Mergi la conţinut

Aferim

Membri
  • Conţinut

    3.866
  • Membru din

  • Ultima vizită

  • Days Won

    119
  • Online

    156d 6h 27m 25s

Aferim last won the day on 20 Septembrie 2019

Aferim had the most liked content!

Despre mine

  • Sunt
    Motociclist
  • Locatie
    Bucuresti
  • Posesor(oare) de
    motocicletă
  1. excelent! reglajele fine de acest tip sunt inerente (și obligatorii), nu mai ai mult!
  2. Cei 30 de ani ai libertății mele

    La Revoluție ai mei tocmai tăiau porcul iar eu eram într-a douășpea. La un liceu tare din București, poate cel mai bun, doar că eu nu învățam pe măsura măreției clamate a acestui liceu, în fine… Și când oamenii de la Timișoara erau uciși iar nea Nicu a venit cu prostiile alea, cu „agenturili străine” și celelalte minciuni tâmpite, cum obișnuia el, desigur că cu toții am spus că animalul va pieri. Rău și cu sânge mult. Mi se rupea sufletul de cei din Timișoara… Cum să împuști oamenii nevinovați, femei, copii sau muncitori? Eram cu toții îngrijorați și indignați de ce vești ascultam la radio. La Radio Europa Liberă, adică. Singurul mod alternativ de informare de atunci, pentru că cu toții, ceilalți, mestecau numai căcat. Am simțit atunci că se va termina această epocă (pe care cu mândrie o numeam Epoca Ceaușescu, nu?) în valuri de sânge. Nicidecum catifelat, precum în celelalte țări comuniste. Și atunci ne-am grăbit, cu porcul, pentru a fi în București cât mai repede. Istoria tocmai își accelera ritmul… In familia mea Radio Europa Liberă era ascultat zilnic. Nouă nu ne-a lipsit nimic în comunism. Aveam chiar și petrol pentru lampa din celălalt secol la care îmi făceam lecțiile, pentru că nici electricitate nu ne dădeau comuniștii mereu, chiar dacă „din munte pân` la mare, din Argeș la Bicaz / Zeci de hidrocentrale ne dau lumină azi”. Era crunt pentru ceilalți, bieții proletari; chiar ăi cei mai fanatici limbrici ai partidului o duceau cel mai cumplit. Dar noi ne-am descurcat binișor, că în ce privește hrana aveam bunici vrednici, la țară; iar ai mei (numai prin conjunctura întâmplării și a relaționării lor personale, că nu au fost nici unul membru de partid dar în pofida acestui… handicap -așa era privit în epocă- erau prieteni cu câțiva dintre cei importanți de la nivelul de vârf al vremii); ai mei au rămas jos, că nu-i interesau funcții, disprețuiau Partidul iar prietenii lor erau dintre ăi mai educați și mai spălăței, genul cu care aveai ce discuta și care la rândul lor erau indignați de mersul Țării – chiar dacă nu făceau nici unul, nimic pentru a schimba asta, e drept. De asemenea, prietenii mei cei mai buni făceau parte din familii ce aveau (și au) legături strânse cu lideri comuniști de vârf, aceștia fiind -credeți-mă!- oameni absolut respectabili, chiar dacă se întâmplă ca numele câtorva dintre aceștia să fie Ceaușescu. Am trăit acele zile și nu mănânc rahat. Și DA! Respect în continuare acești oameni. Dar toată familia bunicii a fost exterminată în Siberia, pentru singura vină (închipuită) că ar fi fost exploatatori imperialiști români, cu un bunic preot (naaașpa!) și un altul vânător de munte într-un regiment regal de gardă (și mai naaașpa!). Am crescut într-un spirit al libertății alimentat întotdeauna fără teamă în familia mea. Acest bunic, ăla din Garda Regală (cu toate că el nu a fost niciodată motociclist), mi-a dăruit primul meu vehicul pe două roți cu motor, o mini-Mobra, despre care am scris aici. Avea aripile albe. Iar cel popă nu a fost niciodată habotnic. Așa că după ce am răzbit (că nu era deloc voie dar în seara aia nici nu ne-a controlat nimeni – de parcă am fi furat carnea, dar comuniștii nu agreau nici măcar într-o formă autonomă să ai ce mânca) cu porcul tăiat acasă, era 22 decembrie, vreme în care toată lumea a devenit mai interesată de televizor decât de porc, eh; nu aveam pâine. Am plecat atunci nițel după pâine, cu motivul acesta: și când m-am întors ai mei plângeau ca după mort. Sub pretextul cumpărării de pâine am plecat spre miezul orașului. Se auzea de acasă -nu stăm departe de centru- un zgomot constant și aprig, care mi-a zbârlit părul. Era un vuiet grozav dinspre oraș; foarte mulți oameni se îndreptau, ca și mine, pe jos, spre mijlocul Bucureștiului. Eu am prins o basculantă – dintre cele ce le-ați văzut în pozele vremii, înțesate de oameni- numai că aceasta a ocolit departe de locul acțiunii, și anume pe la pasajul de la Obor. Nu mai știu cum s-a întâmplat, în iureșul acela, că am ajuns să particip la un fel de echipă de control antiterorist, cu mâinile goale, al mașinilor ce mergeau spre centru. Era atunci o magnitudine magică a acțiunilor fiecăruia și voiai să ajuți cu ce poți. Cu orice. Tuturor ne era teamă de teroriști și credeam, atunci, că prin aceste filtre îi putem opri să ucidă. Contribuția mea a fost modestă și nu o consider relevantă. Nu aș fi avut niciodată prilejul să scriu pe aici fără jertfa celor ce au murit, ori au fost răniți grav, ori au fost arestați și apoi maltratați -de către criminalii fără chip, fără identitate, pentru că e nepermis ca după 30 de ani Statul Român să nu fie capabil să-i judece pe cei vinovați. Dar fără acești oameni curajoși din prima line a protestatarilor din Timișoara sau București, poate că și azi croncăneam rusește. Ori în biata limbă cea de lemn a comuniștilor. Iar în fața lor și a umbrelor acestora, eu mă înclin cu respect și recunoștință. Cunoscuți ai mei au demonstrat cu adevărat în seara zilei de 21 decembrie dar ei erau așa de puțini! Oamenii ceilalți stăteau pe margine și doar îi priveau iar pentru manifestanți era important să vină cât mai mulți lângă ei și strigau asta! Dar prea puțini au venit. Cei care demonstrau activ atunci erau câțiva intelectuali, apoi doar niște rockeri și ceva țigani (da, multe persoane de etnie rroma au demonstrat decisiv în contra regimului comunist, în vreme ce… oamenii cumsecade priveau de pe margine) și cu toții au fost foarte, foarte tineri. Și cu sufletul aprig și curat. In vremea asta, în 23 decembrie, numeroși cetățeni, mai mulți ca noi ăia din drum care filtram traficul, așteptau, privindu-ne bovin acțiunea… „eroică” (așa credeam noi atunci, că putem opri teroriștii verificând mașini) la o coadă formată în dreptul unui magazin alimentar. De aici ei cumpărau ouă și conserve chinezești de carne. În fundalul așteptării lor la coada tăcută se auzea un lătrat continuu de Kalașnikov și zgomotul înfundat al mitralierelor grele de pe tancuri. Ieșeau din magazin luminați la față de cartoanele cu ouă ce le țineau în brațe, în vuiet de război. Noi mai strigam, „veniți cu noi!” și altele asemenea, numai că nu aveam succes. Strigam mai mult de frică, eram puțini și doar adrenalina ne încălzea. La un moment dat, deși nu era așa frig afară – dar era un timp șobolănos – am intrat în acel magazin, să mă încălzesc nițel – Alimentara se numeau cele de tipul ăsta. Si acolo aveau un radio, la care am auzit -în timp ce cumpărătorii ăia de la coadă mă felicitau și mă încurajau ca pe un revoluționar ce le asigura lor siguranța de a cumpăra alimente de vis până atunci, nu??? – că toar`șu Iliescu a cerut ajutorul Armatei Sovietice…. (momentul există, e real, doar că mai nimeni nu a considerat convenabil să readucă în atenție acest moment). Și atunci am plecat acasă, pe jos. Și cam tuflit. Cum adică să ceri ajutor Armatei Sovietice? Eram tare necăjit dar mai ales temător pentru ce va urma. M-am întors acasă cu o mare îndoială în suflet. Ce mai aveam eu de făcut, un biet copil? Iliescu a confirmat apoi, chiar dacă Armata Roșie nu a venit fizic și el a clamat mereu o (falsă) independență, o vreme în care țara a eșuat în democrația așa zis originală trâmbițată de către comuniști și urmașii lor până azi la putere: iar cei mulți, cei ca ăia care cumpărau ouă în zgomotul gloanțelor, cu fricile manipulate de regimul cumplit în care și-au petrecut viața, prostiți de ai lui Iliescu și înfricoșați de către Securitate, ne-au adus aici unde suntem astăzi. Prin vot, adică democratic. Iar eu, în timpul ăsta… nu am stat deoparte. Nici de acum încolo n-oi sta, chiar dacă mi-am îngăduit o pauză… Dar despre asta, poate că voi spune o altă poveste… 🙂 Vă rog frumos să vedeți aici o radiografie, excelent realizată, despre cei 30 de ani ai noștri. Anii cei liberi. Vă rog. DOCUMENTAR RECORDER. 30 de ani de democrație Mai rămâne doar un cântecel… „Avioane de hârtie treceau solemn pe cer. Un înger râdea singur privind în frigider. Ce frumoasă-i lumea, ce foame şi ce ger. Un ban într-o fântână, un cântec dus de vânt. Un zâmbet ce ne iartă pe toţi pe sub pământ. Ai grijă de numele tău, e ultimul rămas” Ai grijă… de numele tău, om. Vezi articolul integral
  3. . … Traseul până acasă a fost cam așa. Vezi ce m-a amuzat la Viena, cum am petrecut prin Cehia, cum am lenevit la Praga sau cum mi-a fost în Polonia. Să aveți sărbători strălucitoare, oameni! Vezi articolul integral
  4. Vremea nașpa mi-a schimbat iarăși macazul, că nu aveam nicidecum în plan să vizitez Viena. Io aveam chef să mă întorc în Munții Tatra și mai degrabă voiam să călăresc motocicleta printre dealurile din Slovacia, într-un peisaj rural, verde și așezat, cuminte; însă minunea tehnologiei ăsteia cu hărțile meteo online de vezi pe telefon cum te încolțește furtuna și mai ales vremea capricioasă a acestei veri mă alungă înspre Sud. Locul în care mă opresc e Klosterneuburg, la 17 km de centrul Vienei. Nu-i rău pe aici! E un sat cochet, pe unde cică mai veneau în vacanță împărații; la o țigară în aer curat, de pădure; să se mai roage pe la mănăstirea de aici (construită la 1.100 și nițel); sau, de ce nu, poate la un vin (mustește în jur de podgorii); acum ar putea veni chiar și cu cortul tovarășii împărați, cum și eu mă bucur de o găzduire grozavă – într-un un camping perfect organizat și aproape… împărătesc! Am mai povestit pe-aici despre cum e să campezi prin țările astea care au tradiția turismului nomad, cum e și în Austria, în care o puzderie de oameni educați și ce nu par deloc săraci (fie și dacă te iei numai după cum arată caravanele lor baroce) preferă o vacanță aproape de natură sfidând rezervațiile turistice cu tot felul de stele ce îți oferă un standard complet dar… insipid. Cam așa arată facilitățile unui camping „de oameni”. De oameni normali. Cei care aleg stelele nenumărate ale cerului ce-ți luminează cortul, nu pe alea -cel mult cinci- zugrăvite pe un pliant dichisit… Hisilicon Balong Rămân câteva zile zdravene pe aici și firește că vizitez orașul: Cum adică „Care Dieter Bohlen?” 🙂 . Mă tot învârt prin Viena. Secession este stilul meu preferat dar… este un oraș cu detalii fascinante, în afara landmark-urilor turistice binecunoscute, iar satul în care ziceam că mi-am montat cortul este la rândul lui interesant (case drăguțe, cârciumi vesele, o atmosferă super decentă și relax). Vecinul olandez de cort observă că mi s-a rupt scaunul de camping și îmi oferă unul de al lui (el a venit cu mașina – deci a avut loc să care de toate- că motocicleta și-a adus-o până aici pe o platformă șmecheră). Pentru că boieresc pe șezlongul omului, îi ofer vreo două beri, normal. A plecat într-o bună zi, în zori; și-a luat scaunul cu discreție, pesemne că fiind foarte devreme nu a vrut să mă deranjeze doar pentru atâta lucru, dar… mi-a dăruit la rândul lui o bere, ce am găsit-o pe motocicletă: O beau cu plăcere și o mai ard prin oraș. Mă mai fâțâi eu prin Viena dar, chiar de prind zile însorite, cea mai cruntă ploaie a acestei veri aprige mă prinde aici, în cortul bine întins; și firește că, gospodar cum sunt, am proviziile la rece: Plouă țâfnos și mă sfătuiesc cu doamnele din staff-ul campingului despre ce e de făcut. După părerea lor, sunt binevenit să rămân aici chiar și până la toamnă dar nu aceasta ar fi soluția… 🙂 Mai stau nițeluș p`acilea, mai stă și ploaia; casc gura iarăși prin Vienna și apoi o decupez din nou. Spre Slovacia. Poate că păcălesc iar vremea asta schimbătoare… Revin! Traseul de la Viena și până acasă a fost cam așa. Vezi cum am petrecut prin Cehia, cum am lenevit la Praga sau cum mi-a fost în Polonia. Vezi articolul integral
  5. Excelente pozele! In plus, imi place tare mult cum e povestită călătoria. Zona cu Troia mi-a plăcut cel mai tare... Hai, mai departe!
  6. Europa Centrală – partea a treia

    Un călător clandestin se pregătește în zori să plece din Praga împreună cu mine. Îl înțeleg pe greierașul ăsta (sau lăcustă, ce-o fi) că vrea să fugă de aici! Suntem pe o colină a Pragăi unde sunt înșirate campinguri (de fapt doar niște curți mai largi de casă cu oarecare facilități de campare înjghebate minimal) iar noi (și eu și insecta verzuie) am găsit liber numai la o tanti chinezoaică tare răutăcioasă și intruzivă, ce găsește de cuviință ca în inima Europei să instaureze cel mai neplăcut comportament învățat în țara ei, pe vremea tovarășului Mao (de unde pare că a plecat în misiune ordonată, precum îi dovedește caracterul). Deși vremea e… cel puțin ciudată, mă somează agresiv să plec imediat, indiferent dacă va fi furtună, precum se arată pe cer; cu o lipsă de empatie nemaiîntâlnită… și nu, nu am făcut nici o drăcie! Așa că îmi văd de drum. Numai că drumul meu, spre Karlovy Vary (ce în gândul meu e un fel de Herculane care din poze pare îngrijit și cu mare ștaif – așa cum ar fi fost complet îndreptățită și stațiunea noastră faimoasă dacă nu ajungea în ghearele unor golani cu carnete de partid) este asaltat de nori cumplit de negri și în fața mea aproape că se face noapte, chiar în miezul zilei. O cotesc atunci pe un drum local spre Sud, spre Plzeň, mama berii blonde. Dar furtuna nu mă iartă nici pe-aici… Fugărit de vremea grozavă, alerg mai departe. Încerc să merg în fața norilor dar aceștia mă înfrâng: ajung cu chinuială la o așezare omenească, printre rafalele de vânt și ploaie. Ploaia e violentă și mă adăpostește silueta unei case de crengile smulse de vânt. Câinele gospodăriei mă latră insistent și pe bună dreptate – la urma urmei, pentru el sunt numai un intrus și nu un călător hăituit de vijelie. S-a făcut noapte și furtuna s-a domolit un picuț, așa că încalec motocicleta în căutarea unui adăpost mai valabil. La câteva sute de metri zăresc aprinsă o firmă luminoasă și îmi încerc norocul: da, am tras lozul câștigător! Este doar o cârciumă sătească, dar au un apartament de închiriat (curat, călduros și ieftin) iar hangiul îmi deschide de îndată curtea, pentru a pune motocicleta la adăpost. Toată lumea sporovăie aici vesel, numai în cehă, iar bețivanii satului mă primesc cu o simpatie vivantă și petrecem împreună ciocnind halbele reci de Urquell împodobite cu spuma regulamentară până ce cârciumarul anunță ultima comandă. Din nou se dovedește că berea este cel mai bun translator. Și pentru că timpul e nemilos, aștept aici încă o zi, până ce furtuna trece. Dar și mai funny e la fabrica de bere Budweiser de la České Budějovice. Vremea s-a mai limpezit. Iar într-o stație de autobuz, Isus veghează. Poate că și asupra mea, chiar dacă deseori glumesc despre asta – am înțeles chiar pe pielea mea că n-ar fi chiar așa de supărăcios cum pare la prima vedere. Mai zăbovesc nițel la Brno și de-abia aici realizez cât de urâți sunt banii cehilor. … Dar tot aici văd moartea cu ochii. Iar la granița austriacă sunt doar o sumedenie de indicatoare pentru bicicliști. De-acum, dincolo de Cortina de Fier, către Viena! Traseul parcurs în etapa de acum cam ăsta e. Vezi cum mi-a fost până aici, în Polonia și la Praga. Vezi articolul integral
  7. Crezi că o veți echipa și cu sistemul (original sau replică) de bagaj lateral? Dacă tot ați făcut rost de sistemele originale de prindere, aș zice eu că ar fi păcat fără... Nu mă gândisem, adevărat!
  8. schimbătorul de mână are o poziție tare ciudată, oare chiar îl folosea vreun motociclist? nu-i văd rostul acolo... motocicleta se încheagă bine! super!
  9. Europa Centrală – partea a doua

    E foarte bine cu bicicleta, pentru că-i terenul plat. Insă nu spectaculos... Natura nu este prea ofertantă ca peisaj, mai curând cele urbane aș zice că-s țintele -deci e prea bine să folosești mașina pentru porțiunile lungi de drum. Campingurile - sunt deseori niște căzături comuniste, alege cu grijă! (de ex la Krakow sunt vreo 6 campinguri dar numai ăsta la care am stat io, Smok pe numele lui, cică ar fi decent -luând ca reper reviews-urile de pe net)... Problemă generalizată și în Cehia și Slovacia. ... Mă bucur pentru piatra aia de la temelie! Mulțumesc tare mult, Gaxel!
  10. Europa Centrală – partea a doua

    Cum toată lumea știe ce înseamnă Praga, am să las aici doar câteva fotografii… Hisilicon Balong … Hisilicon Balong Fug de berea cea bună, monumentele sclipitoare și aglomerația turistică din Praga într-un ocol al Cehiei ce îmi amintește de peripeția bravului soldat Svejk. … Vezi cum mi-a fost până aici, în Polonia. Vezi articolul integral
  11. Europa Centrală -partea întâi

    Am fost curios cum e în „țările frățești” din Europa Centrală. La frații noștri; tovarăși de „lagăr socialist”, așa cum Ursul Roșu de la Est a hotărât să-și denumească țarcul în care ne-a îmbrățișat pe toții cu de-a sila, într-un experiment sinistru ce ne-a batjocorit în numele acelei lumi ideale clamată mincinos drept apogeul civilizației umane. Așa că în vara asta am plecat pe un drum ajustat zdravăn, din pricina vremii capricioase; a trebuit să mă mulțumesc doar cu partea sudică a Poloniei, o învârteală prin Cehia și nițel în Slovacia (de unde tot vremea m-a alungat la Viena) însă aș vrea tare mult ca într-o tură viitoare să vizitez mai ales Gdansk-ul, orașul de naștere al Solidarność și să înțeleg ceva mai mult din ce înseamnă astăzi Țările Baltice… Mie îmi place peisajul românesc cu tot cu stâlpii de înaltă tensiune. Iată comunismul: puterea sovietelor plus electrificarea, a exclamat „Marele Lenin” în vremea în care mirajul vorbelor sale înroșea Europa. Slavă Domnului, în zilele noastre dintre toate acestea a supraviețuit doar electrificarea. Vremea e tulbure încă de la plecare dar nu mă supără într-atât cât să nu mă amuz de specialitățile ultraexotice oferite de un restaurant ardelenesc și apoi de imaginea comică a unui cățel ce și-a luat lumea în cap, afișată într-o benzinărie maghiară. Traversez rapid Slovacia și mă opresc în Munții Tatra. În munții aceștia aspri, la 800 de kilometri de la Carpați, trăiesc goralii – înseamnă munteni în limba română- vlahi ajunși aici de sute de ani, poate chiar din antichitate, prin transhumanță. „Eu sunt vlah. Mulți dintre cei ce locuim aici suntem vlahi. Nu știm exact când am venit aici, dar strămoșii noștri au sosit din Carpații Românești. Au fost păs­tori, ca și mine, au umblat în munții ăș­tia cu oile, cântând la fluier sau la ceteră. Semănăm atât de mult cu românii la muzică, la haine, la sim­bo­lurile sculptate în lemn sau cusute pe că­mășile noas­tre!” spune păstorul Piotr Kohut, iar întregul reportaj despre el și românii din Tatra vă rog să îl citiți, aici. Kraków, căreia noi îi spunem Cracovia, este doar la o aruncătură de băț… In imagine este Catedrala Wawel, sanctuarul național suprem al nației poloneze. Are aproape 1000 de ani și în ea au fost încoronați toți regii lor; tot aici a slujit Papa Ioan Paul al II-lea și în cripta sa odihnesc suveranii și eroii națiunii, precum Władysław Sikorski, sau mareșalul Józef Piłsudski. Cum au salvat românii comorile de aici? A fost o grozavă surpriză pentru mine – și o să zic imediat ce m-a uimit. Dar înainte de a vizita orașul, mă instalez mai vârtos într-un camping verde. Atracția principală aici este o pasăre isteață foc și foarte prietenoasă. Fostă capitală istorică a Poloniei și centru academic și cultural, Cracovia este un oraș care arde! E foarte viu, e împânzit de monumente de arhitectură restaurate cu îngrijire iar palatele, catedralele și universitatea Jagielloński sunt multicolore și împlinite cu detalii interesante, vitralii, picturi și statui. Nu mă plictisesc deloc în centrul vechi al orașului, dealtfel foarte animat dar fără a fi sugrumat de hoarde de turiști, precum în alte orașe faimoase. Arde nu doar orașul dar și vodka, prezentă insistent în rafturile oricărui magazin. Se stinge cu o supă tradițională, de sfeclă roșie. Hisilicon Balong Atenționările speciale de treceri de pietoni, acelea ce semnalează prezența copiilor, sunt înfățișate într-un fel funny -precum acesta: Iar tramvaiele din Cracovia sunt impecabile și arată cam așa: … Plec de-aici spre vest, către Wrocław și mă opresc puțin la Gliwice. Cu gândul la bunicii noștri luptători, mă emoționează acest loc… Exact de lângă acest turn a început Al Doilea Război Mondial: Naziștii tocmai ce bătuseră palma cu sovieticii pentru împărțirea Poloniei (și se spune chiar de către un ofițer sovietic de contrainformații, că planul lor viza mai ales o ofensivă comună ce ar fi urmat să se oprească de-abia la Atlantic, pentru o victorie totală asupra Europei) dar întâi aveau nevoie de un motiv pentru război, un Casus belli. De aceea a fost inventat un atac asupra acestui prăpădit de turn din lemn -pe atunci folosit pentru transmisii radio- comis de către deținuți germani îmbrăcați de naziști în uniforme poloneze, uciși imediat după incidentul regizat. Se întâmpla asta la 31 august 1939. In zorii următoarei zile, Hitler atacă Polonia iar după două săptămâni, Polonia este atacată și de Stalin, conform înțelegerii. Polonezii luptă eroic, dar țara este sfâșiată de cei doi diavoli. De bucurie, naziștii și sovieticii serbează victoria împreună, cu parade militare infrățite. Iată harta poloneză la trei săptămâni de la începutul războiului și în fotografia istorică alăturată, General der Panzertruppe Heinz Guderian (stânga) și tovarășul Коmbrig / Командир бригады Semyon Krivoshein (dreapta), la parada sovieto-nazistă de la Brest-Litovsk din septembrie 1939. România sprijină Polonia în aceste zile dramatice. Membrii guvernului polonez ce s-au adăpostit la noi, că aveam atunci graniță cu polonezii, populația venită la noi în refugiu, armata poloneză evacuată în România și mai ales Tezaurul Poloniei sunt salvate de către români, împotriva presiunilor infernale. Ai noștri au izbăvit împreună cu acest tezaur (vreo 40 de tone de aur) inclusiv comori inestimabile ale Catedralei Wawel: precum Spada Încoronării, Szczerbiec, folosită din 1320 la ceremoniile de încoronare ale regilor poloni. Sau pălăria din catifea ornată cu perle, primită în dar de regele Sobieski din partea Papei, după victoria de la Viena din 1683; ori partituri ale lui Chopin. Iar povestea salvării tuturor acestora cu ajutorul nostru este eroică și cu detalii fabuloase. Polonia este crucificată în 1939, ca și mai înainte de câteva ori și, după ce a fost sugrumată în anii comunismului, astăzi renaște într-un ritm susținut. Iar eu îmi văd de drum și mă opresc într-o pădure de pini, de lângă Wrocław. Aici este cel mai mișto camping în care am fost vreodată oaspete. Polonezii sunt din fire oameni comunicativi și peste tot m-am simțit tare bine în țara lor, însă aici proprietarii campingului au întrecut măsura: o cafea fierbinte mi-a fost oferită în fiecare dimineață de patron, iar soția lui ne-a dăruit fiecăruia prăjituri excelente -făcute chiar de ea! Atmosfera aici este ca la un drink vesel, între prieteni vechi și în plus este tihnă, umbră și totul este strălucitor de curat. Firește că a doua zi vizitez orașul. Observați piticul chitarist agățat de stâlpul de iluminat – pitici precum acesta au tâlcul lor și vă spun care-i treaba cu ei… Deși nu m-am omorât cu cartea niciodată, mi se năzare să vizitez mai întâi de toate Universitatea din Wrocław. Are o istorie de peste trei secole. Fondată de Leopold I Habsburg, universitatea a evoluat dintr-o școală modestă într-una dintre cele mai mari instituții academice din Germania (și apoi, din Polonia – după preluarea acestui teritoriu de către polonezi; un schimb impus de ruși, pentru că aceștia și-au împins granițele înspre Vest, așa cum demult le era poftă. Totul cu prețul unei drame cumplite pentru populațiile „purificate” cu cruzime după război, pe criteriile strict etnice dictate de tovarășii sovietici: polonezii ocupați de ruși au fost expulzați aici, nemții de aici au fost alungați din casele lor înspre Germania iar pe ceilalți i-au alungat cu toții). Zece studenți sau profesori ai acestei universități au primit premiul Nobel. Cam așa arată locul: Eu mă minunez de sălile de clasă și apoi vagabondez prin oraș. Rafinamentul construit în secole ajunge un morman de moloz la sfârșitul WW2. Cam așa arăta Wrocław la momentul preluării sale de către polonezi: „Tovarășii” au tot dansat printre ruine vreo 45 de ani. Până când piticii le-au cam oprit veselia tâmpă. Prima statuie a unui pitic a apărut în 2001, în onoarea Alternativei Orange – o mișcare subterană anarhistă, care din 1981 picta spiriduși pe clădiri; miliția ștergea desenele a doua zi, iar cei din Alternativă desenau iarăși. Protestatarii nu puteau fi astfel arestați de milițieni pe motiv de opoziție în contra regimului, fără ca autoritățile să devină ridicole – cum să arestezi oameni pentru că desenează spiriduși? Mișcarea aceasta, parte a Solidarność, a fost cel mai pitoresc element al opoziției poloneze față de Ciuma Roșie. După prăbușirea comunismului, a început o adevărată invazie de spiriduși în oraș: pe trotuare, pe stâlpi, la bancă, pitici hoți de prăjituri, pitici dormind în fața unui hotel, pompieri, soldați… Există hărți ale orașului cu aceștia, dar alții apar în fiecare zi. Plin de turiști care vânează piticii, înarmați cu hărți și cu aparate foto, Wrocław pare să fie acum locul vânătorilor de spiriduși. Nu, asta nu-i o catedrală, e turnul primăriei – construită între sec. XIII – XVI… Și cum nu ți se întâmplă în fiece zi să îți cânte Tziriac la masă, închid cu o bere savurată în ritmuri de mazurka scurta mea vizită în Polonia. De-acum, spre Praga! Traseul parcurs până acum e schițat aici. – Stai aproape. In curând îți zic cum mi-a fost în Cehia și mai departe- Vezi articolul integral
  12. A luat decizia corectă, în opinia mea - ca urmele timpului să rămână și ele prezente într-o oarecare măsură...
  13. Da, arată bine vopsite! Butonul de alamă e demențial! Ansamblul claxon - schimbător de fază arată foarte bine ca obiect iar soluția tehnologică cu cablu este interesantă de văzut - deși nu îmi dau seama pentru ce au ales o soluție mult mai complicată mecanic în detrimentul unui simplu comutator electric. Foarte bine că ai reușit să-l restaurezi în alcătuirea originală!
  14. La plimbare cu Poliția

    Sună bizar „să te plimbi cu Poliția” dar tocmai ce mi s-a întâmplat și a fost funny – la începutul sezonului, invitat de prietenii din clubul polițiștilor pe motocicletă, Blue Knights Law Enforcement MC . Clubul lor moto este o organizație formată din profesioniști ai structurilor legii (nu doar polițiști ci și procurori, pompieri, judecători sau lucrători din servicii de pază și protecție ori salvatori pe motocicletă) care se bucură împreună de pasiunea pentru cele două roți. Dacă în viața lor profesională se zice (mai ironic dar nu prea) că „funcția doboară gradul”, aici strălucirea epoleților lasă loc respectului reciproc și mai ales pentru plăcerea ce-i reunește, motocicleta. Povestea acestora a început în America, în anii `70, cu doar un mic club local iar astăzi oamenii legii au cam 20 de mii de membri motocicliști, în vreo 30 de țări. Am cunoscut câțiva dintre ei cu prilejul unor acțiuni caritabile, Moshocicliștii, când am fost impresionat de grija cu care bikerii în uniformă din acest club moto (și mai ales polițaii din Giurgiu, care s-au implicat decisiv și au oferit inclusiv suport logistic consistent) au pregătit cu mult suflet cadourile lor pentru copiii mai puţin fericiţi de soartă, ca și când ar fi fost daruri pentru proprii lor copii. Tura împreună nu a fost o plimbare obișnuită. Polițiștii s-au străduit să fie de folos comunității moto organizând la finalul ieșirii cu motoarele – gândită mai ales pentru începători – și cursuri practice de prim ajutor în accidentele de motocicletă, discuții libere despre legislație și chichițele acesteia, specifice motocicliștilor – totul într-un mediu deloc didactic și camaraderesc… 🙂 Ei bine, da! Există și popă pe motocicletă, de ce nu? 🙂 Percepția publicului larg asociază automat cluburile moto cu bandele de răufăcători însă adevărul nu este acesta. NU TOATE cluburile moto se ocupă cu activități infracționale și mai ales NU TOȚI membrii acestora sunt indivizi ce își petrec viața în tâlhărie și criminalitate. Conceptul de „bandă de motociclete în afara legii” a început în 1947, în urma unei bătălii crunte între membrii unor cluburi de motociclete din California. Lupta (mai târziu ficționalizată în filmul The Wild One, cu Marlon Brando) a stârnit teama publicului spectator și atunci presa a apelat la Asociația Motocicliștilor Americani (AMA), cel mai vechi grup de protejare a drepturilor motocicliștilor din USA. În răspunsul lor faimos, AMA a explicat că incidentul nu a fost o acțiune a motocicliștilor obișnuiți, că 99% dintre rideri sunt cetățeni decenți, dar există „un procent” care se poziționează în afara legii. De atunci, membrii cluburilor ce se autodeclară astfel își afișează pe vestă emblema de outlaw biker – un petic în formă de cristal, cu inscripția „1%” cusută în centru. Din acest motiv, bikerii Blue Knights poartă un patch brodat cu „99%”… Orice MC (și nu doar cel al polițiștilor) este diferit de o structură de tip ONG ce ar avea ca scop propășirea lumii pe două roți, chiar dacă obiectivele, general valabile, pot coincide. Pentru membrii unui club există obligații și îndatoriri, poate chiar mai aprige ca beneficiile ce le au astfel iar valoarea supremă – nu doar în cazul membrilor cluburilor moto – dar și în cazul motocicliștilor ce nu au ales o apartenență de grup este respectul. Chiar și membrii cluburilor declarate ca fiind în afara legii, cele 1%, nu vor căuta harță atâta vreme cât nu sunt provocați. Dimpotrivă, comportamentul este întotdeauna ajustat în spiritul valorii despre care spuneam, respectul. De aceea, indiferent că ești ori nu motociclist, acordă respect, om. Și vei fi răsplătit, întotdeauna cu aceeași monedă. … Zen și arta reparării motocicletei. Vezi articolul integral
  15. Nu mă dezamăgiți, precizarea dvs. e binevenită - din punctul meu de vedere! Intr-adevăr, firma a fost fondată, în Anglia, de niște nemți emigrați aici (cu ocazia precizării dvs am citit și eu povestea lor, mulțumesc!)
×