Buhărie, botez, ce să mai! Băgăm și vorbim despre zonă, despre drumul meu. Aude de Magadan și face ochii mari. Ca să vedeți cum e lumea asta mare de mică. Tolea și cu prietenul lui al cărui nume e Rail au contribuit la filmul care m-a făcut pe mine să vreau să ajung la Magadan. Tolea doar în primă fază, cu niște treburi de organizare, însă prietenul lui e cel care a fost translator pentru Ewan McGregor și Charley Boorman în The Long Way Round, pe porțiunea Yakutsk – Magadan. Pentru cei care au văzut documentarul, prietenul lui Tolea e băiatul ăla care le-a spus la un moment dat celor doi că, după el, n-au șanse să ajungă la Magadan. Fălcos, asiatic și el, i-am făcut o poză la poza pe care mi-a arătat-o Tolea pe telefonul lui. Pe seară, aproape să adorm, mi-a și trimis o captură din film în care apare Rail. mâncare de dimineață, mâncată seara poza cu Rail din telefonul lui Tolea Rail alături de Ewan McGregor in Long Way Round Subiectul serii însă e altul și se numește Churapcha. Care e faza cu Churapcha asta. E o localitate din zona în care ar trebui să fac eu prima mea zi de pe Drumul Oaselor. Adică luni ajung la Yakutsk și marți dimineață plec la Khandyga, vreo 450 de kilometri, trecând prin zona Churapcha. Ei bine, sunt vreo 150-200 de kilometri în zona asta în care dacă plouă e imposibil să mergi. Pe jos e un pământ prăfuit din câte înțeleg care dacă se udă se face ca pasta de dinți, ca gheața. Tolea îmi zice că zboară mașinile de pe drum în zona aia ca avioanele la decolare. Așa mi-a zis și Vlad din Moscova, cel care din câte îmi aduc aminte a pătimit în zona aia. Așa mi-au spus și Theo cu Vali Pană, cei care au fost de curând pe acolo. Așa spune toată lumea, inclusiv prietenii lui Tolea din Yakutsk care sunt sunați pe rând. De ce e subiectul ăsta la modă? Pentru că marți, fix marți când trec eu pe acolo, la Churapcha sunt anunțate ploi. Pe site-urile pe care am verificat eu sunt șanse de ploaie între 50 și 60 la sută, pe un site rusesc al lui Tolea scrie heavy rain. Mai am până acolo, dar cum nu vreau să fiu inconștient în călătoria asta planul e deocamdată așa. Ajung luni seară la Yakutsk, de fapt pe malul estic al Lenei, nu traversez în oraș. Dorm acolo și marți dimineață văd cum e vremea. Dacă nu plouă o iau frumos spre Khandyga. Dacă plouă, deși orice întârziere îmi cam freacă planurile, mai stau o zi în oraș, eventual chiar trec să vizitez Yakutskul despre care Tolea îmi vorbește doar de bine. Churapcha e o problemă, dar nu azi. Azi îmi place de mor cum merg treburile! Est, spre Siberia #18 - Motocicleta a avut grijă de mine. Invers, nu prea Est, spre Siberia #16 - Lena Highway până la Tynda, puțin cam mult pentru mine
  9. Benzină și bani cash. Astea sunt lucrurile la care trebuie să am grijă mai mult decât la orice altceva în porțiunea asfaltată a Siberiei. Plec de la hotelul din Mogocha direct la o stație de benzină unde fac plinul. Sunt interpelat imediat de localnici, un nene burtos îmbrăcat doar cu pantaloni scurți și șlapi mă întreabă unde mă duc. ”Magadan? Aaaaaa”, și o spune de parcă n-ar trebui. Mă bate pe umăr și îmi arată un thumbs up, dar n-am timp să stau la povești. Mă mai opresc la o bancă de unde scot 5000 de ruble, căci mai mult nu-mi dă voie, și gata. Drumul nu mai e la fel de bun și de la Mogocha încolo. Mă rog, nu-s gropi, dar apar denivelări din când în când, unele foarte ample, sare motocicleta de parcă sunt la motocross. Am 350 de kilometri până la Never, locul de unde mă despart de șoseaua asta și urc. Și 350 de kilometri trec repede. Mă opresc doar să ung lanțul, să pun niște benzină de 95 în canistră pentru prima dată, să fie. Apoi mă mai opresc să mănânc o varză cu carne și să fac plinul, de data asta cu cea mai bună benzină pe care o au acolo, benzină de 92. Merge Gotze și cu benzină proastă, o treabă n-are! Și nici eu. Gata, am ajuns la Never, la bifurcația celebră. Atât de… celebră încât indicatorul care arată direcția Magadan are vreo câteva zeci de stickere lipite pe el, aproape toate ale celor care au trecut cu motocicleta pe acolo în direcția Magadan, desigur. Aplic și eu un ”Est, spre Siberia” fix sub al treilea ”a”, trag niște poze și plec. sub ultimul a e si stickerul meu Lena Highway! Am un sentiment ciudat, e plăcut, dar e ciudat. De acum nu mai merg spre estul civilizat, urc spre Siberia mai sălbatică. Și mi-e teamă de drum, nu fac pe eroul, chiar mi-e teamă deși primii 30 de kilometri sunt proaspăt asfaltați și pe Lena. Traficul e mai intens, culmea, decât pe principala pe care am venit. Nu sunt doar TIR-uri, sunt și mașini mici. E normal, sunt niște orașe măricele în sus. E Tynda la care vreau să ajung eu azi, e Aldan și e Yakutsk. Opresc după ce se termină asfaltul pentru o altă operațiune în premieră. Scot niște aer din cauciucuri, mai mult ochiometric pentru că indicatorul de la compresor face figuri, și dă-i! Dă-i, dar nu prea! E ireal ce e aici. Drum e generos spus, e un pământ denivelat pe care sunt cataroaie, nu pietre, și din care iese un praf prin care nu se vede nimic. Jumătate de kilometru în spatele unui TIR e nor de praf, înghit cât n-am înghițit în toată copilăria de jucat fotbal pe maidan. Și nici nu prea am spor, merg cu 50 la oră în porțiunile bune, nu-mi place deloc, deloc. Trec de partea cu praf și vine ploaia. Nu pare să fie una de durată și mă bucur pentru că înseamnă că nu se va mai ridica praful. Intru pe o porțiune cu pământ roșu, ciudat, și merg câteva zeci de minute pe ploaie. Am mai mult spor așa, deși tot e greu al naibii pentru că aici sunt gropi. Dar măcar văd, nu mai e norul ăla nenorocit din spatele camioanelor. Fac și prima oprire doar ca să constat că e o idee proastă. Eu credeam că cei care au mai fost pe aici și care povestesc cum e cu gâzele și cu țânțarii exagerează. N-au, domnule, cum să fie așa, să te mănânce de viu. Ei bine… N-am văzut așa ceva în viața mea, scot telefonul să filmez, sunt 54 de miliarde de gâze pe metru pătrat, toate concentrate pe mine și pe motocicletă. Sunt atât de multe încât dacă dau cu mâna prin aer rapid lovesc 10-15. Și unele-s rele, ciupesc, altele sunt doar scârboase și se așează pe rămășițele scârboase ale suratelor lor zdrobite de parbrizul motocicletei. Nu se poate sta, deloc chiar. Dau din nou la pedale, săracul Gotze primește pietre-n scut de zici c-am ieșit la colindat și dau cu petarde. Dar de mers, merge! Drumul e în proces de a fi construit, de asta mai întâlnesc vreo două porțiuni cu asfalt, dar în rest e teroare. Și, pe măsură ce mă apropii de Tynda, devine aproape imposibil. Lucrătorii au așternut pe jos un strat de pietriș. Pietre mari, colțuroase, care n-au fost compactate încă. Roata îmi intră între ele și n-am niciun fel de control, îmi smulge ghidonul din mână. Știu că teoria spune că trebuie să tragi de gaz, să mergi tare în astfel de condiții, dar e complet contrar oricărui instinct de supraviețuire. Merg cu 5 km/h și abia țin motocicleta dreaptă, ba chiar sunt aproape să cad. De fapt, m-am și împăcat cu gândul c-am să cad, ghidonul mi-e smuls complet din mâini, motocicleta se duce stânga-dreapta, dar am un noroc fenomenal. Serios, chiar nu-mi explic de ce nu am căzut pe pietrișul ăla. drumul care va fi finalizat candva priviti cu atentie roiul de muste din jurul meu vandalizez Rusia Sunt cei mai lungi 160 de kilometri din viața mea. Și cei mai grei. Sunt fleașcă deși afară sunt 20 de grade. Hai 25 după ce-am ieșit din pădurea prin care am mers vreo 70 de kilometri. Am tricoul fleașcă, geaca e udă pe interior, pantalonii la fel și, pentru prima dată de când am plecat din București, simt că am transpirat și la picioare. Dacă m-a rupt așa o sută de kilometri de offroad, ce căcat mai fac restul de 3000? Mă opresc fix la intrarea în Tynda să verific motocicleta. Gotze arată bine, e prăfuit și jegos, dar nicio problemă mecanică. Hai că poate nu-i așa tot, poate e așa doar aici pentru că e drumul în reparații. Tynda e un oraș mai mare decât mă așteptam. Dar nu-mi pasă să fiu turist, vreau doar să mă schimb în niște haine uscate și să mănânc. Intru, fac stânga la primul semafor și mă înfig direct în Gostinitsa Safari, un soi de Motel care mi-a tot fost recomandat. Bună ziua, aș dori și eu o cameră! Niet! Cum niet? Nu aveți camere libere? Niet! ….. Jur că e pustiu, în parcare sunt două mașini și motelul arată cum c-ar avea cel puțin 20-25 de camere. Îmi vine imediat în minte un review pe care l-am citit undeva, pe tripadvisor parcă, în care cineva comenta doar ”Nu îmi vine să cred că nu primiți turiști străini!”. Sunt distrus de oboseală și îmi vine să o împușc în cap, să îi văd creierul pe peretele din spate. Se uită la mine cu un dispreț incredibil, aproape că rânjește, și mă invită din privire să părăsesc incinta. Am moralul la -5, ies și caut altceva. Găsesc o altă chestie pe Google Maps, mai merg un kilometru cu motocicleta, dar ajung acolo și nu-i nici pe naiba. Începe să fie groasă tare! Ultima variantă e și cea mai nasoală. Un hotel care pe net are doar review-uri proaste și foarte proaste, aproape că îi înjură lumea. Și așa pare de afară. E o clădire comunistă cu câteva etaje care arată precum un cămin studențesc în plin proces de degradare. Intru și dau de o babă la recepție. Bună ziua, aveți camere disponibile? Pauză. Se uită la mine și nu zice nimic ce pot înțelege. Dar dă din cap că nu. Nu pot să cred asta, chiar nu pot să cred. Dacă plec de aici dorm pe străzi, e oraș, n-am unde să pun cortul. Ies din hotel și mă așez în cur pe bordură. Caut pe net degeaba, nu îmi mai arată nimic în oraș. Găsesc un singur Airbnb, dar nu-mi răspunde. Mă simt nașpa rău, rău, rău de tot! Dacă aș putea acum, în momentul ăsta, să apăs pe un buton și să mă întorc acasă aș apăsa! Fără nicio remușcare, fără niciun regret, m-aș întoarce în secunda asta acasă. Bat jumătate de lume până aici și mă refuză toți la cazare? Pișa-m-aș pe Tynda voastră de sălbatici! Mă alimentez cu gânduri negative și cu ură și intru la recepție din nou. Baba mă vede și dă din cap la modul ”de ce-ai venit iar?”. Room, doamnă! Vreau să dorm! Și pun mâinile împreunate sub cap, semnul internațional pentru dă-mi o cameră futuzbabamatiicaitisparggura. Se uită la mine câteva secunde, vorbește în rusă cu o altă duduie care-i cu ea în cămară, apoi îmi scrie pe o foaie dintr-un carnețel doar atât ”3500”. Și face semnul cu degetele, adică să-mi fie clar că vorbim despre bani. N-am stat nicăieri în Rusia cu atât de mulți bani, nu-mi vine să cred că mă jefuiește în halul ăsta. Păi parcă n-aveai, babo, camere. Acum ai la 3500? Sunt nervos și nu mai judec limpede, nu văd nici coala A4 de pe peretele de lângă mine care arată prețurile camerelor. Vede că m-am schimbat la față când am văzut suma și mai scrie ceva: ”2300”. Dar de explicat îmi explică în rusă. Nu pricep, așa că iese de acolo și mă cheamă cu ea. Urcăm la etajul 3, deschide o cameră și mi-o arată. E ok, o cameră normală de hotel comunist. Asta-i 3500. Buuun, hai la 2300. Coborâm la parter, mă rog, la etajul 1 al rușilor și deschide o altă ușă. Înăuntru un miros puternic de pește și doi bărbați chirciți fiecare într-un pat. Al treilea pat e gol, e liber. Cică asta-i de 2300. Ah, și n-ai duș, trebuie să te speli la baia de pe hol. hotelul scump si mizer O aleg pe cea mai scumpă, n-am starea necesară să fac pe clientul de hosteluri în clipa de față. Îmi dă și niște chei de la o curte interioară ca să bag motocicleta, cumpăr și o apă și gata! Nu mai ies din cameră până mâine. Dar ce naiba fac mâine? Am două variante, fie merg 200 de kilometri și dorm la Neryungri, fie merg 450 și dorm la Aldan. La ambele sunt variante de cazare pe Booking, ceea ce mă șochează, însă nu știu cum naiba e drumul. Dacă e ca azi nu cred că mai rezist, cedez psihic înainte de a ceda fizic. Am nevoie de odihnă! Est, spre Siberia #15 - Încep să văd ce înseamnă Siberia, o singură benzinărie în 300 de kilometri
  10. M-am culcat cu gândul să fac peste 900 de kilometri azi, dar m-am trezit la 7 cu gândul să… mai dorm un pic. Așa că pe la 9 jumătate sunt în spatele casei lui Alexei, acolo unde Mario Gotze e safe așa cum patronul a promis. Nu mai stau la discuții, Alexei nici nu e prin zonă, e doar nevastă-sa. Ies din Chita după un plin de benzină și mă opresc la vreo 20 de kilometri după ieșire pentru micul-dejun. E un Kafe cu terasă, sărăcăcios ca de altfel toate, însă vânzătorul e amabil. Stau, primesc o cafea cu lapte și niște clătite cu lapte condensat și mănânc între șoferii de TIR care bagă borșuri, carne cu cartofi și alte mâncăruri grele. E interesant felul în care funcționează aceste Kafe-uri. Pe drumul de la Irkutsk la Chita le-am găsit în cele mai izolate locuri. Sunt ceva mai mari decât o casă normală și sunt administrate, în general, de familii. Așa și aici. Nenea care vine la tejghea are fetele în spate, la bucătărie. Ele gătesc, ele aduc mâncarea la masă, el încasează banii. În funcție de Kafe poți găsi de la ceai și cafea, snacks-uri și apă/suc până la mâncare gătită de mai multe feluri, regim de autoservire sau, în cazuri excepționale, Kafe care oferă și camere pentru cazare. Din ce am putut vedea până acum, cei care le frecventează sunt șoferii de TIR sau pasagerii autobuzelor care fac curse lungi între orașele astea. Ies din Kafe și intru în Rai. E un drum excepțional, ușor virajat, care trece prin niște zone cu munți pitici și pădure de conifere. E liber, liber, liber, temperatura e undeva pe la 23 de grade, iar eu merg de zbârnâi! Serios, sub 120 nu pot să o las, mi se pare că stau pe loc. După primii 70-80 de kilometri încep să simt faptul că-s departe. Nu e nimic, nimeni, nicio așezare, niciun sat, nicio benzinărie, nimic. E doar un drum perfect și pădure. Înspăimântător! Frumos tare, dar înspăimântător. Termin un pic cu sălbăticia, cobor din munți și ies pe o câmpie vastă. Încep să apară câteva sate mici despre care ai crede că-s părăsite. Casele sunt toate de lemn, negre, acoperișurile sunt fie de tablă neagră, fie de azbest. Singurul semn că acolo locuiește cineva e dat de grădinile lucrate, de straturile de legume, altfel nu vezi țipenie de om. Dar văd benzinărie. Surprinzător de bine dotată, o raritate în zonă. Tanti de la casă nu-mi permite să-i las cardul și să bag până se umple rezervorul, mă pune să îi zic exact câți litri. Fac un calcul în minte, aproximativ, și îi zic nouă litri. Plătesc, mă duc la pompă și pe cuvântul meu de onoare că intră nouă litri la fix, aproape de buza rezervorului. Încep să mă perfecționez. Urmează o nouă serie de mers pe drum perfect, destul de lat. Din nou, în afară de câteva TIR-uri, nu văd nimic, niciun om, niciun sat. Merg așa o sută și ceva de kilometri, perioadă în care opresc să pozez o turmă (??) de cai sălbatici care stau pe marginea drumului și dau din cap să scape de muște, apoi ajung la un fel de orășel. Bine, pe marginea lui, dar intru într-o benzinărie. Stau puțin pe net, pierd vremea vreo 25 de minute, dar nu-mi trece prin cap să mai pun benzină. Nici nu am ajuns la jumătatea rezervorului, mai am 300 de kilometri până la Mogocha, mă gândesc că sunt în grafic. Doar sunt benzinării pe traseu, ce naiba! Ies de acolo și îmi atrage atenția o nouă benzinărie, fix la ieșirea din oraș. Mă mai gândesc o dată, dar nu, nu bag, n-am chef să mă mai opresc. Ce greșeală! Din orașul ăsta intru din nou într-o zonă cu munți pitici, foarte împădurită și pustie. E rău, la vreo 15 kilometri după plecare indicatorul de jumătate de rezervor începe să piardă ”liniuțe”, iar navigația îmi zice că următoarea benzinărie e la 50 de kilometri. Belșug, n-am emoții. Merg tot cu 120 km/h, consumul e pe la șase litri la sută, ard cei 50 de kilometri și… pauză. Nimic, un mare nimic în dreptul punctului în care harta lui Garmin îmi spune că e o benzinărie. Nici măcar urma ei nu mai e, e fix pădure. Panică! Panică mare de tot, am vreo 250 de kilometri până la Mogocha și tot navigația mă anunță că pe rută nu mai e nimic. Și nu doar benzinărie, cică în următorii 250 de kilometri nu mai am kafe-uri, hoteluri, nu mai e absolut nimic. Calculele sunt simple. Dacă sunt la jumătatea rezervorului înseamnă că mai am opt litri. Hai opt litri și jumătate. Ca să îmi ajungă cei 250 de kilometri ar trebui să am un consum de trei la sută, adică aproape de imposibil pentru o motocicletă atât de încărcată. Am un morcov uriaș, iar primul pas e să o las la 100 km/h. Doar că la viteza asta consumul instant îmi arată un 4,2-4,5 litri la sută, deci complet insuficient. Mai scad viteza, o stabilizez pe la 85 km/h, iar consumul ajunge în jurul lui 3,5 l/100 km. N-am ce face, mai încet nu pot să merg, mă claxonează TIR-urile care vin din spate. Îi dau așa și văd pe parcurs dacă ajustez sau nu. E aproape imposibil de imaginat magnitudinea pustiului în care mă aflu. Sunt 300 de kilometri, cam cât între București și Bacău, în care nu e nimic în afară de pădure. Nici măcar cabluri de curent nu văd, singurele semne de civilizație în afară de șoseaua impecabilă sunt, cam la fiecare 50 de kilometri, stâlpii de telefonie mobilă din vârf de munte. Prost e că dacă rămân în pană de benzină nici n-am șanse să fiu ajutat. Cred că în ultima sută și ceva de kilometri am văzut doar două mașini mici, în rest doar TIR-uri. Și oricât de amabili sunt tiriștii, mă îndoiesc că au benzină la ei. Lucrurile se împut rău, liniuțele scad pe display-ul motocicletei, și mi-e tot mai clar că o să rămân în pană de benzină. Ce prost sunt, trebuia să mă întorc! Acum degeaba o mai fac, nu mai ajung la benzinărie nici dacă o iau în sensul celălalt. Verific din nou în mers situația benzinăriilor, navigația rămâne fermă pe poziții, nu-s! Doar că la o coborâre de deal în care mă bucuram de consumul instant de 2,1 l/100 km, bam! Semne de benzinărie pe marginea drumului. Esteeee, bă! Semnalizez stânga, intru pe un drum de pământ și la 100 de metri între copaci o ditamai benzinărie. Nouă, țiplă e, nici măcar nu s-a întărit cum trebuie asfaltul turnat în perimetrul pompelor. De fapt totul e nou, se construiește un Kafe, se ridică și un mini-hotel! Au benzină de 92, 95 și 98. Ce să mai, belșug! Trag la pompă, mă duc să plătesc conform obiceiului, dar canci. Tanti e nervoasă și țipă la mine în rusă! Adsfksjvskjdfksdflsl! Nu vorbesc rusă, degeaba țipi! Vreau să plătesc, ce ai? FadAafsjfksdfksjdfks! Nu merge cardul? Scot cash, stai liniștită! Degeaba! Se enervează tot mai tare și refuză să-mi mai răspundă. Noroc cu paznicul, un nene cărunt pe la 60 de ani care are uniformă și pistol, care mă lămurește: ”No benzin! Wait!”. Pffffoaaaaai! Cum no benzin? Deci de asta sunt atât de multe mașini trase la pompe? Ies din benzinărie și, așa e, sunt ocupate toate cele șase pompe cu mașini în care șoferii stau și așteaptă. Ce mișto! Am găsit o benzinărie în mijlocul pustiului care nu are benzină. Bine, dar sunt relaxat. Nu plec de aici chit că trebuie să aștept două zile, pun cortul lângă și stau până se face alimentarea. Iau un suc de portocale, niște napolitane și mă ascund într-un colț de muștele uriașe care sunt cu miile pe aici. Sunt mari, cam cât o monedă de 50 de bani, și ciupesc de rup. Nenea de la pompă a fost ars în fața mea de un astfel de exemplar și se freca înjurând de parcă-l mușcase crocodilul. benzinărie fără benzină Aștept doar vreo 40 de minute până când tanti iese din benzinărie și țipă ceva către șoferi. Imediat toți ies din mașini în grabă spre casă, dar eu sunt la pompa 1 și le iau fața. Din nou, trebuie să aproximez. Și o fac perfect, rezervorul e plin până-n buză și de data asta! Ultima sută și ceva de kilometri e la fel de frumoasă, peisajele sunt extraordinare, și sunt din nou inconștient cu consumul de carburant. Mai văd o benzinărie sărăcăcioasă pe dreapta, dar fie e desființată, fie nu are combustibil pentru că sunt trase niște X-uri cu bandă neagră pe pompe. 120-130 km/h către Mogocha. La Mogocha o să dorm, am vorbit pe Uațap cu Vlad și l-am rugat să îmi recomande ceva cazare în zonă, iar omul mi-a găsit două hoteluri în Mogocha, adică la aproape 600 de kilometri după Chita. E suficient! După ce iau și o ploaie în piept cât să mă spele de muștele strivite pe cască și costum, fac stânga spre orașul despre care știu că a apărut doar ca să existe forță de muncă pentru minele de aur din zonă. Ah, mai știu despre Mogocha că e unul dintre cele mai friguroase locuri din lume, iarna sunt minus 60 de grade aici. Acum nu, acum sunt vreo 25 la ora 18. Trag la hotelul găsit de Vlad, fix la intrarea în oraș, și o găsesc pe o tanti care calcă rufe. Room? Da, room! Doar că ”room” e singurul cuvânt pe care-l știe în engleză. Îmi arată o listă, cu camere cred, din care înțeleg doar prețurile. Pun degetul pe 1000 de ruble, vreo 70 de lei, dar o dezamăgesc crunt. No lucs! Fix așa pronunță, ”no lucs”. Cum adică, tanti? Păi ți se pare că sunt bogat pentru c-am venit cu BMW-ul? E bună asta de 1000, pun degetul din nou. Doar că tanti nu vrea să audă, pune ea degetul pe alta pe care scrie 2000 de ruble și scoate cheia de sub tejghea. Ceartă-te cu ea! Parking? Da, cică. Dar cu cașcaval! Pune din nou degetul pe ceva din ”meniu” și îmi arată că mă mai costă 200 de ruble. 2200 în total, foarte scump, dar n-am variante, pare-se. Camera e ok, e peste așteptări, chiar dacă e decorată puțin cam… extravagant. De așteptat pentru un oraș înconjurat de mine de aur. Îl parchez pe bossu’ de Gotze într-un garaj alăturat pe care fiul doamnei îl închide cu lacătul și mă duc să fac duș. Dau drumul la apă, pauză. Adică ea curge, dar e rece bocnă. Cobor supărat, îi descriu din mișcări cum mi-am luat țeapă cu dușul, iar după cinci minute de conversație româno-rusă stabilim că nu e apă caldă în oraș, dar că ea va veni la ora 20. E bine și la 20, dar să vină. Până la ora 20 mă duc peste drum la un supermarket, un supermarket burdușit cu produse cum nici în Moscova n-am văzut. Serios, sunt absolut toate produsele dintr-un Mega Image de la noi, e șocant pentru zona asta. Îmi iau niște chestii de mâncare, revin pentru cină și pentru planificări. Mâine e zi mare, oficial voi începe urcarea. Adică am vreo 350 de kilometri până la Never, loc din care părăsesc drumul perfect și mă duc în Nord. Vreau să ajung la Tynda, oraș aflat pe celebra Lena Highway, și din câte am auzit sunt vreo 180 de kilometri de drum neasfaltat până acolo. Ba mai rău, se merge prost pentru că e proaspăt pietruit, iar pentru motociclete nu e deloc ok lucrul ăsta. Dar e bine, Tynda înseamnă că-s în zona și mai sălbatică a Siberiei, deși după ziua de azi mi-e cam frică să mă gândesc cât de ”mai sălbatică” poate să fie o zonă. Orice, doar ploi grele să n-am! Est, spre Siberia #16 - Lena Highway până la Tynda, puțin cam mult pentru mine Est, spre Siberia #14 - Prietenii mei, șoferii de TIR. Am ajuns la Chita în doar... 12 ore
  11. Doamna de la pensiune mă trezește la 7 fix, așa cum i-am spus ieri seară. Bate la ușă cu o tavă pe care e micul-dejun, deși eu n-am avut o asemenea opțiune când am făcut rezervarea. Un ceai cu lapte, un terci cu lapte și o felie de pâine cu cașcaval. Strâng bagajele, mă duc să îi plătesc sticla de apă și micul-dejun, dar nu vrea să ia niciun ban. Ba se duce și-mi mai aduce o sticlă cu apă, să am pe drum. Asta la o cazare de vreo 60-65 de lei pe noapte. Ținta e Chita, adică vreo 650 de kilometri la est, însă înainte mă abat 20 de kilometri în partea opusă către Iwolginsk, sat lângă care e un templu budist. Ajung dimineață, dar e deja full de chinezi veniți cu autocarele. Sunt ca lăcustele în toată Rusia, sute de autocare cu chinezi care atunci când scapă la un popas blochează tot, nu mai ai ce face. Așa și eu, am intrat un pic în curtea unde sunt vreo 10 clădiri ale călugărilor, am făcut o poză și am ieșit din cauza chinezilor. Până să plec am dat mâna cu un călugăr care m-a văzut cu casca în mână și a venit să vadă motocicleta. Așa, la drum! Peisajul se transformă rapid, în primii 50 de kilometri, în unul montan. Merg doar în dealuri, serpentine și văi, dar măcar drumul e bun. Rușii s-au pus pe asfaltat masiv din câte văd, am observat niște indicatoare uriașe pe marginea drumului și pe care scrie, din ce am înțeles, că e o porțiune de vreo 3000 de kilometri de la Irkutsk – Ulan Ude – Chita și… cred că Yakutsk. Adică asta se asfaltează acum. Partea bună e că asfaltul nou permite viteze mari, partea proastă e că unde nu e gata drumul, adică unde se toarnă asfalt, e horror. Nu, nu exagerez. Horror, horror! E pietriș pe jos, pietriș netasat, iar în zonele astea e plin de camioane care transportă materiale de colo-colo. Rezultă porțiuni pe care se merge cu 10-20 km/h și pe care se face un praf incredibil, nu se mai vede nimic în față, e super periculos. Trec de porțiunile astea cu proiectoarele pe full, cu faza lungă și cu morcovul adânc. E un pustiu incredibil, de pe șosea oriunde te-ai uita vezi o așezare omenească la 50-70 de kilometri. Atât, în rest doar pădure, dealuri, câte o pajiște ici și colo, râuri și linii de cale ferată. E ciudat sentimentul, creepy chiar, să mergi jumătate de oră și să nu vezi absolut nimic care mișcă. Bă, da’ nimic! Pe drum sunt doar eu cu TIR-urile, altcineva nu prea are treabă prin zona asta. Ah, șoferii de TIR sunt băieți de treabă. La primul Kafe la care am oprit să îmi iau apă am eșuat, aveau un singur lichid fără alcool, un Sprite la jumate. L-am luat pe ăla și m-am așezat pe o bancă afară, iar după 5 minute un șofer de TIR apare cu o sticlă de apă. A adus-o din cabina lui, e și rece! În schimb vrea să îi fac o poză pe motor. Urcă-te, șefule, cum să nu? Hidratat, iau calea Chitei și după alte serii de drum șerpuit prin niște mini-munți ajung într-o depresiune. Vânt deloc, cald rău, drum perfect și drept. A, și pustiu. Ce înseamnă asta? Înseamnă că mă plictisesc și, obosit și nemâncat, mă gândesc ce bine o să-mi fie diseară la pensiune. Și cum fac eu exercițiul ăsta de imaginație, bam! Ochii închiși, ațipit o secundă, motocicleta o ia un pic dreapta, dar îmi revin instant și redresez. E a doua oară în viață când mi se întâmplă asta. N-am ațipit niciodată la volan, în mașină, dar pe motocicletă am mai pățit asta prin 2012 cred, atunci când mă întorceam cu un BWM R1200 GS de la munte, eram pe autostrada A1 cu pilotul automat pus, cald și drum drept, și mi-a picat capul pentru o secundă. Oribil sentiment! E clar, e de pauză. De masă eventual, căci după vreo 40 de kilometri apare alt Kafe. E cam singura modalitate de a mânca pe drumurile Rusiei, benzinăriile sunt de cele mai multe ori doar niște buncăre din care poți lua, cel mult, apă și suc. Și aici e plin de tiriști, plus niște mămăițe care vând fructe pe marginea drumului și care au venit să mănânce. E Kafe mare, serios, cu mâncare gătită pe sistemul împinge-tava, așa că rad niște orez cu bucățele de carne și morcov. Iau și o doză de Cola și dau să plătesc cu tot măruntul pe care-l am în buzunar. O las pe doamna de la casă să își aleagă bănuții și mă blochez. Și eu, dar și ea. Vede în palma mea o monedă de 25 de copeici ucrainene și își pune mâna la gură de parcă m-a prins cu droguri. Ce-ai, tanti? Zice ceva în rusă, dar nu pricep. Continuă, dar acum își împreunează mâinile de parcă se roagă și face ochii mari la mine. Ce naiba? Vrei moneda asta? Ia-o! I-o întind și o extrage din morman, se uită cu atenție la ea și începe să bată din palme și să vorbească și mai tare în rusă, atât de tare încât toți oamenii din Kafe se uită acum la mine. Mai am 200 de kilometri, dar mi s-a cam luat pentru ziua de azi. Și de la căldură, și de la faptul că văd că am trecut încă un fus orar și sunt la +6 ore față de București/Moscova. Am scăpat definitiv de munți și sunt pe câmpie, drumul e destul de drept și mă mai antrenez depășind TIR-uri și antrenându-mi reflexele pe porțiunile pe care rușii au decopertat pentru a pune asfalt nou. Desfășurarea de forțe e incredibilă, cred că sunt uriașe costurile. Atâtea mii de kilometri pe care se toarnă asfalt, chiar dacă-i o singură bandă pe sens. În plus, cred că am văzut câteva zeci de echipe cu oamenii care au cositoare și care coafează marginea drumului, elimină bălăriile și boscheții. Chita. Băi, nene! M-am plimbat și eu în anii ăștia de viață prin câteva orașe, în fel de fel de țări. Dar așa ceva nu mi-a fost dat să văd. Este horror! Horror e un cuvânt prea blând, de fapt. E de departe cel mai sinistru loc pe care l-am văzut în viața mea. Un oraș gri în care se intră printr-un fel de centru industrial ruginit și cenușiu. Străzile sunt asfaltate relativ recent, dar sunt deja denivelări și se merge ca-n Irak, nu există marcaje, e haos. Blocurile sunt jumătate fantomă, jumătate locuite, nu e nimeni pe străzi, mașinile sunt toate vechi, ruginite și lovite. Noroc că nu trebuie să mă plimb prea mult, pensiunea la care mi-am făcut rezervare e aproape. Parchez în față și iese un nene, pe la 40 de ani, ușor cocoșat și cu privire de vânzător de telefoane Sagem în târg la Vitan. Evident, rusă! Evident, nu înțeleg nimic. Mă întreabă ceva insistent, eu dau din umeri, la care vine cu singurele cuvinte în engleză pe care le știe: ”I name Alexei. You?”. Aaaa, așa spune! Îi zic numele, mă recunoaște din rezervarea pe Booking, apoi mă pune să duc motocicleta în spatele casei, intrare care se face separat, pe o alee neasfaltată care face favelele din Rio să semene a Monaco. Las motocicleta în curtea din spate lângă o casă în construcție, iar Alexei vine cu tableta și începe traducerile. Îmi zice că e security la el, că sunt niște băieți care lucrează la casă și care dorm în curte, în niște containere. Mă întreabă unde mă duc, apoi îmi arată zeci de poze cu motocicliști din toate țările lumii care au tras la el la pensiune. E clar, ești safe! Atât de safe încât nici măcar nu scot toate bagajele de pe Gotze, geanta laterală în care am scule pentru motor și alte nimicuri o las prinsă, mai economisesc cinci minute mâine dimineață. Și acum, plata! Pe booking zice că merge cu cardul, Alexei se jură că nu are așa ceva. Păi și cum facem? Cum să facem, mă trimite la bancomat. Căutăm pe google maps, e unul la 1,2 kilometri de casă. O iau pe jos, sunt din nou șocat de ce poate să fie în orașul ăsta, scot banii și mă întorc. Gata, Alexei! Lasă-mă să dorm! De unde? Omu’ vine pe la 11 noaptea, bate la ușa camerei și intră direct, nu mai așteaptă aprobarea. Hai jos să îți dau o țigară! Aoleo, am pus-o. Nu pot refuza, insistă, și cobor cu el. Îmi arată tableta și pozele pe care i le-a făcut lui Gotze, le-a pus la colecția cu celelalte motociclete. Apoi scoate niște țigări rulate dintr-o borsetă în care are tutun și alte instrumente și mi-o bagă sub nas. Mi-o și aprinde și, băi oameni buni, miroase a cauciuc prajit și scoate fum tot la fel. Mă intoxic instant, îmi dau lacrimile de la tuse, iar Alexei râde de se prăpădește. Scoate tableta, google translate: ”Russian strong tabac!”. Rezidențial Chita Parc în Chita Apusul peste favele View din spatele casei Mâine e o zi importantă, dar învelită în incertitudini. Asta pentru că habar nu am care e destinația, nu știu unde să dorm. Booking n-are nimic în zona asta, iar pe alte site-uri nu știu să intru. Faza e că aș merge până la Never, locul de unde începe urcarea către… nord, evident. De la Never începe Lena Highway, adică asfalt și porțiuni neasfaltate, doar că de aici până la Never sunt 930 de kilometri. Și nu prea mă văd în stare să îi fac. Adică dacă o să am dispoziție, îi fac. Dar dacă nu, unde naiba dorm? Est, spre Siberia #15 - Încep să văd ce înseamnă Siberia, o singură benzinărie în 300 de kilometri Est, spre Siberia #13 - Turul Lacului Baikal și o sperietură cu motocicleta
  12. Așa îmi era un dor să stau 20 de minute dimineața să leg bagajele pe motocicletă… not! Dar măcar merg din nou pe două roți și asta e bine. După ce am suferit de cald ca un sclav pe plantație, la plecare Irkutsk îmi dă ploaie. Nu puternică, dar suficientă cât să mă incomodeze serios. Planul e să revin în ”activitate” ușor, doar cu vreo 450 de kilometri. Deci azi plec de la Irkutsk, cobor pe sub Lacul Baikal și apoi urc din nou, pe malul estic, până la Ulan-Ude. Motocicleta merge ceas, cum am lăsat-o, doar că am eu un început de morcov din cauza ploii. Care e faza, în zona asta sunt foarte multe mașini cu volan pe dreapta, mașini importate de prin Japonia probabil. Și cum drumul e de cele mai multe ori cu o singură bandă pe sens, ăștia cu volan pe dreapta nu pot depăși decât dacă ies complet pe contrasens ca să vadă ce vine din față. Așa că ploaie plus viteză plus câte o mașină la 5 minute care-mi iese în față egal morcov. Altfel, nu mă deranjează apa. Motocicleta n-are treabă, cauciucurile se comportă ok mai ales că nu frânez/accelerez ca nebunu’, bagajele sunt waterproof și echipamentul la fel. Mă rog, geaca, căci pantalonii și-au pierdut, pare-se, proprietatea asta. Drumul pe lângă Baikal nu e deloc cum mă așteptam. Bine, nu știu de ce mă așteptam la asta, însă credeam că o să fie câmpie și, eventual, niște copaci stânga dreapta. De unde? E zonă muntoasă, tată! Sigur, nu munți înalți, însă GPS-ul îmi zice că urc la peste 1000 de metri altitudine. Conifere peste tot, destul de frig, plus un incendiu de pădure pe care nu-l pot filma cu camera de pe cască pentru că descopăr că s-a stricat telecomanda. Adică ea se aprinde, beculește, dar nu mai trimite comenzile către cameră. Ceea ce e aiurea rău, nu pot filma nimic, iar dacă dau record și o las așa se duce bateria într-o oră. Mă scald un pic, vreo 50 de kilometri, până-n momentul în care constat că cele două ouă cu crenvuști oferite la micul dejun de hotelul din Irkutsk și-au terminat efectul. Opresc la un Kafe pe marginea drumului, trag un borș rusesc, un capucino și plec dintr-o mare de chinezi. Au venit cu autocarele, au coborât toți și au sărit să-și facă poze cu motorul. Mare lucru nu e în zona asta, nu pare să fie foarte turistică, asta deși rușii fac eforturi spre a o populariza. Mai mult, drumul este nou și este perfect, se lucrează și acum la detalii, la poduri, deci probabil va merge către dezvoltare zona. Încerc să merg încet, dar nu prea am cum, pe aici și camioanele cred că depășesc 100 km/h, deși știam că nu prea au voie. Sau poate că așa-i în UE. Ah, să nu uit. Aproape de fiecare dată când mă opresc uit proiectoarele aprinse. Nu-s proiectoarele BMW, sunt niște chinezării ieftine pe care le-am cumpărat înainte să plec și care au fost montate direct pe bornele bateriei. Ele au întrerupător, dar uit să îl opresc când cobor și rămân aprinse chiar dacă iau cheia din contact. Așa s-a întâmplat și la popasul de borș, așa s-a întâmplat și când m-am oprit să pun benzină. În contextul ăsta, poftim surpriză. Mă opresc pe o margine de drum să mă uit la Baikal și să beau două gâturi de cola, mă iau un pic și cu Facebook-ul că tot am semnal bun, și după vreo 25 de minute dau să plec. Echipament, casca, mănuși, contactul, buton de pornire și… oha! Ceasurile se mișcă, dar când apăs butonul moare subit. Aoleo, zic! Gata, s-a sângit bateria, normal, cum putea săraca să reziste la atât de multe episoade cu proiectoarele lăsate aprinse. Nu-s chiar în mijlocul pustietății, dar nici nu umblă prea multe mașini pe aici. Ciudat, dar sunt calm. Rău de tot. Mi-e cam clar că e bateria, dar fac un clip video și îl trimit lui Ionut de la BMW Motorrad România. Aștept un pic și, exact în clipa în care îmi scrie el, mă lovește și pe mine inspirația. Să vedeți de ce nu pornea motocicleta mea. Săptămâna trecut, când eram cu Vlad la Moscova și mă ajuta să expediez motocicleta cu TIR-ul, a fost nevoie să fac niște chestii. Să dau jos oglinzile, să scap de benzina din rezervor și… să scot bornele bateriei. M-am apucat de unul singur în depozitul firmei de curierat, Vlad vorbea cu rușii despre transport, și după ce-am dat jos carena aia m-am apucat să deșurubez borna de minus. M-a văzut Vlad și mi-a zis că nu-i nevoie, să o deșurubez doar pe aia de plus. Așa am făcut și, când motocicleta a venit la Irkutsk, eu știam că am de înșurubat borna de plus. Doar că până să-mi zică Vlad, eu apucasem să îi dau câteva ture și ăleia de minus și săraca rămăsese așa, atârnând în șurub. De pornit primele dăți a pornit, însă probabil de la vibrații s-a slăbit de tot și aia a fost. Am rezolvat problema, la drum! Apropo de benzinărie. S-au întâmplat toate într-un interval de 30 de minute. Mai întâi, conform ritualului, trebuie să plătesc și apoi să pot folosi pompa. Doar că pe băiatul de la pompă îl mânâncă în cur și bagă furtunul în rezervor cu piedica aia trasă. Iar când tanti a dat drumul pompei după ce i-am dat banii a început să sară benzină ca șampania în cluburile de imbecili de la Marea Neagră. Peste tot, adică! Doamna a avut prezență de spirit și a oprit-o în secunda doi, dar tot mi-a inundat motocicleta. În fine, plătesc 500 de ruble, dar intră doar vreo 290, așa că mă duc după rest. Doamna mă vede că-s supărat și îmi dă restul împreună cu o sticlă de apă plată și un Snickers din ăla mare, dublu. Cică-s cadou! Săru-mâna atunci! Le iau și mă bag după colț să mănânc, când hop un ”Do you speak english?”. Speak, zic. Un neamț pe la vreo 60 de ani care coboară dintr-un tanc de mașină. Habar nu am ce model e, ce companie o face, însă e un fel de utilaj de campare transformat în adventure. Neamțul, pensionar, călătorește prin lume cu monstrul ăla. Cică a plecat din Germania, a făcut țările Baltice, a intrat pe la St. Petersburg și a venit până aici, la Baikal. Urmează să coboare în Mongolia, să intre prin Kazahstan, apoi să urce iar prin Rusia până la Murmansk, de unde să plece în Norvegia. Sau Finlanda, sau Suedia, ce naiba e acolo peste apă. Nu-l doare capu’, cică n-are presiunea timpului, singura neplăcere e că-i consumă monstrul 20 de litri la fiecare sută de kilometri, dar cică-și scoate banii pentru că doarme în el, nu mai sparge pe cazări. Îi zic că abia aștept să îi consume 20 la sută în Norvegia, acolo unde litrul de benzină costă cât 400 de grame de aur. Stăm de vorbă câteva minute, dispare și se întoarce cu două cafele, le bem și plec. Spre Ulan-Ude drumul e tot așa. Munți pitici, apoi depresiuni, apoi iar munți pitici. Și mulți motocicliști, am văzut vreo 10 în ambele sensuri. Are logică, Ulan-Ude e punctul din care se coboară spre Mongolia, spre Ulan-Bator, așa că toată lumea trece pe aici. Nimeni nu oprește la o vorbă, la un biscuite, dar măcar ne salutăm. La ultima pauză de benzină, chiar înainte de destinație, constat că am avut consum de 4,4 l/100 km, de departe cel mai mic de când am plecat din București. Bine, asta și pentru că am mers încet și am făcut 450 de kilometri în 10 ore. De mâine încolo nu mai merge să o lălăi așa. Hotelul din Ulan-Ude, în primul rând, nu e hotel. E pensiune. În al doilea rând, nu e în Ulan-Ude, e în comuna Berceni a Ulan-Udeului. Am ales-o așa ca să nu mai intru în oraș, nu mă interesa să-l vizitez. E o pensiune poziționată ciudat, dar na. Intru, dau bună ziua, evident nu se vorbește engleză. E doar o doamnă la un soi de recepție, iar camerele sunt toate la parter, cinci la număr, toate libere. Eu mi-am făcut rezervare pe Booking, plătesc 900 de ruble în loc de 1000, adun bagajele și mă retrag în cameră. Doamna mai vine de două ori, prima dată să-mi aducă o sticlă cu apă, a doua oară să-mi aducă ceai fierbinte și bomboane, apoi pic. Mâine o să fie o zi interesantă. Am un mic detour în drumul spre Chita, deci sunt vreo 700 de kilometri de băgat. Plănuiesc să mă trezesc la 7, la 8 să plec. Sper să iasă, au băgat băieții spaima-n mine cu Chita, nu mi-ar plăcea să mă prindă noaptea și să nu fi ajuns. Est, spre Siberia #14 - Prietenii mei, șoferii de TIR. Am ajuns la Chita în doar... 12 ore Est, spre Siberia #12 - Neamțul a ajuns la Irkutsk! Suntem gata de cei 5200 km spre Magadan
  13. Altă viață! M-am culcat la 2 noaptea într-o cameră răcoroasă, ba chiar am lăsat aerul pornit ușor cu riscul de a mă trezi cu semipareză, și m-am trezit ca gospodarii la 7:30 cu alarma de la telefon. Sunt fresh ca Alex Velea-n melodii și cobor la micul dejun. E regulă-n Rusia, bufetul suedez e rara avis. Aici îți alegi dejunul de pe o listă care conține variațiuni pe tema ouă-crenvuști-roșii și castraveți. Aleg o omletă cu brânză și roșii, plus clătite cu lapte condensat, probabil cel mai bun lucru din lume. Cafea nu beau, că-i lichid de frână, groaznică. Mai am o zi de pierdut vremea, cred eu, până vine motocicleta. Așa că azi e zi de mers la Lacul Baikal, vreo 70 de kilometri spre est cu maxi-taxi. Însă dimineața e cam întunecată, așa că mă duc spre centrul vechi ca să iau totuși doza de cofeină. Cumpăr niște baterii, comand un capuccino uriaș… de fapt nu-l comand uriaș, însă absolut fiecare cafenea la care am intrat în Rusia are produsele pe trei mărimi. Mic, mediu și mare, evident. Și cum eu sunt blană pe rusă, zic doar ”un capuccino”, iar cei din spatele tejghelei simt mereu că trebuie să mi-l dea pe cel mai mare. Și mai scump. Nu știu care-i faza, am intrat rareori în cafenelele de fițe, de obicei beau de la dughene mici de pe stradă, însă mi se pare extrem de scumpă. Nu plătesc decât rareori sub 200 de ruble, adică 14 lei. De cele mai multe ori dau 280-300 de ruble pe o cafea. Falimentez în ritmul ăsta. Cum săteam eu ca odihnitul cu ligheanul de cafea în față, bam! SMS pe numărul de Rusia. Și SMS pe numărul de Rusia înseamnă fie MTS, adică firma de telefonie mobilă care-mi dă fel de fel de promoții, fie PEK. PEK e compania de curierat cu care l-am trimis pe Mario Gotze, motocicleta mea pentru cine nu știe încă, de la Moscova la Irkutsk. Crește pulsul, deschid și e PEK. Văd mesajul ăsta, e în rusă și nu înțeleg, însă mă uit la dată și înlemnesc. Cum adică 03.07.2017? Primul gând e că s-a întâmplat ceva pe drum și că întârzie transporul. Și poate să fie adevărat, m-am uitat acum două zile pe un soi de tracking al ”coletului” și mi-l arăta undeva la câteva sute de kilometri de Moscova, ori el avea de făcut peste 5000. Încep să tremur de spaimă, nu de nervi. Sunt 30 de secunde în care încep calculele. Până pe 3 mai am o grămadă, trebuie să îmi plătesc hotelul și n-am atât cașcaval. În plus, ce rahat fac dacă plec pe 3 de aici, când dracului mai ajung la Magadan? Și de ajuns, ajung. Da’ când mă mai întorc? Speriat deschid aplicația de traducere, dau un copy/paste rapid și iese soarele. Simt cum începe să-mi curgă sângele din nou când văd că băieții mă anunță, de fapt, că Mario Gotze a ajuns la Irkutsk cu o zi mai devreme decât era programat și că până pe 3 iulie îl pot lăsa la ei fără să plătesc depozitare. Superb! Dau shot cei 400 de ml de cafea din cană cu vigoarea prietenului Sică, cel care se lăuda că la 16 ani dădea capac o sticlă de Galbenă de Odobești, și plec la hotel să mă echipez. Iau casca, mănușile, actele și chem un taxi. Depozitul PEK din Irkutsk nu prea e în Irkutsk, e la vreo 15 kilometri de unde stau eu. Comand prin aplicația Gett, aplicație despre care am aflat abia prin Rusia, vine un nene cu o Toyota cu volan pe dreapta și pornim. Mă întreabă ceva în rusă, îi zic în engleză că nu șprehăn zi doici, și schimbă placa în limba lui Beckham fără probleme. Orice discuție mai lungă de două-trei minute între mine și un rus ajunge la subiectul Magadan. E simplu, mă întreabă de unde sunt, apoi ce fac aici, apoi se miră cu Magadanul. Nu și nenea taximetristu’. “Și de duci singur la Magadan?”, mă întreabă privindu-mă puțin ciudat în oglinda retrovizoare. “Da, sunt singur cu motocicleta”, aprob. “Ai grijă mare!”, cică. “Știu, știu că e dificil drumul, că nu e asfaltat, că e pustiu”, mă dau deștept. “Nu de asta, până la sălbăticia de acolo ai grijă în următoarele 2000 de kilometri. Eu sunt din Chita și te sfătuiesc să ai grijă acolo”. “Aoleo! Păi de ce?” Surprinzător pentru mine, pentru că sunt idiot și am crezut că dacă e taximetrist în Irkutsk e musai să fie mai puțin interesat de lucrurile astea, omul începe și îmi face un scurt istoric. Începe cu revolta decembriștilor de acum vreo 200 de ani, și cum Chita a fost un oraș pus cu adevărat pe hartă de cei pe care împăratul i-a deportat atunci după ce a pus capac revoltei. Și pentru că deportații erau în cea mai mare parte a lor aristocrați, orașul care abia făcuse ochi s-a dezvoltat înfloritor. Ei bine, pe cât de frumos a evoluat atunci, pe atât de urât cică a ajuns să fie. Cu timpul sângele albastru s-a diluat. Dată fiind apropierea de granița cu China, locul a fost îmbibat cu forțe militare, au fost construite pușcării și alte forme de centre de detenție și au fost aduși mii de mineri pentru exploatările din Siberia. Chita de azi s-a transformat într-un loc neplăcut și aud asta de la șoferul de taxi după ce am auzit-o și de la Vlad, românul din Moscova care m-a ajutat cu expedierea lui Mario Gotze. ”Nu opri deloc între Ulan-Ude și Chita. Și nici după Chita până la Tynda. Sau dacă oprești, oprește să pui benzină și atât. Iar în Chita caută un hotel cu parcare păzită”, îmi mai spune. ”Așa am să fac”, zic. ”Nu ești primul care îmi spune asta despre zona aia”. ”Sunt oameni răi. Ai vreo armă la tine?”, pică lovitura! ”Nu, ce dracu armă să am?” ”Nu armă de foc. Cuțit, topor, ceva”. ”Am un spray cu piper”, zic rușinat. ”Doar că nu știu cât de legal e”. ”E bun! Nu contează dacă e legal, viața e mai importantă decât legea”. Gata, nu mai vorbesc cu omu’, în ritmul ăsta trec cu 200 la oră prin Siberia. Sigur, sunt convins că nu e o zonă tocmai friendly, dar nu cred că e cum se povestește, chiar nu cred că o să mă omoare localnicii dacă opresc să beau o cola pe margine de drum. Ajung la depozit, îmi urează succes când vede că-l șpăguiesc bine și își ia la revedere cu ”In Russia the best way to travel is by tank! A Russian tank, the american one is not good!”. Hai că mi-ai stricat dimineața. Bine, mi-a stricat-o pentru cinci minute. Intru în depozit, predau chitanța primită la Moscova unei dudui de la ghișeu și sunt trimis în fundu’ curții la băieții care descarcă. E o hală imensă și sunt zeci de angajați care transportă de colo-colo pachete de mărimi diferite. Dau bonu’ și aștept! A venit bossu’! Îmbrăcat tot în plastic de protecție și acoperit integral de o ”cușcă” de lemn pe care au construit-o cei de la Moscova pentru transport, Mario Gotze apare ca un Lamborghini la salonul auto. Îl scoate un nene cu o mașinărie și un alt nene, înarmat cu un cutter și cu o rangă se apucă de treabă. Dă jos scândurile, dă jos și plasticul și mă pune să inspectez motocicleta. Ce să mai inspectez, unchiule, nu vezi că e țiplă! L-ați transportat ca boșii, na 200 de ruble din sărăcia mea să bei o bere scumpă în centrul Irkutskului! Montez parbrizul, pun bornele bateriei, bag oglinzile la locul lor și-s gata de drum. Joc un pic de teatru pe acolo și împing motocicleta 300 de metri până la stradă, să nu vadă băieții că mai aveam benzină-n ea. Cheie, vrum-vrum, blană! Merge perfect, opresc pentru un plin și mă întorc la hotel. Am jumătate de zi în care reorganizez kilele de bagaje, îmi spăl tricourile, chiloții și șosetele în cadă, apoi consult hărți și caut cazări care să mă scape de stresul transmis de taximetrist. Afară mai ies doar pe seară, să mănânc și să beau o bere. Dau și o fugă pe faleza râului Angara, râul care 50 de kilometri mai jos se varsă spectaculos în Baikal. Mâine plec spre Ulan-Ude, pe sub Lacul Baikal, vreo 450 de kilometri. E o zi scurtă față de ce mă așteaptă de acum încolo, dar e de reacomodare. 5.200 de kilometri până la Magadan, să fie vreme bună! Est, spre Siberia #13 - Turul Lacului Baikal și o sperietură cu motocicleta Est, spre Siberia #11 - Noaptea în care aproape am cedat
  14. N-am fost deprimat o zi în viață. Nici măcar serios panicat n-am fost, nici în clipa în care m-am dus singur la Spitalul Floreasca acum două veri cu mici dureri de spate și doctorii își făceau cruci că n-am murit încă la cât puroi era în jurul apendicelui meu. M-au operat în seara aia, au făcut fermoare pe abdomenul meu ca să curețe totul, dar n-am fost panicat. Nu cred c-am fost vreodată panicat, deprimat și dezorientat precum am fost în ultimele ore. Mă întorc din oraș dărâmat de somn și intru într-o cameră-cuptor. Și nu doar cuptor, cuptor combinat cu saună. Bag cheia în ușă, rotesc de două ori spre stânga și mă lovește un val de aer umed-fierbinte, așa cum înțeleg că-i prin Thailanda. Tricoul se udă aproape instant pe mine. Mă aștez în pat și, pentru că nu am TV sau internet, deschid un episod din House of Cards. E îngrozitor, după jumătate de oră sunt fleașcă, bărbia mi se lipește de piept, nu transpir normal. Sunt lipicios deși am făcut două dușuri. Încep să îmi pierd concentrarea, să mă enervez. Geamul camerei în care stau nu se deschide decât foarte puțin, e imposibil să intre aer pe acolo chiar dacă afară s-a mai răcorit. Mă spăl pe față și pe mâini cu apă rece și mă mai așez la un episod. Toată apa pe care o beau iese prin mine instant, e crunt. Ok, pauză. Deschid ușa de la intrare și o las așa, însă fără rezultat. Minutele trec îngrozitor de greu și, oricât de obosit aș fi, nu pot adormi. Respir din ce în ce mai greu și mă pierd soi de privit în tavan de neputință până se face două noaptea. E groasă, n-am mai dormit de multă vreme! E trei noaptea. Sau dimineață, că întuneric e foarte puțin. Cobor jumătate din scările de lemn care duc la nenorocirea în care m-am cazat și mă așez pe trepte, la o temperatură cu vreo 3 grade mai mică decât cea din cameră, cu capul pe lemnul clădirii. ”Noooooooooooooooo!”, bubuie ca din boxele unei nunți țigănești între blocuri. Cred că s-a trezit jumătate de Irkutsk. M-am speriat și mi-am dat seama că m-am trezit și eu, dormeam acolo. Mă uit la telefon, e trei și jumătate aproape. La baza scărilor e un nene, bărtân, cărunt și înalt cât bradu’, care se uită la mine ca la un criminal de pisici. ”No smoke, no smoke, fire!”. Îmi ia câteva secunde să mă dezmeticesc și să înțeleg care e ideea, deși engleza lui e ok-ish. Sunt nervos, rău, îmi vine să îi dau un picior în cap, așa de sus, ca Zidane în finala Ligii cu Bayer. Să-i zboare grimasa aia jegoasă de pe mutră. Ho, bre tata unchiule, că nu fumez! N-auzi că dormeam? E vina mea c-am venit în Siberia și am dat de Dubai? Intră dracului în casă! E un vecin de la parter, mă rog, de la etajul 1, care are aer condiționat și care s-a speriat că îi incendiez coșmelia fumând. Toți cei din Irkutsk au problema asta cu fumătorii, peste tot sunt semne care interzic fumatul la terase, se fumează doar afară pe trotuar. Cum majoritatea caselor din centru sunt construite exclusiv din lemn, e explicabil. E totuși un oraș care a ars aproape-n întregime acum o sută și ceva de ani. Nenea se liniștește, dar eu sunt aproape de colaps. Oboseala e îngrozitoare, starea de sufocare la fel, tricoul trebuie dezlipit de pe mine. Îmi dau seama c-am adormit pe scări, ca boschetarul, și revin în casă. Căcat! E cald, la fel. De fapt, simt și mai rău, mă întorc de unde, totuși, era suportabil. Încep să cedez, stau în pat și mă străduiesc să adorm, dar mă împiedică și apa care-mi șiroiește pe frunte. Se face patru și ceva, apoi nu mai știu. Mă trezesc la 6:49. Leoarcă! Trag aer în piept de parcă m-a scos cineva de sub apă și simt cum arde. Soarele a răsărit fix în geamul ăsta nenorocit și arde, nu mai e umed, e uscat-fierbinte aerul din cameră. Geamul care nu se deschide si aerul conditionat care nu e al meu Intrarea spre locuinta neinspirat aleasa View din camera Nu m-am odihnit deloc, de fapt nici nu știu cât am dormit, că sigur n-am făcut-o înainte de ora cinci. Am trecut prin toate tricourile, aș vrea să ies naibii undeva în oraș să mă răcoresc, dar nu am cu ce să mă îmbrac. Încep să fac calcule involuntare, e deja imposibil de controlat creierul. ”Și dacă folosesc banii pe care îi mai am să îmi iau o cameră la un hotel decent, cu aer condiționat? Stric bugetul? Asta e, merg cât mă ține, apoi mă întorc”. E ciudat, dar mintea începe să găsească argumente pentru scenariul ăsta cretin, parcă mă conving singur că nu e o tragedie dacă nu mai ajung la Magadan. E clar, trebuie să ies din starea asta, nu e de bine. Mă spăl pe față, de duș n-am energie, și ies pe străzi. Dau câteva ture pe la umbră și văd vânzătoarele unei cafenele care se pregătesc să deschidă. Acolo e de mine. Mă duc repede în furnal, îmi iau laptopul, și fug la cafenea. Rai! Aer condiționat dat pe 18 grade full blast, ca de dimineață, să aerisească locul! Comand și primesc cel mai mare și mai bun capuccino băut de când am plecat din București, o plăcintă cu mac și mă așez pe un scaun pe care vreau să stau ore bune. E bine de tot, însă rezolv doar o parte a problemei, oboseala e tot aici și mă doboară. Stau o oră, o oră și un pic poate, perioadă în care verific niște trasee, dar nu mai rezist. Îmi cad ochii în gură! Salut doamnele și plec spre casă. Mă ucide gândul c-am fost atât de prost. M-am zgârcit fix când nu trebuia, când știam că o să fiu obosit de pe tren și că o să am probleme cu cele +5 ore la care e Irkutskul, ar fi trebuit ca acum să dau banii pe un hotel confortabil, să plec dracului odihnit din orașul ăsta când o veni motocicleta. Nu-mi imaginez de ce am greșit așa, mi se întâmplă rar. Cafeneaua cu aer conditionat Mă întorc și sunt aproape sfârșit. Îmi dau seama de asta după cum urc scările alea de lemn, am nevoie să mă țin de balustradă de amețeală. Nu mai judec limpede și fac prostie după prostie. Prima e că mi-e foame și-mi fac ouă fierte. Mi-am luat ieri ouă de la supermarket pentru micul dejun, ulei n-am să le prăjez, așa că aleg să le fierb. Prostie, reușesc să cresc temperatura în camera minusculă și să fac aerul umed din nou. Mănânc și sper să-mi fie mai bine, apoi mă întind în pat. Din nou, fleașcă! Trec orele iar, deja gândul de a pleca la Lacul Baikal e departe, mă piș pe el de lac. Sunt lac! Încep să mă gândesc cum ar fi să modific planurile călătoriei, să aștept motocicleta aici, cazat la un hotel decent, și să o iau spre casă pe ea. Adică fac kilometri, mă plimb, doar că nu mă mai duc în partea aia. Din nou, epuizarea mă face să nu-mi mai controlez firul gândirii. Ațipesc, dar mă trezesc din trei în trei minute, începe să doară aproape. Sunt îmbrăcat, așa că ies pe ușă. Nici nu mai încui, nu e ca și cum vine vreun hoț în debaraua asta în care stau precum Harry Potter. Mic dejun preparat in grota Mă opresc direct în centrul ăla vechi, în primul bar, precum turiștii englezi. Cer o bere mare care costă extraordinar de mult, la fel ca toată berea din Rusia, și încep să gândesc. Am nevoie de somn mai mult decât orice, nu mă pot juca cu asta. Intru pe booking, caut un hotel cu aer condiționat și rezerv. Costă 40 de euro pe noapte, dar nu-mi mai pasă, oi regla eu din altceva cheltuiala neplanificată. Beau berea ca pe apă, shot, și mă întorc la debara. Strâng bagajul rapid, spăl vasele, fac patul și nu-mi dau seama cum mai rezist. Sunt uzi și pantalonii de pe mine. O sun pe doamna blondă și îi spun că plec, dar nu mă lasă inima să îi zic motivul. Adică ea, săraca, nu minte pe Airbnb. Nu spune că are aer condiționat, nu spune că e cine știe ce. Are poze relevante, nu vrea să păcălească, dovadă și prețul pe care-l cere. Îi spun că a venit un prieten în oraș, că stă într-un loc unde m-aș putea muta și eu, și că vreau plec. Nu e acasă, dar stabilim să ne întâlnim la 9 seară acolo să aduc cheia. Hotelul e la un kilometru de locul ăsta. Merg pe stradă și mă gândesc doar la răcoare, la duș, la un pat de care să nu mă lipesc și la somn. Mă cazez fără să-mi dau seama, răspund mecanic la întrebări și cerințe. Mă reped spre lift cu cartela, intru în cameră și… așa trebuie să se simtă Raiul! Ai naibii ruși, aerul condiționat merge deja și e pe 18 grade, în cameră e Siberia adevărată! Mă cuprinde cea mai mișto stare, pic în pat și… gata. S-au stins procesoarele, m-am trezit chircit de frig câteva ore mai târziu. Intalnirea cu aerul conditionat E aproape 9 și intru în curte. Doamna e sus, zâmbește când mă vede. O salut, îi zic că îmi pare rău. Zâmbește, spune că nu e nicio problemă și scoate niște bani din portofel. ”Money back”, cică! M-a blocat! Suflet curat, blonda. Nu vrea să audă, zice că nu mă taxează pentru zilele în care n-am stat. Și, cu toate că azi am plecat seara de acolo, nu-mi ia banii decât pentru prima zi. O salut, îmi urează succes până la Magadan și vreme bună, și plec mai bogat cu 1150 de ruble. Am bani și de o cină mișto cu ocazia asta, bag niște paste și o bere la un preț exorbidant, deși mănânc în cartier, nu în centru. Gata, cameră și somn! Bill Gates simte ca ma duc in Siberia Est, spre Siberia #12 - Neamțul a ajuns la Irkutsk! Suntem gata de cei 5200 km spre Magadan Est, spre Siberia #10 - Parisul Siberiei e, de fapt, Sahara Siberiei Vezi articolul integral
  15. E 3 dimineață ora aici, iar trenul merge cu peste 100 km/h printr-un semi-întuneric către Irkutsk. Mai sunt câteva sute de kilometri, adică vreo patru ore bune de călătorit, iar lumea s-a băgat la somn. Inclusiv moșii care m-au trezut cu câteva zeci de minute mai devreme în procesul lor de a căuta țigări și ceai pentru oprirea lungă. Eu nu mai pot să dorm. Și pentru că mustăciosul sforăie, iar dopurile de urechi care și-ar face treaba mi-ar lăsa trezirea în grija provodniței, adică cu 30 de minute înainte de Irkutsk. Teoretic aș avea timp să strâng, practic nu am chef să fiu presat și stresul mă ține treaz. Noaptea pe aici nu prea e noapte. E un fel de răsărit îndelungat din momentul în care soarele… apune. E lumină la orizont, așa că pot măcat să mă uit pe geam. Trec orele și oboseala se intensifică, trebuie să îmi pun ordine în somn cât pot de repede. E și o logică în toată treaba asta. La Irkutsk, locul unde voi relua călătoria pe motocicletă pentru ultimii 5000 de kilometri, diferența de fus orar față de București e de +5 ore. După Irkutsk diferența crește, iar pe ultima porțiune voi fi la +7 ore. Cine a experimentat treaba asta cu ”jet lagul” știe cât de nasol e, cum creierul e dezorientat de faptul că atunci când e obișnuit să țină corpul în repaus, în somn, afară e lumină și e agitație. Eu am nevoie să mă obișnuiesc rapid pentru că deocamdată mi-e greu să și merg pe stradă, nu vreau să merg cu motocicleta în condițiile astea. Poate-s eu nostalgic, însă cum ne apropiem de Irkutsk peisajul se face tot mai frumos. Trecerea peste râul Irkut e mișto, dar suficient de zgomotoasă încât moșii mei să facă ochi. Și, chiar și la vârsta lor, oamenii când au făcut ochi nu mai stau să gândească. Sar din pat direct la masă pentru cafea sau ceai. S-a trezit și blonda și se pregătește de plecare cu ajutorul aghiotantului ei, săracul, care e rupt de somn, dar se duce să aducă ceașca de cafea. Regulamentar. Mereu am fost impresionat de abilitatea mecanicilor de pe Trans-Siberian de a opri trenurile în gară exact la ora stabilită. Am mers anul trecut până la Vladivostok și, cu excepția unei porțiuni în care trenul a avut întârziere din cauza unor lucrări, oamenii au mers aproape 10.000 de kilometri la minut. Nu știu cum se procedează, care sunt mecanismele, dar mi se pare impresionant. Așa ajungem și la Irkutsk, în gara pe care am mai cunoscut-o și în 2016, iar acum primesc un ”good luck” de la unul dintre moși. E 7:18 dimineață, iar eu am vreo 2 kilometri până la apartamentul închiriat prin Airbnb. Mă îngrozește gândul că trebuie să pierd, în cazul unui check-in normal, vreo șapte ore atârnând cu bagajul foarte greu pe la o cafenea. E și duminică dimineață, sunt convins că nu am opțiuni. Dar vine prima veste bună. Scot telefonul ca să găsesc o modalitate de a ajunge în oraș și văd mesaj pe Airbnb. Verific și e proprietăreasa apartamentului: ”Hello, Cristian! I think you can drop in as soon as you arrive. Good luck!”. E trimis de vreo cinci ore și îmi provoacă cel mai mare sentiment de bucurie, femeia știa că vin cu trenul de dimineață și mi-a zis că îmi va comunica în apropierea datei de sosire ora de check-in, dar că avea turiști și nu crede că voi putea intra mai devreme de ora 1. Ei bine, turiștii nu mai sunt. Verific Google Maps, una dintre cele mai utile invenții din istoria generală a omenirii, și văd că pot lua tramvaiul 1 patru stații până la cazare. Doar că tramvaiul 1 abia a plecat din fața gării, așa că mă urc fără să îmi pese într-un maxi-taxi care se pregătea de drum. Are numărul 16, merge prin oraș, și constat 30 de secunde mai târziu că mă lasă mai aproape de cazare decât tramvaiul. Zece minute și 15 ruble mai târziu sunt la 160 de metri de cazare, pe o stradă secundară pustie, frumoasă, cu case din lemn stânga-dreapta. În mesajele din aplicație, doamna proprietar mi-a comunicat detalii despre cum ajung la apartament și mi-a spus că o să fie acolo. Mă descurc ușor, chiar dacă locul e creepy rău. Adică e într-o curte pe care se intră pe o poartă de lemn, uriașă. Primul view este cu două mașini abandonate, mâncate de rugină și acoperite de praf, fără roți și cu celofan în loc de geamuri. Nu-i nimic, e vreo 14 dolari pe noapte, n-aveam pretenții de Hyatt. Fac stânga și văd scara de lemn cu zăbrele vopsite colorat care duce la etajul 1 (rușii nu au parter, încep de la etajul 1, de aia la etajul nostru 1 ei spun, de fapt, etajul 2). Deschid ușa și văd alte două, cea din față trebuie să fie a mea. Bat la ușă, nimic. Mai bat o dată! Pauză! Hmmm, nu e bine deloc. Îmi aduc aminte că doamna mi-a spus că e posibil să nu fie acasă, dar că dacă nu e va avea grijă să-mi lase cheile. Intru în aplicație și o sun. Sună, dar degeaba. Fuck! Se pare că norocul a durat jumătate de oră. Ies din curte, nu e picior de om și, am uitat să spun, o căldură năucitoare. Cică Parisul Siberiei… poate Sahara. Poate că așa a fost și pe drumul încoace, însă temperatura controlată din Trans-Siberian m-a ferit. La Irkutsk sunt deja vreo 27 de grade și e abia dimineață, mă topesc! Aștept cinci minute ca vita în fața porții fără să fac nimic, apoi mai bag o fisă. Urcat, ciocănit un pic mai tare, așteptat, degeaba! Nimeni pe drum duminică dimineață Nu e proprietăreasa acasă, dar e spionul E clar, n-am ce face. Trebuie să îmi găsesc un loc unde să stau la o cafea, musai cu aer condiționat, și să văd ce e de făcut. Ies din curte, fac stânga și apuc să merg 20 de metri când îmi sună telefonul. Doamna! Evident că nu ne înțelegem, vorbește doar rusă și are o voce care trădează faptul că abia s-a trezit. Dar ne prindem reciproc că trebuie să mă întorc. O văd în capul scărilor, e vraiște. Are vreo 40 de ani, blondă tunsă scurt și, așa cum sunt majoritatea rusoaicelor, se ține bine. A luat pe ea în fugă un halat lucios, de tipul matroană, și se străduiește să îi lege cordonul în timp ce urc scările. Are cheia în mână și mi-o întinde, iar când mă apropii văd de ce dormea. E încă machiată, doar că machiajul e pe toată fața, e neagră peste tot, combinată cu roșu de la ruj și cu alte culori în jurul ochilor. Mai și miroase a tutun și alcool, cred că a avut o seară de sâmbătă grea tare. Bun. Camera e cam cât o baie mai mare. Are un pat, un frigider vechi, chiuvetă și aragaz, plus o baie cu cadă separată. E mică rău, n-am Wi-Fi și nici televizor, dar nu mă deranjează. Mi-ar fi plăcut tare mult să am aer condiționat, înăuntru e zăpușeală, e mult mai greu de suportat căldura decât afară. Dar n-are. N-are nici produse de spălat, iar părul meu e într-o stare deplorabilă. Zac jumătate de oră în care mă străduiesc să nu dorm și ies să caut un supermarket. Îl găsesc imediat, la 50 de metri, și îmi iau șampon, plus chestii de mâncat. Mă întorc, mă dezinfectez cu o baie lungă, bag ceva de mâncare și cad lat. Dar lat în halul în care m-am trezit în aceeași poziție vreo cinci ore mai târziu. Mă simt în continuare obosit, dar după o cafea solubilă eșuat îmbunătățită cu un lapte despre care n-am știut că e… acru îmi revin un pic. Mă îmbrac cu singurul tricou curat pe care îl mai am și mă duc spre zona centrală. Am mai scris și anul trecut despre 130 Kvartal. E o zonă de case de lemn, lungă probabil de un kilometru și destul de îngustă, care acum câțiva ani era o ruină. Trăiau boschetari, era totul insalubru și inestetic. Până când un primar deștept a evacuat zona și a reabilitat tot ce se putea reabilita, păstrând cât mai mult din modelul caselor de lemn tradiționale din zona asta, zonă construită exclusiv din lemn în momentul în care oamenii s-au stabilit aici. Ce nu s-a putu reabilita a fost reconstituit pe calculator și au fost construite machete în mărime naturală. Practic, chiar dacă nu sunt funcționale, casele arată ca unele reale. Zona a fost exploatată, multe dintre case sunt acum hoteluri, restaurante, baruri, iar toată zona se termină cu intrarea într-un mall modern. Trag o fugă, trag și câteva poze, apoi intru în mall cu singurul scop de a sta la aer condiționat. Mă atrage un restaurant pe care-l știu de anul trecut, de când am revenit de la Baikal, și mă bag. O limonadă și o salată, 265 de ruble, și plec. Pe drumul de întoarcere mă doboară oboseala și știu că o să-mi fie greu să rezist până pe la miezul nopții, adică atunci când aș vrea să mă culc ca să intru în ritm. Opresc la niște chioșcuri cu speranța că găsesc o unghieră care să mă ajute să nu mai semăn cu un dragon, dar eșuez. Mă întorc și îmi planific câteva episoade din House of Cards, apoi somnul care să mă revigoreze. Mâine am intenția de a găsi locul de unde pleacă maxi-taxi spre Listvyanka, localitatea de pe malul Lacului Baikal în care am stat câteva zile anul trecut. De data asta vreau doar să mă plimb puțin pe acolo, să văd cât de rece poate să fie apa lacului, iar seara să revin în oraș. Să vedem dacă-mi iese.
×