Caniggia

Consigliere
  • Conţinut creat

    1.082
  • Membru din

  • Ultima vizită

  • Days Won

    15
  • Timp online

    2d 13h 38m 12s

Caniggia last won the day on February 20 2016

Caniggia had the most liked content!

Despre Caniggia

  • Grad
    tânără speranţă
  • Data naşterii 07.10.1986

Despre mine

  • Sunt
    Motociclist
  • Locatie
    Bucuresti, Berceni
  • Posesor(oare) de
    Honda Hornet PC36

Metode de Contact

  • Pagina Web
    http://www.cristianscutariu.ro

Vizitatori recenţi

6.768 vizualizări profil
  1. Râdeam de voi că v-a plouat în București și m-am trezit pe la șase și ceva în zgomot de torențială. E ca naiba, azi trebuia să am jumătate de zi pentru plimbat și altă jumătate pentru dus motocicleta la depozit și pregătit transportul la Irkutsk. Iar ploaia îmi freacă ambele planuri. Oboseala din ultimele zile începe să se simtă, ce-i drept nici n-am făcut eforturi să mă culc devreme, dar mă cam resimt. Hotelul-bordel la care stau nu e pe bază de mic-dejun, așa că pizza aia cu mărar e la fix. Azi nu e zi de mers ca până acum, deci frec duda pe net o perioadă, apoi mă îmbrac să ies. Din lipsa de inspirație, dar și pentru că nu mă bate cheful peste față prea tare, mă duc la metrou cu direcția Piața Roșie. Da, e clișeu, dar e incredibil de frumoasă, nu știu dacă mai există multe orașe în lumea asta care să concentreze într-un spațiu relativ restrâns un număr atât de mare de obiective turistice de excepție. Poți să cobori la metroul care te lasă la 200 de metri de intrarea în piață și ai ce face, vizita, vedea, vreo 4-5 ore. Asta dacă ești prima dată în Moscova, eu-s a treia oară așa că vizitez un magazin de gogoși în care intru alergat de o altă torențială. Trece timpul și nu prea mă mână. Mai trag niște ture pe străzile din zonă, dar sunt cu energia-n jos așa că mă întorc la hotelul-bordel. E doar 12 și ceva, dar mă simt de parcă m-au bătut trei stăpâni de sclavi pe un câmp de bumbac din Alabama. Deschid laptopul, văd că-i un nou episod cu John Oliver pe YouTube și adorm chiar când devine mai interesant. Mă trezesc după vreo două ore, de data asta de cald. A ieșit soarele și bate fix în mine. Bun, treaba e așa. Trebuie să reorganizez bagajele astfel încât tot ce am în gențile laterale să ocupe mult mai puțin spațiu pentru că trebuie să încapă și echipamentul de pe mine, adică geacă, pantaloni și cele mai voluminoase cizme pe care vi le puteți imagina. Totul durează cam o oră, transpir serios îndesând lucruri, dar până la urmă iese ceva. La mine, pe tren, o să am doar rucsacul în care sunt nevoit să car și sacul de dormit care nu a mai încăput în bagaje. Cealaltă dilemă este legată de benzină. Vlad, tipul din Moscova care a fost suficient de amabil să vină cu mine la firma de transport, mi-a spus să vin cu motocicleta pe rezerva de benzină. Adică cu becul aprins, cică nu e voie să încarci cu combustibil. Doar că eu mai am destul de multă în rezervor, așa că până la depozit merg precum Casey Stoner la Laguna Seca, turat în zona roșie ca să consume cât mai mult. Doar că eu fac asta doar în treptele 1 și 2 de viteză, se uită săracii moscoviți de pe marginea drumului la mine ca la nebuni. Anticipez greșit durata pe care o voi petrece în trafic și, evident, ajung mult mai devreme. Mult, mult mai devreme decât mi-a zis Vlad să ajung. Așa că stau pe bordura și mă bag în seamă cu un nene de vreo 65 de ani care are drept ocupație băgatul de benzină în rezervoarele oamenilor. E ridat precum un pepene galben, are o bască tocită de la purtatul, îndrăzenesc să estimez, pe durata a vreo trei decenii și pare că-l cam doare la bendix de nevoile clienților. Îl fură peisajul cu furtunul în mână, e claxonat, șoferii se mai și răstesc la el, dar nu schițează niciun gest de nervozitate sau precipitare. Zen sută la sută! Cât aștept să se facă ora potrivită mai interacționez și cu un șofer de TIR care trece cu 2 km/h prin dreptul meu blocând fără nicio remușcare circulația și așa gâtuită de ora de vârf. ”Ce se întâmplă?”, întreabă în română și mă cam ia prin surprindere. ”Ce să se întâmple? Aștept!” ”Păi un’ te duci?” ”Nu mă duc”, zic. ”Las motocicleta aici să o ducă alții la Irkutsk” ”Păi ce faci la Irkutsk?” ”Mă plimb cu motocicleta, ce să fac” Nu mai stau mult și apare și Vlad, cu zece minute mai devreme decât ora stabilită, norocul meu că-i punctual. Se urcă pasager și mergem câteva sute de metri până la sediul companiei de transport. De fapt, unul dintre cele vreo opt sedii din Moscova, un depozit uriaș la care se lucrează non-stop. Fo’ real, non-stop adică 24 din 24, nu se închid porțile niciodată. E agitație, iar fără Vlad eram mâncat pentru că nimeni nu vorbește engleză. Toți muncitorii sunt băieți veniți, după cum arată, de prin Kazahstan, Tadjikistan și alte stan-uri. Încep. Demontez parbrizul, scot bornele bateriei și oglinzile pentru care, absolut printr-un noroc, am cheie de 17 în trusă. Trag doar o badă de scoci care să susțină bara care fixează parbrizul și… aia e. Gențile laterale împreună cu parbrizul, canistra și izoprenul sunt împachetate separat într-un sac uriaș, iar motocicleta… motocicleta rămâne fix cum am adus-o în mijlocul depozitului. Urmează să o împacheteze ei mai târziu, nu pot să le fac eu programul, așa că mergem pe încredere. Și da, am emoții mari, dar nu e ca și cum pot controla ce se va întâmpla, iar altă variantă mai ”safe” nu am. Nu că asta n-ar fi safe, dar zic și eu. Sunt două lucruri de care mi-e frică, sper să mă înșel. Primul e să nu se rătăcească bagajele de motocicletă sau să nu umble careva prin ele. Al doilea e legat de părțile sensibile ale motocicletei, adică ceasurile de bord, ecranul, urechiușele de care se prinde parbrizul și parbrizul ca element. Sper să fie atenți și să le împacheteze bine, că am cam pus-o dacă se sparg. Tot pentru că Vlad știe mersul și știe rusă mergem într-o altă clădire unde completează el un formular la un automat cu datele mele, datele motocicletei și detaliile expediției. Mergem apoi la casă, plătesc și… aia e! Motocicleta mea e acum într-un depozit plin de uzbeki și de tadjiki și sper să se comporte frumos cu ea. Gotze, ne vedem la Irkutsk pe 28. Până atunci merg la o bere cu Vlad și îl bombardez cu aproximativ 200 de întrebări despre ce urmează să găsesc pe drum. E cam specialist pe partea aia în ideea în care a făcut drumul Magadan – Moscova pe motocicletă în 2013, alături de un prieten. A mai făcut și Mongolia, și altele prin zonă, așa că tot ce poate spune e valoros. E de treabă Vlad, adică cine ar veni după opt ore de muncă în altă parte a orașului să ajute un străin într-un proces nu tocmai plăcut. Ba mai mult, berea și masa le plătește tot el, insistă să facă cinste, așa că sunt dator până peste cap. Mă întorc la hotelul-bordel cu casca-n mână și dau la intrare de femeia de la curățenie. Doamna fumează o țigară și îi mai mulțumesc o dată pentru ajutorul cu pizza. Râde și mă întreabă unde merg, dacă îmi place Rusia. Spune și ea că nu știe de ce nu vorbesc tinerii engleză, dar nu îndrăznesc s-o întreb cum știe ea așa de bine să o facă. Seara se termină cu, nu exagerez, cu vreo trei ore de booking în cautarea unui alt loc în care să stau. Mâine trebuie să părăsesc stabilimentul actual, iar biletul de tren e abia pe 21 iunie la ora 23:55 noaptea, deci mai am de stat o noapte și toate hotelurile-s scumpe cu draci. Costurile transportului motocicletei sunt suportate de compania românească AXS Transport. Pentru că-l cunosc pe unul dintre patroni, discuția a fost simplă. ”Adică tu trimiți motocicleta cu TIR-ul și noi nu ne băgăm? Trimite-ne factura și o rezolvăm noi pe asta”. Așa că mulțumesc! O să le vedeți logo-ul pe motocicletă și pe cască, am plecat cu ei din București. The Romanians Are Coming. Și îi ard pe turci Est, spre Siberia #4 - Ziua nervilor, a certurilor și a hotelurilor-bordel
  2. Am un prieten care în fiecare dimineață, timp de multe săptămâni, îi dădea primarului Gabriela Firea câte un print screen cu situația dezastruoasă a traficului din București, captură de pe google maps. Până într-o zi, când sătulă de atâtea capturi cu aglomerația, Firea i-a dat block pe Facebook. Ei bine, cel puțin pentru o perioadă eu nu o să mă mai plâng de traficul din România. Vă zic imediat de ce. La 5:34 fix sunt cu ochii în tavan, cu vreo două ore înainte să sune alarma. Bate soarele în cameră, plus că m-am și culcat devreme cu o seară înainte. Deci trezirea, verificarea prezenței lui Mario Gotze care doarme în parcare, plus o dilemă. Internetul e foarte prost, atât de prost încât nu pot nici măcar să intru pe booking să-mi fac rezervarea pentru Moscova. Și asta-i o problemă, văd că și așa nu prea mai sunt multe locuri libere în ditamai orașul. Deci mic-dejun, apoi operațiunea de ”îmbagajare” a motocicletei. M-am perfecționat, îmi ia cam 20-25 de minute să montez tot, să fiu gata de drum. Bryansk e un oraș mișto, mai ales duminica dimineață când e liber. Îl părăsesc rapid și mă întorc vreo 20 de kilometri în ”principală” ca să fac stânga spre Moscova. Fac, dar opresc imediat să bag benzină. Am învățat și sistemul rusesc. Ideea e așa, dacă ajungeți vreodată: 1. Tragi la pompă, ridici furtunul și-l bagi în rezervor. 2. Te duci la casă și îi dai banii pentru cât vrei să bagi. Dacă vrei full și nu ai habar cât înseamnă, lasă-ți o marjă, dă-i mai mult. 3. Te întorci la pompă și alimentezi fie până la full, fie până când pompa se oprește singură dacă ajunge la suma pe care ai lăsat-o. 4. Te duc iar la casă de unde îți vei lua restul dacă ai băgat mai puțin. Merge brici, luăm și o cola pentru că văd că au WI-FI. Bucuros de viteza lui, fac o tâmpenie majoră. Când pregăteam călătoria am găsit un hotel ieftin și mișto în Moscova în zona depozitului firmei de transport la care voi lăsa motocicleta. Parcare privată, notă de peste 8 pe Booking, ce să mai, belșug. Dar mă mănâncă-n cur, că tot am net, să vad dacă nu cumva găsesc ceva și mai aproape de depozit. Adică n-am găsit ceva convenabil în luni de pregătire și o să găsesc pe telefon, în 10 minute, pe marginea drumului lângă un șofer de TIR polonez care pute de parcă a mâncat scânduri de WC. Evident, renunț să iau hotelul stabilit și rezerv altul, cu o notă de 7,2 și cu review-uri doar în rusă din care nu înțeleg nimic. Ce aveam să regret… liber. deocamdată Pauza de rezervat hotel prost Pentru că nu m-a dus mintea, am intrat în Rusia cu bani românești și ucraineni în loc să am totul în ruble Bun, am vreo 400 de kilometri până la Moscova, iar primele două sute și ceva sunt impecabile. Adică asfalt perfect, copaci stânga și dreapta ca să fie răcoare și să țină vântul departe, plus un trafic de 10 mașini pe oră. Merge Gotze de rupe, dar plictiseala de drum drept nu e bună. Încep să merg fără mâini, apoi cu picioarele ridicate pe crash-baruri, apoi să fac jaloane imaginare. Îmi dau două palme la prima oprire de hidratare și promit să nu mai. Mai trec câteva zeci și, bam!, semn de McDonald’s. E un oraș micuț în care, pare-se, toți sunt la MC. Au panouri de comandă pe ecrane LCD mari, butonezi acolo și alegi ce vrei, plătești tot acolo cu cardul și îți iese un bon de ordine cu care ridici comanda. Trag un meniu BigMac mare, o cola diluată-n gheață, și ies la motocicletă la fix cât să-l prind pe ta-su cu băiețelul de vreo 2-3 ani călare pe motocicletă. Îmi dreg vocea ca să îmi anunț prezența, omul se trage speriat. E ok, bos, lasă-l să stea! Ăla mic îmi face cu mâna, e fericit, dar începe să plângă când pornesc motorul să plec. De la zgomot, nu de dorul meu. Ah, și ies fix când începe ploaia. E scurtă, vreo 5 minute, dar deasă. Echipamentul waterproof rezistă! Buun, mai am 77 de kilometri până-n capitala Rusiei când începe distracția. Cobor un deal și mă înfig în frâne! Coadă, tată! Cât vezi cu ochii în față, și vezi pentru că-i drum drept, coadă pe sensul meu. Și nu că-i coadă pe cele două benzi, e coadă și pe marginea drumului, pe jumătatea aia de bandă care la ruși e neasfaltată. Na belea! N-am de gând să stau acolo și o iau printre mașini cu largul concurs al șoferilor ruși care se dau la o parte de parcă îi ameninț. Și toți, nu doar unii, se dau și ăia care au S500 Maybach, iar în Rusia mașina asta văd că-i ca Renault Clio la noi, toată lumea are. Merge bine, doar că n-o scot din a doua și de la atâtea țevi de eșapament fierb. Și eu, dar și motocicleta. Am mers exact 16 kilometri în halul ăsta, târâindu-mă printre mașini, o experiență oribilă, probabil cea mai proastă din viața mea. Și, ca să nu vă las neinformați, să vă zic și de ce era coadă. Dup 16 kilometri, adică două înălțimi de București de coadă, ajungem în locul unde cele două benzi se îngustează ca să încapă sub un pod mic de cale ferată. Ei bine, acolo un nene cu Loganul (Renault, nu Dacia) a dat în fundul unui Audi Q5 condus de o doamnă care, deși mașina n-a pățit absolut nimic, a blocat banda să nu-l lase pe loganist să fugă. Din cauza lor, oameni care probabil așteptau miliția, am suferit noi așa. Înjur în cască și trec mai departe. Când se blochează șoselele Rusiei, apăi se blochează! Un camion care are mici probleme Mai străbat două porțiuni de ploaie măruntă, apoi e timpul pentru ultima alimentare. Și aici e schepsis. Faza e că la Moscova trebuie să pun motocicleta pe TIR, iar nenii ăia n-o primesc cu benzină în ea. Cum habar nu am să scot benzina din rezervor, intenția e să ajung cu ea pe roșu în oraș și să le arăt oamenilor că nu e pericol. Doar că trebuie să aproximez, indicatorul de pe motocicleta mea arată ”liniuțele” la benzină doar când sunt la jumătatea rezervorului, altfel e imposibil de măsurat din cauza formei lui. Și de acolo scad vreo șase liniuțe, sunt cu trei rămase. Deci nu îmi ajung până la Moscova, probabil, așa că mai bag un pic. Nu mă concentrez și îi dau femeii 150 de ruble cu speranța să iau rest, dar uit să mai scot furtunul și bag de toți banii, adică patru litri și ceva. Prea multă, nu e bine. Intrarea în Moscova se face într-un mare fel. Pe vreo șase benzi cred, benzi pe care duminică la prânz circulă toată lumea. E o aglomerație de nedescris și partea proastă e că nu prea e loc printre ei. Mai prost e faptul că eu am intrat în Moscova și GPS-ul îmi zice că am încă 23 de kilometri până la hotelul proaspăt rezervat. De aici se rupe filmul, totul e o combinație de sudoare, nervi, frânări, accelerări și slalom printre mașini. Mă ajută și niște motocicliști ruși cu choppere uriașe care îmi fac semn să o iau după ei printre mașini. Băieții arată de parcă au venit de la un triplu asasinat, iar șoferii se dau din calea lor în avans, nu-i mai așteaptă să apară în dreptul geamului. Ajung într-un lung final la hotel, rupt și leșinat. Bine… ajung e un fel de a spune. Ajung la strada potrivită, la numărul potrivit, dar nema hotel. E un fel de Sălăjan cartierul ăsta, e lume pe străzi, copii la joacă, dar niciun hotel. Prima persoană care trece, o puștoaică blondă, știe engleză. Nu e din zonă, cică, dar deschide o aplicație care se numește Yandex nuștiucum și pe care, zice ea, e musai să mi-o instalez cât sau în Rusia. Caută și spune că da, că aici trebuie să fie. Doar că nu-i! Moscova și traficul ei de duminică la prânz Pleacă și ea, plec și eu. Dau încă o tură printre blocuri, simt cum sunt înjurat din casele în care era liniște până să vină un dement din România cu motocicleta pe alei. Nimic, tată! Mă sacrific și pun mâna pe telefon să sun la oameni. ”Buna ziua, am o rezervare la dumneavoastră, dar nu găsesc hotelul” ”Xewrfdsfsfsdfsdfwdfsvsvc!” ”Ai, să moară Franța! Nu vorbești engleză? ”Aefsdcxcdsdfsdfs” ”Adio!” Bun, recepționera nu vorbește engleză, e mișto. Mai fac o tură printre blocuri, sunt deja sleit de puteri și lipicios de transpirație, apoi trag motocicleta pe dreapta. Variantele sunt fie să renunț, să rezerv alt hotel, și să îmi asum că am pierdut banii pe o noapte de cazare aici, fie să sun la Booking să le spun că hotelul are adresa greșită. Cât mă gândesc mă mai învârt, on foot, pe lângă clădirile astea și… văd o intrare mică pe care scrie în rusă ceva ce îmi aduce mie a hotel. Da, ăsta e, intrarea e complet pe altă parte. Intru și trebuie să urc la etajul patru, pe scări, acolo unde văd recepționera cea fără de cuvinte-n engleză. Ne înțelegem cât să îmi explice cu foaia și pixul, desenând o hartă mai ceva ca Magellan, cum să duc motocicleta astfel încât s-o bag în curte. Ne mai enervăm și cu WI-FI-ul care nu merge bine în cameră, dar măcar arată decent. Sigur, trec peste faptul că închiriază camere cu ora și că în cele 25 de minute în care am stat la recepție au intrat două cupluri ce păreau foarte, foarte nou formate. Și care, ce să vezi, s-au cazat la hotel fără bagaje. 🙂 Starea mi-e proastă, probabil și de la oboseală, iar căratul bagajelor de pe motocicletă până sus nu ajută. Îmi revin după vreo oră de stat în pat cu ochii în tavan și ies. ”Tanti”, zic. ”Unde găsesc și eu pe aici un Megafon de unde să îmi iau o cartelă de Rusia?” Ce să vezi, tanti înțelege și îmi zice că-i unu la 300 de metri, doar că e MTS. Merg, dau 960 de ruble pe ceea ce trebuie să fie 28 de giga de net, nu știu câte mii de minute în rețea și alte prostii. Mai important, zice nenea că netul ăsta e valabil și în zona de est, spre Magadan, în locurile în care e semnal, firește. Zic că-i important pentru că la Megafon pe site scrie că zona aia, adică ultimii 2000 și ceva de kilometri din călătoria mea, acționează ca o zonă în care sunt tarife de roaming. Adică nu merge să ai ceva inclus, plătești prețuri mult mai mari și pentru apeluri, dar și pentru internet. Nenea de la MTS, un băiat de vreo 30 de ani care nu prea vorbește engleză, spune că înțelge și că e ca el, am net inclus și pentru zona aia. Adică am 7 giga pe săptămână ”all over Russia”. Bineeee. Foame-mi e, că n-am mai mâncat de la BigMac-ul ăla juicy, așa că opresc într-un supermarket în care, în afară de Cola, Fanta, Sprite și Lays, nu găsesc niciun produs cunoscut, doar chestii rusești. Iau un kefir, niște biscuiți, o apă și un baton de cereale și mă întorc la hotel să rad masa de seară. Doar că mă împinge păcatul să deschid conversația cu recepționera. ”Nuvăsupăraț’, mă ajutați și pe mine cu o comandă de pizza”, spun gândindu-mă că n-am ce face cu kefirul ăla și că o să plâng de foame. Ea nu prea înțelege, dar repet și se prinde. Îmi arată un pliant cu Domino Pizza și-mi zice să intru pe site să comand. Mda, pe site intru, dar e în rusă, așa că lasă. Oricum m-am cam săturat de la kefir și de la biscuiți. Trece o jumătate de oră, trece o oră, când cioc-cioc la ușă. Recepționera cu femeia de la curățenie. Ce să vezi, doamna care dă cu mărura și face curat în camere vorbește engleză. Și nu oricum, vorbește bine de tot. ”Am înțeles că vreți să comandați pizza. Vreți să vă ajut?” ”Doamnă, să vă țină Domnicu’ puternică! Da, așa vreau”, zic eu mai mult de entuziasm, că foamea am eliminat-o mai devreme. ”Will you be paying cash or card?”, mă întreabă. Jur, nu bag în ele, doamna e 500 de clase peste fiecare recepționer întâlnit de la București până aici. ”Card”, spun. ”Will you be willing to pay as much as 700 rubles?”, cică. 700 e mult de tot, e uriaș, dar îmi arată pliantul și atât costă pizzele. ”Pai da binențeles că plătesc, după ce am făcut atât de mult tărăboi crezi că renunț la pizza?” A venit și pizza cam într-o oră, o altă doamnă în etate a adus-o, și e o pizza cu pui, salam picant și… mărar din belșug. Evient că după jumătate de felie n-am mai putut, dar expresia de pe fața femeii de la curățenie atunci când a venit livrarea e de neprețuit. Gata, somn că-i groasă! Mâine e zi de vizitat, în prima parte, apoi la 19:30 mă văd cu Vlad la depozitul transportatorului. Cum cine e Vlad? Un român care locuiește la Moscova și care a făcut drumul pe care vreau eu să îl fac. Vlad e un om super de treabă și mi-a promis că mă duce la depozit ca să discute el, în rusă, cu băieții de acolo toate detaliile transportului. Am emoții, dar e bine. Est, spre Siberia #5 - Motocicleta mea e între uzbeci și tadjici. Eu mă pregătesc de Trans-Siberian Est, spre Siberia #3 - Zâmbește la vama cu Rusia, iar rusoaica te va ajuta! Azi Bryansk, mâine Moscova
  3. Mă trezesc suficient de dimineață încât să fiu printre primii oameni din hotelul-gigant care coboară la micul-dejun. Unul la care nu pot băga pe cât de mult aș vrea, nu arată tocmai bine mâncarea. Nici cafeaua nu o beau, motiv pentru care după ieșirea din Kiev e popas de benzinărie. Cel mai balșoi capuccino pe care îl aveți, doamnă! Pauza mea e și pauza șoferilor de TIR care fac gard viu în jurul motocicletei. Mă întreabă, dau din umeri, mă întreabă iar, dau din umeri iar. Totul până când mi se face milă și le arăt cu degetul plăcuța de înmatriculare cu numere de România. ”Aaaa, România? Satu Mare, Baia Mare”, cică! Da, bos! Dar mai avem orașe, tu fix pe alea le cunoști? Nu știi, spre exemplu, de orașul Timișoara din care se vede Viena pe geam dacă stai la etajul 9? Micul Drumul de la Kiev la vama cu Rusia are 350 de kilometri și e destul de simplu. Mergi cam 100 în regim de valurile Dunării, apoi restul pe un drum perfect, impecabil. Și pe cât de frumos e drumul ăsta, pe atât de pustiu e, se vede bine treaba că nu mai sunt prieteni cu rușii. Opresc doar de câteva ori. Bag benzină, apoi opresc să curăț și să ung lanțul. E rost și de o interacțiune, lângă mine oprește un Chevrolet negru, coboară doi bărbați și două femei pe la 50 de ani, repede o păturică, mâncare întinsă, băgat la maț și uitat la TV la prostul care curăță un lanț pe marginea drumului, împachetat, claxonat prost drept salut, plecat. Gata, se apropie vama și am nevoie de răbdare, înțeleg că o să stau acolo cam patru ore, că merge greu treaba. Am emoții mari cu faptul că motocicleta e în leasing, cu faptul că poate nu le convine împuternicirea, că poate e greșit ceva în asigurarea suplimentară pe Rusia, n-ar fi deloc ok să nu mă lase să intru în țară. Trag pe marginea drumului drept, într-o pustietate completă, la un Kafe. Distracție și veselie. Sunt două fete care se ocupă de coșmelie, una e ocupată cu un grup de trei bărbați care tot comandă de mâncare. Hai să vă văd. Bună ziua, zic. Șprehăn zi doici? Nope, doar rusă! Păi și cum facem? English menu? No! Food? No! E grav, o bănuiesc că nici n-o duce mintea prea tare. Adică sigur, nu trebuie să vorbești engleză ca Regina Angliei ca să pricepi că ”food” spus cu mâna la stomac ÎNTR-UN RESTAURANT înseamnă că vreau de mâncare. Ne uităm unul la celălalt în tăcere până începe să râdă. Cum facem? Ridică din umeri. Hai s-o luăm de la capăt. Imit dusul lingurii la gură. ”Aaaaaa. Soup?” Aia e, tată! Da, soup! Vreau soup, că asta putem înțelege. Dar o să leșin și o să mă mănânce ciorile pe marginea drumului dacă bag doar soup. Ceva mai consistent n-ai? Nu mi-o încerc cu denumiri complicate pe care nu le va înțelege și o iau simplu. ”French fries?” ”Ă?” ”Potatoes!” Ea ridică din umeri. ”Chips, fato!” La chips se luminează, dar duce mâna spre o pungă de Lays. ”No, not that kind”, zic și mă apucă nervii. ”Cartofi, tantiii”. Ei bine, nu știu eu rusă și nici ucraineană, însă se pare că avem un cuvânt comun: ”Cartofi”. Fata pricepe imediat și mă trimite să aștept afară alături de un suc bun de piersici. Mănânc rapid, plătesc nota de 56 de grivne, nici măcar 9 lei, și o tai. Vamaaa! Partea ucraineană are niște mici avanposturi cu găuri cât să bagi arma și să tragi de la adăpost. Prima barieră, primul soldat înarmat. Îmi dă voie după ce-i arăt pașaportul, apoi merg în zig-zag printre baricade de beton. Știu deja povestea, toți mă vor întreba unde mă duc, toți se vor mira. La ucraineni e ușor, trebuie doar să le zic care-i treaba și pot pleca. Nu înainte de a interacționa cu un vorbitor de limba română. Îl cheamă Român (nu-l cheamă așa, dar i-am uitat numele) și e modovean din Republica Moldova. Merge la Moscova alături de alți doi băieți și de o doamnă și, bafta mea, e fix în fața mea într-un Lexus. Bafta mea pentru că e omul care mă poate ajuta să pricep rusa vorbită la partea cealaltă de graniță, sunt terifiat pentru c-am auzit că formularele alea de completat sunt doar în limba lui Kokorin. Se miră și băieții de destinația mea, discutăm un pic pe seama faptului că românii nu aleg ca destinație turistică Rusia sau Ucraina și se îngrămădesc să vadă orașele Europei, apoi plec. Ei sunt trași un pic pe dreapta, au în portbagaj niște bidoane de plastic cu niște frunze care trezesc suspiciuni. Buuun, acum la ruși. Merg pe un no man’s land de câteva sute de metri și mă ia în primire coada. Lungă, majoritatea dubițe. Facem româneasca aia cu băgatul printre ele, am auzit că nu se supără. Mă bag fix până la prima barieră, acolo unde mă controlează un soldat rus. E ok, cică pot intra, și ridică bariera. Bariera asta îmi permite să intru în zona în care încep verificările. Am doar patru mașini și trei motociclete în față, sunt blană, scap în jumătate de oră, zic. Răspuns greșiiiit! Jumătate de ore trece până când rușii cheamă la control prima mașină și cele trei motociclete. Rându-mi vine abia după vreo oră și constat că în spatele meu soldatul n-a mai trimis pe nimeni. Practic, dacă stăteam și la prima coadă, mă prindea noaptea. Sunt chemat într-un final pentru procedurile de intrare în Rusia, proceduri care se desfășoară cam așa: 1. Tragi motocicleta în dreptul zonei de control, cobori și te duci cu pașaportul. Fac asta și am noroc de un domn amabil. Râde de mine când fac ochii mari la auzul veștii că îmi trebuie un migration card completat. Vede că nu vorbesc neam de rusă și completează el pentru mine, un gest rar întâlnit. Bun, sunt liber! 2. Liber să trag motocicleta 4 metri mai în față. Toate bagajele deschise. La mine e simplu, dar să vedeți cum se uită în mașini. Sunt o grămadă de mașini cu moldoveni din Republică, iar oamenii au dubele pline de bagaje pe care le dau jos și le deschid. Se uită printre sculele moto, citește etichetele la spray-ul de lanț și la kit-ul de pană, răscolește un pic hainele și-s bun de promovat. La formulare, acolo unde-i nevoie de răbdare. 3. Merg la ghișeu și zic să mi-o încerc. ”Formular în engleză n-aveți?”, zic zâmbindu-i civilizat omului. ”English? Yes, wait”. Ia vezi, mă! Cere și ți se va da! Îmi aduce două copii ale unui formular cu care eu fac, practic, importul temporar al motocicletei pe teritoriul Rusiei. Completez date din pașaport, detalii despre traseu, apoi datele motocicletei. Gata? Le dau înapoi împreună cu pașaportul și aștept. Și aștept. Și aștept. Și aștept! E totuși entertaining, moldovenii greșesc formulare pe bandă rulantă. Ziceam mai devreme și de motociclete. Sunt trei motociclete, două BMW R1200 GS Adventure din Serbia și un Suzuki V-Strom de 1000 din Slovacia care, după stickerele pe care le-au aplicat peste tot, par să meargă în Mongolia. Nu singuri, au cu ei un Pajero încărcat ochi cu bagaje, plus o remorcă în care sunt cauciucuri, câte 2 perechi noi pentru fiecare motocicletă văd. Băieții-s cam cu nasul pe sus, nu schimbă prea multe vorbe cu mine, stau și așteaptă întinși pe mobrele lor pe care au pus accesorii… de fapt, pe care au pus toate accesoriile posibile. Nu cred că mai există ceva ce să mai poată aplica, au câte 500 de kile motocicletele alea. După vreo 30 de minute iese un altul. Soldat. Îmi face semn să îl urmez și nu pare că-i a bună. Mergem câțiva metri pe stânga într-o clădire, scoate un formular în rusă dintr-un teanc, îmi cere un pix și mă pune să dictez. Îmi dau seama că omul e super amabil, că face pentru mine ceea ce vă ziceam că moldovenii care știu rusă nu pot să completeze corect. Stăm 5 minute acolo, timp în care îi dau toate datele, apoi dispare cu foaia. Alte 30 de minute, iar după mine iese încă cineva. O rusoaică în uniformă de data asta, frumușică foc, pe la 25 de ani, tunsă scurt. ”Cristian, come here”, cică. Am privilegiul să intru în ghișeul ăla al lor unde miroase puternic a tuș de ștampilă. Sunt cinci oameni care scriu de zor, ștampilează și capsează. ”Cristian”, cică! ”Ai completat greșit formularul. În loc de dată ți-ai scris numele. Și ai scris că motocicleta e de 800 centimetri cubi, în talon scrie că e de 798”, îmi zice rusoaica cu cea mai blândă voce posibilă, contrast puternic cu felul în care tocmai alungase o familie din Belarus care voia să predea formularele. Bag un ”sorry”, aprobă din ochi și îmi zice să stau acolo să le completez din nou, că îmi ia câteva minute. Bun, primesc două formulare noi, le completez bine de data asta, îmi iau un ”bravo, Cristian” de la rusoaică, plus pașaportul și restul aprobărilor. ”You have one year to stay in Russia with the motorcycle, enjoy!”, zice. Vai, ce drăguț! Mai ales că moldoveanul cu care am vorbit mai devreme, cel din Lexus, mă avertizase să mă cert cu ei și să le cer acces pe o lună. Cică ar da doar pe două săptămâni. Ei bine, am pe un an! 😀 Gata, Rusia! Trec iar de o barieră, jaloane printre baricade de beton, o ultimă barieră șiiiiiii…. Am intrat! Ciudată granița asta, deși sunt 500 de metri între ce-am lăsat în Ucraina și ce găsesc aici, creierul meu e deja convins că e complet altceva, mi se pare lumina altfel, iarba de o altă culoare, mirosul altul. Alimentez de la primul Gazprom cu benzină de 2,5 lei litrul și o tai. Dorm la Bryansk, deci mai am vreo 180 de kilometri. Șoseaua e implecabilă, însă foarte abrazivă. Sper că ăsta e motivul pentru care simt vibrații în scărițe, vibrații care sunt deranjante. Opresc de câteva ori pe la benzinării să îmi iau apă, apoi fac stânga din șosea și trebuie să traversez tot orașul până la hotel. Cazare, parcat mobră în spatele hotelului, în curtea interioară, unde cică-i mega safe, ieșit puțin prin orașul frumos în care un nene la saxofon cântă dumnezeiește, apoi mâncat și somn. Mâine-i zi de Moscova! Est, spre Siberia #4 - Ziua nervilor, a certurilor și a hotelurilor-bordel Est, spre Siberia #2 - Am ajuns la Kiev. Greu, dar am ajuns. Mâine încerc intrarea-n Rusia
  4. Nici cocoșii de la casele de peste drum nu s-au trezit ca mine. 6:34 fix, gata somnul, cu 56 de minute înainte să sune alarma pe care mi-am pus-o aseară. Planul era să mă trezesc la 7:30, până la micul-dejun de la 8 să fie bagajele gata, iar la 9 să plec din fața hotelului spre Kiev. Acum trebuie să frec duda o oră și presimt că o să îmi pară rău diseară. Micul dejun pe care l-am bifat dintr-o listă cu vreo 5 opțiuni aseară, în momentul cazării, zicea: ”scrambled eggs with sausage and vegetables”. În restaurantul în care dejunez singur, ca regele Spaniei, primesc două ouă ochiuri și doi cremvuști, o felie de roșie și două de castravete. Tot aia! Mănânc, bag și o cafea bună și plec. ”Nice bike, maybe 5 hours to Kiev”, silabisește bossul de la recepție la vederea lui Mario Gotze. Adică nu mai e așa rău drumul cu o asemenea motocicletă, a? Ei bine, e! Drumul e făcut din valuri de asfalt, linie dreaptă și înconjurat de copaci. Din cauza vibrațiilor date de drum îmi e frică să pun telefonul în suport, așa că nu merg pe Google Maps, merg pe GPS-ul BMW care e, de fapt, un Garmin Zumo 390. Doar că hărțile sunt pulbere, n-au nicio legătură cu realitatea, ăștia de la Garmin își bat joc de partea asta de lume, totul e aproximativ. Îmi zice că mă duce pe un alt drum la Kiev, pare drum mare, accept. Merg prin orașe pe care le-am mai tranzitat când am fost la Kiev acum câțiva ani la Dinamo Kiev – Steaua în Europa League, apoi GPS-ul mă pune să fac la stânga, nu înainte așa cum mă îndeamnă instinctul. Bine, mă! Fac stânga și încep să regret după primii 500 de metri. Problema e așa. Dat fiind faptul că dumul este mărginit în permanență de copaci înalți și de vegetație (lucru bun, previne acoperirea cu zăpadă viscolită pe timp de iarnă), lumina soarelui ajunge ”spartă” pe șosea. Adică zonele de umbră și cele de soare sunt împrăștiate și intercalate de la crengile și frunzele copacilor, iar asta face depistarea din timp a denivelărilor aproape imposibilă. Merg câțiva kilometri, perioadă în care GPS-ul îmi mai zice din când în când că de fapt nu-s pe drum, ci pe lângă, și merge decent. Adică țin 100 km/h în linie dreaptă, m-am obișnuit cu valurile. Și cum mergeam eu așa relaxat, pe o coborâre, beleaua vine. Observ prea târziu o serie de gropi legate care par foarte nasoale. Instinctul mă face să strâng frâna față, o mare prostie! Simt cum spatele se ridică și pleacă dreapta, vrea să vină peste mine. Totul durează o fracțiune de secundă, dar mă bucur că m-am uitat la frânările de la MotoGP că-mi vine imediat în minte soluția. Las frâna și trag tare de accelerație, roata spate se cumințește cu un scârțâit înfricoșător și trec prin gropi fără probleme majore. Adrenalina mă face lat, era să o comit rău! Mai merg pe drumul ăsta până când ajung la un punct mort. Oricum e sălbăticie de vreo jumătate de oră, nu e nimeni în jur. Și acum nici asfalt nu-i, ăsta mă pune să o țin drept deși în față e câmp. Înjur monstruos și scot telefonul. Google Maps funcționează offline pentru c-am downloadat harta și mă pune să mă întorc vreo 5 kilometri, apoi să fac dreapta. Fac, dar tot pe drumul secundare merg, tot prost e asfaltul. La primul oraș fac pauză de alimentare, pauză pe care o urăsc. Faza aici e că trebuie să plătești mai întâi, apoi îți pornește pompa. Dar cine naiba să se înțeleagă cu ei? Puștiul de la benzinărie vorbește ucraineană deși e evident că nu pricep. Mă trimite să plătesc, dar cât să plătesc, bos? Că nu știu cât intră. El nu și nu, că să plătesc. Nu mă duc, mă, n-auzi? Ne contrăm așa vreo 2-3 minute până mă vede cu cardul. Apasă un buton de pe pompă și vorbește, probabil cu ăla de la casă. Reperez doar ”card”. Deci sunt solvabil, ă? Îmi pune benzină și mă trimite să plătesc. Plec mai departe. Merg cu dureri. Să știți și voi, să nu fiți proști ca mine dacă mergeți cu motocicleta vreodată. Căștile moto au bureții interiori care, de cele mai multe ori, presează obrajii. Ei bine, treaba asta nu e deloc compatibilă cu mestecatul gumei. Am comis-o ieri și mi-am mușcat obrazul de îmi venea să sar cu tot cu motocicletă în Siret de durere. Azi sunt prost din nou, mestec gumă și partea mai nasoală e că îmi mușc obrazul interior fix în același loc. Sfâșietor! Partea bună e că văd cum consumul a luat-o înapoi. Ciudat, eu merg la fel ca-n România, dar aici am scăzut la 5 la sută. Pun asta pe seama faptului că-n Ucraina drumurile trec rareori prin localități, iar când trec viteza e tot măricică, deci nu mai frec cutia de viteze și țin gazul constant. Mai am un pic și ies în autostrada care mă duce vreo 180 de kilometri direct în Kiev. Văd poliția cu radar, încetinesc considerabil și bine fac. Imediat după echipaj, într-un giratoriu rural, stă așezat un mare tanc! Dar așezat frumos, ca un Range Rover în terminalul de aeroport, așa! Facem poză ca între tancuri și salutăm trei motocicliști care merg în sens invers. Sunt tot cu mobre de scandal, dar mai mici. N-am văzut bine numerele, dar erau de Uniunea Europeană, cred că de Olanda. Ne salutăm, ei din mers, iar ultimul e cu ochii pe tanc și aproape ratează curba. De pe autostradă lucrurile devin simple. Și plictisitoare. Asfaltul e de o calitate uluitoare, e drept biliard, iar viteza e 120 km/h. E mult pentru mine așa încărcat, dar sunt forțat de trafic. Ăștia când dau de drum bun rup mașinile, merg cât duce vitezometrul. Și e spooky, aici autostrada are puncte unde poți intra pe contrasens, plus treceri de pietoni. Opresc pentru un nou plin de benzină și învăț ceva. Sunt trimis să plătesc înainte, nea Caisă nu acceptă să îmi pună benzină și să dau banii după, prilej cu care aflu că tu stai cu banii la casă, el bagă benzină, iar tu plătești cât ți-a băgat. Adică dacă vrei plinul îi spui asta, dacă vrei de o anumită sumă, la fel. Bun! Intru în Kiev pe la 3 jumate și oricât de late sunt drumurile, atât de aglomerat e. Intru prin vest și trebuie să ajung în est, îmi arată GPS-ul c-am de ars 20 de kilometri pe un soi de centură. Hotelul de azi e unul comunist cu review-uri decente și cu parcare privată, zice Booking. Ajung și-s îndrumat să o las lângă ghereta paznicilor parcării. ”No problem, safe hundred percent!”. Oamenii sunt veseli, nici nu mă lasă să dau bagajele jos. ”Safe, safe!”. Păi safe, boșilor, dar am haine și alte chestii aici. Am nevoie de ele-n cameră, vreți să dorm în geaca moto? Primesc aprobarea să dau jos câteva bagaje, pe restul le iau ei în gheretă. Păi parcă era safe, de ce le bagi acolo? Îmi face semn spre cer, cică plouă mâine. Ah, bun! Ziua se închide brusc, cu un eșec în a comanda room-service după o discuție cu un nene care mi-a zis că n-are ce i-am cerut și, pentru că oricum nu vorbește engleză, îmi aruncă un ”sorry, sir!” și închide. Kievul e superb, dar l-am vizitat de multe ori până acum așa că de data asta stau în hotel. M-a lovit rău foamea și am ieșit. Un Uber de 61 grivne, adică vreo 9 lei, care m-a dus 10,5 kilometri până într-un centru plin de oameni, de tineri, restaurante și baruri pline. Am mâncat și abia apoi am picat leșinat. Mâine e ziua în care trebuie să trec în Rusia și mi-e cam spaimă de procedurile de la vamă. Dar o să fie bine! Est, spre Siberia #3 - Zâmbește la vama cu Rusia, iar rusoaica te va ajuta! Azi Bryansk, mâine Moscova Est, spre Siberia #1 - Kalașnikoave, țepe la hot-dog și prima zi în Ucraina
  5. oferte

    Salut Marian, Exita o platforma dedicata pentru aceste anuturi: PRO-BIKE Market
  6. Sute de ore de pregătiri, degeaba! Oricât mi-am organizat eu lucrurile, momentul alcătuirii bagajelor e îmbibat de haos. Unde-s camerele de rezervă, cablurile de la Drift, am băgat deja sculele? Ce haine să îmi iau? Păi, alea de pe listă! Care listă, c-am șters-o, era într-un notepad amărât. Bun, atunci bagă ce-ți vine la mână. Bagajele pe cântar: câte 9 kile lateralele și 7,5 kile bagajul central. Mult de tot. Sună ceasul la 6:30 dimineață, cafea, lapte, duș, îmbrăcat, montat bagaje. Știu că durează mult montatul, dar m-am specializat, am scurtături. Gata! Emoțiile de ieri nu erau legate de plecare, de drum, ci de faptul că voi sfecli bagajele. Sper că n-am făcut-o! Vreau să plec la 7:30 din București să păcălesc traficul. Dar nu-mi iese, spre Colentina sunt milioane de mașini, noroc că-s doar vreo 21 de grade și nu transpir. Ghetele Gravel sunt butucănoase și nu simt deloc schimbătorul de viteze, noroc cu indicatorul de pe bord altfel n-am habar în ce treaptă sunt. Merg ca troleibuzul, pe șine, motocicleta e plină și e și lată, nu mă pot strecura. Ieșirea până la Afumați e chin, dar merge! Și ce merge! Cu dopurile în urechi elimin zgomotul vântului și mi se pare că Mario Gotze merge impecabil! Se aude doar motorul, bolborosit, de parcă am tobă Akrapovic. Băiatu’ n-are probleme cu bagajele, dar nici să-i cer viteză mare, că protestează. Cauciucurile astea, teoretic 50% pentru asfalt – 50% pentru offroad sunt un compromis tâmpit. Și nu doar ale mele, orice cauciuc 50-50 e tâmpit! Nu fac bine niciuna dintre treburi, eu nu simt deloc fața motocicletei, la fiecare accelerare mai puternic ghidonul se plimbă stânga-dreapta, aderența e o iluzie, frânările la fel. Dar mă adaptez. Azi trebuie să trec granița prin nord, pe la Siret, și să ajung în Ucraina într-un oraș cu nume normal: Dunaivtsi. Zic nume normal pentru că alternativa era Khmelnytskyi, vreo 50 de kilometri mai încolo. Iau DN2 la mișto, opresc la un Gazprom pentru sandviș și cafea. Mario Gotze atrage priviri, arată fioros cu atât de multe bagaje pe el, cu toate protecțiile lui. ”De cât e?”. ”Aaa, de opt sute? Am și eu una, dar de 250”. Focșani, benzină. Roman, mâncare? De fapt, hai la 40 de kilometri mai sus, că-s hanurile. Hanul Ancuței, un monument decapitat și dezbrăcat de istorie de un patron descreierat. Servicii infecte, kitsch, prețuri ca pe Nordului în București. Aleg Hanul Răzeșilor, de lângă, o mizerie asemănătoare, dar măcar n-am pretenții. O ciorbă rădăuțeană la microunde și niște colțunași cu amintire de brânză de vacă și smântână acră mai târziu o tai spre Suceava. Nord, ținutul mănăstirilor, Bucovina. Merg cam 110 în afară și cât se poate de legal în localități, dar greutate și lipsa factorului aerodinamic îl ard pe Gotze: 5,6 consum până la Suceava. Nu-i nimic, e ieftin în Rusia, cât de mare poate să fie diferența la buget? Cântă cucu bata-l vina… Ajung la vama Siret pe la… habar nu am, cred că 5. Și coadă, tată, coadă ca pe vremuri la… orice. Mașini cu numere de Suceava, Ucraina și Polonia, toate așezate pe două benzi jumate care par să se gâtuie într-o singură direcție. Ai noștri vameși sunt pe chillax, au un singur ghișeu deschis. Sunt civilizat și stau la coadă, deși pe lângă mine trec pietoni și bicicliști care taie rândul. Stau, dar pare că se împute treaba. La propriu, că e cald. Coada nu se mișcă, oamenii ațipesc prin mașini, așa că fac prima românescă din călătorie. Gaz, dreapta pe lângă trotuar, slalom și-s la ghișeu. Cu 35 de secunde de mers fraudulos am scutit probabil o oră de așteptat. ”Pașaport și talon”. ”Vă dau și împuternicirea?” ”Ce să fac cu împuternicirea, nu vezi că ești trecut drept utilizator în talon?”. Bine, pa! Am trecut de români, urmează boșii de ucraineni. La ei e la fel, coada practic începe de după ghișeul românesc, deși facem o nouă românească. Slalomul merge și nu doar că nu protestează nimeni, ba chiar îmi fac loc cu mașinile să trec. Până la primul punct de control. ”Pașaport, asigurare, actele motocicletei” ”Poftim!” ”Unde mergeți?” ”În Rusia” Și dus a fost. Un nene pe la 1.85 îmbrăcat în haine militare, cu pistol la brâu. ”Ai asigurare?”. Hop și vameșu’. ”Am, dar a luat-o colegul” ”Unde te duci?” ”În Rusia”. ”Unde în Rusia?” ”La Magadan” Face ochii mari și începe să vorbească în rusă. Înțeleg doar ”Magadan” și observ rima, probabil e cântec sau poezie. ”Tu știi unde e Magadan?”, zice uitându-se peste ochelari. Nu, bosule, am plecat de acasă fără să știu, am închis ochii și am pus degetul pe hartă. ”Da, la vreo 12-13.000 de kilometri”. ”Aha…”. Urmează un șir de cuvinte în rusă, înțeleg doar ”Rusia” și pricep semnul de gât sucit. ”Mie? Sau eu lor?” ”Ție, ție”, apoi încâ un semn cu latul palmei spre gât! Mersi, tată, de asta aveam eu nevoie. Dar ești hater, că sunteți în șucăr cu rușii, doar n-o să-mi zici de bine. Scap și de ăsta și ajung în zona ghișeelor. Aici e ca-n Istanbul, haos, copii, mașini pornite, gaz, noxe, praf. Habar nu am ce trebuie să fac, deși am mai trecut de câteva ori cu mașina în Ucraina. N-am pașaportul și restul actelor, sunt la soldatul de mai devreme. Stau vreo 20 de minute și nu mișcă nimic. Mai stau cinci și soldatul vine cu actele. ”Drum bun”, cică. Dar nu prea departe, că-n cinci metri trebuie să mă opresc la controlul vamal. Mă opresc, na. Vine o doamnă, rusoaică toată! Cam 45 de ani, ruj roșu pe toată fața, machiată strident, blondă, răvășită de transpirație și oboseală. E acră ca o corcodușă. ”Tu? Ce e?”. Mă vede că m-am băgat în față și mă arde, sunt sărit la prima tură de control, adică stau 20 de minute și mă uit cum sunt scotocite portbagaje de mașini venite din România. Pe a doua n-o mai scap, apuc să îi arăt pașaportul și vine scârbită să îl ia. Intră în coșmelie, stă cinci minute și se întoarce. ”Narcotic? Armament? Kalașnikov?”. Jur, nu glumesc! Mă uit cruciș, aș vrea să râd, dar îmi e frică să nu o pun și mai rău. ”Nu, de niciunele”, zic. ”Aha, unde te duci?” ”La Magadan, în Rusia” De unde părea că a mâncat doar castraveți în oțet toată ziua, doamna începe să se lumineze. Și să pufnească în râs, aproape. ”Măi copile, tu știi unde e? Ce faci acolo?” ”Mă plimb, doamnă!” ”Păi și altundeva decât în Rusia n-ai găsit să te plimbi? Hai, fugi!” Gata, Ucraina! Ne salutăm pe fugă, că cinci patrupezi colțoși vor să-mi testeze pielea de pe cizmele moto, așa că ratez poza cu indicatorul rutier pe care scrie mare și frumos numele țării. Bag iuțeală, începe să se ascundă Sorinel și n-aș vrea să mă prindă noaptea. Drumul e bun, dar nu prea. Adică se străduiesc ei, săracii, să reasfalteze, dar porțiunile reabilitate-s puține. În rest e ca pe mare cu barca, denivelări uriașe. Mașinile pocnesc, trosnesc, scot scântei, e imposibil să mergi cu viteză, dar ei merg cu 100 constant. Eu sunt privilegiat, motocicleta mea se descurcă cu așa ceva, dacă n-avem gropi e bine. Nici măcar nu mă bâțâie prea tare, așa că nu simt prima sută de kilometri. Văd și o fază tare. La o trecere peste calea ferată, cu semnalele luminoase și acustice pe full, șoferii trec ca la Monza, fără probleme. Eu opresc ca omu’ și, pe cuvântul meu de onoare, văd faza mileniului. Pe locomotivă un nene cu un steag care se uită stânga dreapta și încearcă să-i facă pe șoferi să oprească. Trenul merge cu 2 km/h, mecanicul nu vede decât în dreapta și trebuie să comunice cu nenea cu steagu’, iar mașinile continuă să treacă până când ăsta-i pe la jumătatea drumului pe care-l are de tăiat. Wow! Mai oprești, mai faci poză cu un castel, mai mergi Presimt multe poze cu benzinării pe acest traseu Mini-marfar Am rezervat un hotel când mă plictiseam la vamă. Plănuiam să stau în altă parte, dar dacă am zis că nu mai merg așa de mult azi am spart nici 90 de lei pe o cameră la un hotel despre care am aflat că n-are restaurantul deschis decât după confirmarea comenzii. Așa că pauză de masă. Ucrainenii n-au drumuri, dar au niște benzinării mișto. Găsești de toate, inclusiv hot dog vertical, chestia pe care am descoperit-o acum vreo 5 ani, cred. Au cârnați de trei feluri la rotisor. Îți alegi unul, iar nenea îl bagă într-o baghetă din care e scos miezul, apoi îl zidește cu niște mortar făcut din ketchup, muștar și maioneză Sublim! Iau și o cola la cutie, să nu se plictisească maioneza aia cu un singur tip de chimicale, plătesc și mă așez la masă. Un wi-fi, un facebook, toate bune. Doar că-mi scapă ochii pe chitanță. O cola, asta e sigur că i-am văzut prețul. Dar la hot dog de ce scrie 2 X, că eu am luat doar unul? Întorc țeasta și văd prețul scris mare, 29 de franci de-ai ucrainenilor! Opaaa, m-a ars! Și jur că mi s-a părut bagabont nenea de la benzinărie, un ins pe la 50 de ani, rotund, cu fălci pe care-au explodat câteva vene, cu tricoul murdar și privirea tulbure. Pai futuzdumnezeiisibiserica, tu vrei să mănânci pe banii mei? Bine, 29 de franci nu înseamnă mare lucru, dar de ce să mă arzi? Mă apucă dracii și mă duc la tejghea. ”Bos, m-ai ars! Uite, aici scrie 2 ori nuștiuce și tu mi-ai dat mie adin!” Împăratul se face că nu înțelege, se uită și mirat de parcă l-am acuzat că a dezbinat Biserica Catolică. ”Lasă vrăjeala, e clar, m-ai ars!”. Nu ne înțelegem, dar probabil că-și dă seama că miza-i prea mică și cedează. ”Aaaaaa, da!”, cică. Și mă cheamă să-mi mai dea un hot dog. Cu burta plină și după o conversație din mâini purtată cu nenii care bagă benzină la pompă, iau la rost ultimii 50 de kilometri. E aproape seară și ajung la fix la hotel. Recepție, bagaje în cameră timp de 20 de minute. Iubesc țările în curs de dezvoltare cu ale lor hoteluri noi-țiplă și prețuri mici. ”E safe parkingu’, șerifule?”. E saaaaaaafe, cum dracu! Bun, poate-l mai găsesc dimineață pe Gotze al meu, n-ar fi tocmai ok să îl bage racheții în dubă. Duș, blog, facebook, alte tâmpenii și somn. Mâine trebuie să ajung la Kiev, vreo 400 de kilometri, dar vorba recepționerului de la hotel: ”Six hours, maybe a couple more. Very, very bad roads in Ukraine, we are famous for this in the whole world!”. Ascuns, între mașini, la somn Sunt în echivalentul Mizilului din Ucraina și iată ce găsesc Așa arată camera când e curată, când nu e haos Am plecat! Est, spre Siberia
  7. Nu mai țin minte când a apărut în capul meu treaba asta cu mersul la Magadan. Dar știu sigur că totul s-a accentuat atunci când am văzut pentru prima dată documentarul ”The Long Way Round” cu Ewan McGregor și Charley Boorman. Mersul la Magadan este motivul pentru care mi-am luat motocicleta asta. Cred în continuare că F800 GS e cea mai potrivită motocicletă pentru nevoile mele, rămâne să vedem cum facem față. Știu că sunt mulți care spun că o motocicletă ca și stock, așa cum e a mea, face foarte greu față la un asemenea drum. Însă n-am emoții, depinde foarte mult de felul în care mergi. Eu nu mă grăbesc, nu voi face rally, nu vreau să merg cu 120 km/h pe macadam ca să văd Siberia în filmele capturate de camera video de pe cască. O să merg încet, cât îmi permite skill-ul, și o să ajung la Magadan… când o să ajung. Ah, Magadan e doar un nume de oraș, nu e destinația la care tind ca să… ceva. Drumul până acolo mă interesează, însă e posibil să nu ajung la capătul lumii. Ploi, inundații, poduri rupte, noroi, sunt multe chestii care pot interveni și care îmi bot bloca înaintarea. În cazul în care nu se poate, nu fac pe eroul. Nici eu și nici Mario Gotze. Ne întoarcem frumușel de unde suntem și găsim soluții. Cum spuneam, nu concurez cu nimeni, nu vreau să mă compar cu nimeni, nu mă interesează să obțin timpi record, nici să am cele mai frumoase poze și nici cele mai bune povestiri. Vreau să mă bucur de drum și atât. Mi-am făcut stickere și tricouri. Stickerele vor vandaliza locuri din Rusia, nu vă scandalizați, așa se face! 🙂 Așadar, azi am pelcat. Și n-aș fi plecat dacă n-aș fi avut parte de ajutorul prietenilor. Mulțumesc! Voi încerca să pun aici pe blog sau pe facebook update-uri cât de des voi putea. Est, spre Siberia #1 - Kalașnikoave, țepe la hot-dog și prima zi în Ucraina Mai țineți minte meciul de pe ”Farul”, cu Cehia?
  8. Mai e atât de puțin timp până plec încât am trecut de stadiul în care eram terifiat că nu-s toate gata. Acum a început să nu-mi mai pese. 🙂 În fine, ca să fiu sigur că sunt mai puține probleme care pot să apară pe drum am făcut un mic test weekendul trecut, atunci când am fost cu motocicleta până la Năvodari. Și nu oricum, ci cu motocicleta încărcată cu bagajele laterale și cu cel central, pe codiță. Concluzii, cu liniuță: Motocicleta încărcată, oricum sub greutatea cu care voi pleca în Siberia, e altă motocicletă. Factorul aerodinamic e o amintire, deja de la peste 100 km/h începe să se chinuie la accelerări. Consumul e și el o surpriză. Adică o surpriză neplăcută, deși era previzibil. Încărcată și cu bagajele alea care doar aerodinamice nu-s mi-a luat 5,1 litri/100 km în condiții de mers normal, civilizat. Asta nu e bine, mă gândeam că cifra o să fie undeva la 4,5 l/100 km, nu luasem în calcul greutatea și rezistența la aer. Nasol! Bagajele laterale SW Motech Dakar au stat surprinzător de bine la drum. Îmi ia cam 10 minute să le montez dimineață, să le prind cu chingile din dotare, și vreo 5 minute să le dau jos. Am avut emoții la început, dar e cam imposibil să cedeze și să cadă în mers. Pe codița motocicletei voi avea două chestii. Rucsacul BMW Function 4 care se transformă în geantă și pe care îl fixez cu niște chingi. L-am avut la mare, a stat perfect la locul lui. Și voi mai avea un rollbag impermeabil pe care momentan nu-l mai găsesc. L-am avut în Maroc și a cam dispărut. Am dormit la cort. Cortul e impecabil, foarte ușor de montat (cca 10 minute) și foarte bine gândit, cu plase de țânțari, cu aerisiri, cu protecție de ploaie și ancorare super sigură. Problema mea e că se împachetează foarte, foarte greu. În condiții de vreme bună și teren drept mi-a luat vreo 20 de minute să îl bag în husa de transport, dacă plouă cât naiba o să îmi ia? Sacul de dormit e genial, nu îmi mai pare rău că am dat bani mulți pe el. Și perna gonflabilă ieftină de la Decathlon e utilă. 70 de ani de Steaua. La mulți ani, dacă mai exiști! Budescu la FCSB. Transfer reușit sau problemă pentru Dică?
  9. Știu că se spune că pregătirea pentru călătorie face parte din experiență, dar parcă la mine-i prea de tot. Sunt atât de multe lucruri pe care a trebuit să le verific, să le comand, instalez, probez, încât mi-e teamă că o să cedez și o să plec fără să-mi mai pese. Am obosit! Volumul ăsta de muncă n-ar fi fost posibil vreodată dacă nu aveam parte de ajutor din partea prietenilor. De la Ionut, de la Daniel, Cristi, Cristi, Claudiu, de la alt Ionut și de la toți cei care s-au implicat activ și pe care i-am terorizat cu telefoane, vizite și întrebări. Motocicleta mea a fost îmbrăcată cu următoarele chestii: scut motor crashbar protecție far înălțătoare ghidon parbriz înalt talpă lată cric rack bagaje laterale cauciucuri Mitas e-07 Dakar spate, e-07 față camere Michelin reinforced plăcuțe frână față + spate priză suplimentară pe baterie proiectoare Peste toate cele de mai sus vor veni și astea: navigație BMW Motorrad Navigator Street bagaje laterale Sw Motech Dakar cabluri lock Abus Cobra rucsac BMW Function 4 rollbag 40 litri canistre benzină 2 x 5 litri Pentru că voi campa de multe ori, am cu mine și astea: cort sac dormit izopren compresor aer pompă manuală aer kit pană trusă scule leviere roată O călătorie de multe mii de kilometri trebuie să fie în condiții de confort și de siguranță. Astfel că eu voi purta următoarele: geacă BMW GS Dry pantaloni VentureShell mănuși BMW Rallye și BMW GS Gry cizme BMW Gravel tricoul, pantaloni și șosete BMW Thermal brâu BMW Kidney belt costum ploaie Thor Strigă #MarioGotze și câștigi două tricouri ale Borussiei Dortmund cu… Mario Gotze! Ajută-i să crească! #23: Alin Neguț, FC Aninoasa: ”În liga a treia suntem doar simpli salariați cu dificultăți financiare” Liber la rable, zero locuri noi de parcare, hai cu amenzile!
  10. Panicăăăăăă! După niște conversații cu echivalentul lui Busu din Rusia am înțeles că anul ăsta se așteaptă ninsori în estul extrem prin august, motiv pentru care plecarea mea băiețească programată pentru 10 iulie pică. Da’ nu oricum, pică-n cap de la etajul 8 și cu un pian peste. Ce-i de făcut? De mulțumit lui Busu de Rusia că m-a ferit de necazul de a pedala prin zăpadă pe drumuri neasfaltate în colțul Siberiei și de reprogramat. De devansat, de făcut calcule, de schimbat modificări, de numărat zile, de verificat datele de livrare pentru chestiile pe care le mai am de comandat. Am făcut doar asta o jumătate de zi în care, din motive ce nu vor fi dezvăluite pentru a nu provoca panică, am stat acasa. Și mi-a dat astfel: Datele problemei rămân aceleași, date însemnând traseu, opriri, întoarceri. Datele calendaristice se schimbă drastic în ideea în care de ieri peste o lună voi fi, probabil, la granița dintre Ucraina și Rusia. Adică da, plec în mai puțin de o lună și asta mă face să mă simt ciudat pentru că în mintea mea încă erau treburile lejere, plecarea era într-un viitor destul de îndepărtat. Ca și cum iulie era 2022. Așa că trebuie să grăbesc chestii: Pașaportul nou vine pe 24 mai pentru că România și pentru că la noi un pașaport e eliberat în 15 zile. Comandă echipamente. Am făcut o listă cu ce trebuie să îmi cumpăr, dar lucrez cu lideri și e ușor. Viză Rusia și Mongolia. Sper să fie doar o chestiune de bani, vreo 1400 de lei, și nu de timp. Timp n-am! Camping. Ce sac de dormit? Ce izopren? Ce scăunel mic și ușor? Ce, ce, ce? Gândit și organizat bagaje ca să fie cât mai ușoare și compacte. Sper să îmi iasă. Planificat astfel încât să ajung în Moscova fix când am acces ușor către depozit pentru transport Gotze. Cauciucuri. Rămân Mitas e-07 Dakar de luat! Am nevoie de camere și de niște benzi ca să nu știu ce cu spițele. O grămadă de alte mici mărunțișuri! Mi-e teamă ca toate pregătirile astea să nu-mi fure din plăcere, să stau stresat de gândul că n-am luat ce trebuie, că am luat prea puține sau, mai rău, să-mi dau seama că am luat prea multe. Când vreau să mă calmez mai citesc poveștile unor băieți care au fost prin zonă acum 10 ani și îmi dau seama că o să fie bine. Apropo, Gotze e tanc, o să vă zic mai încolo de ce! Cei mai buni români, 2017. Nedelcearu și Țîru sunt cei mai buni fundași centrali, azi alegem fundașul stânga Cei mai buni români, 2017. Romario Benzar, fundașul dreapta al sezonului, azi votăm fundașii centrali
  11. În imaginea de mai jos vedeți două tricouri ale Borussiei Dortmund, modelul de sezonul ăsta, tricouri de Champions League. Ambele sunt cu Mario Gotze, ambele au sigla Ligii și sigla ”Respect” aplicate pe umeri și ambele vor merge către voi. Tot ce trebuie să faceți este să fiți pe fază la călătoria pe care o voi face cu motocicleta mea, un BMW F800 GS poreclit Mario Gotze, în Siberia. Cum ajung tricourile la voi? Începând de azi și până mă întorc din Siberia vor exista noutăți, update-uri și poze cu pregătirea și călătoria. Cele două tricouri vor ajunge la doi dintre voi în următoarele moduri. 1. Un tricou merge la unul dintre cei care vor lăsa comentarii pe blog la articolele despre Mario Gotze, pregătirea lui Mario Gotze și Mario Gotze în Siberia. Unde vedeți două roți, băgați-vă în seamă cu chestii relevante și aveți o șansă. 2. Un tricou merge la unul dintre cei care vor lăsa comentariu cu #MarioGotze la pozele cu motocicleta mea care vor apărea, înainte și în timpul călătoriei în Siberia, pe contul de Facebook al BMW Motorrad România. Trebuie să dați like paginii și să fiți pe fază la pozele în care apare Gotze. Cum ați văzut o poză, săriți cu like și cu comentariul de identificare ”#MarioGotze”, iar de acolo vom alege alt câștigător. Simplu? Simplu! Distribuim tricourile după ce mă întorc din Siberia, dar orice comentariu vă poate înmulți șansele de câștig pentru că facem precum la concursul pentru tricoul lui Benzar. Adică întâi alegem un articol/poză, apoi alegem numele câștigătorului. Cei mai buni români, 2017. Romario Benzar, fundașul dreapta al sezonului, azi votăm fundașii centrali Cei mai buni români, 2017. Florin Niță e portarul sezonului, azi votăm fundașul dreapta
  12. Începând de azi și până la încheierea sezonului moto vă voi prezenta o serie de drumuri frumoase pe care le puteți găsi în România. Sunt trasee pe care le parcurg cu Mario Gotze, motocicleta mea, le prezint ca variante pentru motocicliști, însă pot fi făcute la fel de ușor și cu mașina pentru că sunt sută la sută pe asfalt. Sunt adaptările mele la traseele din Carpathian 2 Wheels Guide – Touring în România, trasee din care îmi propun să parcurg cel puțin zece în acest sezon moto. Primul pe care l-am ales a fost ”Nordul Dobrogei”, am început din București și am terminat cu o coborâre pe sub Dunăre, via Adamclisi, după cum voi descrie mai jos. Sunt circa 750 de kilometri pe care eu i-am făcut într-o zi de mers sprinten, dar traseul poate fi rupt în două cu o cazare în zona Mării Negre. Așadar: Am plecat la ora 8 dimineață din București spre ieșirea Cora Pantelimon. Drumul ales a fost ”drumul vechi spre mare”, cu Brănești – Lehliu, stânga spre Dragalina, înainte spre Fetești-Gară, apoi sus spre Țăndărei. Drumul nu e cine știe ce, dar e liber și de o calitate foarte bună pentru motociclete dual-sport, doar bună pentru motociclete naked sau sportive. De la Țăndărei începe să fie tot mai frumos cu urcarea spre Hârșova, unde cine nu e pe motocicletă plătește o mică taxă de pod. De la ieșirea din Hârșova spre Tulcea e o altă porțiune excelentă pentru motociclete. Asfaltul e bun, drumul foarte liber și o combinație de linii lungi drepte, cu o mână de serpentine, totul într-un peisaj dominat de eoliene uriașe. La Tulcea probabil veți vrea să vă opriți să mâncați, dar vă sfătuiesc să nu. Nu pentru că n-ar fi locuri bune, ci pentru că nu mai aveți mult până la ”intrarea” în Deltă. Câteva zeci de kilometri și ajungeți la Mahmudia, acolo unde puteți mânca fix pe malul apei. Nu vă opriți la Mon Jadrin, mergeți încă 150 de metri până la Pensiunea Restaurant Casa Teo pentru că specialiștii în pește spun că mâncarea e mult mai bună. Și mult mai ieftină, le-am comparat eu. De la Mahmudia am ieșit pe un drum absolut superb, prin Murighiol, către cetatea Enisala. Am oprit de vreo 5 ori pentru poze, mergeți pe malul unor lacuri, vegetația e superbă, iar traficul inexistent. Evident, trebuie să vă opriți la Enisala, cetate de secol 13 din care nu a mai rămas prea mult. Eu am urcat cu Mario Gotze ”pe de-a dreptul”, pe offroad, până sus la cetate, dacă sunteți sănătoși la cap sau mergeți cu mașina aveți un drum asfaltat până sus. Pozele pe care le puteți face de acolo sunt mișto, asta dacă vă pricepeți și aveți și parte de vreme bună, cer senin. Ok, acum în jos. Drumul până la Ovidiu, la intrarea pe autostradă, e plictisitor. E foarte bun, dar o singură bandă pe sens și dreeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeept! Am urcat un pic pe A2, dar am ieșit imediat și, prin Murfatlar, am coborât pe sub Dunăre pe la Cobadin, Adamclisi, Băneasa, până la Ostrov. E de luat în calcul varianta asta și când vă duceți vara la mare, dacă nu aveți chef de A2 și de mersul monoton, posibil cu aglomerație. La Ostrov se trece cu bac-ul către Chiciu, pe malul celălalt al Dunării, lângă Călărași. Sunt două restaurante și pe malul Chiciu, vi-l recomand pe cel de lemn care pare mai puțin pretențios, apoi mai aveți 125 de kilometri până la București. Se termină sezonul. Sunteți pregătiți pentru minciuni? FCSB cere FRF excluderea CSU Craiova din Liga 1. Ca să câștige... ce?
  13. Pregătirile pentru Siberia continuă, n-am mai spus nimic pentru că am fost prins cu tot felul de mici probleme. Și încă sunt, dar am văzut că mulți dintre voi ați cerut informații în live-urile de pe Facebook pe care le-am făcut ultimele zile, așa că haide să le ofer. Se lucrează pe două planuri. Să îmi rezolv actele, viza, transportul cu TIR-ul și avionul cargo, dar și pe planul dotărilor. Dotări pentru motocicletă, întrucât Gotze trebuie să sufere niște modificări pentru a fi gata de călătorie. Până acum am cheltuit o grămadă de bani și mare lucru nu se vede. Au venit suporturile laterali de bagaje, nimic mai mult decât niște țevi de metal montate pe codița motocicletei, dar și bagajele textile pe care le-am comandat. Este vorba despre SW-Motech Dakar, genți laterale cu membrană interioară impermeabilă și exterior dur cu o capacitate totală de 64 de litri. E cea mai bună variantă pe care am găsit-o și pentru că au un preț super accesibil. Ele costă 1050 de lei, dar pentru că le-am comandat în timpul salonului moto de luna trecută am avut 10 la sută reducere. Sunt încăpătoare și ușoare, dar îmi imaginez că o să mi se acrească să le scot de pe motocicletă în fiecare seară când parchez pe acolo. Asta e, bagajele de aluminiu cu încuietoare sunt mai safe, dar prea grele pentru drumul pe care vreau eu să îl fac. Cauciucuri. M-am gândit și m-am răzgândit de mi-a venit rău. Varianta cu care am mers în ultimele săptămâni și pe care o credeam finală era Haidenau K60 Scout. Sunt niște gume 50/50, adică merg și pe asfalt, dar și pe off-road, rezistă foarte mult și m-ar fi ținut toată călătoria. Problema cu ele, din câte am tot citit, e aderența nu tocmai grozavă pe asfalt umed. Așa că am luat în considerare și o altă variantă, iar la ora la care scriu textul ăsta, pare să fie varianta finală. Mitas e07 Dakar, gume produse în Cehia care au aceleași plusuri ca Haidenau K60 Scout. Bune pe ambele suprafețe, se tocesc foarte greu, însă aproape toate comparațiile pe care le-am citit/văzut spun că aderența e mult mai bună pe ploaie și că profilul e mai agresiv, avantaj pentru off-road. Problema cu ele ar fi că au talonul atât de dur, protecție pentru pană, încât schimbarea lor e extraordinar de dificilă fără scule corespunzătoare. Deci, Doamne-ajută! Am fost cu Mario Gotze zilele trecute la revizia de 10.000 de kilometri, am ulei nou și filtre noi. Mi-au montat băieții și suportul pentru navigația pe care o voi lua cu mine, dar și crash-bar-ul care să protejeze motorul în caz de Doamne-feri! Mai rămân de pus scutul de motor, protecția de far, înălțătoarele de ghidon, parbrizul touring, talpa mare pentru cric și o grămadă de alte lucruri. Revin cu detalii. În ceea ce privește echipamentul, încă mă mai gândesc. Cert e că o să îmi cumpăr casca BMW System 7 de îndată ce o să apară și în România, cască pe care sper să am și comunicație pentru că ar fi aur curat pe drum. Rămâne de văzut dacă voi investi și în echipament, momentan sunt în pom cu bugetul de călătorie și s-ar putea să merg cu ce am deja. Sau, cel mult, să îmi iau doar panataloni noi. Ah, și ghete. Tot de la nemți le voi cumpăra, până la urmă am rămas la modelul BMW Gravel Boots. Trebuie să mai sparg încă o grămadă de milioane de euro pe chestii de camping. Cort, sac de dormit, poate saltea, izopren, fel de fel de alte tâmpenii. Îmi va trebui și o trusă de scule ușoară, plus alte lucruri care costă foarte mulți bani pe care nu îi mai am. Cam atât îmi vine acum în minte legat de prima parte 🙂 Legat de partea a doua. Drumul va fi așa cum rămăsese ultima oară, plus o mică modificare. Practic: București – Moscova – pe motocicletă Moscova – Ulan Ude – eu pe tren, motocicleta pe TIR Ulan Ude – Ulan Bator – pe motocicletă Ulan Bator – Magadan – pe motocicletă Magadan – Moscova – eu pe avion, motocicleta pe avion cargo Moscova – București – pe motocicletă PS: În poza de mai jos vedeți trainingul pentru schimbarea roților în caz de pană prin Siberia. Teoretic am priceput, practic când am pus roata la loc n-am avut grijă să se așeze talonul așa cum trebuie și am mers până acasă în hopuri. 🙂 FCSB cere FRF excluderea CSU Craiova din Liga 1. Ca să câștige... ce? Thriller. La coadă la pașapoarte
  14. Am avut parte ieri de un reality check serios, asta apropo de vitejia mea cu mersul în Siberia vara asta. Am plecat cu Mario Gotze prin nordul Moldovei, pe la granița cu Republica Moldova, prilej cu care am făcut și niște kilometri de off-road. Nu mulți, vreo 50 de kilometri de drum neasfaltat. Ce vorbești, domnule! M-au spart, mă doare fiecare muschi din corp, mă rupe spatele, am adormit leșinat când am ajuns la destinație. Și 50 de kilometri, nu vreo 3000 cât am de făcut în estul îndepărtat al Siberiei! WTF?! Acum ce fac? Prima variantă pentru remedierea situației e să mă pun la punct bine de tot cu condiția fizică, adică în cele două luni rămase până la plecare să trag de mine măcar de 2-3 ori pe săptămână, dacă nu mai des. Pe mine m-au rupt ăștia 50 de kilometri în condițiile în care drumul a fost relativ ușor. Sigur, fără asfalt, însă cu pământ bătătorit și puțin pietriș pe ultima porțiune. Dar fără șleauri, fără gropi, fără râuri, fără ce o să întâlnesc pe acolo. Cât timp am mers a fost bine, adrenalina m-a ținut bine și motocicleta a mers blană, am mers cu 70-80 km/h constant, dar când am coborât mă simțeam ca după o producție Brazzers de lungă durată. Deci sală neapărat, alergat, plus niște sesiuni de antrenamente pe offroad ca să-mi obișnuiesc corpul. Altfel, motocicleta s-a comportat țiplă! Am învățat repede ce îi place și ce nu îi place pe offroad, cum frânează, cum fuge spatele, ne înțelegem de minune. Și dacă bate Dinamo luni... Doi fotbaliști distruși de ambiții tâmpite
  15. S-ar putea să mă grăbesc un pic începând planificarea, una care consumă timp și bani, în condițiile în care sunt destul de departe de a avea bugetul necesar pentru a pleca pe Drumul Oaselor. Dar nu mă pot abține și am observat din experiențele trecute că dacă mă concentrez mult pe o astfel de treabă șansele să iasă sunt cu atât mai mari. Așa că am început să mă interesez și, cum am promis, voi posta aici update-uri cu privire la starea proiectului. Acum vreau să vorbesc despre motocicletă, căci e un punct important și e cheia reușitei unei astfel de călătorii. Am de făcut mulți kilometri, multe mii de kilometri, însă prima parte nu va fi grea pentru Gotze. La drum de asfalt nu îmi fac probleme, garda la sol mă ajută în caz de drum denivelat sau cu gropi, poziția în șa e comodă, mai ales că am varianta de șa mișto, iar cu niște cauciucuri de asfalt o să fie și mai puțin zgomotos totul. Problemele sunt pe ultima porțiune, undeva peste 2000 de kilometri în estul îndepărtat, pe Drumul Oaselor. Sigur, la prima vedere BMW F800GS n-are probleme cu offroad-ul, e o motocicletă făcută pentru asta. Însă nu e orice offroad, e un offroad care are o lungime de 2000 de kilometri. Imaginați-vă că trebuie să mergeți de la București până aproape de Amsterdam doar pe un drum fără asfalt. Căci asta înseamnă 2000 și ceva de kilometri. Și nu orice offroad, ci unul care va aduce diferite suprafețe de rulare. Macadam, pământ, noroi, pietriș, praf, nisip. E greu și e nevoie ca motocicleta să fie pregătită foarte bine pentru asta. Și aici începe partea neplăcută. Alegerea accesoriilor care să fie și bune, dar și în limite normale de preț. Pentru că cele câteva companii care fabrică accesorii pentru motocicletele BMW vând produsele la niște prețuri uriașe. Mă rog, uriașe pentru mine. În linii mari și la prima strigare o să fiu nevoit să îmi iau următoarele: protecție de far. E importantă pentru că, din câte înțeleg, pe drumul ăla traficul e format din camioane care atunci când trec din sens opus fac întuneric, ridică tot praful în aer. Și șansele ca pietrele să sară în far sunt destul de mari. Cum prețul înlocuirii farului nu e mic, o investiție într-o protecție de far e necesară. Sunt variante la BMW, sunt variante la Wunderlich sau Touratech, dar sunt și niște variante chinezești, la jumătate din preț. Și aici e o discuție pentru că, din câte am citit de la oamenii care au cumpărat, între ce vinde Touratech spre exemplu și ce vând chinezii nu e absolut nicio diferență de calitate. Dar niciuna. Mă gândesc. skid plate. E protecția cea mai importantă pentru un astfel de drum, acea burtă de metal care îmbracă motorul pe dedesubt și protejează cam tot ce e pe acolo. Ei bine, pentru că oamenii știu că e importantă o astfel de protecție, prețurile sunt pe măsură. Skid plate-urile pleacă de la 200 și se opresc pe la 350 de euro. Varianta Touratech pare cea mai proastă, pe lângă că e cea mai scumpă. Îmi place ce oferă Adventure Spec și îmi place prețul de la Wunderlich. Totuși, colegul Marius Băcilă de la Motobikes recomandă skid-ul BMW. Și ca preț, dar și din punctul de vedere al calității. Cred că așa voi face. bagaje laterale soft. Știu, nu sunt neapărat chestii legate de protecție, dar vor fi extraordinar de necesare, iar de alegerea lor poate depinde reușita călătoriei. Mario Gotze are deja o cutie de bagaje centrală, pe aia am rezolvat-o. Lateralele însă vor fi soft, nu tot metalice și în niciun caz de plastic. Am făcut alegerea asta pentru că mie mi se pare totul mai comod așa, dar și pentru că lateralele de metal costă în jurul a 1000 de euro. În acest moment am două opțiuni. Mult lăudatul sistem de bagaje Magadan Panniers MK2 de la Adventure Spec, niște forțe impermeabile care n-au moarte sau noile BMW Atacama Adventure, genți care arată excelent în poze, dar despre care nu știu încă foarte multe. Oricum, mă îndoiesc că vor fi în zona de preț ale MK2-urilor, deci alegerea va fi simplă. protecție radiator. O piatră venită cu direcție îmi încheie călătoria fără probleme, motiv pentru care e nevoie și de un scut de radiator. Aici e discuția ca la protecția de far. Pot să dau peste 100 de euro pentru niște protecții de firmă sau pot să dau jumătate din sumă pentru unele chinezești. Cum inginerie mare nu e, e un metal perforat care se prinde în câteva șuruburi, cred că voi opta pentru China. Astea sunt chestii fără de care nu pot pleca. Dar, evident, mai sunt muuuulte altele. Trebuie să mă gândesc la ce cauciucuri de offroad să aleg, trebuie să văd situația crashbar-urilor, trebuie să văd dacă e nevoie de o prelungire de parbriz, protecție vas lichid frână, talpă mai mare pentru cric, eventuale proiectoare pentru un plus de vizibilitate, musai un sistem rack pentru prinderea bagajelor soft. Multe. Love Army for Somalia, un proiect uriaș și foarte mișto CFR Cluj - Astra Giurgiu 3-2. Ce aveți, mă, nervoșilor?