Mergi la conţinut

AnjinSan

Prieteni
  • Conţinut

    276
  • Membru din

  • Ultima vizită

  • Days Won

    61
  • Online

    3d 6h 54m 5s

AnjinSan last won the day on 16 Decembrie 2013

AnjinSan had the most liked content!

Despre mine

  • Locatie
    Bucuresti
  • Posesor(oare) de
    SV 650N
  1. Violeta si George

    http://www.micadu.ro/wp-content/uploads/2017/10/Crying-Day-Care-Choir-Wedding-Song-Official-video.mp3
  2. Next!

    „Good things come to the ones who wait” – the saying goes. But that was so last year! This time around… I know that „good things will come to the ones who act”. I have no resolution for the new year. There are plans, old plans that need to come to life! So let’s go, start to 2015! The post Next! appeared first on Micadu.ro. Sursa
  3. Next!

    “Good things come to the ones who wait” – the saying goes. But that was so last year! This time around… I know that “good things will come to the ones who act”. I have no resolution for the new year. There are plans, old plans that need to come to life! So let’s go, start to 2015! The post Next! appeared first on Micadu.ro.
  4. Prima imagine cand deschid ochii este alba. Plasa de tantari, prinsa de cort, ne vegheaza tacuta. A treia zi in Africa si a doua de “un fel de safari”, un nou parc national pe care doream sa il vizitam: Tarangire. Dimineata incepe devreme cu aceeasi alarama de telefon (de cand am ajuns in Africa… nu a fost zi in care sa nu ne trezim cu alarma de telefon. Si inca niciodata mai taziu de 6. Foarte bine, exact timpul de vacanta ce imi place!). Totusi, pentru unii dintre noi, nu dam nume, trezierea este un proces mai laborios, ce necesita cu adulmecarea sitautiei de afara, prin cortul deschis. Cum cerul este cam innorat, avantul de a iesi din cort nu este la cote prea inalte. In acest timp, eu merg sa ma spal (campingul unde stam are gresie pe jos, apa uneori calda, toalete “europene” precum si alte “rasfaturi” pentru turisti. Daca tot sunt acolo, sa profitam de ele. Intre timp, la cort, apar primele semne de miscare… Avem si oaspeti. De fapt, daca stau sa ma gandesc… noi suntem oaspetii iar ei sunt “de-ai casei”. Noii nostri prieteni nu zabovesc mult, ne verifica intentiile iar apoi se fac nevazuti, vazandu-si de drum. Ceea ce ar trebui sa facem si noi. Azi ne indreptam spre Tarangire, un parc national foarte apropiat de Arusha ce mai este numit si Micul Serengeti. Desi este inca dimineata, peste tot in jur vedem semne cum ca ziua aici incepe foarte devreme si pentru cei mari si pentru cei mici. Ajungem destul de repede la intrarea in parc si dupa o scurta pauza de odihna deschidem acoperisul masinii si ne lasam din nou in mana ghidului nostru Dula. Dula este destul de tacut de obicei. Insa, atunci cand vine vorba despre animale, flora, parcuri nationale si Tanzania in general ii se aprind ochii si povesteste cu pasiune. Engleza o stapaneste binisor. Iar numele animalelor le-a inavtat cat a putut de bine. Ne place de el pentru ca este pasionat. Mie imi place de el si pentru ca stie cand sa nu spuna nimic. Rotile masinii trec cu usurinta peste suprafata destul de bine intretinuta a drumului si dincolo de motor se asterne tacerea. De peste savana, cate un baobab ne priveste tacut si uscat. Primii locatari ai parcului pe care ii intalnim sunt, ca si cu o zi inainte, dintre cei mai mici. Si curiosi. Mamiferele nu intarzie insa sa apara. Vi-l mai amintiti pe Pumba? Spre surprinderea mea “warthdog”-ul, caci despre el e vorba are si o traducere in limba romana: facocer. Si nu, nu facea plecaciuni in fata regelui junglei, asa ii este lui mai comod sa se hraneasca. Animalele isi cauta hrana fie incercand sa se apropie cat mai mult de pamant fie incercand sa cuprinda, de sus, cat mai mult cu privirea. Insa oricum ar fi, nu este timp de pierdut si totul este in miscare. Iar noi ne petrecem urmatoarele ore miscandu-ne la randul nostru, cat mai discret, printre ele. Iata cateva momente, surprinse din mers. La ora pranzului, Dula intreapta masina spre una dintre zonele de picnic. Dupa ore bune in care ne-am simtit izolati de alti vizitatori, iata-ne din nou printre oameni. Insa multimea de oameni de la picnic atrage aici si o alta multime de… oportunisti. O clipa daca nu esti atent poti sa iti iei adio de la mancarea ta de pranz. Mai ales bananele sunt la mare cautare si fac repede “picioare”. Colac peste pupaza, maimutele se opresc doar cateva mese mai incolo si isi savureaza prada sub ochii pagubitilor. Amuzant este ca maimutele fura inclusiv din masini. Daca ai lasat un geam deschis si ai uitat ceva “util” pe bancheta… e cam la revedere. Noi reusim sa plecam totusi nepradati de la picnic. In toropeala amiezii… ritmul scade simtitor. Animalele cauta zonele umbrite sau putinele locuri cu apa. N Pe drum intalnim un camion parcat si vreo 5-6 oameni muncind din greu sa il incarce cu nisip. Ne simtim atat de baftosi, avem si umbra in masina si avem si apa. Umbra nu o putem imparti, insa sticlele de apa da. Oamenii ne multumesc si apoi isi continua munca. Oare cu cat sunt platiti? Pe noi drumul ne conduce printre iarba arsa si copaci razleti. Intr-o vreme ajungem pe marginea unei culmi. Dula opreste motorul si linistea unei dupa-amiezi dogorite ne cuprinde imediat. Suntem intr-un loc de unde putem vedea pana departe. Si nu suntem singurii care urmarim atent ceea ce se intampla in vale… Hmm spuneam ca urmarim atenti ce se intampla in vale. Hmmm, toropeala poate sa vina de hac si celor mai buni dintre noi… si asta in ciuda pozitiei destul de incomode. Dar nu avem mult timp de siesta. Mereu se intampla cate ceva si iata, avem alti vizitatori. Caldura mare moncher. Parol! Cand intr-un tarziu Dula ne spune ca e timpul sa plecam, simtim ca plecam mai bogati decat am venit. Uneori, trebuie sa te misti cu repeziciune pentru a vedea, pentru a simti. Alteori, trebuie sa te opresti. Sa astepti. Si vei dobandi ceea ce gonind, niciodata nu vei atinge. Astazi, a fost una dintre aceste zile. Sa aveti liniste. Si sa asteptati! The post Africa.10 – Tarangire, sau micul Serengeti appeared first on Micadu.ro. Sursa
  5. Africa.10 – Tarangire sau micul Serengeti

    Prima imagine cand deschid ochii este alba. Plasa de tantari, prinsa de cort, ne vegheaza tacuta. A treia zi in Africa si a doua de “un fel de safari”, un nou parc national pe care doream sa il vizitam: Tarangire. Dimineata incepe devreme cu aceeasi alarama de telefon (de cand am ajuns in Africa… nu a fost zi in care sa nu ne trezim cu alarma de telefon. Si inca niciodata mai taziu de 6. Foarte bine, exact timpul de vacanta ce imi place!). Totusi, pentru unii dintre noi, nu dam nume, trezierea este un proces mai laborios, ce necesita cu adulmecarea sitautiei de afara, prin cortul deschis. Cum cerul este cam innorat, avantul de a iesi din cort nu este la cote prea inalte. In acest timp, eu merg sa ma spal (campingul unde stam are gresie pe jos, apa uneori calda, toalete “europene” precum si alte “rasfaturi” pentru turisti. Daca tot sunt acolo, sa profitam de ele. Intre timp, la cort, apar primele semne de miscare… Avem si oaspeti. De fapt, daca stau sa ma gandesc… noi suntem oaspetii iar ei sunt “de-ai casei”. Noii nostri prieteni nu zabovesc mult, ne verifica intentiile iar apoi se fac nevazuti, vazandu-si de drum. Ceea ce ar trebui sa facem si noi. Azi ne indreptam spre Tarangire, un parc national foarte apropiat de Arusha ce mai este numit si Micul Serengeti. Desi este inca dimineata, peste tot in jur vedem semne cum ca ziua aici incepe foarte devreme si pentru cei mari si pentru cei mici. Ajungem destul de repede la intrarea in parc si dupa o scurta pauza de odihna deschidem acoperisul masinii si ne lasam din nou in mana ghidului nostru Dula. Dula este destul de tacut de obicei. Insa, atunci cand vine vorba despre animale, flora, parcuri nationale si Tanzania in general ii se aprind ochii si povesteste cu pasiune. Engleza o stapaneste binisor. Iar numele animalelor le-a inavtat cat a putut de bine. Ne place de el pentru ca este pasionat. Mie imi place de el si pentru ca stie cand sa nu spuna nimic. Rotile masinii trec cu usurinta peste suprafata destul de bine intretinuta a drumului si dincolo de motor se asterne tacerea. De peste savana, cate un baobab ne priveste tacut si uscat. Primii locatari ai parcului pe care ii intalnim sunt, ca si cu o zi inainte, dintre cei mai mici. Si curiosi. Mamiferele nu intarzie insa sa apara. Vi-l mai amintiti pe Pumba? Spre surprinderea mea “warthdog”-ul, caci despre el e vorba are si o traducere in limba romana: facocer. Si nu, nu facea plecaciuni in fata regelui junglei, asa ii este lui mai comod sa se hraneasca. Animalele isi cauta hrana fie incercand sa se apropie cat mai mult de pamant fie incercand sa cuprinda, de sus, cat mai mult cu privirea. Insa oricum ar fi, nu este timp de pierdut si totul este in miscare. Iar noi ne petrecem urmatoarele ore miscandu-ne la randul nostru, cat mai discret, printre ele. Iata cateva momente, surprinse din mers. La ora pranzului, Dula intreapta masina spre una dintre zonele de picnic. Dupa ore bune in care ne-am simtit izolati de alti vizitatori, iata-ne din nou printre oameni. Insa multimea de oameni de la picnic atrage aici si o alta multime de… oportunisti. O clipa daca nu esti atent poti sa iti iei adio de la mancarea ta de pranz. Mai ales bananele sunt la mare cautare si fac repede “picioare”. Colac peste pupaza, maimutele se opresc doar cateva mese mai incolo si isi savureaza prada sub ochii pagubitilor. Amuzant este ca maimutele fura inclusiv din masini. Daca ai lasat un geam deschis si ai uitat ceva “util” pe bancheta… e cam la revedere. Noi reusim sa plecam totusi nepradati de la picnic. In toropeala amiezii… ritmul scade simtitor. Animalele cauta zonele umbrite sau putinele locuri cu apa. N Pe drum intalnim un camion parcat si vreo 5-6 oameni muncind din greu sa il incarce cu nisip. Ne simtim atat de baftosi, avem si umbra in masina si avem si apa. Umbra nu o putem imparti, insa sticlele de apa da. Oamenii ne multumesc si apoi isi continua munca. Oare cu cat sunt platiti? Pe noi drumul ne conduce printre iarba arsa si copaci razleti. Intr-o vreme ajungem pe marginea unei culmi. Dula opreste motorul si linistea unei dupa-amiezi dogorite ne cuprinde imediat. Suntem intr-un loc de unde putem vedea pana departe. Si nu suntem singurii care urmarim atent ceea ce se intampla in vale… Hmm spuneam ca urmarim atenti ce se intampla in vale. Hmmm, toropeala poate sa vina de hac si celor mai buni dintre noi… si asta in ciuda pozitiei destul de incomode. Dar nu avem mult timp de siesta. Mereu se intampla cate ceva si iata, avem alti vizitatori. Caldura mare moncher. Parol! Cand intr-un tarziu Dula ne spune ca e timpul sa plecam, simtim ca plecam mai bogati decat am venit. Uneori, trebuie sa te misti cu repeziciune pentru a vedea, pentru a simti. Alteori, trebuie sa te opresti. Sa astepti. Si vei dobandi ceea ce gonind, niciodata nu vei atinge. Astazi, a fost una dintre aceste zile. Sa aveti liniste. Si sa asteptati! The post Africa.10 – Tarangire sau micul Serengeti appeared first on Micadu.ro.
  6. Pana sa ajungem in parcul national, ne prinde ora amiezii si tragem pe… stanga (in Tanzania se conduce in stil englezesc). Pe stanga, locul unde ne oprim ma face sa ma simt instantaneu relaxat. O lume, a calatorului si a calatoriilor, pe care, dupa America, nu mi-a mai iesit de sub piele. Intre palmieri gasim un restaurant ce ne aduce aminte (si el) ca suntem la tropice. Cald, pamant rosu, scaune de plastic, mancare la ceaun si oameni cu zambetul pe buze. De-a lungul peretilor reclame la diferite bauturi. Undeva pe un perete, un televizor cu ceva telenovele locale. Diferenta fata de America Centrala este ca aici nu intelegem limba. Dar asta nu e o problema majora. Aici umbra e cel mai pretios lucru si alaturi de ea zambetul oamenilor. Vine imediat si o bere rece! Uite primul avantaj al faptului ca nu e Gunnar cu noi. Un rece… avantaj… Andreea da o tura sa inspecteze actiunea din bucatarie. Doamna bucatareasa o invita sa se apropie mai mult si sa vada cam ce se invarte in ceaun. Pauza de pranz este un bun prilej sa scot din rucsac celalalt aparat primit cu imprumut de la F64.ro : un Canon 6D si un fish eye de 15mm. Deodata, liniile se curbeaza si o lume intreaga e cuprinsa de ochiul lentilei. Play time! Si gata, sa trecem de la animalele domestice la cele… salbatice. Lake Manyara, primul nostru parc national tanzanian. Eram foarte curios cum o sa fie. Citisem mult pe blogurile altor calatori, vazusem fotografii. Insa… nimic din toate acestea nu avusese darul sa ne pregataesca cu adevarat. Pentru trecerea spre salbaticie. Ba chiar lucrurile indicau opusul la intrarea in parc. Locuri frumos pietruite, plata intrarii cu card bancar, ba chiar si wifi. Ce sa mai, “salbaticia” era undeva pierduta pe canalele Discovery. Dupa ce platim taxa de intrare, Dula ridica acoperisul Land Cruiser-ului si continuam cu viteza scazuta, pe drumeagul de pamant. Copacii se intind peste drum, umbrindu-l. Simt ca trebuei sa urmeze ceva… insa nu imi dau seama prea exact ce. Stiu insa ca senzatia de “civilizatie” s-a strecurat pe nesimtite, ramanand parca la poarta. Poate pentru asta costa asa de mult biletele la intrare? Cumva in mod miraculos lasi acolo si “jungla urbana” si ramai, cumva dezgolit, in fata unei naturi nestricate de om. Hmmm, stiu ca e o iluzie. Ca parcul asta, ca mai toate locurile ultime “salbatice” sunt de fapt asa, datorita faptului ca oamenii il protejeaza, ingaduitori. Si, de ce sa nu recunoastem, pentru ca venitul din turism este suficient de profitabil incat sa contrabalanseze castigurile din taieri/defrisari sau exploatari. Stiu. Si cu toate astea, ca intr-un film cu cinematografia geniala, nu poti sa nu faci pasul, Ca in reclama aia de la Kent, din anii 90. Faci un pas peste o linie imaginara si esti… esti acolo. Esti… aici, cu mine, intr-o lume de care oamenii s-au instrainat, o lume pe care am invatat sa o vedem ca pe un serial SF, la televizor. Haide cu mine! Primele animale pe care le intalnesti sunt, cum altfel, maimutele. O familie de babuini! Ochii iti fug insa rapid de la actiunea de pe marginea drumului la zarva din copac. Un Hornbill cu cioc argintiu se foieste pe o creanga. Iar mai incolo, pe o stanca, daca privirea-ti este suficient de agera, poti observa o soparla. (Agama roscata de stanca) Ai devenit melancolic deja? Caci eu da. Imi e dor de anii aia 90, in care reclama la Kent era minunata pentru ca nu stiam ce sunt alea tigari, insa puteam sa inteleg ce inseamna sa visezi, sa ai curaj sa faci un pas si sa fii in lumea visata de tine. O faceam doar si noi, in fiecare zi, la joaca. Si imi mai este dor de o seara fara griji in care privesc un ecran numai 40 de minute, cat tine Tele-enciclopedia (apropo, se pare ca este cea mai veche emisiune din istoria Televiziunii Romane. Mai stie cineva a cui era vocea acelei doamne, care ne tine atenti saptamana de saptamana? Sanda Taranu oare? Sper sa nu ma insel. E ciudat cum o amintire te prinde de un calcai si iti aduce copilaria langa tine. Ei dar pe Sanda nu o avem langa noi, insa il avem pe Dula, ce nu stiu cum face, insa si conduce, dar este si spotter si ghid. Pare as stie cand sa dea explicatii dar si cand sa nu spuna nimic, sa opreasca motorul si sa ne lasa trasi de calcai. Intr-un astfel de moment, intrezarim printre frunze un elefant! Primul elefant pe care il vedem fara gratii. Timid, acesta se indeparteaza rapid. Plecam si noi iar dupa putin timp, padurea as trage in laturi, lasand campia libera. Animalele stau aici mai departe de drum, mereu vigilente la miscarile din jur. struti Doi cocori africani incoronati si o antilopa gnu African sacred ibis Si pe buna dreptate. Aici… cine nu e cu ochii in patru… poate sa devina rapid parte din meniul de seara al vecinului carnivor. De la o vreme ne intalnim cu din ce in ce mai multe urme de cauciuc. Drept urmare, ne intalnim cu din ce in ce mai multe masini. Si toate par sa aiba aceeasi directie spre un punct din zare: “Balta cu hipopotami”. Noh bine, sa mergem si noi intr-acolo. Destul de repede ajungem in parcare. O parcare plina. Masini 99% la fel. Insa tururi diferite, oameni diferiti, preturi diferite. Firmele mai mari, isi etaleaza cu mandrie logo-urile atent gandite. Uhmmm DELUXE jeep I am telling you! Specially for you, I am telling you! Mda… yeah right! Amuzant este ca noi habar nu aveam cu ce firma calatoream in “safari”. Iar masina ne-o recunosteam (in lipsa stickerelor) prin faptul ca in fata era oachesa, avand un singur far de ceata. Si nici ca ne pasa. Pentru noi erau Mopoo si Dula. Doi oameni. Iar turul nostru “high class” era departe de a fi ceva planificat clar, fiind mai degraba o decizie, de la o zi la alta. So what? Eram acolo! Mopoo nu sta pe ganduri si doreste o poza pentru “reclama”. Foarte bine! Locul totusi nu cred ca are nevoie de reclama in plus. Pare destul de popular… as it is… Fiecare cu ce palarie are, fiecare cu ce aparat de fotografiat sau filmat are, toti gramada pe o pasarela de lemn, sa pozam hipopotamii. Mai ceva ca un covor rosu intr-o seara de Oscaruri. SHOOOOT! In Los Angeles, la Oscarurile adevarate nu am fost, insa parca totusi prefer “actorii” acestia. alb,negru,alb,negru…. stiu! negru alb! Black Winged Stilt. Adica piciorong? o antilopa gnu un batlan? stie cineva ce pasare este aceasta? hipo somnoros. De la mare distanta. Practic cam in orice directie intreptai aparatul foto gaseai un un personaj, la indraznet sau mai timid. grauri Mult prea repede se lasa seara si pierdem lumina. Asa ca e timpul sa ne grabim. Pana la venirea intunericului trebuie sa iesim din parc. Noi nu ne-am fi dat plecati dar, o alta regula pe care e bine sa o respecti in Africa este aceea ca seara este bine sa te prinda langa pat (sau cort?) si nu pe drumuri. Asa ca ne grabim si noi spre locul de campat, aflat la o aruncatura de bat, la inaltime. De sus aruncam o ultima privire in aceea zi spre locurile tele-enciclopediei din copilarie. Gata, e timpul de culcare. Pe maine! The post Africa.09 – Amintiri din copilarie in Lake Manyara appeared first on Micadu.ro. Sursa
  7. Pana sa ajungem in parcul national, ne prinde ora amiezii si tragem pe… stanga (in Tanzania se conduce in stil englezesc). Pe stanga, locul unde ne oprim ma face sa ma simt instantaneu relaxat. O lume, a calatorului si a calatoriilor, pe care, dupa America, nu mi-a mai iesit de sub piele. Intre palmieri gasim un restaurant ce ne aduce aminte (si el) ca suntem la tropice. Cald, pamant rosu, scaune de plastic, mancare la ceaun si oameni cu zambetul pe buze. De-a lungul peretilor reclame la diferite bauturi. Undeva pe un perete, un televizor cu ceva telenovele locale. Diferenta fata de America Centrala este ca aici nu intelegem limba. Dar asta nu e o problema majora. Aici umbra e cel mai pretios lucru si alaturi de ea zambetul oamenilor. Vine imediat si o bere rece! Uite primul avantaj al faptului ca nu e Gunnar cu noi. Un rece… avantaj… Andreea da o tura sa inspecteze actiunea din bucatarie. Doamna bucatareasa o invita sa se apropie mai mult si sa vada cam ce se invarte in ceaun. Pauza de pranz este un bun prilej sa scot din rucsac celalalt aparat primit cu imprumut de la F64.ro: un Canon 6D si un fish eye de 15mm. Deodata, liniile se curbeaza si o lume intreaga e cuprinsa de ochiul lentilei. Play time! Si gata, sa trecem de la animalele domestice la cele… salbatice. Lake Manyara, primul nostru parc national tanzanian. Eram foarte curios cum o sa fie. Citisem mult pe blogurile altor calatori, vazusem fotografii. Insa… nimic din toate acestea nu avusese darul sa ne pregataesca cu adevarat. Pentru trecerea spre salbaticie. Ba chiar lucrurile indicau opusul la intrarea in parc. Locuri frumos pietruite, plata intrarii cu card bancar, ba chiar si wifi. Ce sa mai, “salbaticia” era undeva pierduta pe canalele Discovery. Dupa ce platim taxa de intrare, Dula ridica acoperisul Land Cruiser-ului si continuam cu viteza scazuta, pe drumeagul de pamant. Copacii se intind peste drum, umbrindu-l. Simt ca trebuei sa urmeze ceva… insa nu imi dau seama prea exact ce. Stiu insa ca senzatia de “civilizatie” s-a strecurat pe nesimtite, ramanand parca la poarta. Poate pentru asta costa asa de mult biletele la intrare? Cumva in mod miraculos lasi acolo si “jungla urbana” si ramai, cumva dezgolit, in fata unei naturi nestricate de om. Hmmm, stiu ca e o iluzie. Ca parcul asta, ca mai toate locurile ultime “salbatice” sunt de fapt asa, datorita faptului ca oamenii il protejeaza, ingaduitori. Si, de ce sa nu recunoastem, pentru ca venitul din turism este suficient de profitabil incat sa contrabalanseze castigurile din taieri/defrisari sau exploatari. Stiu. Si cu toate astea, ca intr-un film cu cinematografia geniala, nu poti sa nu faci pasul, Ca in reclama aia de la Kent, din anii 90. Faci un pas peste o linie imaginara si esti… esti acolo. Esti… aici, cu mine, intr-o lume de care oamenii s-au instrainat, o lume pe care am invatat sa o vedem ca pe un serial SF, la televizor. Haide cu mine! Primele animale pe care le intalnesti sunt, cum altfel, maimutele. O familie de babuini! Ochii iti fug insa rapid de la actiunea de pe marginea drumului la zarva din copac. Un Hornbill cu cioc argintiu se foieste pe o creanga. Iar mai incolo, pe o stanca, daca privirea-ti este suficient de agera, poti observa o soparla. (Agama roscata de stanca) Ai devenit melancolic deja? Caci eu da. Imi e dor de anii aia 90, in care reclama la Kent era minunata pentru ca nu stiam ce sunt alea tigari, insa puteam sa inteleg ce inseamna sa visezi, sa ai curaj sa faci un pas si sa fii in lumea visata de tine. O faceam doar si noi, in fiecare zi, la joaca. Si imi mai este dor de o seara fara griji in care privesc un ecran numai 40 de minute, cat tine Tele-enciclopedia (apropo, se pare ca este cea mai veche emisiune din istoria Televiziunii Romane. Mai stie cineva a cui era vocea acelei doamne, care ne tine atenti saptamana de saptamana? Sanda Taranu Mariana Zaharescu (multumesc Dana R) oare? Sper sa nu ma insel. E ciudat cum o amintire te prinde de un calcai si iti aduce copilaria langa tine. Ei dar pe Sanda nu o avem langa noi, insa il avem pe Dula, ce nu stiu cum face, insa si conduce, dar este si spotter si ghid. Pare as stie cand sa dea explicatii dar si cand sa nu spuna nimic, sa opreasca motorul si sa ne lasa trasi de calcai. Intr-un astfel de moment, intrezarim printre frunze un elefant! Primul elefant pe care il vedem fara gratii. Timid, acesta se indeparteaza rapid. Plecam si noi iar dupa putin timp, padurea as trage in laturi, lasand campia libera. Animalele stau aici mai departe de drum, mereu vigilente la miscarile din jur. struti Doi cocori africani incoronati si o antilopa gnu African sacred ibis Si pe buna dreptate. Aici… cine nu e cu ochii in patru… poate sa devina rapid parte din meniul de seara al vecinului carnivor. De la o vreme ne intalnim cu din ce in ce mai multe urme de cauciuc. Drept urmare, ne intalnim cu din ce in ce mai multe masini. Si toate par sa aiba aceeasi directie spre un punct din zare: “Balta cu hipopotami”. Noh bine, sa mergem si noi intr-acolo. Destul de repede ajungem in parcare. O parcare plina. Masini 99% la fel. Insa tururi diferite, oameni diferiti, preturi diferite. Firmele mai mari, isi etaleaza cu mandrie logo-urile atent gandite. Uhmmm DELUXE jeep I am telling you! Specially for you, I am telling you! Mda… yeah right! Amuzant este ca noi habar nu aveam cu ce firma calatoream in “safari”. Iar masina ne-o recunosteam (in lipsa stickerelor) prin faptul ca in fata era oachesa, avand un singur far de ceata. Si nici ca ne pasa. Pentru noi erau Mopoo si Dula. Doi oameni. Iar turul nostru “high class” era departe de a fi ceva planificat clar, fiind mai degraba o decizie, de la o zi la alta. So what? Eram acolo! Mopoo nu sta pe ganduri si doreste o poza pentru “reclama”. Foarte bine! Locul totusi nu cred ca are nevoie de reclama in plus. Pare destul de popular… as it is… Fiecare cu ce palarie are, fiecare cu ce aparat de fotografiat sau filmat are, toti gramada pe o pasarela de lemn, sa pozam hipopotamii. Mai ceva ca un covor rosu intr-o seara de Oscaruri. SHOOOOT! In Los Angeles, la Oscarurile adevarate nu am fost, insa parca totusi prefer “actorii” acestia. alb,negru,alb,negru…. stiu! negru alb! Black Winged Stilt. Adica piciorong? o antilopa gnu un batlan? stie cineva ce pasare este aceasta? hipo somnoros. De la mare distanta. Practic cam in orice directie intreptai aparatul foto gaseai un un personaj, la indraznet sau mai timid. grauri Mult prea repede se lasa seara si pierdem lumina. Asa ca e timpul sa ne grabim. Pana la venirea intunericului trebuie sa iesim din parc. Noi nu ne-am fi dat plecati dar, o alta regula pe care e bine sa o respecti in Africa este aceea ca seara este bine sa te prinda langa pat (sau cort?) si nu pe drumuri. Asa ca ne grabim si noi spre locul de campat, aflat la o aruncatura de bat, la inaltime. De sus aruncam o ultima privire in aceea zi spre locurile tele-enciclopediei din copilarie. Gata, e timpul de culcare. Pe maine! The post Africa.09 – Amintiri din copilarie in Lake Manyara appeared first on Micadu.ro.
  8. Africa.08 – Arusha si imprejurimi

    A doua noapte in Tanzania, petrecuta in suburbiile orasului Arusha, a fost si punctul ce mai de jos al calatoriei noastre in Africa. Poate ca a fost lunga calatorie cu Osaka Classic, terminata tarziu in noapte, pe intuneric intr-un loc neasptetat, poate ca a fost adaptarea la tipul de calatorie fara a avea propriul mijloc de transport (imi era la propriu un mare dor de Gunnar si de libertatea pe care mi-o oferea). Sau poate ca a fost adaptarea “fortata” la particularitatile locurilor si a oamenilor. Nu sunt cu nasul pe sus. Vreau sa cred ca sunt destul de adaptabil. Insa recunosc, a fost destul de greu sa ma obisnuiesc cu diferentele intre ceea ce “ti se spune” si ceea ce”descoperi”. Detaliile au prea putina importanta acum, fiind in sine o poveste in toate regula, insa e suficient sa spun ca observam cum eram stresat fara voia mea de lucruri pe care oricum nu le puteam schimba si cum mici chestii care altfel nu ar fi avut importanta, nu faceau decat sa duca gandurile intr-o directie inutila. Asa ca, iata-ne pe o margine de pat, intr-o casa ce era departe de a fi ceea ce ar fi trebuit sa fie, luand prima decizie importanta a calatoriei: vom scurta turul “ghidat” si vom avea mai mult timp pe cont propriu. Si parca apele se mai limpezesc dupa aceasta decizie. Ne pregatim de culcare. Ce bine ca ne-am luat sacii de dormit de acasa si la fel, pe ultima suta de metri Andreea cumparase o plasa de tantari nou-nouta alba-alba. A doua zi a venit mohorata si rece. Ne-am trezit ca de obicei devreme caci la 8 ar fi trebuit sa plecam in “safari”. Putin timp pentru a arunca o privire in jur. OK, aici simt nevoia sa fac o prima paranteza – probabil vor mai urma cateva – despre industria “safari”-ului. Sunt desigur pareri personale si foarte… partinitoare. De origine arabica, cuvantul a fost adoptat in swahili (limba locala) si mai apoi in engleza, la sfarsitul secolului XIX. Inca inainte de a ajunge in Africa citisem ca acest cuvant si-a pierdut de mult sensul initial de “calatorie” (- in general “overland journey”). In zilele noastre, “safari” (alaturi de alte cuvinte din swahili -despre care o sa va povestesc mai tarziu) a fost efectiv devalizat de turismul de masa. Pleci jumatate de zi cu un jeep? Safari! Te dai cu autobuzul plin ochi si te opresti numai in lodge-uri de super lux? Safari! Treci strada intr-un oras din Africa? SA-FA-RI! De ce? Pentru ca asta tine la public. Turistul asta vrea sa auda! Deci intreprinzatorii locali s-au adaptat si ofera “ceea ce se cere”. Numai ca noi nu ne simteam deloc la inceputul unui “safari” ci mai degraba intr-o tura turistica de cateva zile. Asa ca am taiat din fasa incercarile “ghidului” de a ne intra in gratii cu fraze de felul “This luxury jeep…” (80% din jeep-uri sunt la fel, luxury inseamna ca functioneaza priza din masina ) sau “especially prepared for you” (asta inseamna de cele mai multe ori ca a fost curtatat dupa tura anterioara). Dar sa inchidem paranteza caci pana una alta masina (luxury sau nu) nici macar nu ajunsese (da… trecuse de 8 dar este irelevant…Osaka Classic ne invatase deja ca timpul curge altfel). O inviorare cu o galeata de apa rece si deja toate sunt mai bune, putem sa zambim unei noi zile! Ajunge si masina. Ne reintalnim cu Dula, soferul si ghidul nostru. Si gata, putem pleca! La druuum! Dincolo de orice, imi este mai bine pe drum. Fie el si sub un cer innorat. Prima oprire o facem in oras, de unde trebuie sa incarcam echipamentul de camping. Apoi la un magazin de unde luam niste provizii. Magazinul, unul dintre cele mai mari supermarket-uri din Arusha (ni se spune), este si el aparate. La intrare are paznic cu pusca la vedere (shootgun). Cu cardul nu poti sa platesti decat mergand la departamentul de informatii clienti. Si asta numai daca platesti tu taxa de 5% (asa este peste tot in Tanzania). Si… nici macar asa, caci au ramas fara conexiune dial-up. Nu-i bai, era oricum timpul sa avem si noi niste bani tanzanieni (shillingi), deci fuga peste drum la un bancomat. Ah si daca tot pomeneam la inceput de aceasta cultura a diferentei intre ceea ce este si ceea ce pare ca este… Iata inca un exemplu, din supermarket: 15 fursecuri “assorted” (=of various sorts put together)!! Ei? cele 15 fursecuri “variate” sunt 10 si sunt toate la fel. Heheee… si asta era doar un produs “sigilat” cu eticheta cu pret si cod de bare (!?!), intr-un mediu, controlat, “oficial”. Lucrurile deveneau cu adevarat “intereasnte” odata ce te aventurai pe strazi printre magazinele mici. De la cumparatul unei cartele de telefon pana la schimbul banilor sau dialogurile cu oamenii ce iti ofera sper cumparare cele mai inimaginabile lucruri (o blana!?! – afara fiind canicula), totul, totul este plin de culoare si imaginatie. Practic poti aborda lucrurile astea in 2 moduri: ori te enervezi si ramai mereu pasiv-agresiv, considerand ca are cineva ceva cu tine, ori iti dai seama ca esti pe un taram special si ca povestile aici prin viata. Si te adaptezi. Imaginatia este foarte importanta. Lumea basmelor, plina de lucruri ce par reale dar nu sunt.Si invers… plina de lucruri reale insa incredibile! Din aceeasi serie de lucruri incredibile, intr-un oras in care practic nu prea exista reguli de parcare, traficul este haotic si fiecare opreste cam pe unde vrea…. noi “reusim” sa gasim masina cu roata blocata. Nu stiu exact care a fost motivul oficial dat de “politist”, insa mi se parea halucinanta treaba. Inclusiv in fata noastra, mai aproape de intersectie, era “parcat” un carucior-remorca. In spatele nostru, peste drum de noi erau masini parcate de-a valma. Si totusi, pacostea a cazut pe soferul nostru. Care a fost, pe buna dreptate, destul de suparat. Rezolvam treaba asta si cu proviziile deja facute, mai avem inca o singura oprire de facut: Presiunea in roti si plinul la cele 2 rezervoare ale masinii. In benzinarie, lumea se relaxa. Era deja pranz si era canicula. Cand putem face acest lucru, incercam mereu sa cerem voie protagonistilor din fotografii inainte de a face “click”. De cele mai multe ori abordarea aceasta da roade si oamenii raspund pozitiv. Si de aceasta data, in Tanzania a fost la fel. Oamenii “obisnuiti” (adica nu cei care urmareau sa faca un ban de pe urma turistilor) erau binevoitori si raspundeau pozitiv. La asta a ajutat desigur si faptul ca aparatul foto Fuji Finepix X10, imprumutat de cei de la F64.ro este mult mai putin “amenintator” decat un DSLR. Iar oamenii se destind mai usor. La iesirea din oras, trecem pe langa targ. Un loc plin de culoare si zarva. Tare mi-ar fi placut sa ne oprim, macar cateva minute. Nu trece multa vreme si asezarile aglomerate lasa loc intinderilor fostelor savane. Acum triburile de masai (si nu numai, sunt peste 100 de tripuri ce vietuiesc in Tanzania) isi pasc aici vitele. De altfel am aflat ceva zile mai tarziu un lucru foarte interesant despre masai: ei se considera vacarii de drept ai… pamantului intreg. Astfel toate vacile le apartin – zic ei. Chiar au existat probleme in trecut cand masaii erau acuzati ca ar fi furat vaci din alte sate, ei aparandu-se spunand ca nu pot fura ceea ce este deja al lor. “Daca ar ajunge in Romania, ar considera ca si toate vacile de acolo sunt ale lor” imi spunea cu un zambet un om al locului. “hmmm, ma tem ca ar avea concurenta serioasa daca ar veni la noi” ma gandesc eu, insa nu ii mai explic omului ce si cum… Masaii pot avea mai multe neveste. Iar daca esti un masai mai important (sau avut) poti avea chiar foarte multe neveste… De pilda seful de trib al masailor are un sat intreg, numai al lui. Al lui, al nevestelor sale nenumarate si al odraslelor sale. Au chiar si propria scoala. Oare cum se striga acolo catalogul? Toti copiii au acelasi nume de familie… Peisajul se schimba mereu. Iar unele imagini ne aduc aminte de o alta lume, din America Centrala. Ne apropiem de primul parc national pe care il vom vizita, Lake Manyara. Despre aceasta experienta insa… intr-o alta zi! The post Africa.08 – Arusha si imprejurimi appeared first on Micadu.ro. Sursa
  9. Africa.08 – Arusha si imprejurimi

    A doua noapte in Tanzania, petrecuta in suburbiile orasului Arusha, a fost si punctul cel mai de jos al calatoriei noastre in Africa. Poate ca a fost lunga calatorie cu Osaka Classic, terminata tarziu in noapte, pe intuneric intr-un loc neasteptat, poate ca a fost adaptarea la tipul de calatorie fara a avea propriul mijloc de transport (imi era la propriu un mare dor de Gunnar si de libertatea pe care mi-o oferea). Sau poate ca a fost adaptarea “fortata” la particularitatile locurilor si oamenilor. Nu sunt cu nasul pe sus. Vreau sa cred ca sunt destul de adaptabil. Insa recunosc, a fost destul de greu sa ma obisnuiesc cu diferentele intre ceea ce “ti se spune” si ceea ce “descoperi”. Detaliile au prea putina importanta acum, fiind in sine o poveste in toate regula, insa e suficient sa spun ca observam cum eram stresat fara voia mea de lucruri pe care oricum nu le puteam schimba si cum mici chestii care altfel nu ar fi avut importanta, nu faceau decat sa duca gandurile intr-o directie inutila. Asa ca, iata-ne pe o margine de pat, intr-o casa ce era departe de a fi ceea ce ar fi trebuit sa fie, luand prima decizie importanta a calatoriei: vom scurta turul “ghidat” si vom avea mai mult timp pe cont propriu. Si parca apele se mai limpezesc dupa aceasta decizie. Ne pregatim de culcare. Ce bine ca ne-am luat sacii de dormit de acasa si la fel, pe ultima suta de metri, Andreea cumparase o plasa de tantari nou- nouta, alba- alba. A doua zi a venit mohorata si rece. Ne-am trezit ca de obicei devreme caci la 8 ar fi trebuit sa plecam in “safari”. Putin timp pentru a arunca o privire in jur. OK, aici simt nevoia sa fac o prima paranteza – probabil vor mai urma cateva – despre industria “safari” -ului. Sunt desigur pareri personale si foarte… partinitoare. De origine arabica, cuvantul a fost adoptat in swahili (limba locala) si mai apoi in engleza, la sfarsitul secolului XIX. Inca inainte de a ajunge in Africa citisem ca acest cuvant si-a pierdut de mult sensul initial de “calatorie” (- in general “overland journey”). In zilele noastre, “safari” (alaturi de alte cuvinte din swahili -despre care o sa va povestesc mai tarziu), a fost efectiv devalizat de turismul de masa. Pleci jumatate de zi cu un jeep? Safari! Te dai cu autobuzul plin ochi si te opresti numai in lodge-uri de super lux? Safari! Treci strada intr-un oras din Africa? SA-FA-RI! De ce? Pentru ca asta tine la public. Turistul asta vrea sa auda! Deci intreprinzatorii locali s-au adaptat si ofera “ceea ce se cere”. Numai ca noi nu ne simteam deloc la inceputul unui “safari” ci mai degraba intr-o tura turistica de cateva zile. Asa ca am taiat din fasa incercarile “ghidului” de a ne intra in gratii cu fraze de felul “This luxury jeep…” (80% din jeep-uri sunt la fel, luxury inseamna ca functioneaza priza din masina ) sau “especially prepared for you” (asta inseamna de cele mai multe ori ca a fost curatat dupa tura anterioara). Dar sa inchidem paranteza caci, pana una alta, masina (luxury sau nu) nici macar nu ajunsese (da… trecuse de 8 dar este irelevant…Osaka Classic ne invatase deja ca timpul curge altfel). O inviorare cu o galeata de apa rece si deja toate sunt mai bune, putem sa zambim unei noi zile! Ajunge si masina. Ne reintalnim cu Dula, soferul si ghidul nostru. Si gata, putem pleca! La druuum! Dincolo de orice, imi este mai bine pe drum. Fie el si sub un cer innorat. Prima oprire o facem in oras, de unde trebuie sa incarcam echipamentul de camping. Apoi la un magazin de unde luam niste provizii. Magazinul, unul dintre cele mai mari supermarket-uri din Arusha (ni se spune), este si el aparate. La intrare are paznic cu pusca la vedere (shootgun). Cu cardul nu poti sa platesti decat mergand la departamentul de informatii clienti. Si asta numai daca platesti tu taxa de 5% (asa este peste tot in Tanzania). Si… nici macar asa, caci au ramas fara conexiune dial-up. Nu-i bai, era oricum timpul sa avem si noi niste bani tanzanieni (shillingi), deci fuga peste drum la un bancomat. Ah si daca tot pomeneam la inceput de aceasta cultura a diferentei intre ceea ce este si ceea ce pare ca este… Iata inca un exemplu, din supermarket: 15 fursecuri “assorted” (= of various sorts put together)!! Ei? cele 15 fursecuri “variate” sunt 10 si sunt toate la fel. Heheee… si asta era doar un produs “sigilat” cu eticheta cu pret si cod de bare (!?!), intr-un mediu, controlat, “oficial”. Lucrurile deveneau cu adevarat “interesante” odata ce te aventurai pe strazi printre magazinele mici. De la cumparatul unei cartele de telefon, pana la schimbul banilor sau dialogurile cu oamenii ce iti ofera spre cumparare cele mai inimaginabile lucruri (o blana!?! – afara fiind canicula), totul, totul este plin de culoare si imaginatie. Practic poti aborda lucrurile astea in 2 moduri: ori te enervezi si ramai mereu pasiv-agresiv, considerand ca are cineva ceva cu tine, ori iti dai seama ca esti pe un taram special si ca povestile aici prind viata. Si te adaptezi. Imaginatia este foarte importanta. Lumea basmelor, plina de lucruri ce par reale dar nu sunt. Si invers… plina de lucruri reale insa incredibile! Din aceeasi serie de lucruri incredibile, intr-un oras in care practic nu prea exista reguli de parcare, traficul este haotic si fiecare opreste cam pe unde vrea…. noi “reusim” sa gasim masina cu roata blocata. Nu stiu exact care a fost motivul oficial dat de “politist”, insa mi se parea halucinanta treaba. Inclusiv in fata noastra, mai aproape de intersectie, era “parcat” un carucior-remorca. In spatele nostru, peste drum de noi erau masini parcate de-a valma. Si totusi, pacostea a cazut pe soferul nostru. Care a fost, pe buna dreptate, destul de suparat. Rezolvam treaba asta si, cu proviziile deja facute, mai avem inca o singura oprire de facut: Presiunea in roti si plinul la cele 2 rezervoare ale masinii. In benzinarie, lumea se relaxa. Era deja pranz si era canicula. Cand putem face acest lucru, incercam mereu sa cerem voie protagonistilor din fotografii inainte de a face “click”. De cele mai multe ori abordarea aceasta da roade si oamenii raspund pozitiv. Si de aceasta data, in Tanzania a fost la fel. Oamenii “obisnuiti” (adica nu cei care urmareau sa faca un ban de pe urma turistilor) erau binevoitori si raspundeau pozitiv. La asta a ajutat desigur si faptul ca aparatul foto Fuji Finepix X10, imprumutat de cei de la F64.ro este mult mai putin “amenintator” decat un DSLR. Iar oamenii se destind mai usor. La iesirea din oras, trecem pe langa targ. Un loc plin de culoare si zarva. Tare mi-ar fi placut sa ne oprim, macar cateva minute. Nu trece multa vreme si asezarile aglomerate lasa loc intinderilor fostelor savane. Acum triburile de masai (si nu numai, sunt peste 100 de tripuri ce vietuiesc in Tanzania) isi pasc aici vitele. De altfel, am aflat ceva zile mai tarziu un lucru foarte interesant despre masai: ei se considera vacarii de drept ai… pamantului intreg. Astfel toate vacile le apartin – zic ei. Chiar au existat probleme in trecut cand masaii erau acuzati ca ar fi furat vaci din alte sate, ei aparandu-se spunand ca nu pot fura ceea ce este deja al lor. “Daca ar ajunge in Romania, ar considera ca si toate vacile de acolo sunt ale lor” imi spunea cu un zambet un om al locului. “hmmm, ma tem ca ar avea concurenta serioasa daca ar veni la noi” ma gandesc eu, insa nu ii mai explic omului ce si cum… Masaii pot avea mai multe neveste. Iar daca esti un masai mai important (sau avut) poti avea chiar foarte multe neveste… De pilda seful de trib al masailor are un sat intreg, numai al lui. Al lui, al nevestelor sale nenumarate si al odraslelor sale. Au chiar si propria scoala. Oare cum se striga acolo catalogul? Toti copiii au acelasi nume de familie… Peisajul se schimba mereu. Iar unele imagini ne aduc aminte de o alta lume, din America Centrala. Ne apropiem de primul parc national pe care il vom vizita, Lake Manyara. Despre aceasta experienta insa… intr-o alta zi! The post Africa.08 – Arusha si imprejurimi appeared first on Micadu.ro.
  10. Africa.07 – Osaka Classic

    Prima noapte petrecuta in Tanzania avea sa fie una foarte scurta. Abia adormiti pe la 3 AM, aveam sa auzim alarmele telefoanelor nu mult dupa ora 6 AM. Eram noi obositi insa aveam un autobuz de prins. Destinatia? Arusha, orasul unde vrei sa te afli daca iti doresti sa vizitezi parcurile nationale din nordul Tanzaniei. Abia facem ochi si la iesirea din camera (pe care asa cum spuneam, ne-o imprumutase Alfred) si dam de gazdele noastre ce erau deja “up-and-running”. Ziua incepe devreme aici. Cunoastem toata familia si suntem invitati la masa. Banane prajite, orez si o cana de cacao (in loc de cafea) si suntem gata de drum. Noi suntem gata de drum insa…nimeni din casa nu parea ca se grabeste. Ma uit la ceas, este deja 6:30 (autobuzul stiam ca e la 7) si totusi nimeni pare ca nu se activeaza. Intreb asa, pe ocolite, daca autogara este departe, daca avem timp… Avem timp se pare. Si mai intarziem putin ca sa evitam traficul tipic de dimineata (se pare ca este intre 6 si 7) aflam noi. Buuun, nu imi fac probleme mari, avem ghid, avem prieteni care stiu bine cum merg lucrurile, suntem deci in maini bune. Cata vreme ajungem la autogara in timp util, nu e bai, asteptam. Cand plecam in cele din urma din casa pe la 7:30, imi era deja clar ca bus-ul de ora 7 este pierdut (habar nu aveam eu cum stau lucrurile acolo…). Totusi era bine ca ne miscam. Mai putin bine era ca nu prea reusiseram sa evitam nici un trafic.Strazile erau pline. Cu masini. Cu biciclete. Cu oameni. Cu animale. Cu tarabe. Cu… orice. Nici chiar ploaia ce a venit la un moment dat pe nesimtite si a plecat la fel de repede, nici macar ploaia nu parea ca poate mai elibra strazile. Lumea se ascundea pe unde putea, dar “business-ul” merge inainte. Toata forfota aceasta ma trimite usor cu gandul la pietele din America Centrala. Pe nesimtite, ma cuprinde un sentiment cald si zambesc. Nu stiu exact, nu am un motiv anume. Insa dupa aterizarea putin dubioase si primul contact -intunecat la propriu- cu Tanzania, acum, iata, locurile prindeau culoare, prindeau viata. Era dimineata, o noua zi iar noi eram gata de drum. Zambesc si gazdele noastre, ce ne povestec vrute si nevrute despre viata in Tanzania si in Dar in particular. Dupa 2 detour-uri prin oras, ajungem la autogara putin inainte de 10. Imediat ce ajungem, desi aveam 2 oameni langa noi ce erau clar din partea locului, suntem asaltati oricum de tot felul de prestatori de servicii. -Vrei sa iti car bagajele? Hai ca le duc eu. -Vrei un taxi? Cum nu vrei un taxi? -Hai urca in aubozul asta merge la Iringa! (Iringa este un oras aflat intr-o directie aproape opusa fata de Arusha) Faptul ca spuneam “Arusha Arusha” si “No no thank you” parea sa nu aiba nici o influenta asupra oamenilor ce insistau sa te urci in alte bus-uri parcate catre tot felul de alte directii. Veneau pur si simplu si iti incercau sa iti ia bagajele si sa le puna in autobuzul pe care incercau sa il umple. Daca erai mai slab de inger sau neatent… puteai la fel de bine sa pleci intr-o calatorie spre sud desi tu initial iti doreai sa mergi spre nord. Noi insa ne tinem pe pozitii. I spun Andreei sa treaca in fata mea si continuam printre oameni, urmarindu-i pe Alfred si Mopoo. Ajuns la autobuzul corect, aveam sa primesc prima lectia despre calatoriile in acest colt de lume: (prima dintr-un lung sir de lectii): “Plecam cand suntem plini”. Ora de plecare scrisa in orar (asta daca este un orar), este oarecum informativa si se poate traduce prin: “atunci am pleca daca o sa fim plini. Altfel, o sa mai asteptam putin”. Dar uite, lucrurile sunt ordonate asa nu degeaba caci noi sarim la ora 10:30 in cursa de Osaka Classic cu destinatia Arusha. Pe lateral, cu litere mari si rosii era scris numele papei, in engleza: “Pope Francis”. Nu stiu la ce ora ar fi trebuit sa place, insa stiu ca am ocupat ultimele 3 scaune libere(Andreea, eu si Mopoo) iar dupa asta ne-am si pus in miscare. Avandu-l si pe papa cu noi, auspiciile nu puteau sa fie altfel decat foarte bune! Si gata, iata-ne pus in miscare. Avem bilete in spate si incercam sa ne strecuram printre lumea inghesuita, copii, bagaje si sacose. Totusi asta era o cursa pe distanta lunga si nivelul nu era chiar basic. Exista conceptul de bilet si cel putin cei plecati din Dar aveau bilet (cu loc). Faptul ca pe drum au mai fost luati tot felul de oameni care nu mai aveau loc si erau nevoiti sa se aseze care cum puteau a fost un bonus. Exista si notiunea de aerconditionat, adica masina avea asa ceva. Acesta nu mai functiona probabil de multa vreme insa faptul ca odata existase, era o dovada clara ca autobuzul nostru nu era high-class. Bagajele erau puse si in compartimentele speciale (nu doar imprastiate peste tot). In plus exista si un televizor la care, foarte repede dupa plecare a inceput sa ruleze un fel de telenovela tanzaniana cu 2-3 actori care tot tipau (boxele erau date la maxim). Toate astea dovedeau faptul ca autobuzul nostru nu era unul de rand. Rooaaaad triiiip!!! gandesc zambind si imi pregatesc aparatul foto! Din pacate Dar Es Salaam ne spune la revedere cenusiu si mohorat, cu stropi de ploaie. Din fericire admosfera aceasta mohorata nu parea sa se rasfranga si in randul calatorilor. Colegii nostri de drum erau veseli. Unii ne priveau curiosi, cu atentie (eram singurii albi din autocar). Probabil ca nu erau obisnuiti cu turisti in autobuzul lor. Toti erau insa zambitori si politicosi. Calatoria ar fi trebuit sa dureze in jur de 8 ore. Insa dupa a 5 oprire in “statiile” din satuce, ne era si noua din ce in ce mai clar ca nu aveam cum sa facem atat de putin. Si iata ca invatam o a doua lectie despre calatoriile in Africa: timpul (cel exact, de pe ceas) este orientativ. O calatorie de 8 ore inseamna de fapt o calatorie de o zi. Astfel daca cumva la orice moment al calatoriei autobuzul nu mai este plin ochi, opreste intr-un mic satuc si aplica regula numarul 1 (vezi mai sus). Nu ma deranjeaza deloc opririle. Mai toate sunt pline de viata si culoare caci in timpul acestor opriri, poti observa cum se porneste o cursa nebuna a vanzatorilor aflati jos, sa iti ofere si sa iti vanda ce nici macar nu stiai ca iti doresti. De la tot felul de dulciuri, bauturi si mancare, pana la saci de ceapa, fructe si chiar cauciucuri. Toate tranzactiile se fac “peste geam”, in putinele minunte cat autocarul este oprit. Concurenta este mare iar metodele de marketing trebuie sa fie agresive. Se bate in geam, se striga (mai tare decat vecinul), se ridica tavile cu exponate! Si lumea cumpara! tot! De la painea invelita in plastic pana la sacii de ceapa, ce sunt transferati prin geamul autocarului si aruncati neceremonios pe sub scaune. Noi ne uitam fascinati la spectacol si rezistam cu greu sa nu ne luam si noi o creanga de banane. Macar aia nu era invelita in plastic. Si apropo de plastic, vedem si aici, in Tanzania, urmele “civilizatiei” dezvoltate, importata repede si fara cap, urme atat de vizibile si in America de Sud si America Centrala. Dar sa speram ca plasticul asta era adunat mai degraba pentru reciclat. In fine, sa fim optimisti. Cu capul sprijinit de fereastra incerc sa adorm, privind peisajul ce se scurge dincolo de geamul fara cheder. Somnul insa nu vine. Picioarele stau chircite intr-o pozitie incomoda. Iar telenovela tanzaniana (cred ca deja al 3-lea episod) continua sa urle in difuzoare. Andreea merge in fata la sofer, sa intrebe cam cat mai avem din drum. Si cu ocazia asta am aflat a treia lectie despre timp si calatoriile de aici: cand ti se spune ca “mai este putin si ajungem”, asta poate sa insemne ca o sa ajungi fie in cateva minute fie in cateva ore. Noua de fapt ni s-a spus ca mai avem o ora si ajungem. Am ajuns dupa inca doua ore (peste cele 9 trecute deja de la plecarea din Dar). Afara era deja noapte si cladirile din Arusha pareau ca se pregateau de culcare. Al doilea oras din Tanzania si a doua “venire” pe intuneric. Nu imi place deloc obiceiul asta. Caci ncalcam o regula de baza pe care o aveam: “nu calatorii noaptea”. Insa de data asta nu eram singuri si nici pe Gunnar. Eram cu un localnic si eram intr-un autobuz. Si drumul, desi lung, ne-a pus aproape de realitatea locului. Am invatat mult mai repede lucruri la care altfel, poate ca “turisti”, nu am fi fost expusi. Simteam ca vroiam mai mult si de abia asteptam sa plecam in parcurile naturale. Insa deocamdata, eram bucuros ca puteam sa cobor din autobuzul inghesuit, dupa 11 ore de calatorie. La revedere Osaka Classic. Sincer, nu cred ca o sa imi fie dor de tine! O parte din fotografii au fost facute cu un Fuji Finepix X10, multumita prietenilor de la F64.ro. Daca vreti sa aflati ce mai este nou in domeniul fotografic, dati un click pe logo-ul din dreapta. The post Africa.07 – Osaka Classic appeared first on Micadu.ro. Sursa
  11. Africa.07 – Osaka Classic

    Prima noapte petrecuta in Tanzania avea sa fie una foarte scurta. Abia adormiti pe la 3 AM, aveam sa auzim alarmele telefoanelor nu mult dupa ora 6 AM. Eram noi obositi insa aveam un autobuz de prins. Destinatia? Arusha, orasul unde vrei sa te afli daca iti doresti sa vizitezi parcurile nationale din nordul Tanzaniei. Abia facem ochi si la iesirea din camera (pe care asa cum spuneam, ne-o imprumutase Alfred) si dam de gazdele noastre ce erau deja “up-and-running”. Ziua incepe devreme aici. Cunoastem toata familia si suntem invitati la masa. Banane prajite, orez si o cana de cacao (in loc de cafea) si suntem gata de drum. Noi suntem gata de drum insa…nimeni din casa nu parea ca se grabeste. Ma uit la ceas, este deja 6:30 (autobuzul stiam ca e la 7) si totusi nimeni pare ca nu se activeaza. Intreb asa, pe ocolite, daca autogara este departe, daca avem timp… Avem timp se pare. Si mai intarziem putin ca sa evitam traficul tipic de dimineata (se pare ca este intre 6 si 7) aflam noi. Buuun, nu imi fac probleme mari, avem ghid, avem prieteni care stiu bine cum merg lucrurile, suntem deci in maini bune. Cata vreme ajungem la autogara in timp util, nu e bai, asteptam. Cand plecam in cele din urma din casa pe la 7:30, imi era deja clar ca bus-ul de ora 7 este pierdut (habar nu aveam eu cum stau lucrurile acolo…). Totusi era bine ca ne miscam. Mai putin bine era ca nu prea reusiseram sa evitam nici un trafic.Strazile erau pline. Cu masini. Cu biciclete. Cu oameni. Cu animale. Cu tarabe. Cu… orice. Nici chiar ploaia ce a venit la un moment dat pe nesimtite si a plecat la fel de repede, nu parea ca mai poate elibra strazile. Lumea se ascundea pe unde putea, dar “business-ul” merge inainte. Toata forfota aceasta ma trimite usor cu gandul la pietele din America Centrala. Pe nesimtite, ma cuprinde un sentiment cald si zambesc. Nu stiu exact, nu am un motiv anume. Insa dupa aterizarea putin dubioasa si primul contact -intunecat la propriu- cu Tanzania, acum, iata, locurile prindeau culoare, prindeau viata. Era dimineata, o noua zi iar noi eram gata de drum. Zambesc si gazdele noastre, ce ne povestec vrute si nevrute despre viata in Tanzania si in Dar in particular. Dupa 2 detour-uri prin oras, ajungem la autogara putin inainte de 10. Imediat ce ajungem, desi aveam 2 oameni langa noi ce erau clar din partea locului, suntem asaltati oricum de tot felul de prestatori de servicii. -Vrei sa iti car bagajele? Hai ca le duc eu. -Vrei un taxi? Cum nu vrei un taxi? -Hai urca in aubozul asta merge la Iringa! (Iringa este un oras aflat intr-o directie aproape opusa fata de Arusha) Faptul ca spuneam “Arusha, Arusha” si “No, no, thank you” parea sa nu aiba nici o influenta asupra oamenilor ce insistau sa te urci in alte bus-uri parcate catre tot felul de alte directii. Veneau pur si simplu si iti incercau sa iti ia bagajele si sa le puna in autobuzul pe care incercau sa il umple. Daca erai mai slab de inger sau neatent… puteai la fel de bine sa pleci intr-o calatorie spre sud desi tu initial iti doreai sa mergi spre nord. Noi insa ne tinem pe pozitii. Ii spun Andreei sa treaca in fata mea si continuam printre oameni, urmarindu-i pe Alfred si Mopoo. Ajuns la autobuzul corect, aveam sa primesc prima lectia despre calatoriile in acest colt de lume (prima dintr-un lung sir de lectii): “Plecam cand suntem plini”. Ora de plecare scrisa in orar (asta daca este un orar), este oarecum informativa si se poate traduce prin: “atunci am pleca daca o sa fim plini. Altfel, o sa mai asteptam putin”. Dar uite, lucrurile sunt ordonate asa nu degeaba caci noi sarim la ora 10:30 in cursa de Osaka Classic cu destinatia Arusha. Pe lateral, cu litere mari si rosii era scris numele papei, in engleza: “Pope Francis”. Nu stiu la ce ora ar fi trebuit sa place, insa stiu ca am ocupat ultimele 3 scaune libere (Andreea, eu si Mopoo) iar dupa asta ne-am si pus in miscare. Avandu-l si pe papa cu noi, auspiciile nu puteau sa fie altfel decat foarte bune! Si gata, iata-ne pus in miscare. Avem bilete in spate si incercam sa ne strecuram printre lumea inghesuita, copii, bagaje si sacose. Totusi asta era o cursa pe distanta lunga si nivelul nu era chiar basic. Exista conceptul de bilet si cel putin cei plecati din Dar aveau bilet (cu loc). Faptul ca pe drum au mai fost luati tot felul de oameni care nu mai aveau loc si erau nevoiti sa se aseze care cum puteau a fost un bonus. Exista si notiunea de aer conditionat, adica masina avea asa ceva. Acesta nu mai functiona probabil de multa vreme insa faptul ca odata existase, era o dovada clara ca autobuzul nostru era high-class. Bagajele erau puse si in compartimentele speciale (nu doar imprastiate peste tot). In plus exista si un televizor la care, foarte repede dupa plecare a inceput sa ruleze un fel de telenovela tanzaniana cu 2-3 actori care tot tipau (boxele erau date la maxim). Toate astea dovedeau faptul ca autobuzul nostru nu era unul de rand. Rooaaaad triiiip!!! gandesc zambind si imi pregatesc aparatul foto! Din pacate Dar Es Salaam ne spune la revedere cenusiu si mohorat, cu stropi de ploaie. Din fericire atmosfera aceasta mohorata nu parea sa se rasfranga si in randul calatorilor. Colegii nostri de drum erau veseli. Unii ne priveau curiosi, cu atentie (eram singurii albi din autocar). Probabil ca nu erau obisnuiti cu turisti in autobuzul lor. Toti erau insa zambitori si politicosi. Calatoria ar fi trebuit sa dureze in jur de 8 ore. Insa dupa a 5-a oprire in “statiile” din satuce, ne era si noua din ce in ce mai clar ca nu aveam cum sa facem atat de putin. Si iata ca invatam o a doua lectie despre calatoriile in Africa: timpul (cel exact, de pe ceas) este orientativ. O calatorie de 8 ore inseamna de fapt o calatorie de o zi. Astfel, daca cumva la orice moment al calatoriei autobuzul nu mai este plin ochi, opreste intr-un mic satuc si aplica regula numarul 1 (vezi mai sus). Nu ma deranjeaza deloc opririle. Mai toate sunt pline de viata si culoare caci in timpul acestor opriri, poti observa cum se porneste o cursa nebuna a vanzatorilor aflati jos, sa iti ofere si sa iti vanda ce nici macar nu stiai ca iti doresti. De la tot felul de dulciuri, bauturi si mancare, pana la saci de ceapa, fructe si chiar cauciucuri. Toate tranzactiile se fac “peste geam”, in putinele minute cat autocarul este oprit. Concurenta este mare iar metodele de marketing trebuie sa fie agresive. Se bate in geam, se striga (mai tare decat vecinul), se ridica tavile cu exponate! Si lumea cumpara! tot! De la painea invelita in plastic pana la sacii de ceapa, ce sunt transferati prin geamul autocarului si aruncati neceremonios pe sub scaune. Noi ne uitam fascinati la spectacol si rezistam cu greu sa nu ne luam si noi o creanga de banane. Macar nu era invelita in plastic. Si apropo de plastic, vedem si aici, in Tanzania, urmele “civilizatiei” dezvoltate, importata repede si fara cap, urme atat de vizibile si in America de Sud si America Centrala. Dar sa speram ca plasticul asta era adunat mai degraba pentru reciclat. In fine, sa fim optimisti. Cu capul sprijinit de fereastra incerc sa adorm, privind peisajul ce se scurge dincolo de geamul fara cheder. Somnul insa nu vine. Picioarele stau chircite intr-o pozitie incomoda. Iar telenovela tanzaniana (cred ca deja al 3-lea episod) continua sa urle in difuzoare. Andreea merge in fata la sofer, sa intrebe cam cat mai avem din drum. Si cu ocazia asta am aflat a treia lectie despre timp si calatoriile de aici: cand ti se spune ca “mai este putin si ajungem”, asta poate sa insemne ca o sa ajungi fie in cateva minute fie in cateva ore. Noua de fapt ni s-a spus ca mai avem o ora si ajungem. Am ajuns dupa inca doua ore (peste cele 9 trecute deja de la plecarea din Dar). Afara era deja noapte si cladirile din Arusha pareau ca se pregateau de culcare. Al doilea oras din Tanzania si a doua “venire” pe intuneric. Nu imi place deloc obiceiul asta. Caci incalcam o regula de baza pe care o aveam: “nu calatorii noaptea”. Insa de data asta nu eram singuri si nici pe Gunnar. Eram cu un localnic si eram intr-un autobuz. Si drumul, desi lung, ne-a pus aproape de realitatea locului. Am invatat mult mai repede lucruri la care altfel, poate ca “turisti”, nu am fi fost expusi. Simteam ca vroiam mai mult si de abia asteptam sa plecam in parcurile naturale. Insa deocamdata, eram bucuros ca puteam sa cobor din autobuzul inghesuit, dupa 11 ore de calatorie. La revedere, Osaka Classic. Sincer, nu cred ca o sa imi fie dor de tine! O parte din fotografii au fost facute cu un Fuji Finepix X10, multumita prietenilor de la F64.ro. Daca vreti sa aflati ce mai este nou in domeniul fotografic, dati un click pe logo-ul din dreapta. The post Africa.07 – Osaka Classic appeared first on Micadu.ro.
  12. Africa.06 – Primii pasi

    Cu iarna pe urme, simt ca este momentul sa plec, macar cu gandul si cu povestea spre tari mai calde. E drept, in ordinea fireasca a lucrurilor, ar trebui sa scriu despre cele doua frumoase zile petrecute in Istanbul, inainte de a ne urca in avion, cu directia Tanzania. Insa Istanbulul ar merita un loc aparte, special pentru el. Lasam deci pentru mai tarziu aceasta istorioara si ne trezim, somnorosi intr-o zi de luni, o luni in care nu ne pregateam pentru o noua saptamana de serviciu ci pentru a cunoaste un nou continent: Africa. “Dar ce cunoastere?” ma gandesc in timp ce ma dau jos din pat, trezit mai degraba de lumina de afara – caci alarma la telefon nu am avut. O sa avem numai 2 saptamani, ce asta e timp sa cunosti un crampei de lume? Si totusi... sa vedem ce se poate face. Atat avem concediu, macar sa il folosim la maxim”… imi continuau gandurile, instalandu-se incet in mine o senzatie de graba, de precipitare. Patesc uneori asa, cand simt ca am de facut multe si timpul este strans. Defect profesional. Habar nu aveam eu ca in acel timp limitat pe care aveam sa il petrecem pe in Tanzania, Africa avea sa ne invete un alt timp… Insa pana una alta, ma linisteste mesajul pe care il gasesc de la Basar, pe masa din bucatarie, alaturi de un pahar de ceai turcesc: “Have a nice flight! Have a great trip Don’t get eaten by the lions, they are not like Çitir (Çitir este pisica lui Basar, foarte salbatica si ea). Come back in one piece, pe curand! Love, Basar” Si uite asa… precipitarea si graba imi dispar. Avem timp pentru tot… cata vreme sunt astfel de oameni in jurul nostru, o sa avem timp pentru tot. Pentru tot ce este important cel putin… Ne intindem deci pana dincolo de dupa-amiaza cu pregatirile si intr-un final plecam spre Aeroportul Ataturk pe un traseau ce avea sa implice: o calatorie cu autobuzul, apoi una cu metroul, urmata de un funicular pentru a ajunge la un tramvai. Dupa inca aproape 1 ora cu tramvaiul am schimbat cu un tren/metrou de suprafata. Si gata, iata-ne in terminal. Primul semn de intrebare a aparut atunci cand am vazut avionul ce avea sa ne duca spre Dar Es Salaam: un Boeing 737. Adica nici mai mult nici mai putin decat avionasul cu care obisnuiam eu sa zbor pe ruta Bucuresti – Istanbul si Istanbul – Ankara. Numai ca alea erau zboruri de 50-60 de minute. Asta urma sa fie un zbor de 7 ore si ceva. E ca si cum ai trece Atlanticul cu el. Andreea il boteaza pe loc (si desigur fara nici o baza tehnica) “Elicopter”. Hmmm, bine sa speram ca are destul combustibil sa ne duca la destinatie (avea, era versiunea ER – extended range). Oricum nu e ca si cum am putea alege, sa urcam deci. Cu un pahar de suc si un apus de soare vazut prin hublou, orice indoiala ca vom ajunge cu bine se risipeste. La revedere Istanbul, la revedere Europa! Adorm tarziu… cand sub noi se vad luminile de pe malurile Nilului iar in departare fulgere de furtuna, probabil spre Sudan. Sunt trezit brusc de vocea capitanului care spune ceva in turceste. Nu inteleg ce spune. Ma uit pe geam si totul e scufundat in intuneric. Dar iata, capitanul repeta si in engleza: ne apropiem de punctul final al aceste calatorii, sa ne pregatim de aterizare. Ma mai uit o data pe geam. Unde e orasul? Cateva becuri albe sunt imprastiate peste intuneric, dand de stire ca acolo sunt case. Dar strazile, unde sunt strazile luminate care, vazute de sus, seamana cu serpi de foc ce isi fac loc printre asezari. Hmmm… avionul se mai roteste de cateva ori si aterizeaza hotarat. Am ajuns totusi, suntem in Dar. Aeroportul este mic si ajungem imediat la pasapoarte. Cu atat mai repede cu cat romanii nu au nevoie de viza pentru a intra in Tanzania, deci putem trece peste ghiseele din aeroport unde se acorda vize fara sa clipim. Formalitatile vamale nu aduc nimic neobisnuit, atat doar poate ca dupa ce trecem de zona verificat pasapoarte si suntem stampilati oficial in Tanzania… ajungem in zona unde se asteapta bagajele. Iar odata ajunsi acolo ne cam dam seama ca am vrea sa mergem la toaleta dupa 7 ore in avion. Ne uitam in jur si nu vedem nici un astfel de semn. Eh, acum e acum. Eu decid ca pot sa mai astept. Andreea insa merge sa intrebe o tanti gardian cam unde ar fi pe aproape locul fericirii. Se intoarce putin descumpanita la mine: – “Mi-a zis ca e pe culoarul ce duce la pasapoarte” – “Pai noi tocmai am trecut de pasapoarte” – “Da, mi-a zis sa trec inapoi si sa ma duc la baie” Si uite asa, de abia intrati in Tanzania, iesim frumos trecand “linia” pasapoartelor, pentru un shushu. La intoarcere ma asteptam sa fim luati la intrebari de tanti de la pasapoarte insa nu a fost asa. Nici nu a ridicat o spranceana cand ne-am strecurat, cu rucsacii in spate, printre cei care stateau la coada. Mi se parea amuzant. Ma si vedeam dand explicatii “nu nu, noi avem deja stampila in pasaport. Da, ne-ati verificat si in calculator. Da… eee… pai am trecut inapoi… stiti dumneavoastra… e limpede de ce!” Ajungem inapoi in zona bagajelor, la timp sa ne recuperam cele 2 genti albe Kappa. Cine a zis ca sunt bune numai cand calatoresti cu motocicleta? Hehe… deja imi era dor de Gunnar. Bun si pana aici lucrurile aratau oarecum normal pentru o vacanta obisnuita. Insa mai departe… Eh, obisnuit este poate sa mergi la o camera de hotel. Fiind vorba de o tara mai exotica, poate sa te si astepte cineva la aeroport, cu o placuta cu numele tau pe ea si cu un zambet linistitor ca o sa aiba grija de tine. Ei, nu era si cazul nostru. Noi urma sa fim intampinati la aeroport de contacul nostru gasit pe CouchSurfing, Mopoo. El avea sa ne fie ghid si promisese ca ne va astepta la aeroport. L-am intrebat cum o sa il recunoastem. “O sa am o camasa cu un sarpe boa pe ea”. Ah, bun. Nu-mi fac griji atunci. Si intr-adevar facem cunostinta cu Mopoo care era acolo, in zona de asteptare a aeroportului. Camasa era intr-adevar cu motive “piele de sarpe”, iar zambetul era pe fata, la locul lui. Bun, primul pas este facut. Chiar nu mi-a fi dorit sa caut un taxi la 2:30 noaptea intr-o tara cu totul noua. Am zis ca imi era dor de Gunnar, cu care puteam sa merg unde vroiam, cand vroiam? O sa ma tot repet eu legat de asta… deci sa fiu iertat. In lipsa de Gunnar, planul era sa luam un autobuz din Dar Es Salaam pana in Arusha, in nordul tarii, pret de vreo 600 si ceva de kilometri si cateva ore bune de calatorit. La masina, in parcarea aeroportului, ii cunoastem si pe cei 2 prieteni ai lui Mopoo, la care aveam sa stam pentru 3-4 ore in Dar sa ne odihnim, inainte de calatoria cu autobuzul. Zis si facut. Aruncam bagajele in portbagaj, ne suim in spate si iata-ne invartind rotile in Dar Es Salaam. La 3 noaptea. Privesc prin geamul fumuriu, la cladirile ce se scurg cenusii pe langa noi. Lumini pe strada sunt putine. Iar in curand si drumul asfaltat dispare, masina avantandu-se pe ulite de pamant. Ma uit tacut la Andreea si ma uit tacut la noii nostri prieteni. Ma intreb cu putina neliniste, cat de bine ne-am documentat, cat de bine am citit pe CouchSurfing? Ce stim despre oamenii astia? Pana la urma e firesc sa iti fie teama de necunoscut. Macar putin. Macar la inceput. Pana la urma e firesc sa te intrebi daca ai ales bine. Si pana la urma este firesc sa iti doresti sa iti pastrezi familia in siguranta. Realizez ca acolo, pe o strada prost iluminata, in miez de noapte, cu 3 africani abia cunoscuti intr-o masina cu volan pe dreapta, suntem din nou intr-o situatie in care am ales sa fim(poate chiar inconstient acasa, cand am decis ca vom calatori asa), am ales sa credem ca vom intalni si aici, aidoma altor drumuri de pe alte continente, oamenii de treaba si. Acum, nu ne ramane decat sa ne pastram alegerea. Oamenii sunt de treaba. Si totul o sa fie bine.(si intr-adevar asa a fost!) Masina se opreste in fata unei porti mari. Aceasta se deschide si intram intr-o curte. Gata. Am ajuns. Pe tacute (sa nu trezim toata casa), ne luam bagajele, intram. Ne descaltam si suntem condusi in camera lui Fredy, unul dintre cei doi copii ai familiei. Acesta isi ia laptop-ul din camera si ne ureaza noapte buna. In mai putin de 3 ore trebuie sa ne trezim pentru a merge la autobuz. Ne schimbam repede din hainele de drum. Instalam plasa de tantari, cumparata din Romania, sub plasa ce era deja instalata pe pat. Aici… nu prea vrei sa dormi fara protectie impotriva tantarilor. Ma bag in sacul de dormit, nu inainte de a da 3 sms-uri spre familie in Romania. “am aterizat. suntem bine”. Restul gandurilor (“nu stim prea bine unde suntem si am mers pe intuneric, dar acum suntem intr-o casa. Nu ii cunoastem pe oamenii astia dar par de treaba) le pastrez pentru mine. Oricum nu ar fi avut loc in sms. Si chiar daca ar fi avut loc, nu avea rost sa ingrijoram pe nimeni, gandul nostru era ca o sa ne fie bine. In noaptea de afara se aud greieri. Este cald si umed. Incerc sa adorm “repede caci nu am mult timp de somn”. Insa nu prea pot. Pana si somnul vine incet aici… Sunt in AFRICA! Sunt asa departe de casa! O simt pe Andreea ca se foieste langa mine. Nici ea nu doarme. Ii simt mana cuibarindu-se intr-a mea. Suntem in Africa. Dar acum sunt acasa. Hai, dormi! O parte din fotografii au fost facute cu un Fuji Finepix X10, multumita prietenilor de la F64.ro. Daca vreti sa aflati ce mai este nou in domeniul fotografic, dati un click pe logo-ul din dreapta. The post Africa.06 – Primii pasi appeared first on Micadu.ro.
  13. Africa.06 – Primii pasi

    Cu iarna pe urme, simt ca este momentul sa plec, macar cu gandul si cu povestea spre tari mai calde. E drept, in ordinea fireasca a lucrurilor, ar trebui a scriu despre cele doua frumoase zile petrecute in Istanbul, inainte de a ne urca in avion, cu directia Tanzania. Insa Istanbulul ar merita un loc aparte, special pentru el. Lasam deci pentru mai tarziu aceasta istorioara si ne trezim, somnorosi intr-o zi de luni, o luni in care nu ne pregteam pentru o noua saptamana de serviciu ci pentru a cunoaste un nou continent: Africa. “Dar ce cunoastere?” ma gandesc in timp ce ma dau jos din pat, trezit mai degraba de lumina de afara – caci alarma la telefon nu am avut. O sa avem numai 2 saptamani, ce asta e timp sa cunosti un crampei de lume? Si totusi... sa vedem ce se poate face. Atat avem concediu, macar sa il folosim la maxim”… imi continuau gandurile, instalandu-se incet in mine o senzatie de graba, de precipitare. Patesc uneori asa, cand simt ca am de facut multe si timpul este strans. Defect profesional. Habar nu aveam eu ca in acel timp limitat pe care aveam sa il petrecem pe in Tanzania, Africa avea sa ne invete un alt timp… Insa pana una alta, ma linisteste mesajul pe care il gasesc de la Basar, pe masa din bucatarie, alaturi de un pahar de ceai turcesc: “Have a nice flight! Have a great trip Don’t get eaten by the lions, they are not like Gitir (Gitir este pisica lui Basar, foarte salbatica si ea). Come back in one piece, pe curand! Love, Basar” Si uite asa… precipitarea si graba imi dispar. Avem timp pentru tot… cata vreme sunt astfel de oameni in jurul nostru, o sa avem timp pentru tot. Pentru tot ce este important cel putin… Ne intindem deci pana dincolo de dupa-amiaza cu pregatirile si intr-un final plecam spre Aeroportul Ataturk pe un traseau ce avea sa implice: o calatorie cu autobuzul, apoi una cu metroul, urmata de un funicular pentru a ajunge la un tramvai. Dupa inca aproape 1 ora cu tramvaiul am schimbat cu un tren/metrou de suprafata. Si gata, iata-ne in terminal. Primul semn de intrebare a aarut atunci cand am vazut avionul ce avea sa ne duca spre Dar Es Salaam: un Boeing 737. Adica nici mai mult nici mai putin decat avionasul cu care obisnuiam eu sa zbor pe ruta Bucuresti – Istanbul si Istanbul – Ankara. Numai ca alea erau zboruri de 50-60 de minute. Asta urma sa fie un zbor de 7 ore si ceva. E ca si cum ai trece Atlanticul cu el. Andreea il boteaza pe loc (si desigur fara nici un baza tehnica) “Elicopter”. Hmmm bine sa speram ca are destul combustibil sa ne duca la destinatie (avea, era versiunea ER – extended range). Oricum nu e ca si cum am putea alege, sa urcam deci. Cu un pahar de suc si un apus de soare vazut prin hublou, orice indoiala ca vom ajunge cu bine se risipeste. La revedere Istanbul, la revedere Europa! Adorm tarziu… cand sub noi se vad luminile de pe malurile Nilului iar in departare fulgere de furtuna, probabil spre Sudan. Sunt trezit brusc de vocea capitanului care spune ceva in turceste. Nu inteleg ce spune. Ma uit pe geam si totul e scufundat in intuneric. Dar iata, capitanul repeta si in engleza: ne apropiem de punctul final al aceste calatorii, sa ne pregatim de aterizare. Ma mai uit o data pe geam. Unde e orasul? Cateva becuri albe sunt imprastiate peste intuneric, dand de stire ca acolo sunt case. Dar strazile, unde sunt strazile luminate care vazute de sus, seamana cu serpi de foc ce isi fac loc printre asezari. Hmmm… avionul se mai roteste de cateva ori si aterizeaza hotarat. Am ajuns totusi, suntem in Dar. Aeroportul este mic si ajungem imediat la pasapoarte. Cu atat mai repede cu cat romanii nu au nevoie de viza pentru a intra in Tanzania, deci putem trece peste ghiseele din aeroport unde se acorda vize fara sa clipim. Formalitatile vamale nu aduc nimic neobisnuit, atat doar poate ca dupa ce trecem de zona verificat pasapoarte si suntem stampilati oficial in Tanzania… ajungem in zona unde se asteapta bagajele. Iar odata ajunsi acolo ne cam dam seama ca am vrea sa mergem la toaleta dupa 7 ore in avion. Ne uitam in jur si nu vedem nici un astfel de semn. Eh acum e acum. Eu decid ca pot sa mai astept. Andreea insa merge sa intrebe o tanti gardian cam unde ar fi pe aproape locul fericirii. Se intoarce putin descumpanita la mine: – “Mi-a zis ca e pe culoarul ce duce la pasapoarte” – “Pai noi tocmai am trecut de pasapoarte” – “Da, mi-a zis sa trec inapoi si sa ma duc la baie” Si uite asa, de abia intrati in Tanzania, iesim frumos trecand “linia” pasapoartelor, pentru un shushu. La intoarcere ma asteptam sa fim luati la intrebari de tnati de la pasapoarte insa nu a fost asa. Nici nu a ridicat o spranceana cand ne-am strecurat, cu rucsacii in spate, printre cei care stateau la coada. Mi se parea amuzant. Ma si vedeam dand explicatii “nu nu, noi avem deja stampila in pasaport. da, ne-ati verificat si in calculator. Da… eee… pai am trecut inapoi… stiti dumneavoastra… e limpede de ce!” Ajungem inapoi in zona bagajelor, la timp sa ne recuperam cele 2 genti albe Kappa. Cine a zis ca sunt bune numai cand calatoresti cu motocicleta? Hehe… deja imi era dor de Gunnar. Bun si pana aici lucrurile aratau oarecum normal pentru o vacanta obisnuita. Insa mai departe… Eh, obisnuit este poate sa mergi la o camera de hotel. Fiind vorba de o tara mai exotica, poate sa te si astepte cineva la aeroport, cu o placuta cu numele tau pe ea si cu un zambet linistitor ca o sa aiba grija de tine. Ei, nu era si cazul nostru. Noi urma sa fim aeroport de contacul nostru gasit pe CouchSurfing, Mopoo. El avea sa ne fie ghid si promisese ca ne va astepta la aeroport. L-am intrebat cum o sa il recunoastem. “O sa am o camasa cu un sarpe boa pe ea”. Ah, bun. Nu-mi fac griji atunci. Si intr-adevar facem cunostinta cu Mopoo care era acolo, in zona de asteptare a aeroportului. Camasa era intr-adevar cu motive “piele de sarpe”, iar zambetul era pe fata, la locul lui. Bun, primul pas este facut. Chiar nu mi-a fi dorit sa caut un taxi la 2:30 noaptea intr-o tara cu totul noua. Am zis ca imi era dor de Gunnar, cu care puteam sa merg unde vroiam, cand vroiam? O sa ma tot repet eu legat de asta… deci sa fiu iertat. In lipsa de Gunnar, planul era sa luam un autobuz din Dar Es Salaam pana in Arusha, in nordul tarii, pret de vreo 600 si ceva de kilometri si cateva ore bune de calatorit. La masina, in parcarea aeroportului ii cunoastem si pe cei 2 prieteni ai lui Mopoo, la care aveam sa stam pentru 3-4 ore in Dar sa ne odihnim, inainte de calatoria cu autobuzul. Zis si facut. Aruncam bagajele in portbagaj, ne suim in spate si iata-ne invartind rotile in Dar Es Salaam. La 3 noaptea. Privesc prin geamul fumuriu, la cladirile ce se scurg cenusii pe langa noi. Lumini pe strada sunt putine. Iar in curand si drumul asfaltat dispare, masina avantandu-se pe ulite de pamant. Ma uit tacut la Andreea si ma uit tacut la noii nostri prieteni. Ma intreb cu putina neliniste, cat de bine ne-am documentat, cat de bine am citit pe CouchSurfing? Ce stim despre oamenii astia? Pana la urma e firesc sa iti fie teama de necunoscut. Macar putin. Macar la inceput. Pana la urma e firesc sa te intrebi daca ai ales bine. Si pana la urma este firesc sa iti doresti sa iti pastrezi familia in siguranta. Realizez ca acolo, pe o strada prost iluminata, in miez de noapte, cu 3 africani abia cunoscuti intr-o masina cu volan pe dreapta, suntem din nou intr-o situatie in care am ales (poate chiar inconstient acasa, cand am decis ca vom calatori asa), am ales sa credem ca vom intalni si aici, aidoma altor drumuri de pe alte continente, oamenii de treaba si. Acum, nu ne ramane decat sa ne pastram alegerea. Oamenii sunt de treaba. Si totul o sa fie bine.(si intr-adevar asa a fost!) Masina se opreste in fata unei porti mari. Aceasta se deschide si intram intr-o curte. Gata. Am ajuns. Pe tacute (sa nu trezim toata casa), ne luam bagajele, intram. Ne descaltam si suntem condusi in camera lui Fredy, unul dintre cei doi copii ai familiei. Acesta isi ia laptop-ul din camera si ne ureaza noapte buna. In mai putin de 3 ore trebuie sa ne trezim pentru a merge la autobuz. Ne schimbam repede din hainele de drum. Instalam plasa de tantari, cumparata din romania, sub plasa ce era deja instalata pe pat. Aici… nu prea vrei sa dormi fara protectie impotriva tantarilor. Ma bag in sacul de dormit, nu inainte de a da 3 sms-uri spre familie in Romania. “am aterizat. suntem bine”. Restul gandurilor (“nu stim prea bine unde suntem si am mers pe intuneric, dar acum suntem intr-o casa. Nu ii cunoastem pe oamenii astia dar par de treaba) le pastrez pentru mine. Oricum nu ar fi avut loc in sms. Si chiar daca ar fi avut loc, nu avea rost sa ingrijoram pe nimeni, gandul nostru era ca o sa ne fie bine. In noaptea de afara se aud greieri. Este cald si umed. Incerc sa adorm “repede caci nu am mult timp de somn”. Insa nu prea pot. Pana si somnul vine incet aici… Sunt in AFRICA! Sunt asa departe de casa! O simt pe Andreea ca se foieste langa mine. Nici ea nu doarme. Ii simt mana cuibarindu-se intr-a mea. Suntem in Africa. Dar acum sunt acasa. Hai, dormi! O parte din fotografii au fost facute cu un Fuji Finepix X10, multumita prietenilor de la F64.ro. Daca vreti sa aflati ce mai este nou in domeniul fotografic, dati un click pe logo-ul din dreapta. The post Africa.06 – Primii pasi appeared first on Micadu.ro. Sursa
  14. Africa.05 – Prin Bulgaria

    Noh, ultima data ne indreptam spre Turcia. Insa intre noi si Istanbul se intindeau frumoasele (si uneori temutele) drumuri din Bulgaria. Si daca pana in Veliko acestea fusesera cunoscute. De aici spre granita cu Turcia si Edirne, intram in necunoscut. Acuma, eu nu prea ma iau dupa zvonuri. Timpurile cand erai oprit si intrebat de “bacsis” la marginea drumului cred eu ca au cam trecut. Deci dimineata nu ne-a gasit prea ingrijorati, “plecarea dis de dimineata” transformandu-se intr-o lancezeala pe terasa hotelului. In cele din urma, pe la ora 10 eram “gata de drum”. Si oricum, judecand dupa cat de pustii erau strazile din Veliko, ora 10 era una mult prea matinala pentru o zi de sambata. Ei si de bine ce plecam, abia iesim din oras si deja apare prima problema. Pe unde sa o luam? Cu o seara inainte, Google Maps imi spunea ca drumul cel mai bun (a se citi cel mai scurt ca numar de kilometri) ar fi fost I-55 care ne-ar fi scos direct in Svilengrad, langa granita cu Turcia. Numai ca GPS-ul nostru (cel “original” cumparat acum 2 ani din Paraguay), se jura ca nu exista nici un drum numit I-55 si insista sa mergem pe drumul european E85 (ceva mai ocolitor). Hmmm… desigur, “navigatorul” (adica Andreea) nu s-a uitat bine, asta trebuie sa fie… asa ca drag pe dreapta sa arunc si eu o privire pe GPS. Saracul navigator, avea dreptate, GPS-ul insista ca nu exista nici un drum “pe de-a dreptul” si sa ocolim pe E85. Insa… pe tablita din fata noastra scria frumos Svilengrad 200 km. Bun, hai sa mergem inainte. Atat google maps cat si drumarii bulgari trebuie sa stie ei cum e mai bine. Plecam deci pe I-55 si in mai putin de 20 de minute ajungem aproape singuri pe drum, intalnirea cu o masina devenind un adevarat eveniment. In rest, suntm singuri. Kilometrii se scurg incet, padurile se scurg pe dealurile din jurul nostru, uneori atat de aproape de drum incat par ca vor sa inchida calea asfaltata. Alte ori, privelistea se deschide, lasand ochii sa fuga spre zarea, arsa deja de caldura amiezii. Ne place Bulgaria! Trecem pe langa intinderi de ape (Zhrebchevo si Ovcharita fiind doua dintre lacurile mai mari) insa altfel, lucrurile raman fara nici un eveniment notabil. Oh in afara faptului ca uneori asfaltul se preschimba in piatra cubica… …sau in gropi… Uneori am senzatia ca trecem printr-o zona parasita de oameni. Sunt urme ale civilizatiei, stalpi de curent, drumuri, urme de roti, insa multe sunt in paragina iar fiinte vii sunt foarte rare. Si treaba asta este cumva relaxanta… ne bucuram de singuratate. Ne oprim fara nici o grija pe marginea drumului pentru “de-tabacirea” fundurilor (trebuie sa schimb saua asta…) si hidratare. Andreea se duce prin tufisuri sa fotografieze melci. Iar eu decid sa nu fac nimic. Realizez ca de mult nu am mai facut asta. Nimic. Ma asez langa Gunnar si este liniste. Linistea aia toropita a orei amiezei, cand pana si greierilor le este prea cald sa mai cante. Insa linistea nu tine prea mult. Aud de peste drum un tipat (din ala serios) si apoi vad doua fiinte fugind speriate peste asflat spre mine. Una din ele este Andreea… speriata ca a gasit un paianjen mare pe tricoul ei. Acesta, paianjenul adica, era intr-adevar mai marisor si incerca si el speriat sa se refugieze sub roata motocicletei. Bun, e clar, suntem pregatiti pentru Africa… Sigur acolo nu sunt ganganii… nu e asa? Hmmm. Sa lasam Africa pentru mai tarziu. Acum hai sa ne urnim de aici. Nu de alta dar sa nu ne prinda si foamea din urma, pentru ca nu avem cu noi mare lucru de mancat. Planul nostru era sa mancam de pranz odata trecuti in Turcia. Insa granita parea atat de departe. Insa de data asta nu mai avem timp sa ne plictism pentru ca de ceva vreme vedem conturandu-se pe cer un mamut. De fapt sunt 3 structuri distincte, ce (am aflat mai tarziu) formeaza complexul de termocentrale Maritsa Iztok, cel mai mare de acest fel din sud-estul Europei. Privelistea este cu adevarat impresionanta, iar I-55 trece chiar pe langa una dintre termocentrale (daca nu ma insel, pe langa Maritsa Iztok-2, cea mai mare dintre cele 3 termocentrale). Acum, mamuti “industriali” am mai vazut si la noi, in Romania, destui. Insa aici mi-a placut ca lucrurile nu erau in paragina. Complexul, privatizat, functioneaza din plin. Exista mine de unde se extrage materia prima ce este ulterior arsa pentru a produce electricitate. Sistemul este deservit de propria linie de cale ferata si este interdependent. Acum, despre poluare si alte amanunte, nu stiu amanunte. Insa cert este ca se produce electricitate. Pentru cine si la ce pret… este o alta poveste. Noi continuam pe drumul ce imadiat dupa centrala se strica de tot. Insa o tablita ne anunta Svilengrad 68 km. Deci trebuie sa fie bine. Mda, o fi I55 drumul direct dinVeliko spre granita cu Turcia insa ma indoiesc ca este si cel mai rapid. Dupa inca o ora si ceva, iesim in calea europeana E85 si ne trebuie cateva minute sa ne obisnuim cu traficul. Mai bine de jumatate de zi am fost aproape singuri pe un drum ce parea uitat de timp. Mi-a placut. Ce mi-a placut mai putin a fost ca nu am mai avut oportunitatea sa alimentam in Bulgaria. Planul era sa facem plinul in Svilengrad insa cum bulgarii au invatat sa construiasca centuri ocolitoare pentru a nu obliga traficul de tranzit prin mijlocul localitatiolor… nu am avut nici noi ocazia sa trecem prin oras si sa alimentam. Ne-am delecat deci cu benzia super scumpa de la Turci (aproape 8 lei pe litru). Si nu dupa multa vreme ne-am delectat din plin si cu traficul din Istanbul. Faptul ca o mare parte a zilei am zburdat singuri pe drumuri pustii, s-a razbunat din plin. Pana sa zburam spre Africa, trebuia mai intai sa ajungem in Asia. In partea asiatica a Istanbulului adica. Ceea ce avea sa fie o aventura in sine! Tanzania este inca departe… The post Africa.05 – Prin Bulgaria appeared first on Micadu.ro. Sursa
  15. Africa.05 – Prin Bulgaria

    Noh, ultima data ne indreptam spre Turcia. Insa intre noi si Istanbul se intindeau frumoasele (si uneori temutele) drumuri din Bulgaria. Si daca pana in Veliko acestea fusesera cunoscute. De aici spre granita cu Turcia si Edirne, intram in necunoscut. Acuma, eu nu prea ma iau dupa zvonuri. Timpurile cand erai oprit si intrebat de “bacsis” la marginea drumului cred eu ca au cam trecut. Deci dimineata nu ne-a gasit prea ingrijorati, “plecarea dis de dimineata” transformandu-se intr-o lancezeala pe terasa hotelului. In cele din urma, pe la ora 10 eram “gata de drum”. Si oricum, judecand dupa cat de pustii erau strazile din Veliko, ora 10 era una mult prea matinala pentru o zi de sambata. Ei si de bine ce plecam, abia iesim din oras si deja apare prima problema. Pe unde sa o luam? Cu o seara inainte, Google Maps imi spunea ca drumul cel mai bun (a se citi cel mai scurt ca numar de kilometri) ar fi fost I-55 care ne-ar fi scos direct in Svilengrad, langa granita cu Turcia. Numai ca GPS-ul nostru (cel “original” cumparat acum 2 ani din Paraguay), se jura ca nu exista nici un drum numit I-55 si insista sa mergem pe drumul european E85 (ceva mai ocolitor). Hmmm… desigur, “navigatorul” (adica Andreea) nu s-a uitat bine, asta trebuie sa fie… asa ca trag pe dreapta sa arunc si eu o privire pe GPS. Saracul navigator, avea dreptate, GPS-ul insista ca nu exista nici un drum “pe de-a dreptul” si sa ocolim pe E85. Insa… pe tablita din fata noastra scria frumos Svilengrad 200 km. Bun, hai sa mergem inainte. Atat google maps cat si drumarii bulgari trebuie sa stie ei cum e mai bine. Plecam deci pe I-55 si in mai putin de 20 de minute ajungem aproape singuri pe drum, intalnirea cu o masina devenind un adevarat eveniment. In rest, suntem singuri. Kilometrii se scurg incet, padurile se scurg pe dealurile din jurul nostru, uneori atat de aproape de drum incat par ca vor sa inchida calea asfaltata. Alte ori, privelistea se deschide, lasand ochii sa fuga spre zarea, arsa deja de caldura amiezii. Ne place Bulgaria! Trecem pe langa intinderi de ape (Zhrebchevo si Ovcharita fiind doua dintre lacurile mai mari) insa altfel, lucrurile raman fara nici un eveniment notabil. Oh in afara faptului ca uneori asfaltul se preschimba in piatra cubica… …sau in gropi… Uneori am senzatia ca trecem printr-o zona parasita de oameni. Sunt urme ale civilizatiei, stalpi de curent, drumuri, urme de roti, insa multe sunt in paragina iar fiinte vii sunt foarte rare. Si treaba asta este cumva relaxanta… ne bucuram de singuratate. Ne oprim fara nici o grija pe marginea drumului pentru “de-tabacirea” fundurilor (trebuie sa schimb saua asta…) si hidratare. Andreea se duce prin tufisuri sa fotografieze melci. Iar eu decid sa nu fac nimic. Realizez ca de mult nu am mai facut asta. Nimic. Ma asez langa Gunnar si este liniste. Linistea aia toropita a orei amiezei, cand pana si greierilor le este prea cald sa mai cante. Insa linistea nu tine prea mult. Aud de peste drum un tipat (din ala serios) si apoi vad doua fiinte fugind speriate peste asflat spre mine. Una din ele este Andreea… speriata ca a gasit un paianjen mare pe tricoul ei. Acesta, paianjenul adica, era intr-adevar mai marisor si incerca si el speriat sa se refugieze sub roata motocicletei. Bun, e clar, suntem pregatiti pentru Africa… Sigur acolo nu sunt ganganii… nu e asa? Hmmm. Sa lasam Africa pentru mai tarziu. Acum hai sa ne urnim de aici. Nu de alta dar sa nu ne prinda si foamea din urma, pentru ca nu avem cu noi mare lucru de mancat. Planul nostru era sa mancam de pranz odata trecuti in Turcia. Insa granita parea atat de departe. Insa de data asta nu mai avem timp sa ne plictism pentru ca de ceva vreme vedem conturandu-se pe cer un mamut. De fapt sunt 3 structuri distincte, ce (am aflat mai tarziu) formeaza complexul de termocentrale Maritsa Iztok, cel mai mare de acest fel din sud-estul Europei. Privelistea este cu adevarat impresionanta, iar I-55 trece chiar pe langa una dintre termocentrale (daca nu ma insel, pe langa Maritsa Iztok-2, cea mai mare dintre cele 3 termocentrale). Acum, mamuti “industriali” am mai vazut si la noi, in Romania, destui. Insa aici mi-a placut ca lucrurile nu erau in paragina. Complexul, privatizat, functioneaza din plin. Exista mine de unde se extrage materia prima ce este ulterior arsa pentru a produce electricitate. Sistemul este deservit de propria linie de cale ferata si este interdependent. Acum, despre poluare si alte amanunte, nu stiu amanunte. Insa cert este ca se produce electricitate. Pentru cine si la ce pret… este o alta poveste. Noi continuam pe drumul ce imadiat dupa centrala se strica de tot. Insa o tablita ne anunta Svilengrad 68 km. Deci trebuie sa fie bine. Mda, o fi I55 drumul direct din Veliko spre granita cu Turcia insa ma indoiesc ca este si cel mai rapid. Dupa inca o ora si ceva, iesim in calea europeana E85 si ne trebuie cateva minute sa ne obisnuim cu traficul. Mai bine de jumatate de zi am fost aproape singuri pe un drum ce parea uitat de timp. Mi-a placut. Ce mi-a placut mai putin a fost ca nu am mai avut oportunitatea sa alimentam in Bulgaria. Planul era sa facem plinul in Svilengrad insa cum bulgarii au invatat sa construiasca centuri ocolitoare pentru a nu obliga traficul de tranzit prin mijlocul localitatilor… nu am avut nici noi ocazia sa trecem prin oras si sa alimentam. Ne-am delectat asadar cu benzia super scumpa de la Turci (aproape 8 lei pe litru). Si nu dupa multa vreme ne-am delectat din plin si cu traficul din Istanbul. Faptul ca o mare parte a zilei am zburdat singuri pe drumuri pustii, s-a razbunat din plin. Pana sa zburam spre Africa, trebuia mai intai sa ajungem in Asia. In partea asiatica a Istanbulului adica. Ceea ce avea sa fie o aventura in sine! Tanzania este inca departe… O parte din fotografii au fost facute cu un Fuji Finepix X10, multumita prietenilor de la F64.ro. Lasati-va tentati de lumea fotografiei, dand un click pe logo-ul din dreapta. The post Africa.05 – Prin Bulgaria appeared first on Micadu.ro.
×