Jump to content

Aferim

Membri
  • Posts

    3,878
  • Joined

  • Last visited

  • Days Won

    119

Aferim last won the day on September 20 2019

Aferim had the most liked content!

4 Followers

About me

  • I am
    Motociclist
  • Locatie
    Bucuresti
  • I own(ed)
    motocicletă

Recent Profile Visitors

The recent visitors block is disabled and is not being shown to other users.

Aferim's Achievements

Newbie

Newbie (1/14)

656

Reputation

  1. Dă bine cu protecțiile originale de la rezervor, nici nu-s uzate rău! îmi place mult cricul. Mi se pare foarte isteț gândit, tot ansamblul - inclusiv cu arcul vârât intr-un sistem interior, nu am văzut nimic asemanator la nici o moto contemporană. Si la scărițele pasagerului am remarcat o alcătuire robustă și superioară tehnic (după opinia mea) celor din ziua de azi.
  2. excelent! reglajele fine de acest tip sunt inerente (și obligatorii), nu mai ai mult!
  3. La Revoluție ai mei tocmai tăiau porcul iar eu eram într-a douășpea. La un liceu tare din București, poate cel mai bun, doar că eu nu învățam pe măsura măreției clamate a acestui liceu, în fine… Și când oamenii de la Timișoara erau uciși de securiștii fanatici ai sistemului comunist iar nea Nicu a venit cu prostiile alea, cu „agenturili străine” și celelalte minciuni comuniste tâmpite, cum obișnuia el, desigur că toți am văzut că va pieri. Rău și cu sânge mult. Mi se rupea sufletul de cei din Timișoara… Cum să împuști oamenii nevinovați, femei, copii sau muncitori? Eram îngrijorați pentru oamenii de acolo și indignați de ce vești ascultam la radio. La Radio Europa Liberă, adică. Singurul mod decent de informare de atunci, pentru că cu toții, ceilalți, mestecau numai căcat. Epoca pe care cu mândrie o numeam Epoca Ceaușescu (nu așa ni se zgâriau urechile?) avea să se prăbușească în valuri de sânge. Nicidecum catifelat, precum în celelalte țări comuniste (care nu au avut, totuși, cizmari în frunte și nici așa de mulți analfabeți, precum comuniștii noștri locali). Istoria tocmai își accelera ritmul și atunci ne-am grăbit și noi cu bietul nostru porculeț… In familia mea Radio Europa Liberă era ascultat zilnic. Nouă nu ne-a lipsit nimic în comunism. Aveam chiar și petrol pentru lampa din celălalt secol la care îmi făceam lecțiile, pentru că nici electricitate nu ne dădeau jigodiile de comuniști mereu, chiar dacă toți distrușii ascultau răpiți de mândrie versuri oficiale precum „din munte pân` la mare, din Argeș la Bicaz / Zeci de hidrocentrale ne dau lumină azi”. Era crunt mai ales pentru bieții proletari; chiar ăi cei mai fanatici limbrici ai partidului comunist o duceau cel mai cumplit – că în afară de Casa de Comenzi Mercur, accesibilă numai unei găști de șmecheri, la oraș găseai doar rafturi goale și o mizerie lucioasă. Pe la sate, nici atât. Nu știu cum să zic… era un fel de noroi maro al unei sărăcii dezolante. Nici la țară nu era belșug. In afară de hrană (oamenii creșteau animalele și găinile pe ascuns, Partidul le număra și stabilise că nu ai voie să tai animale în gospodărie – pentru un vițel pe care îl tăiai fără aprobare făceai și pușcărie) în afară că aveau ce mânca, deci, cei de la țară trăiau în Evul Mediu. Copiii de vârsta mea de la țară umblau în zdrențe și erau încălțați numai cu gumari (un fel de pantofi primitivi turnați din cauciuc reciclat) cusuți cu sârmă, chiar dacă părinții lor munceau din greu, la câmp sau prin tot soiul de fabrici, vai de mama lor, ce împânzeau țara. In anii de început ai comunismului oamenii din sate umblau chiar cu încălțări improvizate din cauciucuri vechi de motocicletă, ca acestea: (Scriu aceste detalii mai ales spre luarea aminte a unor tineri – și de pe-aici dar, vai, mulți europeni- exaltați găunos de câteva sloganuri egalitariste mincinoase, ce redescoperă acum voios marxismul și „valorile” comuniste prefăcându-se că această Ciumă Roșie nu ar fi adus mai ales foamete, întuneric în inimă și ucideri executate cu bună știință, în masă). Zeci de milioane de oameni uciși în numele comunismului – cică un ideal înalt al omenirii construit de prietenii precum Pol Pot, Fidel Castro, Che Guevara, Mobutu Sese Seko Kuku Ngbendu Wa Za Banga, Al-Gaddafi sau canibalul Jean-Bédel Bokassa, cunoscut de tovarăși și ca Împăratul Bokassa Întâiul al Africii Centrale. Cu toții, ucigași cățărați pe mormane de cadavre. Cum fix așa, ca ei, nici al nostru nu s-a sfiit să omoare și chiar asta a făcut când s-a simțit încolțit. A ucis. În vremea asta aprigă, Tovarășii pozau – grețos și insistent – în chip de părinți iubitori ai națiunii. Îmbrăcați în scabros de călduroase haine, în contrast cu copiii în zdrențe din plastic, precum au ținut să se imortalizeze pentru eternitate: Toată familia bunicii a fost exterminată în Siberia, pentru singura vină (închipuită) că ar fi fost exploatatori imperialiști români, dar eu am crescut într-un spirit al libertății alimentat întotdeauna fără teamă în familia mea. Pentru mulți însă, nu era așa de importantă libertatea cuvântului – și nici libertatea în general – după cum avea să se vadă în curând, în zorii democrației construită tot de către comuniștii cei mai spurcați, de care iată că nici în zilele de azi n-am scăpat, în urletele populare precum „Nu ne vindem țara!” și mai ales, cumplitul: „Moarte intelectualilor!” Așa că, atunci, după ce am răzbit greoi (că nu era deloc voie dar în seara aceea nici nu ne-a controlat nimeni – de parcă am fi furat carnea aia, dar comuniștii nu agreau nici măcar într-o formă autonomă să aibă omu` ce mânca) cu porcul tăiat acasă, era 22 decembrie, vreme în care toată lumea a devenit mai interesată de televizor decât de porc, eh; nu aveam pâine. Am plecat atunci, a doua zi de dimineață, nițel după pâine, cu motivul acesta: și când m-am întors nevătămat ai mei plângeau ca după mort. Dar mai mult de 1.000 de români nu au avut norocul meu… Sub pretextul cumpărării de pâine am plecat spre miezul orașului. Se auzea de acasă -nu stăm departe de centru- un zgomot constant și aprig, care mi-a zbârlit părul. Era un vuiet grozav dinspre oraș; foarte mulți oameni se îndreptau, ca mine, pe jos, spre mijlocul Bucureștiului. Eu am prins o basculantă – dintre cele ce le-ați văzut în pozele vremii, înțesate de oameni- numai că aceasta a ocolit departe de locul acțiunii, și anume pe la pasajul de la Obor. Habar nu am de ce am ajuns aici și nu în centru, dar nu puteai să-i ceri șoferului socoteală, că doar nu era taxi. Nu mai știu cum s-a întâmplat, în iureșul acela, că am ajuns să particip la un fel de echipă de control antiterorist, cu mâinile goale, al mașinilor ce mergeau spre centru. Era atunci o magnitudine magică a acțiunilor fiecăruia și voiai să ajuți cu ce poți. Cu orice. Tuturor ne era teamă de teroriști și credeam, atunci, că prin aceste filtre îi putem opri să ucidă. Contribuția mea a fost modestă și nu o consider relevantă – de aia nici nu am cerut vreodată certificate de revoluționar și nici avantajele financiare însoțite de acestea, de care, din păcate, au profitat multe gunoaie despre care prea des s-a dovedit că au participat la Revoluție cel mult dinspre cealaltă parte a baricadei… Oamenii obișnuiți, de atunci încoace, tare s-au bucurat grozav și au uitat instantaneu vremurile gri și minima datorie de a împunge măcar autoritățile să pedepsească pe cei vinovați pentru sângele celor uciși. Un val de bucurie… tâmpă și vulgară, a cotropit România. Nimeni nu a mai vrut a auzi de eroi. De morți. De sânge, de răniți sau de cei torturați. Ce știu sigur însă e că eu NU aș fi avut niciodată prilejul să scriu pe aici fără jertfa celor ce au murit, ori au fost răniți grav, ori au fost arestați și apoi maltratați -de către criminalii fără chip și fără identitate, pentru că e nepermis ca după 30 de ani Statul Român să nu fie capabil să-i judece pe cei vinovați. Dar fără acești oameni curajoși din prima line a protestatarilor din Timișoara sau București, apoi de-abia și din alte centre urbane, poate că și azi croncăneam cu toții în biata limbă cea de lemn a comuniștilor. Iar în fața lor și a umbrelor acestora, eu mă înclin cu respect și recunoștință. Cunoscuți ai mei au demonstrat cu adevărat în seara zilei de 21 decembrie dar ei erau așa de puțini! Oamenii ceilalți stăteau pe margine și doar îi priveau iar pentru manifestanți era important să vină cât mai mulți în mijlocul străzii lângă ei și strigau asta! Dar prea puțini au venit. Cei care demonstrau activ atunci la București, solidari cu timișorenii eroici când Ceaușescu era încă în picioare erau câțiva intelectuali, apoi doar niște rockeri și ceva țigani (da, multe persoane de etnie rroma au demonstrat decisiv în contra regimului comunist, în vreme ce… oamenii cumsecade priveau de pe margine sau au stat acasă) și cu toții au fost foarte, foarte tineri. Și cu sufletul aprig și curat. Apoi, în 23 decembrie, numeroși cetățeni, mai mulți ca noi ăia din drum care filtram traficul, așteptau, privindu-ne bovin acțiunea… „eroică” (cum așa credeam noi atunci, că putem opri teroriștii verificând mașini) la o coadă formată în dreptul unui magazin alimentar. De aici ei cumpărau ouă și conserve chinezești de carne. În fundalul așteptării lor la coada tăcută se auzea un lătrat continuu de Kalașnikov și zgomotul înfundat al mitralierelor grele de pe tancuri. Ieșeau din magazin luminați la față de cartoanele cu ouă ce le țineau în brațe, în vuiet de război. Noi mai strigam, „veniți cu noi!” și altele asemenea, numai că nu aveam succes. Strigam mai mult de frică, eram puțini și doar adrenalina ne încălzea. La un moment dat, deși nu era așa frig afară – dar era un timp șobolănos – am intrat în acel magazin, să mă încălzesc nițel – Alimentara se numeau cele de tipul ăsta. Si acolo aveau un radio, la care am auzit -în timp ce cumpărătorii ăia de la coadă mă felicitau și mă încurajau ca pe un revoluționar ce le asigura lor siguranța de a cumpăra alimente de vis până atunci, nu??? – că toar`șu Iliescu a cerut ajutorul Armatei Sovietice…. (momentul există, e real, doar că mai nimeni nu a considerat convenabil să readucă în atenție acest moment). Și atunci am plecat acasă, pe jos. Și cam tuflit. Cum adică să ceri ajutor Armatei Sovietice? Eram tare necăjit dar mai ales temător pentru ce va urma. M-am întors acasă cu o mare îndoială în suflet. Ce mai aveam eu de făcut, un biet copil? Priviți în acest video o șleahtă de securiști ce brusc s-au convertit, la ordin, în patrioți: cum se înarmează ei scandând ultragios, tot la ordin, sub comanda unui tartor cu căciulă de blană și ochelari… Un alt episod tenebros și deloc lămurit al acestor vremuri, priviți: Iliescu a confirmat apoi, chiar dacă Armata Roșie nu a venit fizic și el a clamat mereu o (falsă) independență, o vreme în care țara a eșuat în democrația așa zis originală trâmbițată de către comuniști și urmașii lor până azi la putere: iar cei mulți, cei ca ăia care cumpărau ouă în zgomotul gloanțelor, cu fricile manipulate de regimul cumplit în care și-au petrecut viața, prostiți de ai lui Iliescu și înfricoșați de Securitate, ne-au adus aici unde suntem astăzi. Prin vot, adică democratic. Iar eu, în timpul ăsta… nu am stat deoparte. Nici de acum încolo n-oi sta, chiar dacă mi-am îngăduit o pauză… Dar despre asta, poate că voi spune o altă poveste… Vă rog frumos să vedeți aici o radiografie, excelent realizată, despre cei 30 de ani ai noștri. Anii cei liberi. Vă rog. DOCUMENTAR RECORDER. 30 de ani de democrație Mai rămâne doar un cântecel… „Avioane de hârtie treceau solemn pe cer. Un înger râdea singur privind în frigider. Ce frumoasă-i lumea, ce foame şi ce ger. Un ban într-o fântână, un cântec dus de vânt. Un zâmbet ce ne iartă pe toţi pe sub pământ. Ai grijă de numele tău, e ultimul rămas” Ai grijă… de numele tău, om. Vezi articolul integral
  4. La Revoluție ai mei tocmai tăiau porcul iar eu eram într-a douășpea. La un liceu tare din București, poate cel mai bun, doar că eu nu învățam pe măsura măreției clamate a acestui liceu, în fine… Și când oamenii de la Timișoara erau uciși iar nea Nicu a venit cu prostiile alea, cu „agenturili străine” și celelalte minciuni tâmpite, cum obișnuia el, desigur că cu toții am spus că animalul va pieri. Rău și cu sânge mult. Mi se rupea sufletul de cei din Timișoara… Cum să împuști oamenii nevinovați, femei, copii sau muncitori? Eram cu toții îngrijorați și indignați de ce vești ascultam la radio. La Radio Europa Liberă, adică. Singurul mod alternativ de informare de atunci, pentru că cu toții, ceilalți, mestecau numai căcat. Am simțit atunci că se va termina această epocă (pe care cu mândrie o numeam Epoca Ceaușescu, nu?) în valuri de sânge. Nicidecum catifelat, precum în celelalte țări comuniste. Și atunci ne-am grăbit, cu porcul, pentru a fi în București cât mai repede. Istoria tocmai își accelera ritmul… In familia mea Radio Europa Liberă era ascultat zilnic. Nouă nu ne-a lipsit nimic în comunism. Aveam chiar și petrol pentru lampa din celălalt secol la care îmi făceam lecțiile, pentru că nici electricitate nu ne dădeau comuniștii mereu, chiar dacă „din munte pân` la mare, din Argeș la Bicaz / Zeci de hidrocentrale ne dau lumină azi”. Era crunt pentru ceilalți, bieții proletari; chiar ăi cei mai fanatici limbrici ai partidului o duceau cel mai cumplit. Dar noi ne-am descurcat binișor, că în ce privește hrana aveam bunici vrednici, la țară; iar ai mei (numai prin conjunctura întâmplării și a relaționării lor personale, că nu au fost nici unul membru de partid dar în pofida acestui… handicap -așa era privit în epocă- erau prieteni cu câțiva dintre cei importanți de la nivelul de vârf al vremii); ai mei au rămas jos, că nu-i interesau funcții, disprețuiau Partidul iar prietenii lor erau dintre ăi mai educați și mai spălăței, genul cu care aveai ce discuta și care la rândul lor erau indignați de mersul Țării – chiar dacă nu făceau nici unul, nimic pentru a schimba asta, e drept. De asemenea, prietenii mei cei mai buni făceau parte din familii ce aveau (și au) legături strânse cu lideri comuniști de vârf, aceștia fiind -credeți-mă!- oameni absolut respectabili, chiar dacă se întâmplă ca numele câtorva dintre aceștia să fie Ceaușescu. Am trăit acele zile și nu mănânc rahat. Și DA! Respect în continuare acești oameni. Dar toată familia bunicii a fost exterminată în Siberia, pentru singura vină (închipuită) că ar fi fost exploatatori imperialiști români, cu un bunic preot (naaașpa!) și un altul vânător de munte într-un regiment regal de gardă (și mai naaașpa!). Am crescut într-un spirit al libertății alimentat întotdeauna fără teamă în familia mea. Acest bunic, ăla din Garda Regală (cu toate că el nu a fost niciodată motociclist), mi-a dăruit primul meu vehicul pe două roți cu motor, o mini-Mobra, despre care am scris aici. Avea aripile albe. Iar cel popă nu a fost niciodată habotnic. Așa că după ce am răzbit (că nu era deloc voie dar în seara aia nici nu ne-a controlat nimeni – de parcă am fi furat carnea, dar comuniștii nu agreau nici măcar într-o formă autonomă să ai ce mânca) cu porcul tăiat acasă, era 22 decembrie, vreme în care toată lumea a devenit mai interesată de televizor decât de porc, eh; nu aveam pâine. Am plecat atunci nițel după pâine, cu motivul acesta: și când m-am întors ai mei plângeau ca după mort. Sub pretextul cumpărării de pâine am plecat spre miezul orașului. Se auzea de acasă -nu stăm departe de centru- un zgomot constant și aprig, care mi-a zbârlit părul. Era un vuiet grozav dinspre oraș; foarte mulți oameni se îndreptau, ca și mine, pe jos, spre mijlocul Bucureștiului. Eu am prins o basculantă – dintre cele ce le-ați văzut în pozele vremii, înțesate de oameni- numai că aceasta a ocolit departe de locul acțiunii, și anume pe la pasajul de la Obor. Nu mai știu cum s-a întâmplat, în iureșul acela, că am ajuns să particip la un fel de echipă de control antiterorist, cu mâinile goale, al mașinilor ce mergeau spre centru. Era atunci o magnitudine magică a acțiunilor fiecăruia și voiai să ajuți cu ce poți. Cu orice. Tuturor ne era teamă de teroriști și credeam, atunci, că prin aceste filtre îi putem opri să ucidă. Contribuția mea a fost modestă și nu o consider relevantă. Nu aș fi avut niciodată prilejul să scriu pe aici fără jertfa celor ce au murit, ori au fost răniți grav, ori au fost arestați și apoi maltratați -de către criminalii fără chip, fără identitate, pentru că e nepermis ca după 30 de ani Statul Român să nu fie capabil să-i judece pe cei vinovați. Dar fără acești oameni curajoși din prima line a protestatarilor din Timișoara sau București, poate că și azi croncăneam rusește. Ori în biata limbă cea de lemn a comuniștilor. Iar în fața lor și a umbrelor acestora, eu mă înclin cu respect și recunoștință. Cunoscuți ai mei au demonstrat cu adevărat în seara zilei de 21 decembrie dar ei erau așa de puțini! Oamenii ceilalți stăteau pe margine și doar îi priveau iar pentru manifestanți era important să vină cât mai mulți lângă ei și strigau asta! Dar prea puțini au venit. Cei care demonstrau activ atunci erau câțiva intelectuali, apoi doar niște rockeri și ceva țigani (da, multe persoane de etnie rroma au demonstrat decisiv în contra regimului comunist, în vreme ce… oamenii cumsecade priveau de pe margine) și cu toții au fost foarte, foarte tineri. Și cu sufletul aprig și curat. In vremea asta, în 23 decembrie, numeroși cetățeni, mai mulți ca noi ăia din drum care filtram traficul, așteptau, privindu-ne bovin acțiunea… „eroică” (așa credeam noi atunci, că putem opri teroriștii verificând mașini) la o coadă formată în dreptul unui magazin alimentar. De aici ei cumpărau ouă și conserve chinezești de carne. În fundalul așteptării lor la coada tăcută se auzea un lătrat continuu de Kalașnikov și zgomotul înfundat al mitralierelor grele de pe tancuri. Ieșeau din magazin luminați la față de cartoanele cu ouă ce le țineau în brațe, în vuiet de război. Noi mai strigam, „veniți cu noi!” și altele asemenea, numai că nu aveam succes. Strigam mai mult de frică, eram puțini și doar adrenalina ne încălzea. La un moment dat, deși nu era așa frig afară – dar era un timp șobolănos – am intrat în acel magazin, să mă încălzesc nițel – Alimentara se numeau cele de tipul ăsta. Si acolo aveau un radio, la care am auzit -în timp ce cumpărătorii ăia de la coadă mă felicitau și mă încurajau ca pe un revoluționar ce le asigura lor siguranța de a cumpăra alimente de vis până atunci, nu??? – că toar`șu Iliescu a cerut ajutorul Armatei Sovietice…. (momentul există, e real, doar că mai nimeni nu a considerat convenabil să readucă în atenție acest moment). Și atunci am plecat acasă, pe jos. Și cam tuflit. Cum adică să ceri ajutor Armatei Sovietice? Eram tare necăjit dar mai ales temător pentru ce va urma. M-am întors acasă cu o mare îndoială în suflet. Ce mai aveam eu de făcut, un biet copil? Iliescu a confirmat apoi, chiar dacă Armata Roșie nu a venit fizic și el a clamat mereu o (falsă) independență, o vreme în care țara a eșuat în democrația așa zis originală trâmbițată de către comuniști și urmașii lor până azi la putere: iar cei mulți, cei ca ăia care cumpărau ouă în zgomotul gloanțelor, cu fricile manipulate de regimul cumplit în care și-au petrecut viața, prostiți de ai lui Iliescu și înfricoșați de către Securitate, ne-au adus aici unde suntem astăzi. Prin vot, adică democratic. Iar eu, în timpul ăsta… nu am stat deoparte. Nici de acum încolo n-oi sta, chiar dacă mi-am îngăduit o pauză… Dar despre asta, poate că voi spune o altă poveste… Vă rog frumos să vedeți aici o radiografie, excelent realizată, despre cei 30 de ani ai noștri. Anii cei liberi. Vă rog. DOCUMENTAR RECORDER. 30 de ani de democrație Mai rămâne doar un cântecel… „Avioane de hârtie treceau solemn pe cer. Un înger râdea singur privind în frigider. Ce frumoasă-i lumea, ce foame şi ce ger. Un ban într-o fântână, un cântec dus de vânt. Un zâmbet ce ne iartă pe toţi pe sub pământ. Ai grijă de numele tău, e ultimul rămas” Ai grijă… de numele tău, om. Vezi articolul integral
  5. . … Traseul complet a fost în linii mari, cam ăsta. Vezi ce m-a amuzat la Viena, cum am petrecut prin Cehia, cum am lenevit la Praga ori cum mi-a fost în Polonia. Să aveți sărbători strălucitoare, oameni dragi! Vezi articolul integral
  6. . … Traseul până acasă a fost cam așa. Vezi ce m-a amuzat la Viena, cum am petrecut prin Cehia, cum am lenevit la Praga sau cum mi-a fost în Polonia. Să aveți sărbători strălucitoare, oameni! Vezi articolul integral
  7. Vremea nașpa mi-a schimbat iarăși macazul, că nu aveam nicidecum în plan să vizitez Viena. Io aveam chef să mă întorc în Munții Tatra și mai degrabă voiam să călăresc motocicleta printre dealurile din Slovacia, într-un peisaj rural, verde și așezat, cuminte; însă minunea tehnologiei ăsteia cu hărțile meteo online de vezi pe telefon cum te încolțește furtuna și mai ales vremea capricioasă a acestei veri mă alungă înspre Sud. Locul în care mă opresc e Klosterneuburg, la 17 km de centrul Vienei. Nu-i rău pe aici! E un sat cochet, pe unde cică mai veneau în vacanță împărații; la o țigară în aer curat, de pădure; să se mai roage pe la mănăstirea de aici (construită la 1.100 și nițel); sau, de ce nu, poate la un vin (mustește în jur de podgorii); acum ar putea veni chiar și cu cortul tovarășii împărați, cum și eu mă bucur de o găzduire grozavă – într-un un camping perfect organizat și aproape… împărătesc! Am mai povestit pe-aici despre cum e să campezi prin țările astea care au tradiția turismului nomad, cum e și în Austria, în care o puzderie de oameni educați și ce nu par deloc săraci (fie și dacă te iei numai după cum arată caravanele lor baroce) preferă o vacanță aproape de natură sfidând rezervațiile turistice cu tot felul de stele ce îți oferă un standard complet dar… insipid. Cam așa arată facilitățile unui camping „de oameni”. De oameni normali. Cei care aleg stelele nenumărate ale cerului ce-ți luminează cortul, nu pe alea -cel mult cinci- zugrăvite pe un pliant dichisit… Hisilicon Balong Rămân câteva zile zdravene pe aici și firește că vizitez orașul: Cum adică „Care Dieter Bohlen?” . Mă tot învârt prin Viena. Secession este stilul meu preferat dar… este un oraș cu detalii fascinante, în afara landmark-urilor turistice binecunoscute, iar satul în care ziceam că mi-am montat cortul este la rândul lui interesant (case drăguțe, cârciumi vesele, o atmosferă super decentă și relax). Vecinul olandez de cort observă că mi s-a rupt scaunul de camping și îmi oferă unul de al lui (el a venit cu mașina – deci a avut loc să care de toate- că motocicleta și-a adus-o până aici pe o platformă șmecheră). Pentru că boieresc pe șezlongul omului, îi ofer vreo două beri, normal. A plecat într-o bună zi, în zori; și-a luat scaunul cu discreție, pesemne că fiind foarte devreme nu a vrut să mă deranjeze doar pentru atâta lucru, dar… mi-a dăruit la rândul lui o bere, ce am găsit-o pe motocicletă: O beau cu plăcere și o mai ard prin oraș. Mă mai fâțâi eu prin Viena dar, chiar de prind zile însorite, cea mai cruntă ploaie a acestei veri aprige mă prinde aici, în cortul bine întins; și firește că, gospodar cum sunt, am proviziile la rece: Plouă țâfnos și mă sfătuiesc cu doamnele din staff-ul campingului despre ce e de făcut. După părerea lor, sunt binevenit să rămân aici chiar și până la toamnă dar nu aceasta ar fi soluția… Mai stau nițeluș p`acilea, mai stă și ploaia; casc gura iarăși prin Vienna și apoi o decupez din nou. Spre Slovacia. Poate că păcălesc iar vremea asta schimbătoare… Hai, spre casă! Vezi cum am petrecut prin Cehia, cum am lenevit la Praga sau cum mi-a fost în Polonia. Vezi articolul integral
  8. Vremea nașpa mi-a schimbat iarăși macazul, că nu aveam nicidecum în plan să vizitez Viena. Io aveam chef să mă întorc în Munții Tatra și mai degrabă voiam să călăresc motocicleta printre dealurile din Slovacia, într-un peisaj rural, verde și așezat, cuminte; însă minunea tehnologiei ăsteia cu hărțile meteo online de vezi pe telefon cum te încolțește furtuna și mai ales vremea capricioasă a acestei veri mă alungă înspre Sud. Locul în care mă opresc e Klosterneuburg, la 17 km de centrul Vienei. Nu-i rău pe aici! E un sat cochet, pe unde cică mai veneau în vacanță împărații; la o țigară în aer curat, de pădure; să se mai roage pe la mănăstirea de aici (construită la 1.100 și nițel); sau, de ce nu, poate la un vin (mustește în jur de podgorii); acum ar putea veni chiar și cu cortul tovarășii împărați, cum și eu mă bucur de o găzduire grozavă – într-un un camping perfect organizat și aproape… împărătesc! Am mai povestit pe-aici despre cum e să campezi prin țările astea care au tradiția turismului nomad, cum e și în Austria, în care o puzderie de oameni educați și ce nu par deloc săraci (fie și dacă te iei numai după cum arată caravanele lor baroce) preferă o vacanță aproape de natură sfidând rezervațiile turistice cu tot felul de stele ce îți oferă un standard complet dar… insipid. Cam așa arată facilitățile unui camping „de oameni”. De oameni normali. Cei care aleg stelele nenumărate ale cerului ce-ți luminează cortul, nu pe alea -cel mult cinci- zugrăvite pe un pliant dichisit… Hisilicon Balong Rămân câteva zile zdravene pe aici și firește că vizitez orașul: Cum adică „Care Dieter Bohlen?” . Mă tot învârt prin Viena. Secession este stilul meu preferat dar… este un oraș cu detalii fascinante, în afara landmark-urilor turistice binecunoscute, iar satul în care ziceam că mi-am montat cortul este la rândul lui interesant (case drăguțe, cârciumi vesele, o atmosferă super decentă și relax). Vecinul olandez de cort observă că mi s-a rupt scaunul de camping și îmi oferă unul de al lui (el a venit cu mașina – deci a avut loc să care de toate- că motocicleta și-a adus-o până aici pe o platformă șmecheră). Pentru că boieresc pe șezlongul omului, îi ofer vreo două beri, normal. A plecat într-o bună zi, în zori; și-a luat scaunul cu discreție, pesemne că fiind foarte devreme nu a vrut să mă deranjeze doar pentru atâta lucru, dar… mi-a dăruit la rândul lui o bere, ce am găsit-o pe motocicletă: O beau cu plăcere și o mai ard prin oraș. Mă mai fâțâi eu prin Viena dar, chiar de prind zile însorite, cea mai cruntă ploaie a acestei veri aprige mă prinde aici, în cortul bine întins; și firește că, gospodar cum sunt, am proviziile la rece: Plouă țâfnos și mă sfătuiesc cu doamnele din staff-ul campingului despre ce e de făcut. După părerea lor, sunt binevenit să rămân aici chiar și până la toamnă dar nu aceasta ar fi soluția… Mai stau nițeluș p`acilea, mai stă și ploaia; casc gura iarăși prin Vienna și apoi o decupez din nou. Spre Slovacia. Poate că păcălesc iar vremea asta schimbătoare… Revin! Traseul de la Viena și până acasă a fost cam așa. Vezi cum am petrecut prin Cehia, cum am lenevit la Praga sau cum mi-a fost în Polonia. Vezi articolul integral
  9. Excelente pozele! In plus, imi place tare mult cum e povestită călătoria. Zona cu Troia mi-a plăcut cel mai tare... Hai, mai departe!
  10. Un călător clandestin se pregătește în zori să plece din Praga împreună cu mine. Îl înțeleg pe greierașul ăsta (sau lăcustă, ce-o fi) că vrea să fugă de aici! Suntem pe o colină a Pragăi unde sunt înșirate campinguri (de fapt doar niște curți mai largi de casă cu oarecare facilități de campare înjghebate minimal) iar noi (și eu și insecta verzuie) am găsit liber numai la o tanti chinezoaică tare răutăcioasă și intruzivă, ce găsește de cuviință ca în inima Europei să instaureze cel mai neplăcut comportament învățat în țara ei, pe vremea tovarășului Mao (de unde pare că a plecat în misiune ordonată, precum îi dovedește caracterul). Deși vremea e… cel puțin ciudată, mă somează agresiv să plec imediat, indiferent dacă va fi furtună, precum se arată pe cer; cu o lipsă de empatie nemaiîntâlnită… și nu, nu am făcut nici o drăcie! Așa că îmi văd de drum. Numai că drumul meu, spre Karlovy Vary (ce în gândul meu e un fel de Herculane care din poze pare îngrijit și cu mare ștaif – așa cum ar fi fost complet îndreptățită și stațiunea noastră faimoasă dacă nu ajungea în ghearele unor golani cu carnete de partid) este asaltat de nori cumplit de negri și în fața mea aproape că se face noapte, chiar în miezul zilei. O cotesc atunci pe un drum local spre Sud, spre Plzeň, mama berii blonde. Dar furtuna nu mă iartă nici pe-aici… Fugărit de vremea grozavă, alerg mai departe. Încerc să merg în fața norilor dar aceștia mă înfrâng: ajung cu chinuială la o așezare omenească, printre rafalele de vânt și ploaie. Ploaia e violentă și mă adăpostește silueta unei case de crengile smulse de vânt. Câinele gospodăriei mă latră insistent și pe bună dreptate – la urma urmei, pentru el sunt numai un intrus și nu un călător hăituit de vijelie. S-a făcut noapte și furtuna s-a domolit un picuț, așa că încalec motocicleta în căutarea unui adăpost mai valabil. La câteva sute de metri zăresc aprinsă o firmă luminoasă și îmi încerc norocul: da, am tras lozul câștigător! Este doar o cârciumă sătească, dar au un apartament de închiriat (curat, călduros și ieftin) iar hangiul îmi deschide de îndată curtea, pentru a pune motocicleta la adăpost. Toată lumea sporovăie aici vesel, numai în cehă, iar bețivanii satului mă primesc cu o simpatie vivantă și petrecem împreună ciocnind halbele reci de Urquell împodobite cu spuma regulamentară până ce cârciumarul anunță ultima comandă. Din nou se dovedește că berea este cel mai bun translator. Și pentru că timpul e nemilos, aștept aici încă o zi, până ce furtuna trece. Dar și mai funny e la fabrica de bere Budweiser de la České Budějovice. Vremea s-a mai limpezit. Iar într-o stație de autobuz, Isus veghează. Poate că și asupra mea, chiar dacă deseori glumesc despre asta – am înțeles chiar pe pielea mea că n-ar fi chiar așa de supărăcios cum pare la prima vedere. Mai zăbovesc nițel la Brno și de-abia aici realizez cât de urâți sunt banii cehilor. … Dar tot aici văd moartea cu ochii. Iar la granița austriacă sunt doar o sumedenie de indicatoare pentru bicicliști. De-acum, dincolo de Cortina de Fier, către Viena! Traseul parcurs în etapa de acum cam ăsta e. Vezi cum mi-a fost până aici, în Polonia și la Praga. Vezi articolul integral
  11. Un călător clandestin se pregătește în zori să plece din Praga împreună cu mine. Îl înțeleg pe greierașul ăsta (sau lăcustă, ce-o fi) că vrea să fugă de aici! Suntem pe o colină a Pragăi unde sunt înșirate campinguri (de fapt doar niște curți mai largi de casă cu oarecare facilități de campare înjghebate minimal) iar noi (și eu și insecta verzuie) am găsit liber numai la o tanti chinezoaică tare răutăcioasă și intruzivă, ce găsește de cuviință ca în inima Europei să instaureze cel mai neplăcut comportament învățat în țara ei, pe vremea tovarășului Mao (de unde pare că a plecat în misiune ordonată, precum îi dovedește caracterul). Deși vremea e… cel puțin ciudată, mă somează agresiv să plec imediat, indiferent dacă va fi furtună, precum se arată pe cer; cu o lipsă de empatie nemaiîntâlnită… și nu, nu am făcut nici o drăcie! Așa că îmi văd de drum. Numai că drumul meu, spre Karlovy Vary (ce în gândul meu e un fel de Herculane care din poze pare îngrijit și cu mare ștaif – așa cum ar fi fost complet îndreptățită și stațiunea noastră faimoasă dacă nu ajungea în ghearele unor golani cu carnete de partid) este asaltat de nori cumplit de negri și în fața mea aproape că se face noapte, chiar în miezul zilei. O cotesc atunci pe un drum local spre Sud, spre Plzeň, mama berii blonde. Dar furtuna nu mă iartă nici pe-aici… Fugărit de vremea grozavă, alerg mai departe. Încerc să merg în fața norilor dar aceștia mă înfrâng: ajung cu chinuială la o așezare omenească, printre rafalele de vânt și ploaie. Ploaia e violentă și mă adăpostește silueta unei case de crengile smulse de vânt. Câinele gospodăriei mă latră insistent și pe bună dreptate – la urma urmei, pentru el sunt numai un intrus și nu un călător hăituit de vijelie. S-a făcut noapte și furtuna s-a domolit un picuț, așa că încalec motocicleta în căutarea unui adăpost mai valabil. La câteva sute de metri zăresc aprinsă o firmă luminoasă și îmi încerc norocul: da, am tras lozul câștigător! Este doar o cârciumă sătească, dar au un apartament de închiriat (curat, călduros și ieftin) iar hangiul îmi deschide de îndată curtea, pentru a pune motocicleta la adăpost. Toată lumea sporovăie aici vesel, numai în cehă, iar bețivanii satului mă primesc cu o simpatie vivantă și petrecem împreună ciocnind halbele reci de Urquell împodobite cu spuma regulamentară până ce cârciumarul anunță ultima comandă. Din nou se dovedește că berea este cel mai bun translator. Și pentru că timpul e nemilos, aștept aici încă o zi, până ce furtuna trece. Dar și mai funny e la fabrica de bere Budweiser de la České Budějovice. Vremea s-a mai limpezit. Iar într-o stație de autobuz, Isus veghează. Poate că și asupra mea, chiar dacă deseori glumesc despre asta – am înțeles chiar pe pielea mea că n-ar fi chiar așa de supărăcios cum pare la prima vedere. Mai zăbovesc nițel la Brno și de-abia aici realizez cât de urâți sunt banii cehilor. … Dar tot aici văd moartea cu ochii. Iar la granița austriacă sunt doar o sumedenie de indicatoare pentru bicicliști. De-acum, dincolo de Cortina de Fier, către Viena! Traseul parcurs în etapa de acum cam ăsta e. Vezi cum mi-a fost până aici, în Polonia și la Praga. Vezi articolul integral
  12. Crezi că o veți echipa și cu sistemul (original sau replică) de bagaj lateral? Dacă tot ați făcut rost de sistemele originale de prindere, aș zice eu că ar fi păcat fără... Nu mă gândisem, adevărat!
  13. schimbătorul de mână are o poziție tare ciudată, oare chiar îl folosea vreun motociclist? nu-i văd rostul acolo... motocicleta se încheagă bine! super!
  14. E foarte bine cu bicicleta, pentru că-i terenul plat. Insă nu spectaculos... Natura nu este prea ofertantă ca peisaj, mai curând cele urbane aș zice că-s țintele -deci e prea bine să folosești mașina pentru porțiunile lungi de drum. Campingurile - sunt deseori niște căzături comuniste, alege cu grijă! (de ex la Krakow sunt vreo 6 campinguri dar numai ăsta la care am stat io, Smok pe numele lui, cică ar fi decent -luând ca reper reviews-urile de pe net)... Problemă generalizată și în Cehia și Slovacia. ... Mă bucur pentru piatra aia de la temelie! Mulțumesc tare mult, Gaxel!
×
×
  • Create New...