-
Conţinut
961 -
Membru din
-
Ultima vizită
-
Days Won
15
Content Type
Profil
Forum
Noutati & Imbunatatiri
Bloguri
Calendar
Galerie
Fișiere
Tot ce a postat Caniggia
-
“Est, spre Siberia”, lucruri nespuse
o postare în blog a adăugat Caniggia în Est spre Siberia - BMW F800
Se fac acuși trei ani de la ”Est, spre Siberia” și, așa cum am promis, o să public niște poze pe care fie nu le-am mai publicat sau pentru care n-am oferit suficient context la momentul respectiv. Spun din capul locului că pentru a înțelege chestii e nevoie să fi citit cartea sau jurnalul de călătorie de atunci, jurnal care e acum pe blog. Să începem. Asta e o poză pe care am făcut-o la o pauză de hidratare, undeva prin estul extrem al Ucrainei, cu câteva zeci de kilometri înainte de granița cu Rusia. Am oprit și ca să îmi recapitulez pașii, era prima dată când treceam în Rusia pe asfalt și știam că e birocrația naibii. Motivul pentru care am ales poza asta e dat de nivelul uriaș de învățături pe care l-am acumulat de la acel moment și pe care l-am ”rafinat” la următoarele călătorii. Mă uit la săracu’ Gotze, am avut mult, mult prea multe chestii inutile cu mine. Puteam să nu car bidonul ăla roșu pentru benzină, nu aveam nevoie de zece litri, putea fi înlocuit cu o sticlă de doi litri pe porțiunea unde știam că benzinăriile sunt rare. Apoi, cortul, sacul de dormit și izoprenul. Nu erau grele, însă erau voluminoase și mă făceau să pierd minute bune în fiecare dimineață, când le aranjam. N-am avut nevoie de ele, motivul o să fie explicat mai jos, la o altă poză. Apoi în bagajele laterale, unele îngreunate de o groază de lucruri inutile. Am avut tot ce vă puteți imagina, de la leviere metalice pentru schimbat cauciucuri, trecând prin sfoară pentru habar nu am ce, continuând cu pompă și compresor (?!) și terminând cu cuțite, scule pe care nu știam să le folosesc și chestii basic de gătit. Primul contact real cu Rusia. Sigur, mai fusesem în Moscova, însă asta era Rusia aia deloc turistică, aia în care în mod normal n-ai ce căuta. Bryiansk, undeva pe drumul dintre granița cu Ucraina și Moscova, oraș în care am avut primul popas nocturn și în care am ieșit, după ce m-am instalat la hotel, la o plimbare prin cel mai mistic centru de urbe de tip sovietic pe care-l văzusem până atunci. Copii care se dădeau cu rolele, oameni care cântau la diferite instrumente, o lumină mișto rău, ăsta a fost primul contact real cu Rusia. Vă aduceți aminte că, undeva spre mijlocul călătoriei, intrasem în panică pentru că nu mai pornea motocicleta după un popas pe malul Lacului Baikal? Ăsta e motivul, l-am explicat în carte, dar nu am pus și poza. Poza asta e făcută la depozitul firmei de transport din Moscova, acolo unde am fost cu Vlad să las motocicleta. Când am demontat bateria, pentru că habar nu aveam cum se face, am făcut poze la fiecare pas. Inclusiv la modul în care arată firele, care vine pe unde, și tot așa. În fine, vă aduceți aminte, motocicleta nu mai pornea pentru că firul negru n-a fost desfăcut complet, l-am lăsat așa și nu l-am mai strâns la Irkutsk. ”Cum te speli?” a fost, probabil, cea mai întâlnită întrebare pe care am primit-o când am spus, scris lucruri despre călătoriile cu Transsiberianul. Răspunsul util e: te speli plătind să ai acces la dușurile de la clasa 1. Răspunsul real e: nu te speli. Trei zile și jumătate, atât cât a durat drumul cu trenul pe ruta Moscova – Irkutsk, îmi verificam starea de înzilizire a părului cu poze periodice, precum cea de mai sus. Aici abia trecusem de limita suportabilului, dar nu cred că mai aveam mai mult de o zi de mers. Nu știu sigur dacă la Barabinsk e făcută, dar știu deja că acolo e locul în care oprirea Transsiberianului e groaznică. Pe peron ai de toate, de la mâncare, la înghețată și băutură, însă statul e aproape imposibil din cauza vidanjei care vine să golească wc-urile din vagoane. În special vara, mirosul e cumplit, e dincolo de orice închipuire, îți întoarce pe dos totul prin tine. Am pățit-o și iarna asta, când am fost la Yakutsk, și era groaznic și când gradele erau cu minus. Dacă te uiți la starea drumului n-ai spune că poza e făcută în mijlocul nimănuiului. Dar e. Drumul e așa pentru că e un drum relativ nou, are câțiva ani și e făcut pentru că în zona aia nu exista nimic. Știu de la mai multă lume că între Cita și est, spre Vladivostok, până acum câțiva ani nu exista drum. De asta Ewan McGregor și Charley Boorman au luat un tren până în Tynda în ”Long Way Round”, nu era drum pe acolo. Acum e, iar drumul străbate un peisaj sălbatic, lipsa infrastructurii a încetinit sau chiar eliminat posibilitatea oamenilor din zonă de a se adapta vremurilor. În stânga, jos, se vede un sat aproape părăsit. Case de lemn, lemn negru de la trecerea timpului. Am spus de multe ori că după intrarea pe Lena, continuând cu Kolîma, e aproape imposibil să stai în aer liber fără să te masacreze numere impresionante de muște și de țânțari. Dar nu cred că am arătat asta prea des. Ăsta e un popas pe Lena, spre Tynda, și chiar și în poza făcută cu camera frontală a unui Samsung S7 se pot număra măcar 50 de gângănii care-mi dădeau târcoale. Priveliște tristă pe care am suportat-o aproape disperat. E la sosirea în Tynda, acolo unde nu găseam cazare. Eu stăteam în fund pe bordura hotelului care mă refuzase pe motiv de zero camere, motocicleta era pe un trotuar pe care circulau oameni, iar variantele de cazare rămase erau zero. Pe asta am mai pus-o pe Instagram, parcă. E făcută în Yakutsk, după ce mă luaseră sub aripă cei de la Night Wolves și după ce băusem vodkă suficientă să omoare un pui de elefant. De fapt, e cam la 20 de ore după momentul beției, prima încercare de a mă ridica din pat fără să vomit. Deși pare o ceață mișto care iese din copaci, în realitate e doar norul de praf care se formează pe Drumul Oaselor de fiecare dată când trece o mașină. E atât de mult praf încât îmi intra și în gură, printre dinți, iar depășirile camioanelor erau provocări adevărate pentru că nu vedeai absolut nimic, dar nimic-nimic, în față. Recent, acum doi ani parcă, un nene a murit cu motocicleta pe drumul ăsta într-o depășire de asta în orb. I-a apărut un TIR în față din norul de praf, a avut zero șanse. Ca să revenim la lipsa de utilitate a cortului. Ăsta e motivul pentru care nu am dormit la cort în nicio noapte. Mă rog, ăsta, faptul că era plin de urși, faptul că găseam cazare ieftină. Dar de cele mai multe ori așa arată stânga și dreapta drumului, nu e nimic pe care să poți pune cortul. Fie sunt mlaștini, fie e vegetație deasă și spinoasă, fie sunt râpe, fie sunt păduri dese în care n-ai cum să cobori și motocicleta. Din fericire, poți dormi aproape oriunde vezi așezări omenești, te primesc rușii fără nicio problemă. De fiecare dată spun, o motocicletă adventure nu arată niciodată mai mișto decât atunci când e jegoasă. Aici eram în una dintre cele mai dificile, dar și cele mai frumoase zile de pe Drumul Oaselor. Între Khandyga și Ust-Nera, atunci când am mers printr-un pustiu absolut timp de vreo 10-12 ore, nu mai țin minte. Și eram murdar din cască până-n ghete. Și eu, dar și motocicleta. Partea de final a Drumului Oaselor se aerisește un pic. Sigur, civilizație nu e, de fapt sunt mai multe sate abandonate decât în orice alt loc, dar încep să apară peisaje de tipul ăsta. Râuri uriașe cu poduri rupte, munți în zare, piscuri cu zăpadă, se schimbă un pic vibe-ul, ca să citez din hipsteri. Din păcate, drumul în zona asta e plin de gropi și e greu, foarte greu să rămâi întreg dacă stai cu ochii după peisaje. Ultima dimineață de pe Drumul Oaselor. Ăsta e locul unde am fost cazat în Susuman și poza e făcută când mi-am dat seama că totul se va termina, că am tastat ”Magadan” în GPS, ultimul punct pe traseu. Era un amestec ciudat de bucurie, că ajungeam acolo unde visasem să ajung de ani buni, și de tristețe, tristețe că se termina totul și că urma drumul lung și cunoscut spre casă. Senzație precum cea pe care o aveam aici am mai trăit-o o singură dată în viață, atunci când am ajuns prima dată în New York la Plaza Hotel. Adică într-un loc pe care îl știai atât de bine din poze, din filme, din filmări, și în fața căruia ai ajuns. E ”Mask of Sorrow”, monumentul făcut în memoria milioanelor de prizonieri din gulaguri care au murit trimiși de Stalin în pustiul necruțător al Siberiei pentru a face un drum pe un teritoriu sălbatic. În fine, asta e o poză făcută rapid, la intrarea într-un complex comercial din Magadan. E golful la Marea Ohotsk. Motivul vizitei era dat de nevoia de a scoate de la bancomat o sumă mare de tot, cam o mie de euro în ruble dacă-mi aduc bine aminte, ca să plătesc transportul cu avionul al motocicletei de la Magadan la Moscova. Venise Cristina cu mine, m-a dus cu mașina, și mă gândeam doar la cărămida în cap pe care o voi primi de jefuitorii care vor atenta la cărămizile mele de ruble. Evident, n-a fost așa. Cam atât de data asta, dacă vă interesează pot face același lucru și cu ”Cele două lacuri”, adică drumul din 2018 până în Mongolia și înapoi. Dacă nu, nu. Trebuie să ne calmăm un pic! Vezi articolul integral -
“Est, spre Siberia”, lucruri nespuse
o postare în blog a adăugat Caniggia în Est spre Siberia - BMW F800
Se fac acuși trei ani de la ”Est, spre Siberia” și, așa cum am promis, o să public niște poze pe care fie nu le-am mai publicat sau pentru care n-am oferit suficient context la momentul respectiv. Spun din capul locului că pentru a înțelege chestii e nevoie să fi citit cartea sau jurnalul de călătorie de atunci, jurnal care e acum pe blog. Să începem. Asta e o poză pe care am făcut-o la o pauză de hidratare, undeva prin estul extrem al Ucrainei, cu câteva zeci de kilometri înainte de granița cu Rusia. Am oprit și ca să îmi recapitulez pașii, era prima dată când treceam în Rusia pe asfalt și știam că e birocrația naibii. Motivul pentru care am ales poza asta e dat de nivelul uriaș de învățături pe care l-am acumulat de la acel moment și pe care l-am ”rafinat” la următoarele călătorii. Mă uit la săracu’ Gotze, am avut mult, mult prea multe chestii inutile cu mine. Puteam să nu car bidonul ăla roșu pentru benzină, nu aveam nevoie de zece litri, putea fi înlocuit cu o sticlă de doi litri pe porțiunea unde știam că benzinăriile sunt rare. Apoi, cortul, sacul de dormit și izoprenul. Nu erau grele, însă erau voluminoase și mă făceau să pierd minute bune în fiecare dimineață, când le aranjam. N-am avut nevoie de ele, motivul o să fie explicat mai jos, la o altă poză. Apoi în bagajele laterale, unele îngreunate de o groază de lucruri inutile. Am avut tot ce vă puteți imagina, de la leviere metalice pentru schimbat cauciucuri, trecând prin sfoară pentru habar nu am ce, continuând cu pompă și compresor (?!) și terminând cu cuțite, scule pe care nu știam să le folosesc și chestii basic de gătit. Primul contact real cu Rusia. Sigur, mai fusesem în Moscova, însă asta era Rusia aia deloc turistică, aia în care în mod normal n-ai ce căuta. Bryiansk, undeva pe drumul dintre granița cu Ucraina și Moscova, oraș în care am avut primul popas nocturn și în care am ieșit, după ce m-am instalat la hotel, la o plimbare prin cel mai mistic centru de urbe de tip sovietic pe care-l văzusem până atunci. Copii care se dădeau cu rolele, oameni care cântau la diferite instrumente, o lumină mișto rău, ăsta a fost primul contact real cu Rusia. Vă aduceți aminte că, undeva spre mijlocul călătoriei, intrasem în panică pentru că nu mai pornea motocicleta după un popas pe malul Lacului Baikal? Ăsta e motivul, l-am explicat în carte, dar nu am pus și poza. Poza asta e făcută la depozitul firmei de transport din Moscova, acolo unde am fost cu Vlad să las motocicleta. Când am demontat bateria, pentru că habar nu aveam cum se face, am făcut poze la fiecare pas. Inclusiv la modul în care arată firele, care vine pe unde, și tot așa. În fine, vă aduceți aminte, motocicleta nu mai pornea pentru că firul negru n-a fost desfăcut complet, l-am lăsat așa și nu l-am mai strâns la Irkutsk. ”Cum te speli?” a fost, probabil, cea mai întâlnită întrebare pe care am primit-o când am spus, scris lucruri despre călătoriile cu Transsiberianul. Răspunsul util e: te speli plătind să ai acces la dușurile de la clasa 1. Răspunsul real e: nu te speli. Trei zile și jumătate, atât cât a durat drumul cu trenul pe ruta Moscova – Irkutsk, îmi verificam starea de înzilizire a părului cu poze periodice, precum cea de mai sus. Aici abia trecusem de limita suportabilului, dar nu cred că mai aveam mai mult de o zi de mers. Nu știu sigur dacă la Barabinsk e făcută, dar știu deja că acolo e locul în care oprirea Transsiberianului e groaznică. Pe peron ai de toate, de la mâncare, la înghețată și băutură, însă statul e aproape imposibil din cauza vidanjei care vine să golească wc-urile din vagoane. În special vara, mirosul e cumplit, e dincolo de orice închipuire, îți întoarce pe dos totul prin tine. Am pățit-o și iarna asta, când am fost la Yakutsk, și era groaznic și când gradele erau cu minus. Dacă te uiți la starea drumului n-ai spune că poza e făcută în mijlocul nimănuiului. Dar e. Drumul e așa pentru că e un drum relativ nou, are câțiva ani și e făcut pentru că în zona aia nu exista nimic. Știu de la mai multă lume că între Cita și est, spre Vladivostok, până acum câțiva ani nu exista drum. De asta Ewan McGregor și Charley Boorman au luat un tren până în Tynda în ”Long Way Round”, nu era drum pe acolo. Acum e, iar drumul străbate un peisaj sălbatic, lipsa infrastructurii a încetinit sau chiar eliminat posibilitatea oamenilor din zonă de a se adapta vremurilor. În stânga, jos, se vede un sat aproape părăsit. Case de lemn, lemn negru de la trecerea timpului. Am spus de multe ori că după intrarea pe Lena, continuând cu Kolîma, e aproape imposibil să stai în aer liber fără să te masacreze numere impresionante de muște și de țânțari. Dar nu cred că am arătat asta prea des. Ăsta e un popas pe Lena, spre Tynda, și chiar și în poza făcută cu camera frontală a unui Samsung S7 se pot număra măcar 50 de gângănii care-mi dădeau târcoale. Priveliște tristă pe care am suportat-o aproape disperat. E la sosirea în Tynda, acolo unde nu găseam cazare. Eu stăteam în fund pe bordura hotelului care mă refuzase pe motiv de zero camere, motocicleta era pe un trotuar pe care circulau oameni, iar variantele de cazare rămase erau zero. Pe asta am mai pus-o pe Instagram, parcă. E făcută în Yakutsk, după ce mă luaseră sub aripă cei de la Night Wolves și după ce băusem vodkă suficientă să omoare un pui de elefant. De fapt, e cam la 20 de ore după momentul beției, prima încercare de a mă ridica din pat fără să vomit. Deși pare o ceață mișto care iese din copaci, în realitate e doar norul de praf care se formează pe Drumul Oaselor de fiecare dată când trece o mașină. E atât de mult praf încât îmi intra și în gură, printre dinți, iar depășirile camioanelor erau provocări adevărate pentru că nu vedeai absolut nimic, dar nimic-nimic, în față. Recent, acum doi ani parcă, un nene a murit cu motocicleta pe drumul ăsta într-o depășire de asta în orb. I-a apărut un TIR în față din norul de praf, a avut zero șanse. Ca să revenim la lipsa de utilitate a cortului. Ăsta e motivul pentru care nu am dormit la cort în nicio noapte. Mă rog, ăsta, faptul că era plin de urși, faptul că găseam cazare ieftină. Dar de cele mai multe ori așa arată stânga și dreapta drumului, nu e nimic pe care să poți pune cortul. Fie sunt mlaștini, fie e vegetație deasă și spinoasă, fie sunt râpe, fie sunt păduri dese în care n-ai cum să cobori și motocicleta. Din fericire, poți dormi aproape oriunde vezi așezări omenești, te primesc rușii fără nicio problemă. De fiecare dată spun, o motocicletă adventure nu arată niciodată mai mișto decât atunci când e jegoasă. Aici eram în una dintre cele mai dificile, dar și cele mai frumoase zile de pe Drumul Oaselor. Între Khandyga și Ust-Nera, atunci când am mers printr-un pustiu absolut timp de vreo 10-12 ore, nu mai țin minte. Și eram murdar din cască până-n ghete. Și eu, dar și motocicleta. Partea de final a Drumului Oaselor se aerisește un pic. Sigur, civilizație nu e, de fapt sunt mai multe sate abandonate decât în orice alt loc, dar încep să apară peisaje de tipul ăsta. Râuri uriașe cu poduri rupte, munți în zare, piscuri cu zăpadă, se schimbă un pic vibe-ul, ca să citez din hipsteri. Din păcate, drumul în zona asta e plin de gropi și e greu, foarte greu să rămâi întreg dacă stai cu ochii după peisaje. Ultima dimineață de pe Drumul Oaselor. Ăsta e locul unde am fost cazat în Susuman și poza e făcută când mi-am dat seama că totul se va termina, că am tastat ”Magadan” în GPS, ultimul punct pe traseu. Era un amestec ciudat de bucurie, că ajungeam acolo unde visasem să ajung de ani buni, și de tristețe, tristețe că se termina totul și că urma drumul lung și cunoscut spre casă. Senzație precum cea pe care o aveam aici am mai trăit-o o singură dată în viață, atunci când am ajuns prima dată în New York la Plaza Hotel. Adică într-un loc pe care îl știai atât de bine din poze, din filme, din filmări, și în fața căruia ai ajuns. E ”Mask of Sorrow”, monumentul făcut în memoria milioanelor de prizonieri din gulaguri care au murit trimiși de Stalin în pustiul necruțător al Siberiei pentru a face un drum pe un teritoriu sălbatic. În fine, asta e o poză făcută rapid, la intrarea într-un complex comercial din Magadan. E golful la Marea Ohotsk. Motivul vizitei era dat de nevoia de a scoate de la bancomat o sumă mare de tot, cam o mie de euro în ruble dacă-mi aduc bine aminte, ca să plătesc transportul cu avionul al motocicletei de la Magadan la Moscova. Venise Cristina cu mine, m-a dus cu mașina, și mă gândeam doar la cărămida în cap pe care o voi primi de jefuitorii care vor atenta la cărămizile mele de ruble. Evident, n-a fost așa. Cam atât de data asta, dacă vă interesează pot face același lucru și cu ”Cele două lacuri”, adică drumul din 2018 până în Mongolia și înapoi. Dacă nu, nu. Vezi articolul integral -
Black Latte – slabire naturala la un pret special
o postare în blog a adăugat Caniggia în Caniggia's Blog
Te-ai gandit vreodata ca o sa bei un latte cu carbune? Noi cu siguranta nu credeam asta vreodata. Iata insa ca am facut-o. Am folosit pentru prima oara Black Latte si am fost placut surprinsi de aroma pe care o are. Putem spune ca este unul dintre cele mai dulci solutii pentru slabit naturale pe […] The post Black Latte – slabire naturala la un pret special appeared first on CommentAbout.ro. -
Totul despre cartea ”Est, spre Siberia”
o postare în blog a adăugat Caniggia în Est spre Siberia - BMW F800
După lansarea cărții ”Est, spre Siberia”, dar imediat după, am plecat pentru vreo două săptămâni din țară și, când am revenit, am neglijat complet ceea ce îmi propusesem să fac. Pentru că am primit o grămadă de întrebări pe care le-am lăsat fără un răspuns clar, am cerut ajutorul editurii și vă las, mai jos, toate locurile de pe planeta asta din care puteți cumpăra cartea mea. Acum, astea sunt locurile în care a fost pusă în vânzare. Dat fiind faptul că nu sunt 500.000 de exemplare pe piață, e posibil ca între timp să se mai fi epuizat din stocuri în librării. Deci dați un telefon dacă vreți să vă duceți pe undeva. Avem în felul următor: Bucuresti: Libraria Sophia Libraria Mihai Eminescu Librarium Mega Mall Librarium Sun Plaza ( Sun Plaza Shopping Center ) Stand – Agentie difuzare carte (este un depozit de carte care livreaza carti in Bucuresti)Cluj-Napoca: Libraria Book Corner Libraria UniversitatiiBrasov: Libraria St. O. IosifIasi: Librarium Felicia Mall Librarium Iulius MallTimisoara. Libraria Cartea de NisipCine nu are starea necesară pentru o deplasare într-o librărie, cartea e disponibilă și spre achiziționarea online din următoarele locuri: Altfel, lucrurile merg bine. Editura mi-a cerut contul ca să îmi vireze drepturile de autor, motiv pentru care îmi imaginez că s-au cam dat toate bucățile. Nu știu dacă o să mai fie și o ediție a doua, deși plănuiam două lansări la Cluj și la Iași, plus ceva frumos la Salonul Moto din București. Vedem. Știu că sunt mulți oameni cu care am vorbit să mă întâlnesc, să facem o poză cu cartea sau să dau o semnătură. Evident, am neglijat și aspectul ăsta. Așa că puteți să îmi scrieți, de preferat pe Instagram, și rezolvăm și aspectele astea. [arrow_forms id=’9614′] Vezi articolul integral -
Totul despre cartea ”Est, spre Siberia”
o postare în blog a adăugat Caniggia în Est spre Siberia - BMW F800
După lansarea cărții ”Est, spre Siberia”, dar imediat după, am plecat pentru vreo două săptămâni din țară și, când am revenit, am neglijat complet ceea ce îmi propusesem să fac. Pentru că am primit o grămadă de întrebări pe care le-am lăsat fără un răspuns clar, am cerut ajutorul editurii și vă las, mai jos, toate locurile de pe planeta asta din care puteți cumpăra cartea mea. Acum, astea sunt locurile în care a fost pusă în vânzare. Dat fiind faptul că nu sunt 500.000 de exemplare pe piață, e posibil ca între timp să se mai fi epuizat din stocuri în librării. Deci dați un telefon dacă vreți să vă duceți pe undeva. Avem în felul următor: Bucuresti: Libraria Sophia Libraria Mihai Eminescu Librarium Mega Mall Librarium Sun Plaza ( Sun Plaza Shopping Center ) Stand – Agentie difuzare carte (este un depozit de carte care livreaza carti in Bucuresti) Cluj-Napoca: Libraria Book Corner Libraria Universitatii Brasov: Libraria St. O. Iosif Iasi: Librarium Felicia Mall Librarium Iulius Mall Timisoara. Libraria Cartea de Nisip Cine nu are starea necesară pentru o deplasare într-o librărie, cartea e disponibilă și spre achiziționarea online din următoarele locuri: Altfel, lucrurile merg bine. Editura mi-a cerut contul ca să îmi vireze drepturile de autor, motiv pentru care îmi imaginez că s-au cam dat toate bucățile. Nu știu dacă o să mai fie și o ediție a doua, deși plănuiam două lansări la Cluj și la Iași, plus ceva frumos la Salonul Moto din București. Vedem. Știu că sunt mulți oameni cu care am vorbit să mă întâlnesc, să facem o poză cu cartea sau să dau o semnătură. Evident, am neglijat și aspectul ăsta. Așa că puteți să îmi scrieți, de preferat pe Instagram, și rezolvăm și aspectele astea. [arrow_forms id=’9614′] Acum, în sport – 02.04.2019 Adrenalina feat. Ovi The Speiș din Hațeg Vezi articolul integral -
“Est, spre Siberia” – lansare, preț și întâlniri
o postare în blog a adăugat Caniggia în Est spre Siberia - BMW F800
După lupte seculare care au durat aproape un an întreg, cartea ”Est, spre Siberia” a văzut lumina zilei. Vă zic sincer, să n-avem discuții, meritul meu e la fel de mare ca meritul lui Alexandru Tudorie la titlul FCSB-ului din 2015. Știu că mulțumirile sunt plictisitoare, dar eu am avut norocul să cunosc niște oameni care au considerat că apariția cărții e o idee bună, care m-au împins să fac pasul ăsta. O să îi cunoașteți la lansare, că am de gând să îi arăt cu degetul. Așa, acum detalii concrete: Vom face o întâlnire, un eveniment de lansare. El va avea loc sâmbătă, 16 februarie, ora 13:00, la QP Pub (str. Praporgescu David 13). E și un event pe FB, vă puteți confirma prezența aici! Practic, ne vedem acolo, bem o cafea, o bere, un vin, un absint în flăcări, fiecare după facultăți. Vorbim, povestim dacă e cazul, fac și eu o poză cu lumea. De cumpărat, în momentul de față sunt următoarele posibilități. Cartea o să fie disponibilă spre cumpărare la lansare. Reprezentanții editurii sunt amabili și vor asigura condițiile necesare pentru cumpărare, cash sau card. Prețul cărții la lansare va fi de 40 de lei. Ea poate fi comandată și online, de pe site-ul editurii, începând de acum, la prețul de 50 de lei. Eu vă aștept la lansare chiar dacă nu vreți să luați cartea. Că sunt unii care știu despre ce e vorba, care au urmărit în timp real călătoria spre Magadan. Deci nu e musai, să ne înțelegem. Vezi articolul integral -
“Est, spre Siberia” – lansare, preț și întâlniri
o postare în blog a adăugat Caniggia în Est spre Siberia - BMW F800
După lupte seculare care au durat aproape un an întreg, cartea ”Est, spre Siberia” a văzut lumina zilei. Vă zic sincer, să n-avem discuții, meritul meu e la fel de mare ca meritul lui Alexandru Tudorie la titlul FCSB-ului din 2015. Știu că mulțumirile sunt plictisitoare, dar eu am avut norocul să cunosc niște oameni care au considerat că apariția cărții e o idee bună, care m-au împins să fac pasul ăsta. O să îi cunoașteți la lansare, că am de gând să îi arăt cu degetul. Așa, acum detalii concrete: Vom face o întâlnire, un eveniment de lansare. El va avea loc sâmbătă, 16 februarie, ora 13:00, la QP Pub (str. Praporgescu David 13). E și un event pe FB, vă puteți confirma prezența aici! Practic, ne vedem acolo, bem o cafea, o bere, un vin, un absint în flăcări, fiecare după facultăți. Vorbim, povestim dacă e cazul, fac și eu o poză cu lumea. De cumpărat, în momentul de față sunt următoarele posibilități. Cartea o să fie disponibilă spre cumpărare la lansare. Reprezentanții editurii sunt amabili și vor asigura condițiile necesare pentru cumpărare, cash sau card. Prețul cărții la lansare va fi de 40 de lei. Ea poate fi comandată și online, de pe site-ul editurii, începând de acum, la prețul de 50 de lei. Eu vă aștept la lansare chiar dacă nu vreți să luați cartea. Că sunt unii care știu despre ce e vorba, care au urmărit în timp real călătoria spre Magadan. Deci nu e musai, să ne înțelegem. Dezbrăcate de sensuri și dezvelite de context Cel mai bun din toate timpurile Vezi articolul integral -
Titan Gel Gold – o crema minune, perfecta pentru cei care vor un penis mare si erectii puternice
o postare în blog a adăugat Caniggia în Caniggia's Blog
Nu multora le place sa recunoasca faptul ca viata sexuala joaca un rol foarte important in cadrul oricarei relatii, iar asta pentru ca nu tot timpul ne vom putea bucura de relatii intime de calitate. Va veni un moment in cazul oricarui barbat cand acesta va fi nevoit sa apeleze la ajutorul unor produse precum […] The post Titan Gel Gold – o crema minune, perfecta pentru cei care vor un penis mare si erectii puternice appeared first on CommentAbout.ro. -
Pentru un pescar, fie el profesionist sau amator, conteaza foarte mult ca acesta sa prinda o cantitate mare de peste. Nu doar ca acest lucru ii va hrani egoul, avand cu ce sa se laude in fata prietenilor sai, dar in cazul in care aceasta este meseria sa se va putea bucura de o remuneratie […] The post Dynamite – te ajuta la pescuit! appeared first on CommentAbout.ro.
-
Sunt în Moscova ca-n București, o treabă n-am! Sunt obișnuit cu trotuarele care-s în lucru aproape peste tot în centru, cu muncitorii de prin Kazahstan, Turkmenistan și Uzbekistan care cosmetizează puternic orașul pentru Campionatul Mondial din vara viitoare. Mi-am făcut și un scurt traseu în zona în care am hotelul, însă doar pentru cele necesare. Adică o masă în oraș pe zi, că nu mai am bani, în rest vizită la supermarket pentru provizii de luat în cameră. Viața mea de azi, joi, și până luni, când cred că va ajunge motocicleta, se va desfășura ca-n filmele cu dependenții de droguri. Adică întunericul camerei, un televizor care merge degeaba pentru că oricum nu pricep nimic din rusa lor, aerul condiționat pe low și somn, un film, somn, mâncare, somn, o cola. Obiectivul e mai important ca oricând. Vin de la 8 ore de diferență de fus și nu-mi permit să vină Gotze și eu să fiu încă buimac. Am de făcut vreo 2000 de kilometri până în București și drumul nu e între cele mai antrenante, nimic care să mă țină treaz dacă eu sunt încă groggy. Până la granița cu Ucraina e chiar ireal de drept, merg ca avionu’ pe un asfalt perfect și dacă nu-s odihnit sută la sută s-ar putea să trag dreapta. Da’ numa’ o singură dată. Nu-mi merge din prima. Ziua dorm și noaptea bântui prin hotel, îmi caut de vorbă cu recepționera, cu paznicu, bem ceaiuri, frecăm menta. Mă forțez să nu adorm ziua, fac flotări, bag cofeină în mine cât să resusciteze un mort, mănânc cu zahăr. Apropo de mâncatul cu zahăr. După două zile și ceva de revenit în Moscova am pus, estimez eu, 4-5 kile. Sigur, am unde să pun, am slăbit mult peste 10 kile pe drumul până la Magadan, așa că pun kile la loc în încercarea de a rămâne alert, să dorm și eu când se întunecă afară. Uitasem cât de scumpă e Moscova în comparație cu Rusia din est. Și mă cam rupe, mai ales că sunt oligarh, mănânc doar prin centru. Nici la supermarketuri nu e ieftin, așa că mă rog să mă sune Cristina din Magadan cât mai repede ca să pot pleca. Se face sâmbătă și trebuie să eliberez camera. O eliberez, dar bookuiesc alta la parter, mai mică și mai scumpă, doar pentru o zi. Cred că așa procedez, o să bookuiesc câte o zi ca să fiu gata de plecare când ajunge Gotze. Ultimul contact cu Cristina a fost joi seară, parcă. Sau vineri? Oricum, mi-a zis că motocicleta mea tocmai a decolat din Magadan, că totul e în regulă, și că mă va suna atunci când trebuie să o ridic. E sâmbătă seară și mă plimb prin centru, pe lângă Piața Roșie. Cu o cafea de la McDonald’s și cu un crenvuști în foietaj, ca navetiștii. Mai am cartelă la metrou încă pentru o zi, net nu prea mai am, dar e bine să te plimbi fără direcție și fără să ai presiunea timpului. O poză, un filmuleț, o conversație, până când ecranul telefonului se aprinde și îmi apare mare ”Cristina Transport Magadan”. Că ce faci Cristian, că toate bune? Uite că ți-a aterizat motocicleta vineri și că, după toate formalitățile și toate nebuniile, o poți ridica duminică dimineață de la depozitul partenerilor noștri. Să fii sanatos, sa fie toate bune așa cum sunt eu, drum bun. Mă întorc alergând la hotel, fac bagajul și mă bag la somn. Dimineața mă trezesc și aflu că în toate aceste zile eu aveam micul dejun inclus, doar că fetele au crezut că nu mă pot trezi așa devreme, cică de aia nu au venit să-mi bată în ușă când au observat că nu îmi fac apariția. Nu-i nimic, vă pup, la revedere. Fac un traseu frumos cu google maps, oricum e duminică și e lejer. Trebuie să ajung într-un fel de Mogoșoaia a Moscovei, în afara orașului, pe lângă aeroportul Domodedovo. Doar că nu mai merge cu Aeroexpressul, trebuie să iau metroul până în Militariul lor și nu mai am net pe telefon. Iar duminică la 8 dimineața nu pare că e nimic deschis. Ajung undeva la periferie, lângă un mall de ale cărui uși trag degeaba. E MTS acolo, dar e închis. Mă învârt între navetiștii cu cearcăne care își dau pornirea cu vodkă și găsesc o tonetă care reîncarcă turiștilor cartele. Am și net, chem un Uber și-s în drum spre depozit. Câți ruși de treabă mai pot găsi, nene? Sunt întâmpinat de trei băieți, doi tineri și un moșulică. Motocicleta? Gata, bos! Nu-mi trebuie chitanță, pașaport, nu-mi trebuie nimic. Te cred, îmi zice moșul gras care dă ordine să fie adus pachetul. E Gotze, caiaș lanțu’ lui șubred. Împachetat frumos, impecabil de fapt. Atât de impecabil încât e nevoie de jumătate de oră și de trei băieți ca să îl desfacem. Mă apuc și de asamblat ce am tot dat jos de pe el, moment în care moșu’ apare cu două canistre. Una cu ulei Motul 7100 și alta cu benzină. Pun și lichidele, Gotze pornește la prima cheie de parcă-i BMW, nu alta. Pun bagajele, beau o apă și o cafea din partea casei și scot cașcavalul să plătesc uleiul și benzina. Evident, nu se poate! Cum așa? Nu ne plătești nimic, sunt de la noi! Ce, mă? Da! Bine, am plătit o grămadă de bani pe transport, dar vorba era că astea nu sunt incluse în preț. Și sigur, benzina e ieftină în Rusia, dar uleiul e ca la noi. Nu plătești, drum bun! Le mulțumesc oamenilor în vreo trei limbi străine, să fiu sigur că sunt conștienți de intențiile mele bune și o iau la drum. Opresc la un Gazprom de pe drum, iau ceva de mâncare și fac un plan scurt. Lanțul e mort, e ținut în viață artificial, dar măcar să îl ung cu ceva. N-am cu ce. OK. Cauciucuri? Arată rău, nu știu dacă rezistă, dar n-am de ales. Planul e să dorm din nou la Briyansk, e deja amiază, nu mă aventurez să trec granița la ora asta. Dar, cum ziceam, măcar drumul e bun. Bun și drept, ard kilometrii ăia fără emoții și ajung la hotelul de patru stele și 100 de lei pe noapte. O combinație între opulență și exagerare, niște camere mișto, dar cu un decor fantezist ilustrat cum nu se poate mai bine de limuzinele SF care sunt parcate în fața recepției. Mănânc cu emoții, că nimeni nu știe engleză. Ce tip de frigarui sunt astea? – The first one is pig. – And the other one? – …… – Chicken? – No! The one that makes milk… E amuzant, nu mă mai enervez. Mănânc și mă culc. Mâine intru în Ucraina, mi se pare că-s la doi pași de casă. Vezi articolul integral
-
Sunt în Moscova ca-n București, o treabă n-am! Sunt obișnuit cu trotuarele care-s în lucru aproape peste tot în centru, cu muncitorii de prin Kazahstan, Turkmenistan și Uzbekistan care cosmetizează puternic orașul pentru Campionatul Mondial din vara viitoare. Mi-am făcut și un scurt traseu în zona în care am hotelul, însă doar pentru cele necesare. Adică o masă în oraș pe zi, că nu mai am bani, în rest vizită la supermarket pentru provizii de luat în cameră. Viața mea de azi, joi, și până luni, când cred că va ajunge motocicleta, se va desfășura ca-n filmele cu dependenții de droguri. Adică întunericul camerei, un televizor care merge degeaba pentru că oricum nu pricep nimic din rusa lor, aerul condiționat pe low și somn, un film, somn, mâncare, somn, o cola. Obiectivul e mai important ca oricând. Vin de la 8 ore de diferență de fus și nu-mi permit să vină Gotze și eu să fiu încă buimac. Am de făcut vreo 2000 de kilometri până în București și drumul nu e între cele mai antrenante, nimic care să mă țină treaz dacă eu sunt încă groggy. Până la granița cu Ucraina e chiar ireal de drept, merg ca avionu’ pe un asfalt perfect și dacă nu-s odihnit sută la sută s-ar putea să trag dreapta. Da’ numa’ o singură dată. Nu-mi merge din prima. Ziua dorm și noaptea bântui prin hotel, îmi caut de vorbă cu recepționera, cu paznicu, bem ceaiuri, frecăm menta. Mă forțez să nu adorm ziua, fac flotări, bag cofeină în mine cât să resusciteze un mort, mănânc cu zahăr. Apropo de mâncatul cu zahăr. După două zile și ceva de revenit în Moscova am pus, estimez eu, 4-5 kile. Sigur, am unde să pun, am slăbit mult peste 10 kile pe drumul până la Magadan, așa că pun kile la loc în încercarea de a rămâne alert, să dorm și eu când se întunecă afară. Uitasem cât de scumpă e Moscova în comparație cu Rusia din est. Și mă cam rupe, mai ales că sunt oligarh, mănânc doar prin centru. Nici la supermarketuri nu e ieftin, așa că mă rog să mă sune Cristina din Magadan cât mai repede ca să pot pleca. Se face sâmbătă și trebuie să eliberez camera. O eliberez, dar bookuiesc alta la parter, mai mică și mai scumpă, doar pentru o zi. Cred că așa procedez, o să bookuiesc câte o zi ca să fiu gata de plecare când ajunge Gotze. Ultimul contact cu Cristina a fost joi seară, parcă. Sau vineri? Oricum, mi-a zis că motocicleta mea tocmai a decolat din Magadan, că totul e în regulă, și că mă va suna atunci când trebuie să o ridic. E sâmbătă seară și mă plimb prin centru, pe lângă Piața Roșie. Cu o cafea de la McDonald’s și cu un crenvuști în foietaj, ca navetiștii. Mai am cartelă la metrou încă pentru o zi, net nu prea mai am, dar e bine să te plimbi fără direcție și fără să ai presiunea timpului. O poză, un filmuleț, o conversație, până când ecranul telefonului se aprinde și îmi apare mare ”Cristina Transport Magadan”. Că ce faci Cristian, că toate bune? Uite că ți-a aterizat motocicleta vineri și că, după toate formalitățile și toate nebuniile, o poți ridica duminică dimineață de la depozitul partenerilor noștri. Să fii sanatos, sa fie toate bune așa cum sunt eu, drum bun. Mă întorc alergând la hotel, fac bagajul și mă bag la somn. Dimineața mă trezesc și aflu că în toate aceste zile eu aveam micul dejun inclus, doar că fetele au crezut că nu mă pot trezi așa devreme, cică de aia nu au venit să-mi bată în ușă când au observat că nu îmi fac apariția. Nu-i nimic, vă pup, la revedere. Fac un traseu frumos cu google maps, oricum e duminică și e lejer. Trebuie să ajung într-un fel de Mogoșoaia a Moscovei, în afara orașului, pe lângă aeroportul Domodedovo. Doar că nu mai merge cu Aeroexpressul, trebuie să iau metroul până în Militariul lor și nu mai am net pe telefon. Iar duminică la 8 dimineața nu pare că e nimic deschis. Ajung undeva la periferie, lângă un mall de ale cărui uși trag degeaba. E MTS acolo, dar e închis. Mă învârt între navetiștii cu cearcăne care își dau pornirea cu vodkă și găsesc o tonetă care reîncarcă turiștilor cartele. Am și net, chem un Uber și-s în drum spre depozit. Câți ruși de treabă mai pot găsi, nene? Sunt întâmpinat de trei băieți, doi tineri și un moșulică. Motocicleta? Gata, bos! Nu-mi trebuie chitanță, pașaport, nu-mi trebuie nimic. Te cred, îmi zice moșul gras care dă ordine să fie adus pachetul. E Gotze, caiaș lanțu’ lui șubred. Împachetat frumos, impecabil de fapt. Atât de impecabil încât e nevoie de jumătate de oră și de trei băieți ca să îl desfacem. Mă apuc și de asamblat ce am tot dat jos de pe el, moment în care moșu’ apare cu două canistre. Una cu ulei Motul 7100 și alta cu benzină. Pun și lichidele, Gotze pornește la prima cheie de parcă-i BMW, nu alta. Pun bagajele, beau o apă și o cafea din partea casei și scot cașcavalul să plătesc uleiul și benzina. Evident, nu se poate! Cum așa? Nu ne plătești nimic, sunt de la noi! Ce, mă? Da! Bine, am plătit o grămadă de bani pe transport, dar vorba era că astea nu sunt incluse în preț. Și sigur, benzina e ieftină în Rusia, dar uleiul e ca la noi. Nu plătești, drum bun! Le mulțumesc oamenilor în vreo trei limbi străine, să fiu sigur că sunt conștienți de intențiile mele bune și o iau la drum. Opresc la un Gazprom de pe drum, iau ceva de mâncare și fac un plan scurt. Lanțul e mort, e ținut în viață artificial, dar măcar să îl ung cu ceva. N-am cu ce. OK. Cauciucuri? Arată rău, nu știu dacă rezistă, dar n-am de ales. Planul e să dorm din nou la Briyansk, e deja amiază, nu mă aventurez să trec granița la ora asta. Dar, cum ziceam, măcar drumul e bun. Bun și drept, ard kilometrii ăia fără emoții și ajung la hotelul de patru stele și 100 de lei pe noapte. O combinație între opulență și exagerare, niște camere mișto, dar cu un decor fantezist ilustrat cum nu se poate mai bine de limuzinele SF care sunt parcate în fața recepției. Mănânc cu emoții, că nimeni nu știe engleză. Ce tip de frigarui sunt astea? – The first one is pig. – And the other one? – …… – Chicken? – No! The one that makes milk… E amuzant, nu mă mai enervez. Mănânc și mă culc. Mâine intru în Ucraina, mi se pare că-s la doi pași de casă. Dan ”Penalty nedat” - Nicolae ”noroc că mă scot ăștia” 1-1 Vezi articolul integral
-
Nikotinoff – picaturile care te fac sa spui adio dependentei de tigari
o postare în blog a adăugat Caniggia în Caniggia's Blog
Fumatul excesiv fara indoiala duce la aparitia mai multor probleme de sanatate si poate atrage chiar moartea asupra celor care exagereaza cu tigarile. Din fericire numarul celor care constientizeaza acest lucru creste de la o zi la alta. Chiar si asa insa, le este destul de greu sa se mai lase, dat fiind faptul ca […] The post Nikotinoff – picaturile care te fac sa spui adio dependentei de tigari appeared first on CommentAbout.ro. -
Atlant Gel – pentru barbatii care vor un penis mare si tare!
o postare în blog a adăugat Caniggia în Caniggia's Blog
Simti ca ai nevoie de putin ajutor pentru a-ti satisface partenera exact asa cum vrea ea? Atunci afla ca ai la indemana foarte multe solutii, iar una dintre ele este Atlant Gel, o crema care a inceput sa fie foarte apreciata de catre barbatii din intreaga lume, datorita eficientei ridicate de care a reusit sa dea […] The post Atlant Gel – pentru barbatii care vor un penis mare si tare! appeared first on CommentAbout.ro. -
Hydroface – te scapa in mod natural de riduri
o postare în blog a adăugat Caniggia în Caniggia's Blog
Hydroface putem spune ca este una dintre cremele pentru frumusete care merita toata atentia femeilor, iar asta pentru ca numarul de avantaje pe care le aduce este unul foarte mare. Ne putem bucura de multe beneficii, care ne vor ajuta sa avem un ten mult mai frumos si vizibil intinerit. In acest fel nimeni nu […] The post Hydroface – te scapa in mod natural de riduri appeared first on CommentAbout.ro. -
Ultimate Whitening Cream, sau cum scapi de petele pigmentare de pe piele
o postare în blog a adăugat Caniggia în Caniggia's Blog
Ce poate fi mai frumos decat sa scapi de toate petele pigmentare, precum si de celelalte imperfectiuni ale pielii cu ajutorul unei singure creme, pe care sa o aplici in mod constant timp de o luna? O astfel de crema chiar exista, iar ea poarta numele de Ultimate Whitening Cream. Aceasta este una 100% naturale si […] The post Ultimate Whitening Cream, sau cum scapi de petele pigmentare de pe piele appeared first on CommentAbout.ro. -
Max Potent – picaturile care scot taurul din tine in dormitor!
o postare în blog a adăugat Caniggia în Caniggia's Blog
Stiai ca pe piata din Romania este disponibil acum, in mod oficial, unul dintre cele mai bune produse pentru imbunatatirea performantelor sexuale? Este vorba de picaturile Max Potent, cele care de-a lungul timpului au reusit sa isi dovedeasca in repetate randuri eficienta, devenint astfel unele dintre cel mai cautate produse de catre barbati. Picaturile au ca […] The post Max Potent – picaturile care scot taurul din tine in dormitor! appeared first on CommentAbout.ro. -
E bine să știu că motocicleta e împachetată și că, undeva în următoarele zile, va pleca spre Moscova. Dar problema e că eu încă nu am bilet și mâine dimineață, teoretic, trebuie să părăsesc frumoasa cameră de hostel. Așa că mă trezesc cu noaptea-n cap aproape ca să găsesc soluții. Pe scurt, situația stă astfel. Din Magadan spre Moscova zboară avioane zilnic. Văd că cei de la Vim Avia au zbor chiar în fiecare zi, iar Aeroflotul în combinație cu Rossija o dată la două zile. Problema? Sunt scumpe rău de tot. Eu, ca fraierul, mă gândeam că scap cu 250, hai 300 de euro pe bilet, însă mă tot uit de câteva zile și nu găsesc sub 500 și un pic. De fapt găsesc, găsesc atunci când e zbor Aeroflot, adică doar o dată pe săptămână și… abia săptămâna viitoare. E 190 de euro și oricât de bine mi-ar pica să dau doar atât, mi-e imposibil să mai stau o săptămână în Magadan. Aș vrea, dar nu se poate. Tocesc site-urile de găsit bilete de avion, nu există o altă variantă, Vim Avia e singura și 510 euro e prețul. Asta e! Intru pe site-ul lor, selectez, îmi pun datele, bag și datele cardului, ultimele trei cifre, pay… canci! Cum, mă? Îmi dau mail cum că tranzacția n-a fost finalizată. Fac asta din nou, bag toate cele necesare, pauză! Nu merge, e groasă! Cobor din pat și mă duc la recepție, la doamna pufoasă. Scriu repede în google translate dacă există vreun birou al unei agenții de turism care să mă ajute cu biletul, tanti e amabilă și caută pe net. Cică e una, îmi dă adresa, ba chiar le dă și un telefon să îi întrebe dacă mă pot ajuta cu treaba asta. Cică pot, dar ei nu prea fac lucrul ăsta, ei organizează doar pentru grupuri. Totuși îmi zice să mă duc, să le explic că sunt într-o situație mai specială, poate cine știe. E bine, azi decretăm zi de văzut Magadanul. E soare, frumos al naibii, iar agenția pare să aibă birou fix în capătul celălalt de oraș. Deci îl iau la picior. E mișto în Magadan, complet diferit față de tot ce am văzut în Far Eastern Russia, clădirile sunt mai mici, majoritatea diferite de modelul clasic de bloc comunist. E un oraș aerisit, parcă și traficul e mai civilizat, mai înspre partea vest-europeană. Urc pe strada principală și în 30 de minute sunt la biroul de turism. Înăuntru, evident, o blondă frumoasă. Plus vorbitoare de limbă engleză. ”Bună ziua! V-am contactat mai devreme prin intermediul hostelului. Aș vrea să rezerv prin dumneavoastră un bilet de avion spre Moscova, că mie-mi refuză cardul”. Blonda mă invită la biroul colegei ei, o băbuță care nu vorbește limba lui Beckham, și face pe translatora. Evident, totul după ce îmi oferă pe rând apă, ceai, cafea și niște bomboane. Pare interesată de drumul pe care l-am făcut, mă întreabă despre localitățile de pe Drumul Oaselor, despre ce fac eu prin România, cum mi s-a părut Rusia. E mișto tipa! Și pare să sară peste regulile pe care mi le repetă, cică va face o excepție și îmi va rezerva un singur bilet. Ea mai răspunde la telefoane, dar cică se ocupă băbuța de biletul meu. Îmi ia pașaportul, bagă datele, printează biletul și cică să plătesc. Noroc că-s pe fază și mă uit pe bilet. Nume: Scutariu. Prenume: Roman. Alo, tanti!? Român sunt, dar mă cheamă Cristian. Blonda vede că mă agit, vine și o ceartă pe băbuță, îmi zâmbește frumos și se apucă ea de treabă. Emite alt bilet, îmi ia cardul și își face de cap cu el, mă arde cu 512 euro, deci doi euro peste ce aș fi plătit dacă făceam singur. Superb, mai mult decât acceptabil! Ne salutăm și plec să mănânc, acum că-s rezolvat. Ah, plec doar după ce blonda iese după mine afară și-mi zice să mă duc la autogară să îmi iau bilet pentru autobuzul de aeroport. Cică e mai bine să rezerv, că mâine poate e plin și am pus-o, taxiul e vreo 2000 de ruble, autobuzul e doar 100. Am să fac și asta, dar înainte merit o masă mișto, chiar dacă am rămas aproape falit. Găsesc cel mai apreciat restaurant de pe Tripadvisor din Magadan și acolo-s în zece minute. E un steakhouse, un lanț care-i prin toată Rusia, dar mișto de tot. Și oarecum ieftin. Arată țiplă în interior, zici că are stele Michelin, aproape că mă simt prost îmbrăcat. Mă ia un chelner, mă conduce la masă și mă presează să aleg nu știu ce friptură de vită, că cică-i blană. Gata, bos! N-am mai mâncat o friptură din ’93, o comand de la voi. Îmi pică apoi fisa că s-ar putea să mănânc cauciuc, nu-i văd pe ruși mari pricepuți în a prepara vită, mai ales că nu prea au. Dar mă înșel. Porția e micuță, e mai gourmet decât de săturat și umplut mațul, dar carnea e bună. Pot s-o tai și cu partea neascuțită a cuțitului, iar de mestecat aproape că nu-i nevoie. Și, spre deosebire de ursăriile cu pretenții din România, medium rare la ăștia chiar e medium rare, pe centru e fâșia roz. Iau și o cafea absolut extraordinară, gen Origo, și revin la plimbarea prin Magadan. E ziua plecării din orașul în care am visat ani să ajung. Și e prima zi urâtă, stă să plouă și e mai frig decât de obicei. Autobuzul face 40 de minute până la aeroport, un aeroport… Să spunem că îl face pe faimosul Băneasa din București să pară JFK din New York. Se intră prin detectoare de metale, bagajele la fel. Și se intră într-o… hală. O hală care are un magazin mic de suveniruri, o farmacie și o imitație de McDonald’s la care petrec o oră cu un burger îngrozitor. Urmează să zbor cu Vim Avia, o companie despre care nu am găsit multe date pe net, eu fiind pasionat de lucrurile astea. Știu doar că zboară recent cu Boeing 777, avioane pe care le-au cumpărat second-hand din mai multe surse, una dintre ele fiind Emirates. Am verificat datele avionului cu care urmează să plec spre Moscova și e un avion luat recent de la Emirates. Atât de recent încât atunci când calc în el am o ezitare. Boșii de ruși nu s-au mai obosit să-l coafeze și pe interior. Au dat jos vopseaua exterioară cu Emirates, și-au tras Vim Airlines-ul lor cu roz, dar înăuntru e Emirates. Totul! Tapițeria e de la Emirates, monitoarele și soft-ul sistemului de entertainment e de la Emirates, filmele sunt traduse și-n arabă, ce să mai, totul e cu Emirates pe el. Nici nu știu dacă au voie, mai ales cu filmele pe care le folosesc deși probabil că Emirates a plătit pentru dreptul lor de difuzare, dar nu e ca și cum poate cineva să le facă ceva rușilor. Sunt opt ore de zbor, atât de mare-i Rusia asta. Opt ore și plec la 12:40 din Magadan ca să ajung tot la 12:40, în aceeași zi, la Moscova. La fel ca anul trecut când m-am întors de la Vladivostok, ziua mea va avea 24+8 ore azi. Aterizez pe Domodedovo, prima oară, așa cum am aterizat de fiecare dată când am zburat în Rusia. Nu știu pe unde îi antrenează pe piloții ăștia, dar nenea de pe 777-le de azi a pus avionul jos superb, lin, rușii sunt maeștri la aterizat. La Moscova sunt deja expert. Mă duc la Aeroexpress, trenul care leagă aeroporturile de oraș, îmi iau bilet de la automat și-s pe drum spre centru. Mi-am luat un hotel bun de data asta, știu că e nasol cu recuperarea diferenței de fus orar, mai ales că acum am de eliminat opt ore, așa că am nevoie de confort. Am avut și noroc cu carul, așa că am plătit doar vreo 45 de euro pe noapte pentru hotelul ăsta care-i într-o zonă minunată a Moscovei, foarte aproape de Piața Roșie. Am de așteptat, estimez eu, vreo 2-3 zile până ajunge Gotze, zile în care nu voi face altceva decât să mănânc junk food și să dorm. Vezi articolul integral
-
E bine să știu că motocicleta e împachetată și că, undeva în următoarele zile, va pleca spre Moscova. Dar problema e că eu încă nu am bilet și mâine dimineață, teoretic, trebuie să părăsesc frumoasa cameră de hostel. Așa că mă trezesc cu noaptea-n cap aproape ca să găsesc soluții. Pe scurt, situația stă astfel. Din Magadan spre Moscova zboară avioane zilnic. Văd că cei de la Vim Avia au zbor chiar în fiecare zi, iar Aeroflotul în combinație cu Rossija o dată la două zile. Problema? Sunt scumpe rău de tot. Eu, ca fraierul, mă gândeam că scap cu 250, hai 300 de euro pe bilet, însă mă tot uit de câteva zile și nu găsesc sub 500 și un pic. De fapt găsesc, găsesc atunci când e zbor Aeroflot, adică doar o dată pe săptămână și… abia săptămâna viitoare. E 190 de euro și oricât de bine mi-ar pica să dau doar atât, mi-e imposibil să mai stau o săptămână în Magadan. Aș vrea, dar nu se poate. Tocesc site-urile de găsit bilete de avion, nu există o altă variantă, Vim Avia e singura și 510 euro e prețul. Asta e! Intru pe site-ul lor, selectez, îmi pun datele, bag și datele cardului, ultimele trei cifre, pay… canci! Cum, mă? Îmi dau mail cum că tranzacția n-a fost finalizată. Fac asta din nou, bag toate cele necesare, pauză! Nu merge, e groasă! Cobor din pat și mă duc la recepție, la doamna pufoasă. Scriu repede în google translate dacă există vreun birou al unei agenții de turism care să mă ajute cu biletul, tanti e amabilă și caută pe net. Cică e una, îmi dă adresa, ba chiar le dă și un telefon să îi întrebe dacă mă pot ajuta cu treaba asta. Cică pot, dar ei nu prea fac lucrul ăsta, ei organizează doar pentru grupuri. Totuși îmi zice să mă duc, să le explic că sunt într-o situație mai specială, poate cine știe. E bine, azi decretăm zi de văzut Magadanul. E soare, frumos al naibii, iar agenția pare să aibă birou fix în capătul celălalt de oraș. Deci îl iau la picior. E mișto în Magadan, complet diferit față de tot ce am văzut în Far Eastern Russia, clădirile sunt mai mici, majoritatea diferite de modelul clasic de bloc comunist. E un oraș aerisit, parcă și traficul e mai civilizat, mai înspre partea vest-europeană. Urc pe strada principală și în 30 de minute sunt la biroul de turism. Înăuntru, evident, o blondă frumoasă. Plus vorbitoare de limbă engleză. ”Bună ziua! V-am contactat mai devreme prin intermediul hostelului. Aș vrea să rezerv prin dumneavoastră un bilet de avion spre Moscova, că mie-mi refuză cardul”. Blonda mă invită la biroul colegei ei, o băbuță care nu vorbește limba lui Beckham, și face pe translatora. Evident, totul după ce îmi oferă pe rând apă, ceai, cafea și niște bomboane. Pare interesată de drumul pe care l-am făcut, mă întreabă despre localitățile de pe Drumul Oaselor, despre ce fac eu prin România, cum mi s-a părut Rusia. E mișto tipa! Și pare să sară peste regulile pe care mi le repetă, cică va face o excepție și îmi va rezerva un singur bilet. Ea mai răspunde la telefoane, dar cică se ocupă băbuța de biletul meu. Îmi ia pașaportul, bagă datele, printează biletul și cică să plătesc. Noroc că-s pe fază și mă uit pe bilet. Nume: Scutariu. Prenume: Roman. Alo, tanti!? Român sunt, dar mă cheamă Cristian. Blonda vede că mă agit, vine și o ceartă pe băbuță, îmi zâmbește frumos și se apucă ea de treabă. Emite alt bilet, îmi ia cardul și își face de cap cu el, mă arde cu 512 euro, deci doi euro peste ce aș fi plătit dacă făceam singur. Superb, mai mult decât acceptabil! Ne salutăm și plec să mănânc, acum că-s rezolvat. Ah, plec doar după ce blonda iese după mine afară și-mi zice să mă duc la autogară să îmi iau bilet pentru autobuzul de aeroport. Cică e mai bine să rezerv, că mâine poate e plin și am pus-o, taxiul e vreo 2000 de ruble, autobuzul e doar 100. Am să fac și asta, dar înainte merit o masă mișto, chiar dacă am rămas aproape falit. Găsesc cel mai apreciat restaurant de pe Tripadvisor din Magadan și acolo-s în zece minute. E un steakhouse, un lanț care-i prin toată Rusia, dar mișto de tot. Și oarecum ieftin. Arată țiplă în interior, zici că are stele Michelin, aproape că mă simt prost îmbrăcat. Mă ia un chelner, mă conduce la masă și mă presează să aleg nu știu ce friptură de vită, că cică-i blană. Gata, bos! N-am mai mâncat o friptură din ’93, o comand de la voi. Îmi pică apoi fisa că s-ar putea să mănânc cauciuc, nu-i văd pe ruși mari pricepuți în a prepara vită, mai ales că nu prea au. Dar mă înșel. Porția e micuță, e mai gourmet decât de săturat și umplut mațul, dar carnea e bună. Pot s-o tai și cu partea neascuțită a cuțitului, iar de mestecat aproape că nu-i nevoie. Și, spre deosebire de ursăriile cu pretenții din România, medium rare la ăștia chiar e medium rare, pe centru e fâșia roz. Iau și o cafea absolut extraordinară, gen Origo, și revin la plimbarea prin Magadan. E ziua plecării din orașul în care am visat ani să ajung. Și e prima zi urâtă, stă să plouă și e mai frig decât de obicei. Autobuzul face 40 de minute până la aeroport, un aeroport… Să spunem că îl face pe faimosul Băneasa din București să pară JFK din New York. Se intră prin detectoare de metale, bagajele la fel. Și se intră într-o… hală. O hală care are un magazin mic de suveniruri, o farmacie și o imitație de McDonald’s la care petrec o oră cu un burger îngrozitor. Urmează să zbor cu Vim Avia, o companie despre care nu am găsit multe date pe net, eu fiind pasionat de lucrurile astea. Știu doar că zboară recent cu Boeing 777, avioane pe care le-au cumpărat second-hand din mai multe surse, una dintre ele fiind Emirates. Am verificat datele avionului cu care urmează să plec spre Moscova și e un avion luat recent de la Emirates. Atât de recent încât atunci când calc în el am o ezitare. Boșii de ruși nu s-au mai obosit să-l coafeze și pe interior. Au dat jos vopseaua exterioară cu Emirates, și-au tras Vim Airlines-ul lor cu roz, dar înăuntru e Emirates. Totul! Tapițeria e de la Emirates, monitoarele și soft-ul sistemului de entertainment e de la Emirates, filmele sunt traduse și-n arabă, ce să mai, totul e cu Emirates pe el. Nici nu știu dacă au voie, mai ales cu filmele pe care le folosesc deși probabil că Emirates a plătit pentru dreptul lor de difuzare, dar nu e ca și cum poate cineva să le facă ceva rușilor. Sunt opt ore de zbor, atât de mare-i Rusia asta. Opt ore și plec la 12:40 din Magadan ca să ajung tot la 12:40, în aceeași zi, la Moscova. La fel ca anul trecut când m-am întors de la Vladivostok, ziua mea va avea 24+8 ore azi. Aterizez pe Domodedovo, prima oară, așa cum am aterizat de fiecare dată când am zburat în Rusia. Nu știu pe unde îi antrenează pe piloții ăștia, dar nenea de pe 777-le de azi a pus avionul jos superb, lin, rușii sunt maeștri la aterizat. La Moscova sunt deja expert. Mă duc la Aeroexpress, trenul care leagă aeroporturile de oraș, îmi iau bilet de la automat și-s pe drum spre centru. Mi-am luat un hotel bun de data asta, știu că e nasol cu recuperarea diferenței de fus orar, mai ales că acum am de eliminat opt ore, așa că am nevoie de confort. Am avut și noroc cu carul, așa că am plătit doar vreo 45 de euro pe noapte pentru hotelul ăsta care-i într-o zonă minunată a Moscovei, foarte aproape de Piața Roșie. Am de așteptat, estimez eu, vreo 2-3 zile până ajunge Gotze, zile în care nu voi face altceva decât să mănânc junk food și să dorm. Un meci pe sintetic în Berceni, cu Aliuță pe teren, strânge mai mulți spectatori MM lovește din nou! Plus niște jucători țiplă care o salvează pe FCSB Vezi articolul integral
-
WellTox – crema care te ajuta sa lupti cu imperfectunile fetei
o postare în blog a adăugat Caniggia în Caniggia's Blog
Nu-i asa ca si tu vrei sa ai o piele imaculata, lipsita de orice urma de imperfectiuni? Acum este mai usor ca niciodata sa obtii acest lucru, deoarece ai la indemana foarte multe solutii, care te pot ajuta enorm de mult. Pe aceasta lista cu produse eficiente atunci cand vine vorba de curatarea pielii si […] The post WellTox – crema care te ajuta sa lupti cu imperfectunile fetei appeared first on CommentAbout.ro. -
Follixin – pastile eficiente impotriva caderii parului
o postare în blog a adăugat Caniggia în Caniggia's Blog
Numerosi factori sunt responsabili de declansarea caderii parului, iar reusim sa descoperi care sunt cei care actioneaza in cazul nostru atunci sunt sanse foarte mari sa prevenim acest lucru. Putem lupta impotriva caderii parului si fara a avea clar intiparita in minte imaginea motivelor principale care au dus in cazul nostru la aceasta problema, dar […] The post Follixin – pastile eficiente impotriva caderii parului appeared first on CommentAbout.ro. -
Atâtea zile bune și foarte prin Rusia și eu tot nu m-am învățat minte. Am dormit cu dopurile de urechi și m-am trezit tot așa, motiv de panică. Cum de ce? Pentru că în mintea mea alterată de știrile de la ora 5 aveam impresia că băieții din hostel mă vor lăsa fără tot ce aveam prin bagaje. Mi-e rușine când mă trezesc și văd că deși oamenii sunt la muncă, bagajele mele sunt fix unde le-am lăsat. Adică în mijlocul camerei, probabil oamenii au și fost încurcați de ele dimineață, dar nu a atins nimeni absolut nimic. Eu sunt anormal la cap, nu ei. Nu mi-e foame, mi-e doar poftă de o cafea pe care mi-o fac în bucătăria comună în care o doamnă spală vasele. Cafea instant, dar nu mai contează, sentimentul că azi e zi cu treabă mă face s-o dau shot. Trebuie să rezolv cu motocicleta, cu transportul, e grija cea mai mare pentru că pare destul de complicat transportul ăsta cu avionul. Am vorbit cu Cristina de la firma de transport ieri și am stabilit că azi la ora 10 sunt acolo. E bine, sunt cam la ieșirea din oraș spre sediul lor, doar că trebuie să fac ceva cu Gotze, că nu-l duc la avion murdar în halul ăsta. O conversație via google translate cu recepționera și aflu și de spălătorie, cred că unica, destul de aproape. Asta cu aproape e bine pentru că eu trebuie să duc motocicleta fără benzină, mi-am calculat totul cam la limită și de vreo 50 de kilometri merg pe roșu. Cred că sunt doar vapori la ora asta, dar risc. La spălătorie e coadă, dar când mă văd băieții se face culoar și mi se cere să bag calul în tunel. Apă și spumă, tată! Ce bagaje? Dă peste tot, sunt impermeabile, n-am treabă. Și dacă mașina din fața mea a fost făcută bec în 5 minute, la mine durează vreo 20. Tipul de la spălătorie e învățat cu motocicletele, mă gândesc că nu sunt singurul turist care ajunge la Magadan după câteva mii de kilometri de drum cu praf și noroi. Știe să dea jetul mai de departe în zona radiatorului, știe să nu direcționeze puternic spre instrumentele alea de bord, spre ceasuri. Insistă și în zona scutului, dar acolo parcă s-a cimentat pământul, nu vrea să iasă complet. Înmoaie jegul, bagă spumă, clătește, dar nu e mulțumit. Repetă și mie mi-e cam jenă, sunt vreo cinci mașini care așteaptă în spatele meu, dar băiatul n-are un stres. La a doua spălare iese mai bine, plătesc 200 de ruble cu tot cu șpagă și-i dau spre Cristina. Adresa de pe google maps nu e tocmai bună. Îmi dau seama de asta pentru că ajung la 10:02 la sediul Avia Partner, mă rog, ce cred eu că e sediul Avia Partner și o doamnă aproape că țipă la mine-n rusă. E mișto să nu te enervezi, oricum nu înțeleg, așa că stau acolo și ridic din umeri. Mă vede pierdut și schimbă complet tonul, mă ia de o aripă și mă bagă în birou. Acolo, doi neni care par că vorbesc engleză. Îi întreb de Cristina, dar cică nu există. Hmm! Zic de Avia Partner, zic de transport motocicletă și celui mai tânăr îi beculește instalația. Cică da, dar nu aici. Trebuie să ies din nou la drum și după vreo doi kilometri să fac dreapta, să urc și să fac o stânga și… M-ai pierdut, unchiule! Scot telefonul și îl pun să îmi arate pe hartă, dar e băiat de treabă și are altă idee. Cică să mă iau după el că mă conduce cu mașina până acolo, nu-i problemă. Din nou sunt uimit de disponibilitatea rușilor de a mă ajuta, câți dintre noi am pleca de la birou în timpul programului ca să îi arătăm unui străin unde trebuie să ajungă. La sediul real Avia Partner băiatul ăsta intră ca la el acasă, strigă ceva și iese mulțumit. Cică să aștept, că vine Cristina. Sunt prost și vreau să îi îndes 200 de ruble pentru benzină, dar râde spre mine și-mi dă mâna la o parte. Cică să am ”safe trip”, se suie în mașina cu volan pe dreapta și pleacă înapoi la muncă. Hai c-am dat și de Cristina. O blondă cu ochii albaștri, slăbuță, pe la vreo 25 de ani estimez. Vorbește engleză foarte bine și mă invită într-un birou format din două camere, practit un soi de dispecerat pentru firma asta de transport. Sunt doar doamne și domnișoare acolo, dar ea e singura care vorbește engleză. Cu celelalte mă salut, îmi mai aruncă câte un ”hello” și câte un ”welcome” și chicotesc în rusă. Coffee, tea? Evident, ca peste tot! Ceai, săru-mâna! Cu lapte? Cu lapte! Primesc o ceașcă de ceai, primesc și niște bomboane tip Bucuria și ne apucăm de discuții. Uite eu sunt ăsta, Gotze e ăla de afară și vrem să ajungem la Moscova. Eu mă descurc, dar el trebuie să meargă cu voi. În timpul ăsta Cristina bate la taste, îmi cere actele și îmi explică procedurile. Se face că trebuie să dau jos tot ce e lichid. Adică să scot uleiul de motor, să scot benzina dacă mi-a mai rămas. Apoi să deconectez bateria și să demontez parbrizul. Ah, și din bagaje trebuie să scot tot ce e lichid sau spray. Mă descurc? Mă descurc! Cristina, pe telefoane cu oamenii din Moscova Fata iese cu mine afară și îmi spune că nu trebuie să mă grăbesc, oricum cadrul de lemn în care va fi transportat Gotze o să fie construit diseară, la finalul programului. Așa că dă-i, Scutariule! Bateria merge ușor, știu de la expedierea din Moscova cum se dă jos. La fel și parbrizul. Doar că la ulei e problemă. Scutul ăla care mi-a protejat mie motorul e prins bine de tot și șuruburile sunt destul de greu accesibile. Mă uit la ele ca măgaru’, nu prea știu cum să le apuc. Mă uit, mă învârt, iar după vreo 10 minute apare și soluția. Soluția se numește Maksim, angajat la încărcări/descărcări la depozitul Avia Partner, care vine cu Cristina și primește taskul de a mă ajuta. Nu vorbește rusă, dar ne înțelegem. Eu sunt ajutorul de mecanic, trebuie doar să stau să îi dau sculele în timp ce el se întinde pe jos și îmi desface scutul. Tot el scoate uleiul într-un recipient special, se miră de cât de negru e, apoi se chinuie vreo jumătate de oră să pună scutul la loc. În toată perioada asta Cristina ne mai vizitează de vreo două ori, prima dată să fie sigură că merge treaba, a doua oară să îmi spună că o să plece un pic, dar că ne vedem diseară dacă vreau să văd cum e împachetat motorul, să nu stau cu emoții. Facem schimb de numere de telefon ca să o sun în caz că mai am întrebări. Oricum, cică diseară îmi poate spune și cât mă costă pentru că atunci va fi cântărită motocicleta, iar prețul e la kil. Termin cu Maksim, împart cu el și cu un șofer de TIR din Iran tot ce e interzis la zbor prin bagaje. Maksim pune ochii pe WD40, șoferul de TIR pe spray-urile de uns și curățat lanțul. Autanul nu-l vrea nimeni, deci îl arunc. Am și tuburile cu CO2 pentru umflat cauciucuri, merg tot la șoferul de TIR. Spray-ul cu piper pentru autoapărare? N-are nimeni nevoie de el, e prea de femei. Îl ia Maksim și i-l duce unei doamne de la birouri, cică ea s-ar putea să aibă nevoie de așa ceva. În timpul ăsta îi dau un SMS Cristinei să o întreb dacă Maksim trebuie răsplătit în cașcaval pentru că m-a ajutat. Spune că nu, că de aia e angajat acolo. Insist, zic că a fost băiat de treabă și întreb dacă 500 de ruble e o răsplată ok. Zice că da, că e foarte ok. Bun, ne vedem diseară! uleiul vechi, negru La Magadan e o vreme impecabilă. Cer senin, soare, iar temperatura nu sare de 22 de grade. E, practic, ceea ce-mi doresc eu de la viață. Mai puțin partea cu mersul pe jos, căci Gotze rămâne la depozitul oamenilor cu tot cu bagajele sale, așa că o iau la pas spre hostel. Și nu-i aproape, sunt vreo doi kilometri jumate de mers pe marginea drumului principal, că trotuare nu-s. Ajung leșinat și tot leșinat pic într-o forță de somn, obosit după orele petrecute la pregătit motocicleta. Mi-am asumat că ziua de azi e sacrificată pentru treaba asta, așa că nu regret că n-apuc să văd Magadanul. Mă trezesc pe la 4 jumate, trag o tură la supermarket să-mi iau chestii de sandviș, mănânc și aștept un semn de la fată. Mi-a zis că ei termină programul pe la 5-6, dar că mă sună ea când trebuie să vin. O face la ora 6 și îmi spune că Maksim se poate apuca de treabă, că și-a terminat programul și că rămâne să rezolve și motocicleta mea. Până când ajung eu la ei, adică în jumătate de oră, omu’ meu e aproape gata. I-a făcut o super cușcă de lemn lui Gotze, motocicleta stă pe cricul central, are roțile ancorate și blocate între scânduri, bagajele sunt învelite în plastic și puse stânga-dreapta, urmează să învelească toată cușca în folie și aia e. O urcăm și pe cântar, totul are 364 de kile, așa că ceea ce calculasem eu e complet aiurea. Nu o să mă mai coste 700 de euro, așa cum speram din tot bugetul de om aflat pe drum spre casă, ci aproape 1000. Bine, suma oricum e foarte mică dacă stau să mă gândesc că trimit o motocicletă cu avionul vreo 10.000 de kilometri. Dar e mai mult decât anticipasem eu pentru că, fraier fiind, nu m-am gândit să pun la preț și greutatea finală, cu tot cu bagaje și cadrul de lemn. Problema e că ăștia o mie de euro, în ruble evident, trebuie să îi plătesc cash. N-au POS, n-am altă variantă. Așa că aștept să termine Cristina programul, apoi ne urcăm în mașina cu care vine prietenul ei și mergem în oraș în căutare de bancomat. Ajungem, scot miliardul de euro, i-l dau, și… gata! Nu-mi trebuie chitanță, acte, documente? Nu! Te duci cu pașaportul la depozitul partenerilor noștri din Moscova și îți vor da motocicleta! Huh?!?!!!?!?!?? Da! Păi… Adică vă las motocicletă de mii de euro, plătesc încă vreo mie pe transport și… mergem pe încredere? Da! Îmi spune asta cu cea mai limpede expresie a feței pe care v-o puteți imagina. Încep să cred că sunt eu cel absurd și… cred că sunt. Îmi impun să nu pic iar în partea de paranoia, să nu-mi imaginez că vrea lumea să mă jefuiască. Ne urcăm în mașină, mă lasă la hostel și… la revedere! Cică s-o mai sun dacă am întrebări, oricum o să îmi zică ea când pleacă motocicleta mea din Magadan. Trebuie vreo 3-4 zile ca să primească aprobările pentru transport de bunuri periculoase, apoi decolează. Nici poze n-am făcut din cauza stresului. Magadanul, pe seară, aproape de apă Ajung în cameră, da-s cam palalila. Bine, bine. Înțeleg că e lumea de treabă, dar chiar să nu îmi dea un bon? Un bilet de autobuz pe care să scrie că le-am lăsat o motocicletă aproape nouă acolo? Îl abordez pe Vlad din Moscova, omul râde un pic de mine și mă lămurește. Cică e Rusia, se merge pe încredere. Vede însă că-s cam neliniștit și mă sfătuiește să îi sun și să le cer ceva, un act, că nu o să fie problemă. Așa că îmi adun curajul și, pe la nouă seara, îi dau un mesaj Cristinei și o rog să mă ajute cu asta. Mi-e jenă, dar răspunsul e la fel de limpede ca atunci când mi-a spus că nu am nevoie de acte. ”Da, sigur că îți dau dacă vrei. Vino mâine dimineață la noi și îți pregătesc actele”. Mă simt prost din nou, dar na… O lună și ceva n-a fost suficient de mult timp ca să mă învăț cu felul mișto al oamenilor de aici. Mă culc într-o nouă mini-petrecere. Băieții s-au întors de la muncă și și-au reluat programul. Unu e cu televizorul, altul cu chat video cu gagica, unii beau cafea, alții ies la țigară. Îmi pun dopurile și mă bag la somn, am încredere în ei ca-n poliție! Am rezolvat un avion azi, mai am unul de rezolvat mâine. Și aici e aiurea, văd că prețurile sunt uriașe în perioada asta, de două ori mai scumpe față de ceea ce mă așteptam. Ori asta nu-i bine. Wow, Benzar! Și România a naturalizat singurul brazilian care nu știe fotbal Vezi articolul integral
-
Est, spre Siberia #23 – Magadan! Unde șoseaua se oprește în apă și unde s-a terminat Pământul
o postare în blog a adăugat Caniggia în Est spre Siberia - BMW F800
Nu că plec, zbor din Susuman! Azi e ultima zi din Drumul Oaselor, am vreo 640 de kilometri până la Magadan și plănuiesc să nu mă opresc în altă parte pentru somn. Doar că drumul se simte, oboseala, uzura, toate se simt. Și pe mine, mă trezesc diminețile ca moșnegii, am nevoie de încălzire ca să o iau din loc, dacă aș avea niște unguente, niște alifii cu miros de mentol le-aș folosi. Se vede și pe echipament, geaca mea nu mai e neagră cu alb și albastru, e gri-praf. Dar cel mai bine se vede pe motocicletă. Gotze, săracu’, e acoperit de noroi peste tot. Și noroiul ăsta, mama lui, se face precum cimentul când se usucă. Farul e aproape blocat, semnalizatoarele nu se mai văd, parbrizul e deja mat, toba, scutul și jantele sunt acoperite de cimentul ăsta. Noroc că-i o motocicletă care arată mai bine murdară. Problema e alta, lanțul meu e gata. Adică nu-s expert în lanțuri, nici măcar în lănțișoare, dar ăsta e pilaf. Nu doar că are burtă, deci e clar lărgit, într-o parte face S-uri, e îndoit în stare de repaus, n-am văzut în viața mea așa ceva. Mi-e cam teamă, în zona asta mă sincer îndoiesc că voi găsi lanț de BMW dacă se rupe ăsta, dar înțeleg de la prietenul Drăgan din România că în cel mai rău caz o să sară, de rupt nu se rupe. Mă mai uit o dată la el, mie-mi pare că dacă strănut spre el se va dezintegra, dar mergem pe încredere. Dacă voi ați mai văzut așa lanț…. Am un spor nemaivăzut. Mă ajută și starea ok-ish a drumului, tot pământ pietruit și fără prea multe gropi, și îi dau spre ceea ce cred că e ieșirea din munți. După vreo 100 de kilometri apare și prima benzinărie, iar aici încep calculele. Povestea-i ca la Moscova, nu trebuie să ajung cu benzină în rezervor la Magadan, nu o primesc ăștia în avion. Deci am un rezervor plin din care am făcut 100 de kilometri și mai am 7 litri în canistră. Teoretic, după calculele mele, dacă fac plinul aici și nu mai alimentez deloc pe drum, ce am în canistră ar trebui să îmi ajungă 550 de kilometri. E o benzinărie cu o singură pompă, benzină de 92 desigur, dar cred că e nouă, aparatura e incomparabil mai modernă față de vechiturile la care am alimentat până acum. Îi zic doamnei ce vreau să pun, dau să plătesc și o văd că face ochii mari când mă vede că scot un pumn de bănuți din buzunar. E încântată, probabil n-are să dea rest oamenilor și mă roagă să îi număr fiecare bănuț pe care îl am, să plătesc cât mai mărunt posibil. Facem și așa, ba îmi mai rămâne să îi mai și schimb 100 de ruble în mărunt, și mă grăbesc spre destinație. Cea mai modernă benzinărie cu cea mai scumpă benzină Se cunoaște că merg către apă, chiar dacă e cam capătul planetei. E din ce în ce mai multă civilizație, în sensul în care orășelele nu mai sunt părăsite chiar toate, sunt semne de viață și în sate, iar exploatările miniere se înmulțesc. Asta înseamnă că se înmulțesc și camioanele care ridică praful de pe lume în aer, așa că pe la jumătatea distanței mă opresc la un Kafe. Unul serios, cu de toate, chiar dacă foarte scumpe. Îmi iau un fel de șnițel de pui, dar homemade nu semipreparat, niște cartofi fierți, o plăcintă cu mac, o cola și un snickers. Și o apă, ca să fie 550 de ruble în cap. Mănânc cot la cot cu șoferii cisternelor care transportă combustibili pe drumul ăsta, de la benzinărie la benzinărie. Și cu cei care călătoresc în maxi-taxi-uri. Se mănâncă în liniște, mai e câte un nene care își soarbe ciorba, dar în rest e liniște și ne uităm la desenele alea animate cu leul mic și leul mare prin junglă. Dublate în rusă, evident, e foarte greu să găsești în afara orașelor mari programe care să conțină altă limbă. Șoferul de TIR cu care vorbisem zilele trecute avea mare dreptate. Au fost zile în care după 250-300 de kilometri eram praf, parcă mă bătuse cineva. Azi, probabil și pentru că se apropie destinația, am 400 și merg de parcă abia am plecat. Motocicleta nu cârâie, nu mârâie, face ce trebuie să facă așa că mă duc tare spre Magadan. O ultimă oprire fac într-un pustiu în care mi se tot pare că se aude un mormăit din boscheți. Îmi tot aduc aminte de urși, de faptul că Max din Yakutsk îmi spunea că ăsta e ”bear land”, dar pun totul pe seama oboselii. Asta nu mă împiedică să mă uit peste umăr la fiecare jumătate de minut în timp ce golesc canistra în rezervor. Peisaj normal la Kafe-uri. Eu și TIR-urile Vin și ultimii 150 de kilometri, cei care sunt asfaltați, dar în prima parte asfaltul e prost tare, aș fi preferat pământ. Mă opresc în Palatka, dau câte 10 ruble unor copilași de 5-6 ani care m-au abordat în fața supermarketului în care mă odihnesc pe scări, și încep cu telefoanele. Întâi la hostelul din Magadan unde patul în camera de șase oameni e nouă euro pe noapte. Se rezolvă. Apoi companiei care ar trebui să se ocupe de transportul motocicletei de la Magadan la Moscova. Îl sun pe nenea cu care am vorbit prin mailuri, canci! Răspunde un robot și mi se pare că vorbește în chineză, deci domnul Oleg s-ar putea să fie plecat din Rusia. Am pus-o dacă-i așa. Îmi aduc aminte că Vlad din Moscova s-a interesat și el de compania asta și a vorbit cu ei la telefon, așa că îl abordez pe WhatsApp pentru un contact. Îmi dă un număr și îmi spune că există o Cristina care vorbește engleză. Sun, mulțumiri Serghei pentru gestul de a-mi reîncărca cu 350 de ruble contul, și răspunde o doamnă care când mă aude cu engleză strigă ”Crisss!”. Cristina stăpânește bine limba, îi explic despre ce e vorba și mă întreabă când vreau să vin. E târziu azi, deci rămâne pe mâine la ora 10 dimineața. Cel puțin la telefon totul pare parfum, sper să rămână așa. Asfaltul devine tot mai bun pe măsură ce Magadanul se apropie, iar cu vreo 80 de kilometri înainte, adică după Palatka, se face chiar foarte bun. Am niște mici urcări și niște coborâri de excepție, Drumul Oaselor se termină (de fapt începe, construirea lui a început de la Magadan și a continuat spre vest, spre malul drept al Lenei) într-un mare stil. Începe deja să îmi pară rău că s-a terminat, dar n-am timp să mă gândesc. Urc un deal și… MAGADAN!!!!! Indicator mare, colorat, special făcut mă gândesc pentru cei care călătoresc până aici. Mă bucur în cască, strig puțin, îi trag două-trei palme prietenești lui Gotze care mârâie sub mine din cauza lanțului praf și opresc pentru poze. Gata! S-a terminat Drumul Oaselor, am reușit să ajung aici. A fost chinuitor doar din punct de vedere fizic pe anumite porțiuni, în special până la Khandyga. Dar peisajele incredibile au compensat totul, ba au adus și un plus uriaș. E ciudat sentimentul de ”departe”, probabil dacă ești mai normal la cap îți dăunează un pic bibilicii să stai atât de departe de orice, să mergi sute de kilometri printr-o sălbăticie care nu e atinsă în afara drumului și a lucrărilor mici din jurul acestuia. Dar pentru mine, de fiecare dată când mi-a fost greu, rezolvarea a venit gândindu-mă la cei care au fost forțați să sape zeci de ani prin sălbăticia Siberiei, ierni geroase și veri ploioase, pentru a termina cei aproape 2000 de kilometri. Din nou, Max avea dreptate. Drumul ăsta are suflet, milioanele de oameni care au murit în zonă au lăsat ceva important în urmă. După munții ăștia e Magadanul! De sus, de la Mask of Sorrow Magadanul de sus, coborând spre apă, se vede frumos. Sigur, tot blocuri, însă arată mult mai bine decât orașele pe care le-am văzut până aici. Incomparabil. E mai aerisit, mai mult verde, iar golful care se vede în zare pare mișto. Imediat după intrare fac o dreaptă și urc vreo doi kilometri până la Mask of Sorrow. E o sculptură uriașă de piatră care are forma unei măști, unei fețe, care lăcrimează. A fost construită tocmai pentru a comemora suferința celor care au fost prizonieri în gulaguri și care au muncit la Drumul Oaselor și în minele din Estul Îndepărtat. Pe pietrele din jur, am văzut în filme mai vechi, sunt gravate simbolurile religiilor diferite pe care le-au avut prizonierii, însă eu n-am mai văzut asta acum. Mask of Sorrow, Magadan E deja seară și, apropo, sunt la +8 ore față de București, nu la +7 așa cum credeam. Revenirea o să fie nasoală rău, dar până atunci îmi iau în primire hostelul. E o clădire relativ nouă, chiar la intrarea în primul rând de blocuri. Îl văd pe dreapta și, chiar înainte să iau virajul, văd urmările unui accident rutier înspăimântător care s-a întâmplat acum maximum jumătate de oră, dacă nu mai recent. E o mașină lovită, alta răsturnată, aiurea. La recepție o doamnă care nu știe engleză, dar ne înțelegem. Are patul liber și îmi arată o cameră în care nu e nimeni, dar sunt semne că toate celelalte locuri sunt ocupate. Sunt rufe la întins pe niște funii legate între scândurile paturilor suprapuse, bagaje aranjate pe margine, pe lângă pereți. Niște căni cu ceai și cafea zac nespălate pe raft, probabil de dimineață, iar mirosul… ei bine, mirosul mă face să cred că stau în cameră cu niște băieți care lucrează la drumuri și poduri. Vine și confirmarea în jumătate de oră, atunci când un microbuz îi debarcă în fața hostelului. Băieți tineri, maximum 40 de ani, care salută la intrare și populează imediat camera. Se dezbracă de hainele de lucru, se duc la dușuri și la mâncare, apoi revin în cameră. Nu știu cât de grea o fi munca lor, dar nu par deloc rupți. E deschis singurul televizor din cameră, o chestie mică, mică de tot pe care o urmărește doar un singur nene, cel mai bătrân dintre ei. Se uită la niște filme rusești, niște drame cred. Se împușcă unii, apoi ea fuge pe o stradă plină de bălți uitându-se în spate pe un fond muzical alert. E trasă într-o scară de un Igor care o duce într-un apartament comunist, îi dă ceva fierbinte de băut și o pune să mănânce, totul în timp ce el privește-n jos pe stradă de după perdea, să nu fie reperat. Nenea blond care se uită e pierdut, atras de film, nu mișcă. Restul băieților stau fie pe telefoane, au un fel de Tinder rusesc în care dau stânga-dreapta și își arată capturile unul altuia. Se și iese la fumat, cam la fiecare 20 de minute, se ascultă muzică, e viață. Doar că e viață până pe la 12 noaptea, iar eu sunt cu doi la viață, așa că folosesc dopurile pentru somn. Am ajuns și la Magadan, sunt foarte satisfăcut! Dar grijile și poveștile sunt departe de a se fi terminat. Am de organizat transportul motocicletei, am de organizat transportul meu, plus drumul de la Moscova spre casă. Mâine o să fie o zi interesantă. Est, spre Siberia #22 - Orașele abandonate ale pustiului din estul îndepărtat. Dorm în unul dintre ele -
La 06:30 sforăitul colegului de cameră din Ust-Nera îmi declanșează alarma. Nu a telefonului, a creierului. Mă trezesc aproape speriat, omul sforăie de parcă anunță un cutremur. E ok, nu e ca și cum mai aveam mult de dormit. Azi e zi scurtă, aproape 400 de kilometri până la Susuman, însă în zona asta a lumii nu contează numărul kilometrilor. Mi-a zis-o un șofer de TIR zilele trecute la un popas. M-a întrebat cât merg pe zi și i-am zis că vreau o medie de 500. S-a uitat ciudat și mi-a zis că nu pot să îmi fac o astfel de medie, numărul de kilometri îl dă doar starea drumului. Mi-a mai zis că până la Magadan o să am zile în care după 300 de kilometri voi fi rupt și zile în care voi face 600 fără probleme. Câtă dreptate avea! Cobor să fixez bagajele pe un Gotze care sforăie și el, săracu’, în parcarea în care boss-ul plătit cu 200 de ruble l-a vegheat peste noapte. Torn jumătate de spray de Autan pe mine, peste haine, păr și față, și reușesc să țin țânțarii la distanță. Mă umplu de noroi cu montarea genților laterale și sunt bătut pe umăr de cineva. Mă întorc și… colegul sforăitor. E vesel și vorbăreț. Îl cheamă Serghei și îi place de Gotze, cica ”BMW good!”. Mă întreabă dacă îl las să îi facă poze și îi dau acceptul. E timid, dar prinde curaj când îi zic că e OK dacă se urcă pe motocicletă să îi fac eu niște poze. Serghei e băiat, are un Samsung S8 cu display-ul spart pulbere și cică merge la Magadan și el. Dar merge cu maxi-taxi, nu cu mașina lui, iar de la Ust-Nera îi vor da direct, fără oprire de somn. În timp ce mă conversez cu Serghei în puțina engleză pe care o știe, mai primim un oaspete. O doamnă trecută de 50 de primăveri se bagă în seamă. ”Am auzit fără să vreau că vrei să vezi orașul părăsit de lângă Susuman, așa e?”. Așa e, doamnă! O cheamă cumva, dar vrea să i se spună Masha. E franțuzoaică și călătorește de o lună prin Siberia, mai are de gând să stea două luni cică. Ea a plecat de la Magadan, a zburat acolo mă gândesc, și o ia în sens invers tot cu maxi-taxi. Îmi spune și despre Kadykchan, orașul abandonat, dar îmi zice că a fost greu și cu mașina pe acolo, cică a plouat mult în zonă și sunt niște cratere cu apă în care mașinile cu care era grupul ei au intrat până la capotă în apă. Hmm, vom vedea. Alimentez la ieșirea din oraș, fac un plin cu ochi, și dă-i. Peisajele sunt fabuloase din nou, am și soare frumos azi. E pustiu ca până acum, dar sunt munți golași, o grămadă de râuri peste care rușii au construit poduri de fier și beton ce par sănătoase, doar drumul e cam prost. Prost… E pământ bătătorit pe urmele roților de la camioane, însă sunt foarte multe gropi și e extrem de neplăcut, îmi zguduie capul încontinuu. Unde nu e pământul ăsta e pietriș mare, la fel de neplăcut. Dar sunt și niște peisaje de-ți stă ceasu’. Serios, e incredibil de frumos, iar frumosul ăsta pentru mine e accentuat, subliniat de nivelul uriaș de… pustiu. Nu e absolut nimic, asta e altă treabă pe care ar fi trebuit să o știu. Între Ust-Nera și Susuman nu e absolut nimic, ce e pe hartă, pe Google Maps, e fals. Adică ce e trecut acolo drept oraș, așezare de oameni, pe traseul ăsta e, de fiecare dată, ceva părăsit. Sunt niște sate mai mari, cu case și un bloc sau două, dar abandonate. Nu e nimeni, nimic. Și mai grav, nu e niciun Kafe și nicio benzinărie. Și dacă Gotze e băiat și azi consumă 4.1 l/100km ca să ajung cu un plin la destinație (cu emoții!) eu nu am fost băiat. N-am mâncat nimic de dimineață și sunt nevoit să aștept vreo opt ore ca să bag ceva-n gură, pe drum cum vă spuneam nu e absolut nimic! Aici a fost un Kafe la un moment dat Mă uit pe hartă într-o pauză de băut apă, că altceva n-am, și văd că mai e puțin până la Kadykchan, orașul abandonat. Iau două curbe, drumul pare un pic ud și o las mai ușor, la timp cât să opresc pentru ceva ce n-aș vrea să văd. Un pârâu n-a mai avut loc în albia lui și a spart drumul, am de trecut o apă tulbure, adâncă de vreo 15-20 de centimetri, care curge cu viteză. O iau la picior și pare că merge, prost e că la fund e mâl. Aștept să treacă o mașină, să testeze situația, iar într-un sfert de oră un maxi-taxi îmi arată cum să fac. Bag în viteza întâi, iau serios de gaz și trec deși spatele alunecă rău chiar în mijlocul șuvoiului. Nu-s periculoase trecerile astea, n-am ce păți dacă scap motocicleta pe o parte, însă mi-e o teamă de ele de mor. Oricum, apa asta nu era aici acum câteva zile, a avut dreptate Masha cu ploile în zona asta. extorsiune Ajung la drumul care face stânga spre Kadykchan. Orașul ăsta are o poveste super interesantă. A luat naștere, ca aproape orice în zona asta, în urma eforturilor deținuților din gulag și a fost ridicat ca un orășel cu de toate ca să adăpostească lucrătorii din minele de cărbune. A avut câteva mii bune de locuitori, era acolo un spital, o grămadă de blocuri, școală, clădiri administrative, un părculeț, tot tacâmul. Totul până când după o explozie în mină, acum vreo 20 de ani. Au murit câțiva mineri atunci și autoritățile au luat decizia să închidă toate minele din zonă și să mute oamenii în alte locuri pe banii statului. Ușor-ușor lumea a părăsit Kadykchan și acum e o fantomă. În afară de ce aveau prin casă mai de preț, deci nu multe, oamenii au lăsat totul locului. Încerc o intrare pe care mi-o arată Google Maps și ajung la un pod de lemn complet rupt. Hmm, nu se poate. Mă întorc la drumul principal, la Kolyma, și mai merg câțiva kilometri până la ceea ce pare intrarea principală în Kadykchan. Și de acolo începe haosul. E plin de cratere pline cu apă. Pe unele le pot evita fix pe margine, pe altele nu pot și trec cu grijă pe unde e apa mai mică. Fac așa la primele zece până când ajung la vreo 300 de metri de oraș, de primele blocuri. E momentul în care sinistrul din față îmi intră sub piele, nu știu dacă vă puteți imagina sentimentul, iar craterele cu apă pe care le mai am de trecut nu par deloc îmbietoare. Mi-e treamă să nu rămân blocat cu motocicleta în ele și aici sunt la câțiva kilometri de drum, dacă nu apare vreun turist curios nu trece nimeni să mă ajute. Încerc apa cu un băț, e adâncă și mâloasă, așa că renunț. Fac niște poze din depărtare, mi-e ciudă tare că nu pot intra, însă mă întorc. Kadykchan Kadykchan, de departe Ajung în Susuman și e aproape la fel de creepy ca-n Kadykchan. Cred că e și mult mai mic, dar pare la fel de părăsit. Intru pe singura stradă civilizată, întreb de un hotel și sunt trimis undeva spre ieșire, la drumul principal. Clădirea hotelului e… să spunem că dacă eram în România n-aș fi dormit la așa ceva niciodată, sub nicio formă. Însă am învățat că în zona asta e altfel. Înțeleg și accept că sunt atât de izolat de lume și că oamenii ăștia trăiesc atât de departe de cei cu condiții pe care noi le considerăm normale încât nu mai fac mofturi. Orice are pat e bun. Urc la etaj și primesc o cameră doar pentru mine contra sumei de 1300 de ruble. E curat, așa cum sunt absolut toate de până acum indiferent de cât de ruină e clădirea, dar baia și dușul sunt la comun. Plătesc, apoi cobor la Kafe-ul de la parter să mănânc. Intru și… surpriză! Serghei și vreo alte cinci persoane mănâncă tot acolo, sunt în popas în drumul spre Magadan. Ne salutăm din nou, râdem, și comand ce și-a luat și el. Adică piure de cartofi cu un fel de chiftea căreia rusoaica îi zice cumva ca și cum ar spune ”cotlet”. Plus o salată mică de mocrovi, fasole verde și ardei gras. Plus un pahar de compot, totul vreo 250 de ruble. Mănânc și mă uit pe pereți, nu pot verifica lucruri pe internet pentru că-n Susuman nu prea e. Adică e, dar e Edge, dacă mai țineți minte. În unele cazuri, așa cum mi-a explicat doamna de la hotel, au și 3G, dar foarte rar. Ei bine, eu nici măcar Edge nu am, o discuție interesantă pe un grup de WhatsApp în care s-au sharuit vreo 500 de poze în câteva ore mi-a consumat traficul inclus, nu mi-a trecut prin minte să dezactivez download-ul automat la poze. Ce om normal la cap se gândește că cineva poate să trimită sute de poze într-o zi. Deci nu mai am net deloc, dar îmi vine o idee. Înainte să se urce în maxi-taxi și să plece, Serghei poate fi folositor. Îi arăt mesajul primit de la MTS, vede și îmi zice și el că am rămas ”no money”. Îi flutur pe la nas 350 de ruble și îl întreb dacă nu îmi poate încărca de pe telefonul lui. Serghei acceptă fericit, îmi bagă 350 de ruble în cont și pleacă. Hotelul meu din Susuman Centrul din Susuman Eu dorm la etaj, Gotze doarme la stradă în fața clădirii ce pare părăsită, dar n-am nicio emoție. Adică ce i se poate întâmpla? Să îl zgârie careva? Să îl lovească? Nu cred, dar am casco. Să îl fure? ? Să îl fure și să facă ce cu el? E mijlocul pustiului, e imposibil să îl valorifice în vreun fel pe o rază de multe mii de kilometri. Somn, mâine sunt 650 de kilometri până la Magadan. Est, spre Siberia #23 - Magadan! Unde șoseaua se oprește în apă și unde s-a terminat Pământul Est, spre Siberia #21 - Zăpadă, 5 grade, noroi cât casa și cea mai frumoasă Siberie de până acum
-
Est, spre Siberia #21 – Zăpadă, 5 grade, noroi cât casa și cea mai frumoasă Siberie de până acum
o postare în blog a adăugat Caniggia în Est spre Siberia - BMW F800
Domnu’ soțu’ lu’ doamna Nina e un pic cam prea punctual. La 6:45 e la ușă, deși stabilisem ora 7. Îl înțeleg într-un fel, săracu’, l-a trimis doamna Nina să mă ajute cu bagajele fix când avea ieșire la pescuit pe Aldan cu prietenii, ori ora 7 la pescuit e cam când a trecut tot farmecul. Dar omul e amabil, mă ajută să încărcăm bagajele în ”russian jeep” și îi dăm spre garaj. Insist să plece, îi explic că durează vreo 25 de minute să montez totul pe motocicletă, ne luăm la revedere și dus e. Azi e zi lungă, sper să iasă bine. Teoretic aș vrea să ajung la Ust-Nera, cel mai nordic punct pe care îl voi atinge în această călătorie, adică vreo 550 de kilometri de mers. Mă bazez că pot atinge cifra asta, cu toate că ultimele zile pe Drumul Oaselor m-ar contrazice, pentru că toți spun că șoseaua devine mai bună. Plec din Khandiga după un plin de benzină și constat că lumea a avut dreptate, ieșirea din oraș se face pe un macadam mișto de tot, compactat bine, merge să-i dau și 80-100 km/h. Nu vreau să jignesc pe nimeni, respect toate meseriile și le înțeleg pe toate, însă e o scandare pe stadion cu ”cea mai proastă meserie este în Jandarmerie”. Nu-s de acord, cea mai proastă meserie e în meteorologie! Fără niciun dubiu, sunt bani pe jos, doar te prezinți la muncă și încasezi cașcavalul. Prognozele meteo de pe cele mai importante site-uri de profil din lumea asta nu au nicio legătura cu realitatea de aici. Dar niciuna. În ziua în care am stat în Khandinga era anunțată ploaie, a fost soare și cald. Azi toți anunță soare și cald, fără un nor pe cer, afară-i ca-n melancolia lui Bacovia. Știu șobolani care ar fi invidioși pe nuanța de gri a cerului. Deci… meteorologie! Peisajul se schimbă destul de rapid. Și devine superb. Prima sută de kilometri e frumoasă, dar se încadrează în peisajul pe care l-am mai văzut. Apoi… Apoi văd primii munți și, la cum arată orizontul, n-am cum să-i ocolesc, voi trece prin ei. Șoseaua pustie, doar cu un camion care vine din sens opus cam la fiecare 45 de minute de mers, urcă șerpuit și lin până când începe să fie tot mai frig. Dar nu frig ca-n Khandiga, la 15 grade, frig de 9 grade Celsius. Probabil e de la râurile pe lângă care e construită șoseaua asta. Fac primul popas de băut apă și mă uit în zare, la drumul care urcă prin munți. E iulie și sunt 9 grade! Adică o temperatură pe care deținuții din gulaguri o așteptau, mă gândesc, e cam cel mai bun lucru la care se puteau aștepta în prizonierat. Eu am costumul moto care mă protejează cât de cât, merg cu mânerele de la ghidon încălzite și parcă tot nu-i perfect. Cum o fi fost să ai pe tine niște zdrențe din cânepă, o pălărie, un târnăcop în spate și să spargi piatră înghețată în mijlocul Siberiei pentru că… pentru că ai avut ghinionul să faci parte din masa de oameni pe care nea Stalin a văzut-o drept periculoasă. Și asta vara. Nu îmi pot imagina ce se întâmpla în restul anului, iarna la minus 50 de grade, toamna când ploile inundă absolut totul în jur iar țânțarii sunt cu miliardele. Russian Jeep care merge cu benzina de 80 Schimbarea peisajelor Verde care face Anglia sa plece acasa de rusine E motivul pentru care, orice s-ar întâmpla, nu am să mă enervez din cauza condițiilor de mers pe Drumul Oaselor. Vorba lui Max, drumul e un cimitir, are suflet. Sunt avertizat de domnu’ soțu’ lu’ doamna Nina încă de la plecare că benzinărie nu există până la Kyubeme, adică la 320 de kilometri. N-am emoții, cu un rezervor fac 350 de kilometri fără să merg la economie, mai am și canistra, dar parcă-mi tremură un pic picioarele când văd cum intră pe rezervă și se aprinde becul într-un pustiu în care nici musca nu bate. Dacă n-or avea benzină la Kyubeme? E capăt de drum? Că nici de la Kyubeme la Ust-Nera, încă vreo 250 de kilometri, nu mai există benzinărie. Până acolo mă mai lupt un pic și cu noroiul, apoi am de gestionat singura trecere de apă de până acum. E la capătul unei zone chinuitoare, în care temperatura coboară până la 5 grade Celsius, e multă zăpadă în albia râului, plouă și nu pot să merg tare pentru că pe jos alunecă. Verific apa mai întâi la picior, ghetele îmi sunt complet impermeabile și sunt destul de înalte. Apa e limpede, asta e bine, înseamnă că n-a plouat mai sus și nu va fi mare. Nu e, în cel mai adânc loc are 30-40 de centimetri, deci merge. Mă urc pe motocicletă, o iau ușor și trec fără nicio problemă, deși lovesc niște bolovani mari pe fund. Înainte de popas e un reper important. Drumul face dreapta spre Tomtor și se tot duce. E ”Old Summer Road”, o porțiune din Drumul Oaselor care acum e abandonată în cea mai mare parte a ei, din câte înțeleg. Drumul e extraordinar de dificil, nu mai există prea multe poduri, sunt multe mlaștini, treceri de apă, noroaie până în gât și, cel mai nasol, e complet părăsit și pustiu. Adică cine se bagă pe acolo trebuie să fie atent că, în caz de nasoale, nu trece niciun Kamaz să-l salveze. Drumul a fost făcut de câteva ori în anii ăștia de motocicliști, cu vremea favorabilă alături și cu niște skilluri pe care eu nu le posed poate fi făcut. Ah, și cu o motocicletă ușoară, dacă mergi cu un F800GS cu 40 de kile de bagaje poți să te numești mama motociclismului mondial și n-ai nici cea mai mică șansă, la cum am tot văzut imagini din zona aia. Kyubeme vine la fix. Fix când rămân fără benzină, fix când mi-e mai foame. Numele ăsta nu-i al unui sat, așa cum credeam eu. Kyubeme e doar un popas în care sunt trântite niște containere. Unul e cel în care stă nenea care dă drumul pompelor de benzină, altul e un Kafe, iar altul e din câte aud loc de dormit. Bag benzina cea mai bună pe care o au, benzină de 92, apoi lipesc și eu două stickere pe containerul pe care lipește absolut toată lumea. Văd multe stickere ale oamenilor pe care îi cunosc, despre care am citit sau pe ale căror aventuri le-am urmărit în ultimii ani. La Kafe, belșug! Micul container are vreo patru mese dintre care două-s ocupate. În bucătăria pitică sunt trei femei care toacă, fierb și prăjesc de zor. Mi-e frig și foame, așa că nu ne uităm la bani. Cu uriașa sumă de 450 de ruble, adică vreo 30 de lei, primesc o ciorbă de varză excelentă, o tocăniță de cartofi cu carne de vită demențială, o plăcintă cu mere și un ceai fierbinte cu o felie de lămâie. Ling farfuriile de plastic și ies să-mi beau ceaiul afară ca să eliberez masa. Sunt abordat imediat de o grămadă de trecători cu o grămadă de întrebări. Dar vine și o propunere. Un nene mă întreabă unde dorm diseară, îi zic de Ust-Nera, apoi spune că are el de închiriat o cameră. 1200 de ruble plus 200 garajul, dar cică am apă caldă, tot ce vreau. Îi iau numărul de telefon și rămâne să îl sun când ajung, el pleacă cu mașina în curând în aceeași direcție. 5 grade, calitate superioara Ce e alb acolo e zapada, nu cocaina Stickerul “Est spre Siberia” la Kyubeme Mario Gotze, mandru la Kyubeme Cea mai buna masa Drumul până la Ust-Nera începe cu o zonă în lucru, se toarnă pământ și e atât de moale încât aproape cad. Aici nu mai merge aia cu ”dă-i tare!”, roata spate a intrat jumate în pământul care nu e încă tasat, noroc cu băieții de pe excavatoare care mă împing. Apoi devine bun, însă plouă și e frig rău. Cred că toată ziua am mers doar pe temperaturi în jurului lui 10 grade. Și ploaia nu e bună, am fost inspirat să scot pentru prima dată din bagaj mănușile GS Dry, îmi degerau degetele de la mâini chiar și cu încălzirea în ghidon pornită. Ploaia nu e bună și pentru că atunci când mai trece câte un camion din sens opus mă face terci. Viziera căștii se face neagră brusc de la noroiul ridicat, iar după fiecare astfel de întâlnire trebuie să cobor să șterg farul motocicletei, lumina nu mai bate deloc prin stratul gros de nămol. Toată motocicleta e plină de noroi, bagajele sunt acoperite, numărul nu se mai vede. Dar nu mă deranjează, e Drumul Oaselor, nu se dau puncte pentru look aici. De la Kyubeme la Ust-Nera sunt două treceri prin munți, cu serpentine. Prima o fac pe ploaie și noroi și îmi displace. O văd și pe a doua în depărtare, dar mai văd ceva. Ceva ce n-am văzut toată ziua. Undeva deasupra muntelui pe care trebuie să îl urc în vreo, estimez eu, 20 de kilometri, se termină gri-ul și apare albastrul. Se vede și soarele, iar drumul e drept până acolo. Îmi pierd răbdarea și ridic viteza, merg cu 100 constant și e bine, singurul inconvenient e că atunci când trec prin bălți apa se ridică până la gât. Două curbe largi și gata! Soare și 15 grade, superb! Opresc să savurez momentul și constat că-i și frumos peisajul. Se trage-n oameni Nivelul de jeg atinge cote alarmante Cum spuneam E ultima oprire de durată până la Ust-Nera, la următorul pas montan opresc în vârf să fac două poze pentru că peisajul e dumnezeiesc. Constat cu acest prilej că s-a schimbat și ora, am trecut la +7 ore față de cea a Bucureștiului. Ultimii 40 de kilometri trec greu, deși merg tare. Ust-Nera vine după ce trec râul Indigirka pe un pod uriaș și vine neplăcut. Orașul arată de parcă s-ar fi dat o nucleară în zonă acum vreo 50 de ani. Așa de vechi și așa de distrus arată. Horror! Dar am învățat să nu mai judec așezările de pe aici după standarde vestice, la cât de izolați sunt oamenii ăștia mă mir că au și puținul ăsta. De acasă nu puteam înțelege dimensiunile reale ale pustiului de aici, dar când mergi o înălțime de Românie și dai doar de două mini-orașe gândirea se schimbă. Ajung la adresa dată de omul de la Kafe, îl sun, dar nema. N-are semnal, deci e pe drum, nu a ajuns înaintea mea deși eu așa credeam. Aștept câteva minute, îl sun din nou și primesc același mesaj, dar nu prea mai am răbdare. Sunt obosit rău, n-am chef de așteptat, așa că interceptez din plin avânt o doamnă care coboară din autobuz. O întreb de gostinitsa, cică e fix pe strada asta, mai sus. Ajung la un fel de bloc vechi în care e hostel la etajul 3 (adică etajul 2, dar v-am spus că rușii-s palalila cu numărătoarea asta). Plătesc mia de ruble și blonda de la recepție mă duce în ceea ce e oficial cel mai nasol loc în care am stat în Rusia. E o cameră cu 3 paturi, am un vecin, baia n-are apă caldă, iar mobilierul e de la moartea lui Stalin, cel mai probabil. Așternuturile și prosoapele sunt curate, măcat atât. Las motocicleta jos, în fața clădirii, acolo unde pentru 200 de ruble un puști care se pare că-i paznic se jură că va sta cu ochii pe ea. Siberia! Greu, dar frumos dincolo de puterea mea de a explica prin cuvinte. Est, spre Siberia #22 - Orașele abandonate ale pustiului din estul îndepărtat. Dorm în unul dintre ele Est, spre Siberia #20 - Am intrat pe Drumul Oaselor. Și cât e de greu... -
Est, spre Siberia #20 – Am intrat pe Drumul Oaselor. Și cât e de greu…
o postare în blog a adăugat Caniggia în Est spre Siberia - BMW F800
Ferry-ul se pune în mișcare, dar e cam târziu. Facem o oră jumătate până pe malul celălalt, se face deja 14:30, iar eu am vreo 400 de kilometri până la Khandyga, locul unde plănuiesc să dorm. Rușii îmi spun că n-am nicio șansă, chiar dacă aș avea un ritm bun de mers. Motivul e dat de un alt ferry, la vreo 350 de kilometri distanță, cel peste râul Aldan. Dată fiind izolarea, ferry-urile de acolo nu au un program fix, ele pleacă doar atunci când sunt pline. Și, din experiența oamenilor cu care discut, poate să dureze foarte mult până se întâmplă asta. Deocamdată Gotze e în centrul atenției tuturor, trebuie să răspund la întrebări, să îi las să-și facă poze cu motocicleta, e antrenant, trece timpul repede. ”Magadan?” Mă uit în spatele meu, un puști de vreo 17-18 ani zâmbește cu gura până la urechi. Da, zic. Magadan! Scoate telefonul, pornește google translate și îi dă drumul. Cică ”unde vrei să dormi în seara asta?”. Khandyga, zic eu. Și îi provoc o mică criză de râs. ”Nu poți ajunge, e drumul greu și ferry-ul se închide la 9 seara”, îmi traduce din nou. Asta cu închisul o știam, dar tot sunt sigur că pot face kilometrii ăia până la termenul limită. ”Dacă vrei să dormi pe drum, are sora mea un hostel în Ytyk-Kyuyol”, mai scrie ăsta micu’. Mă uit pe hartă, orașul despre care vorbește e la 235 de kilometri. Bos, tu nu vezi ce motocicletă am? 235 de kilometri sunt nimic, îi fac imediat. Băiatul zâmbește la mine și până la urmă zice să iau număru surorii lui dacă totuși vreau să dorm undeva. El e sigur că nu ajung la Khandyga, dar poate că e ca mine. Îmi dă numărul doamnei, îmi mai dă și numărul unei mătuși care stă tot acolo și care ”e profesoară de germană, dar știe și puțină engleză”, și își vede de treabă. Îi mulțumesc, dar sunt sigur că n-am să am nevoie. Ajung pe malul celălat și îi dau blană pe ultima porțiune de asfalt. Câțiva kilometri, vreo 20, apoi gata! Drumul Oaselor, motivul pentru care am făcut toată această călătorie. Sunt circa 2000 de kilometri de drum neasfaltat care leagă Magadanul de orașul Nizhny Bestyakh, adică locul de pe malul drept al Lenei din care tocmai am ieșit eu. E un drum construit între anii ’30 și ’50 de către deținuții din gulagurile siberiene, oameni care și-au dat viața cu, se spune, millioanele pentru a finaliza această porțiune. În cea mai mare parte, Drumul Oaselor sau Kolyma Highway este o șosea neasfaltată acoperită cu macadam compactat. Vara, drumul este accesibil în măsura în care nu plouă foarte tare pentru că dacă e cazul de așa ceva se mai pot strica poduri, se poate face dificilă și o trecere de râu unde nu există pod, se complică lucrurile. Mai mult, ploaia face prima porțiune a drumului, cea din preajma localității Churapcha, aproape impracticabilă atât pentru mașini cât și pentru motociclete. Iarna, în zonă sunt în jur de minus 50 de grade și zăpada face drumul mult mai bun, îl nivelează și se circulă mai bine cu mașinile și cu camioanele. Ei bine, să nu vă imaginați că prizonierii lui Stalin aveau concediu de odihnă în iernile siberiene geroase și fără de lumină. Săpau în pământul înghețat şi se hrăneau în cel mai bun caz cu ceai şi pâine uscată. Opresc la limita dintre asfalt și pietriș să fac niște poze, constat că a dispărut orice semnal de telefonie mobilă, apoi îi dau! Merge bine în prima parte, pietrișul e măricel, dar se pretează la un 70 km/h. Am timp să observ și peisajul, unul schimbat drastic după ce am văzut în ultima porțiune a Lenei, până la Yakutsk. E mult mai mult verde crud, sunt foarte multe mini-lacuri pline de păsări sălbatice și mult mai multe așezări omenești părăsite, cu casele în paragină. Mai am vreo 50 de kilometri până la Churapcha, afară e soare și n-am frica ploii, când începe distracția. Pe jos se trece de la macadam la un fel de pământ fin, aproape nisip, care e foarte afânat. E în dune, practic, iar porțiunile astea se întretaie cu macadamul cam de 5-10 ori pe kilometru. Pentru mașini văd că nu-i o problemă, dar pentru motociclete e îngrozitor. Un mijloc de transport care nu stă singur în picioare e extrem de greu de condus pe așa ceva, roata față intră în nisipul ăsta și, împinsă de propulsia de la roata spate, smulge ghidonul din mână în încercarea de a-și face loc. Spatele nu e nici el safe, se plimbă stânga-dreapta în căutarea aderenței și aproape cad de vreo cinci ori. Bine, nici n-aș fi căzut rău, merg cu 20-30 la oră. E extenuant și încep să îmi aduc aminte de zâmbetul puștiului din ferry atunci când i-am zis că eu sunt viteaz și mă duc direct la Khandyga. Ajung în Churapcha, alimentez la benzinărie, și constat că îmi pulsează mușchii antebrațelor de la solicitare. E foarte greu și, din păcate, știu de la oameni că porțiunea de după Chupracha e aia dificilă, nu ce-i înainte. Așa e! Dacă înainte de localitatea asta mai apărea și macadamul, după e barbar! E doar nisip fin în dune, unul prin care mașinile și camioanele pot trece cu 100 la oră, dar pe care eu îl străbat cu viteza melcului și cu eforturi uriașe. Totul e complicat și de faptul că nu există urme clare de la roțile camioanelor, urme bătătorite, nisipul e prea fin și șoseaua e practic într-o continuă modificare de formă. Fac 80 de kilometri în vreo două ore când văd semnul de intrare în Ytyk-Kyuyul! Dreapta și la gară, nu mai merge! Intrareape Drumul Oaselor Fiecare cu calul său Ajung la adresa pe care mi-a dat-o ăla mic, să îi dea Dumnezeul lui sănătate!, și sun. Îmi răspunde o doamnă veselă care, în același timp, deschide și poarta. Sunt două, nu-i doar una. Ambele pe la 50 de ani cred, sora și mătușa băiatului din ferry. Doar mătușa vorbește engleză și par că mă așteptau ca pe ziua de pensie, așa fericite sunt. Cică să bag motocicleta și să îmi arate unde voi dormi. Pe lângă casa lor, mai este o casă care arată binișor, deși e veche. Din lemn, evident, cu o prispă lată acoperită care face intrarea în camere. Sunt două, plus o cameră de zi. În una dintre ele aflu că locuiește un doctor, eu voi sta în cealaltă. E curat, lună! Îmi arată și baia, am apă caldă de la boiler, pot face duș. Am apă de băut, ceai și cafea așa cum oferă toate locurile de cazare de prin Rusia. Și totul la 1000 de ruble, parfum! Pic lat și mă trezesc dimineață gata de drum. De data asta ajung la Khandyga, nici nu mai am mult, vreo 160 de kilometri parcă. Doamnele ies și ele când mă aud că îmi fac de treabă cu bagajele, vor poză! Facem poze cu telefonul fiecăreia, apoi facem și cu al meu, și la drum. Gazdele mele, mereu fericite Mi-e teamă de ziua de azi și mare dreptate am. Cei 160 de kilometri până la ferry-ul care trece Aldanul spre Khandyga sunt, în mod oficial, cea mai grea porțiune de drum pe care am traversat-o în viața mea cu motocicleta, mașină și orice altceva. Mai țineți minte când mă plângeam de drumul până la Tynda? Îmi vine să râd, acolo era bucurie pe lângă ce e aici. Merg doar pe nisip moale, nisip care uneori se transformă în dune de praf. Depășesc cu greu 30 km/h, viteze a treia aproape că nu există, iar totul este o permanentă luptă de a ține motocicleta pe două roți. Simt cum mușchii din antebrațe și cei din zona spatelui, a mijlocului, sunt aproape de suprasolicitare. Sunt ore de chin, dar nu sunt altfel decât extenuat fizic. Nu e ca înainte de Tynda, nu urăsc drumul ăsta. E Drumul Oaselor, mă așteptam să fie dificil pe unele porțiuni și știu care a fost prețul cu care a fost făcută calea asta prin sălbăticia siberiană, ar fi culmea să mă plâng eu cu motocicleta mea de ‘jdemii de euro, plină de sisteme de siguranță, îmbrăcat de un costum moto care mă protejează de ploaie, frig, căldură și alte nenorociri. E greu, dar mergem înainte! Aici e bine, nisipul nu e atât de adânc. Dar tot oribil se merge Ajung la împingătoarele care traversează Aldanul puțin după ora 12 și mă simt de parcă am mers patru zile fără oprire. Sunt trei, unul uriaș și două mai mici. Doar primul are trafic pe el, niște camioane cu benzină, așa că dau să mă urc. Sunt oprit imediat de niște ruși care repară o pană. Cică să nu mă urc pe ăla, că ăla pleacă abia diseară de aici, să mă duc la cele mic că alea pleacă mai repede. Ok, mă duc la cele mici, mă împotmolesc cu motocicleta în cel mai adânc pietriș, într-o rampă, fix la urcarea în ferry. Nenea de acolo mă ajută să ies, apoi îmi explică cum să urc motocicleta în siguranță. Cică nu-i grabă, plecăm când umplem ferry-ul, așa că nu trebuie să mă agit. Îl pun pe Gotze safe într-o parte, ferit, apoi îmi fac de lucru pe la șuruburi. Încep să mai strâng din ele și constat că unele-s slăbite de la atâtea vibrații și șocuri. Și trece o oră. Și trec două, iar pe ferry sunt eu, un TIR care cară un fel de tanc fără tun și o mașină mică. E groasă! În următoarea oră mă întrețin cu nenea care m-a scos din pietriș, cel care e responsabil de încărcarea platformei plutitoare. Nu vorbește un cuvânt de engleză, eu nu vorbesc un cuvânt de rusă, dar ne înțelegem. E din Sevastopol de loc, cică, și nu prea îi place în Yakutia. Îmi dau seama de această ultimă parte după cum reacționează. Scapă câte un ”Yakutia!” și se uită spre mine atunci când unii își golesc mașina de gunoaie pe marginea râului, atunci când suntem asaltați de muște uriașe care pișcă rău și atunci când vorbim despre calitatea șoselei. Râdem, glumim, mai vin două-trei mașini, dar suntem departe de plecare și au trecut vreo 3 ore. Lumea se plictisește, unii se dezbracă și fac baie în Aldan, alții scot undița și dau la pește. E antrenant. Sunt doi oameni cu undițele, iar ceilalți de pe ferry sunt ocupați să prindă muște pe care să le folosească drept momeală. Și trage, e plin de pește, se vede prin apă. Sunt scoși câțiva dintre ei, dar e pescuit sportiv pare-se, sunt aruncați înapoi în râu. Șenilat cu care, zice omul de pe ferry, nenii ăștia se duc la braconaj în taigaua izolată și sălbatică Nenea amabil de pe ferry Când ai foarte mult timp… Dăm și la pește După vreo patru ore primim ultimul TIR, așa că-i de plecat. La fix când a început ploaia, iar drumul pe Aldan nu e scurt, până pe malul celălalt facem o oră și un pic. Mă despart salutat fiind de nenea de pe ferrry și intru pe pietriș spre Khandyga, ultimii aproape 40 de kilometri. E nasol pentru că plouă, dar pietrișul e abordabil, mi se pare circuit de viteză în comparație cu ce era pe malul celălalt. Ajung în… oraș, nimic altceva decât o așezare omenească apărută în urma nevoii de a avea un punct de bază și de control în construirea drumului acum multe zeci de ani. Nu arată tocmai bine, dar nici vremea de plumb nu ajută. Mă duc la pensiunea President, dar pare pustiu. Intru în curte, bat la ușă, nimic. Mai bat o dată, mult mai tare, și iese un nene abia trezit din somn. Nu ne înțelegem neam, dar cumva pricep că nu am ce căuta aici, că nu mă pot caza. E nasoală! Dar mai avem o variantă. Pe Google Maps apare încă un hotel, așa că o iau înspre. E foarte aproape, doar că nu-i hotel. E un bloc cu două niveluri și niciun semn. Mă uit ca măgaru’ și nu-mi dau seama la care dintre cele trei scări trebuie să intru, noroc cu un nene care mă observă și îmi arată ușa. E închis, dar sunt numere de telefon la care tot nenea ăsta, vâzându-mă pierdut, sună și anunță administratorul că are un client. În 15 minute apare și gazda. O doamnă pe la 45 de ani, cu trăsături asiatice pronunțate, care vorbește engleză suficient cât să ne înțelegem. Îmi arată apartamentul în care voi ocupa o cameră contra sumei de 1000 de ruble. Are o baie cu cadă și apă caldă, bucătărie utilată, mașină de spălat, tot ce vrei. Și, din nou, e o curățenie extraordinară, chiar dacă mobila nu mai e nouă. Plătesc, îmi iau camera în primire, apoi dau jos bagajele. Doamna, Nina pe numele ei, îmi spune că nu se simte bine dacă las motocicleta în fața blocului, în ploaie. Îmi zice să mergem să o ducem la garajul soțului ei, 15 minute de mers pe jos de aici. Eu mă sui pe motor, doamna Nina o ia ușurel prin ploaie cu umbrela deasupra capului. Ne întâlnim și cu soțul ei care e într-o furgonetă gri, cum sunt cu miile pe aici, căreia îi zice ”russian jeep”. Las motocicleta în garaj, încuiem, apoi mă urc în mașina lor. Oamenii mă întreabă dacă vreau să mănânc, că pot să mă ducă la un Kafe. Întreb de supermarket, există, așa că vor merge cu mine. Doamna Nina intră cu mine, mă ajută să cumpăr de mâncare, apoi mă lasă cu mașina în fața blocului. Mă spăl, mănânc, și zac în pat extenuat. Poate că n-ar fi o idee rea să mai rămân o zi în Khandyga. Da, n-am nimic de făcut, dar mă odihnesc. Și oricum, mâine se anunță ploaie, nu câștig nimic dacă merg pe ploaie o zi. O sun pe doamna Nina pe la 23:30, cred c-o și trezesc, și o anunț că mai vreau o zi de cazare. Spune că e totul OK și că sâmbătă dimineață soțul ei va veni cu ”russian jeep” să mă ia pe mine și pe bagajele mele și să ne ducă la garaj, la motocicletă. Max a avut dreptate! Oamenii de pe Drumul Oaselor sunt oameni buni! Est, spre Siberia #19 - Oameni buni, vodcă și Estul Rusiei decis să îl repare pe Gotze