Mergi la conţinut

andreisamoil

Membri
  • Conţinut

    55
  • Membru din

  • Ultima vizită

  • Days Won

    2
  • Online

    1m 42s

andreisamoil last won the day on 8 Iunie 2011

andreisamoil had the most liked content!

1 Urmăritor

Despre andreisamoil

  • Data naşterii 03.07.1982

Despre mine

  • Sunt
    Motociclist
  • Locatie
    Bucuresti
  • Posesor(oare) de
    BMW F650 GS

Metode de Contact

  • Yahoo
    andreisamoil
  1. andreisamoil

  2. calatorii Plec Sa Vad Toate Locurile Care Merita Din Romania

    ha ha Abia acum am inteles si eu poanta. Da, nu am avut tangente cu partea binara a lucrurilor. Eu lucrez mai mult in 3D. :-))) Asa e Viesparule sunt multe locuri vestite unde nu exista taxa foto. De fapt, sunt putine locuri unde exista. De unde am mai fost eu pot sa va spun sigur ca nu s-a auzit de asa ceva nici la Vatican, nici la Hofburg in Vienna, nici la Luvru, nici la British Museum, asa ca pot presupune ca nu este decat o alta metoda scarboasa de jecmaneala. Din acest motiv, de la un punct, am inceput sa ii rezist, mergand pana acolo incat sa ma contrez cu un paznic cu exces de zel de la Voronet. Asta a fost destul de urat din partea mea, dar asta e. Am simtit nevoia sa fac ceva.
  3. calatorii Plec Sa Vad Toate Locurile Care Merita Din Romania

    Gata, trag cortina, spectacolul nostru s-a sfarsit. Pentru cat ati platit e destul... De vreo doua zile am ajuns inapoi in Bucuresti, l-am descarcat pe Tweety, l-am culcat in garaj si nu prea imi vine sa il spal. Astazi am urcat ultimul articol pe blog si incerc sa vad de unde pot sa imi reiau vechea viata. Unora, ghizilor, le datorez cate o bere de care ma voi achita cat mai curand, dupa ce imi dau seama unde sunt si cum ar trebui sa traiesc acum, iar voua, tuturor celor care mi-ati fost aproape, va datorez multumiri.
  4. Piatra din borcan

    Imi amintesc o poveste cu un profesor ce le explica elevilor sai cum este cu viata si cu modul in care ne-o traim. Profesorul adusese un borcan mare si l-a pus pe catedra. Apoi, a scos o cutie cu bolovani. A umplut borcanul pana cand nu mai incapea niciun alt bolovan. Toti elevii au fost de acord ca borcanul este plin. Apoi, profesorul a scos o cutie cu pietris si l-a varsat peste bolovani, scuturand borcanul. Pietrisul a cazut incet pana la fund, printre pietrele mari, pana cand s-a umplut si nu mai incapea mai mult. Si atunci elevii au spus ca borcanul este plin, dar profesorul a scos o cutie cu nisip care, la fel, a alunecat pana la fund, si incet a umplut iar recipientul. Apoi, a explicat care este morala. Spunea el ”Inchipuiti-va ca pietrele mari sunt lucrurile cu adevarat importante pe care le faci in viata, lucruri care ajung sa te defineasca: o scoala, o meserie, o casnicie, un copil. Pietrisul reprezinta lucrurile mai mici, dar totusi importante: o masina, o casa, poate o excursie mai mare, iar nisipul tine locul placerilor si bucuriilor de zi cu zi: o petrecere, o masa in oras, o seara pierduta in fata televizorului, sau o duminica in care dormi tarziu. In viata, regula este ca nu poti sa asezi decat o singura pietricica, pe rand, indiferent de cat de mare este. Acum, daca as fi pus nisipul prima data, bolovanii mari nu ar mai fi avut loc...” Soarele imi intra in ochi, iar eu merg scufundat pana la brau intr-o apa opaca, plina de alge urat mirositoare. La suprafata este o mazga lucitoare de care imi este scarba. Ma oftic pentru ca mi-am uitat bluza de neopren si o sa imi fie frig. Este ora 9.00 dimineata, am venit in Costinesti, din Vadu, iar Tweety impreuna cu Ioana – cea organica - ma asteapta pe plaja. Am venit aici ca sa imi inchei turul. Asta este ultimul obiectiv de pe lista. In mintea mea se amesteca tot felul de imagini si amintiri de pe drum, ce imi par a fi de acum o mie de ani. Imi pun ochelarii pe fata, ma incalt cu labele mari si bag capul in apa. Sunt pe drum, calare pe Tweety si merg spre Targoviste, pe sub un plafon de nori gri, incercand sa imi stapanesc o frica teribila de necunoscut. Incep sa inot prin apa rece si murdara, spre epava mare. Acum sunt in turn, la Calnic, in pijama si ma uit cum rasare soarele peste sat. Ce bine a fost atunci... Inca doua brate, mai dau putin din labe si urc prin Strunga Dracului, pe ploaie ca sa scot capul din marea de nori, cand am ajuns pe Negoiu. Mananc in bucataria lui Mircea, in Deva. Am ajuns cu Tweety pe crestele inverzite din Padis si cativa cai alearga cu mine. Ma uit cum pleaca George si ma lasa singur in pestera Ponicova, merg pe Transalpina intr-un sir disciplinat de motociclisti, iar apoi, brusc, sunt pe un canal din Delta, ma bate vantul si fotografiez un pelican care zboara trufas pe langa mine. Mi-am facut un ritm. Apa devine mai clara si incep chiar sa pot vedea fundul marii, la trei metri sub mine. Vad cum ajung din ce in ce mai aproape de botul impunator al epavei ruginite. Nu stiu ce sa inteleg din drumul meu. Singurul lucru care imi vine in minte este ca a fost de nedescris. Nu credeam ca avem atatea locuri frumoase. Avem tot atatea, sau mai multe si cel putin la fel de frumoase, ca orice alta tara in care am fost pana acum. Nu speram sa intalnesc atatia oameni interesanti. Cred ca am mai spus-o, vorba aia de duh cum ca “Avem o tara minunata, dar pacat ca e locuita” mi se pare acum cea mai mare prostie. Am remarcat, cu siguranta, diverse tendinte ale oamenilor din diverse zone. Unii sunt mai primitori, altii sunt mai repeziti, unii sunt mai smecheri, iar altii mai dintr-o bucata, dar peste tot am avut parte de surprize si am avut ceva de invatat de la fiecare persoana cu care am intrat in contact. Daca am ramas cu ceva din toata calatoria mea asta ar fi ca pot afla lucruri interesante vorbind cu oricine. Este drept, am remarcat diverse tendinte specifice fiecarei zone, astea exista si se simt uneori destul de tare, dar, desi mi s-a spus ca am gresit generalizand in cateva ocazii, am incercat sa vad fiecare om asa cum este el, sa ma raportez la el individual, pe cat posibil fara prejudecati si am avut parte de surprize in ambele sensuri. Incep sa ocolesc epava pe la tribord, inspre pupa. Pe jos, pe fund sunt alge si vizibilitatea este nesperat de buna, mai mare de cinci metri. Mi se face frig. Nu stiu de ce, dar in apa sunt foarte rau de frig. De pe punte, aliniati ca matelotii la salut, ma fixeaza zeci de cormorani. Probabil sunt si ei uimiti de inotatorul singuratic ce le face poze de jos. Mi-a fost bine singur. Mi-a placut foarte mult ca imi faceam programul oricum vroiam, ca singurele limite erau ale mele si doar eu resimteam consecintele deciziilor pe care le luam. M-am descurcat si am reusit. Asta ma face sa ma simt foarte bine. Imi da stabilitate, siguranta si imi spune ca nu trebuie sa depind de nimeni si de nimic. Eu singur am fost suficient. Acum stiu ca am optiunea ca relatiile pe care le am cu cei din jurul meu sa fie unele bazate pe decizia mea voluntara si nu izvorate din dependenta, sau nevoie. In laterala navei este o gaura mare care da direct in cala. Nu sunt valuri, asa ca incep sa inot in colo, ca sa vad ce e inauntru. Totul este ruginit, iar zonele scufundate sunt pline de alge si scoici. Tavanul este brazdat de fante si crapaturi prin care vede cerul. Stiu ca se poate urca in epava pe undeva, vad si o scara ruginita care merge pana sus pe punte, la sapte metri inaltime, dar am cu mine labele si mai ales aparatul in husa lui flexibila, asa ca mi-e frica sa incep sa ma catar de capul meu. De aici, de jos, vaporul gaunos arata de parca un copil s-a jucat si l-a facut din foi de hartie lipite prost. Este destul de sinistru inauntru, singur printre fiare. Multi mi-au spus ca sunt prea repezit, ca prea ma agit tot timpul si nu ma relaxez sa ma bucur de moment, dar mie mi-a fost bine asa. In felul meu, m-am bucurat de excursia asta si de ritmul alert. Poate altii ar face-o mai lent, poate ar face-o mai repede, dar eu am facut-o asa cum mi-a fost mie bine si pentru asta sunt multumit. Pe masura ce inot spre pupa, pe langa chila inalta, cormoranii pleaca pe rand in zbor. Deja mi-e frig bine. Trag mai tare si sper sa ma incalzesc. Obiectivul de astazi l-am lasat intentionat mai tarziu, dar ma gandesc ca as fi putut sa fortez, sa imi termin turul joi, sau cel tarziu vineri, pe 12 august, la doar o zi mai tarziu fata de cum imi calculasem eu programul. Sunt bucuros ca nu am dat-o in bara chiar asa rau atunci cand mi-am facut planul. Ajung la pupa si sper sa vad elicele. Din pacate aici nu este nimic de vazut. In fata mea, spre larg, este ca un zid mare si negru, dar este doar sub apa. Intai nu inteleg ce vad, bag capul in apa, ma uit la zid, scot capul afara, ma uit la soare si la suprafata plata a apei, si apoi ma prind. Vin algele. Scarbos. Incerc sa ocolesc epava fara sa intru prea mult in zona cu alge, dar nu prea imi iese. Sper ca pe partea cealalta sa fie curata apa. Imi amintesc de voi, cei ce m-ati urmarit si de mesajele ce mi-au dat incredere si forta sa imping mai departe atunci cand mi-a fost mai greu. Asta si faptul ca ma asteptau diversi ghizi rasfirati prin toata tara, mi-a dat putere si m-a motivat foarte tare. Am incercat pe cat posibil sa nu dezamagesc pe nimeni si sa respect ce am promis. Nu cred ca mi-a iesit intotdeauna si pentru asta imi pare rau. Imi pare rau si pentru ca am senzatia ca sunt vazut ca un erou ce a facut ceva extraordinar. Mi se pare ciudat. Am fost doar sa ma plimb prin tara. Este ca si cum mi-as fi lipit trei sau patru concedii, la rand si am fost sa vizitez locurile accesibile de sub nasul nostru. Mai mult, in locurile astea m-am intalnit cu oameni normali, ca mine si ca oricine, care au tot doua maini, doua picioare si un cap, multi cu mai putin echipament, sau pregatire fizica, asa ca nu vad nimic extraordinar ca am reusit sa ajung acolo. Asta poate sa faca oricine. Am reusit sa trec de pupa epavei, ma indrept spre mal si apa devine mai curata. Este mai rece, dar mai curata si macar nu se mai lipesc de mine toate algele alea moarte. Inot, mi-e frig si gafai. Este foarte ciudata senzatia. In fata, pe faleza, il vad pe Tweety, galben si bucuros, cum imi face cu ochiul si pe Ioana lungita la soare. Acolo trebuie sa ajung. Aia este linia de finish. Hai Andrei! Ma tot gandesc la ce ar fi trebuit sa invat din toata experienta asta a mea. Ce am invatat? Sigur am invatat ca nu este bine sa astept mereu urmatorul obiectiv ci ca este mai bine sa ma uit cu atentie la cel din fata mea. Urmatorul obiectiv poate fi mult mai urat, sau mai anost decat cel pe care il privesc acum si s-ar putea sa imi para rau, apoi, daca ma grabesc. Imi propun sa tin minte asta si ma gandesc ca, daca asta ar fi singurul lucru pe care ar fi trebuit sa il inteleg, comoara alchimistului, ceea ce nea ala care ma tot inghionteste vroia sa imi arate, probabil a meritat. Pe de alta parte, imi dau seama acum ca poate am gasit deja ce cautam, undeva pe serpentinele pasului Gutai, raspunzand unui perete ce ma intreba daca sunt bine, iar tot drumul de atunci nu este decat intoarcerea mea acasa. Asta trebuia sa aflu despre mine? Ca degeaba pot sa fac orice vreau daca nu am pe cineva de care sa depind, de langa care sa imi fie frica sa plec? Ca doar asa lucrurile si viata sunt interesante? Nu stiu. Poate. Sper. Si acum ca ma gandesc, poate de aia nici nu mi s-a facut dor de casa. Ioana a venit sa ma vada destul de des, nu a apucat sa imi lipseasca asa mult, nu am apucat sa mi se faca dor de ea, iar in locurile in care am fost, oricat de diferite ar fi fost, oricat de inedite si oricat m-ar fi luat cei din jur drept strain, nu mi-au parut deloc nefamiliare. Peste tot m-am simtit destul de in largul meu si foarte “ca acasa”. Pai si atunci de ce sa mi se faca dor? De un apartament la bloc? De un televizor? De un birou, o tastatura si un monitor? Chiar si cu ai mei, parintii si sora mea, m-am vazut pe drum. Atunci ce ar fi putut sa imi lipseasca? Presupun ca Romania este acasa. Ciudat. Foarte ciudat. Pe de alta parte, poate inca nu am ajuns unde trebuie, poate drumul meu inca nu s-a terminat. Intru iar in apa murdara de aproape de mal, dar acum ma bucur. Aproape am ajuns. Prin masca nu imi vad bine nici macar mainile, dar ajung din ce in ce mai aproape de cei ce ma asteapta pe mal, cu fiecare miscare pe care o fac. Cand am plecat, am spus ca nu sunt patriot. Ma intreb daca acum am devenit. Nu cred. Poate doar partial. Poate doar jumatate daca as lua definitia din dictionar cum ca un om patriot este cel ce isi iubeste tara si lupta pentru interesele ei. Da, acum pot spune ca sunt mandru si bucuros ca stau intr-o tara asa inedita, cu atatea locuri frumoase. Despre luptat, insa, este o alta poveste. Cred ca sunt prea egoist si imi vad doar de ai mei. Casa si locul unde stau sunt, in capul meu, pe planul al doilea. Am ajuns pe nisip. Gata, pot sa ma ridic in picioare. Merg pe plaja mizerabila si ma intind ca sa ma usuc, alaturi de Ioana si de Tweety. Este liniste. Aud doar zgomotul unei pietre care cade in borcanul meu. Nu imi dau seama cat de mare este piatra, unde sta, sau cat de spectaculoasa este in raport cu celelalte, dar sigur este mai haioasa. Este tricolora. Acum sase luni am spus ca plec sa dovedesc ca avem lucruri care merita vazute si facute in Romania. Spuneam eu ca plec sa le ved si sa le fac pe toate. Nu am reusit. Acum imi dau seama cat de arogant am fost crezand ca pot sa fac asa ceva. Mi-ar trebui mult mai mult timp ca sa vad absolut toate locurile valoroase din punct de vedere turistic. Am reusit, totusi, cred eu, sa trec pe la cele mai cunoscute si pe langa majoritatea celor mai interesante. Am condus, am mers, m-am catarat, am inotat, m-am tarat, nu am vaslit (pentru ca toate barcile aveau motor) si am reusit sa vad 215 obiective din lista mea de 218, precum si multe altele de care nu stiam si pe care nu apucasem sa le includ in programul initial. Fac totalul si vad ca Tweety a alergat cu mine in spate 11.284 de kilometri in decurs de doua luni, trei zile, cinci ore si 43 de minute, dar ceea ce mi se pare cel mai frumos este ca am avut 65 de ghizi, majoritatea straini pe care nu ii cunosteam inainte sa plec, oameni ce m-au ajutat, m-au ghidat, m-au sfatuit, iar multi chiar m-au primit in casele lor, aratand atata ospitalitate si caldura cat nu ma asteptam. Astfel, iata-ma acum, la cateva ore dupa ce m-am intors de la epava, beat, sub luna stralucitoare, pe plaja de la Vadu, mergand descult prin nisipul fin si rece. In timp ce lucrurile se invart cu mine, cant ingrozitor si incerc sa imi gasesc destinatia precum si sticla pe jumatate plina, va spun bucuros, razand si putin melancolic: “quod erat demonstrandum !!!”. Sursa
  5. Piatra din borcan

    Imi amintesc o poveste cu un profesor ce le explica elevilor sai cum este cu viata si cu modul in care ne-o traim. Profesorul adusese un borcan mare si l-a pus pe catedra. Apoi, a scos o cutie cu bolovani. A umplut borcanul pana cand nu mai incapea niciun alt bolovan. Toti elevii au fost de acord ca borcanul este plin. Apoi, profesorul a scos o cutie cu pietris si l-a varsat peste bolovani, scuturand borcanul. Pietrisul a cazut incet pana la fund, printre pietrele mari, pana cand s-a umplut si nu mai incapea mai mult. Si atunci elevii au spus ca borcanul este plin, dar profesorul a scos o cutie cu nisip care, la fel, a alunecat pana la fund, si incet a umplut iar recipientul. Apoi, a explicat care este morala. Spunea el ”Inchipuiti-va ca pietrele mari sunt lucrurile cu adevarat importante pe care le faci in viata, lucruri care ajung sa te defineasca: o scoala, o meserie, o casnicie, un copil. Pietrisul reprezinta lucrurile mai mici, dar totusi importante: o masina, o casa, poate o excursie mai mare, iar nisipul tine locul placerilor si bucuriilor de zi cu zi: o petrecere, o masa in oras, o seara pierduta in fata televizorului, sau o duminica in care dormi tarziu. In viata, regula este ca nu poti sa asezi decat o singura pietricica, pe rand, indiferent de cat de mare este. Acum, daca as fi pus nisipul prima data, bolovanii mari nu ar mai fi avut loc...” Soarele imi intra in ochi, iar eu merg scufundat pana la brau intr-o apa opaca, plina de alge urat mirositoare. La suprafata este o mazga lucitoare de care imi este scarba. Ma oftic pentru ca mi-am uitat bluza de neopren si o sa imi fie frig. Este ora 9.00 dimineata, am venit in Costinesti, din Vadu, iar Tweety impreuna cu Ioana – cea organica - ma asteapta pe plaja. Am venit aici ca sa imi inchei turul. Asta este ultimul obiectiv de pe lista. In mintea mea se amesteca tot felul de imagini si amintiri de pe drum, ce imi par a fi de acum o mie de ani. Imi pun ochelarii pe fata, ma incalt cu labele mari si bag capul in apa. Sunt pe drum, calare pe Tweety si merg spre Targoviste, pe sub un plafon de nori gri, incercand sa imi stapanesc o frica teribila de necunoscut. Incep sa inot prin apa rece si murdara, spre epava mare. Acum sunt in turn, la Calnic, in pijama si ma uit cum rasare soarele peste sat. Ce bine a fost atunci... Inca doua brate, mai dau putin din labe si urc prin Strunga Dracului, pe ploaie ca sa scot capul din marea de nori, cand am ajuns pe Negoiu. Mananc in bucataria lui Mircea, in Deva. Am ajuns cu Tweety pe crestele inverzite din Padis si cativa cai alearga cu mine. Ma uit cum pleaca George si ma lasa singur in pestera Ponicova, merg pe Transalpina intr-un sir disciplinat de motociclisti, iar apoi, brusc, sunt pe un canal din Delta, ma bate vantul si fotografiez un pelican care zboara trufas pe langa mine. Mi-am facut un ritm. Apa devine mai clara si incep chiar sa pot vedea fundul marii, la trei metri sub mine. Vad cum ajung din ce in ce mai aproape de botul impunator al epavei ruginite. Nu stiu ce sa inteleg din drumul meu. Singurul lucru care imi vine in minte este ca a fost de nedescris. Nu credeam ca avem atatea locuri frumoase. Avem tot atatea, sau mai multe si cel putin la fel de frumoase, ca orice alta tara in care am fost pana acum. Nu speram sa intalnesc atatia oameni interesanti. Cred ca am mai spus-o, vorba aia de duh cum ca “Avem o tara minunata, dar pacat ca e locuita” mi se pare acum cea mai mare prostie. Am remarcat, cu siguranta, diverse tendinte ale oamenilor din diverse zone. Unii sunt mai primitori, altii sunt mai repeziti, unii sunt mai smecheri, iar altii mai dintr-o bucata, dar peste tot am avut parte de surprize si am avut ceva de invatat de la fiecare persoana cu care am intrat in contact. Daca am ramas cu ceva din toata calatoria mea asta ar fi ca pot afla lucruri interesante vorbind cu oricine. Este drept, am remarcat diverse tendinte specifice fiecarei zone, astea exista si se simt uneori destul de tare, dar, desi mi s-a spus ca am gresit generalizand in cateva ocazii, am incercat sa vad fiecare om asa cum este el, sa ma raportez la el individual, pe cat posibil fara prejudecati si am avut parte de surprize in ambele sensuri. Incep sa ocolesc epava pe la tribord, inspre pupa. Pe jos, pe fund sunt alge si vizibilitatea este nesperat de buna, mai mare de cinci metri. Mi se face frig. Nu stiu de ce, dar in apa sunt foarte rau de frig. De pe punte, aliniati ca matelotii la salut, ma fixeaza zeci de cormorani. Probabil sunt si ei uimiti de inotatorul singuratic ce le face poze de jos. Mi-a fost bine singur. Mi-a placut foarte mult ca imi faceam programul oricum vroiam, ca singurele limite erau ale mele si doar eu resimteam consecintele deciziilor pe care le luam. M-am descurcat si am reusit. Asta ma face sa ma simt foarte bine. Imi da stabilitate, siguranta si imi spune ca nu trebuie sa depind de nimeni si de nimic. Eu singur am fost suficient. Acum stiu ca am optiunea ca relatiile pe care le am cu cei din jurul meu sa fie unele bazate pe decizia mea voluntara si nu izvorate din dependenta, sau nevoie. In laterala navei este o gaura mare care da direct in cala. Nu sunt valuri, asa ca incep sa inot in colo, ca sa vad ce e inauntru. Totul este ruginit, iar zonele scufundate sunt pline de alge si scoici. Tavanul este brazdat de fante si crapaturi prin care vede cerul. Stiu ca se poate urca in epava pe undeva, vad si o scara ruginita care merge pana sus pe punte, la sapte metri inaltime, dar am cu mine labele si mai ales aparatul in husa lui flexibila, asa ca mi-e frica sa incep sa ma catar de capul meu. De aici, de jos, vaporul gaunos arata de parca un copil s-a jucat si l-a facut din foi de hartie lipite prost. Este destul de sinistru inauntru, singur printre fiare. Multi mi-au spus ca sunt prea repezit, ca prea ma agit tot timpul si nu ma relaxez sa ma bucur de moment, dar mie mi-a fost bine asa. In felul meu, m-am bucurat de excursia asta si de ritmul alert. Poate altii ar face-o mai lent, poate ar face-o mai repede, dar eu am facut-o asa cum mi-a fost mie bine si pentru asta sunt multumit. Pe masura ce inot spre pupa, pe langa chila inalta, cormoranii pleaca pe rand in zbor. Deja mi-e frig bine. Trag mai tare si sper sa ma incalzesc. Obiectivul de astazi l-am lasat intentionat mai tarziu, dar ma gandesc ca as fi putut sa fortez, sa imi termin turul joi, sau cel tarziu vineri, pe 12 august, la doar o zi mai tarziu fata de cum imi calculasem eu programul. Sunt bucuros ca nu am dat-o in bara chiar asa rau atunci cand mi-am facut planul. Ajung la pupa si sper sa vad elicele. Din pacate aici nu este nimic de vazut. In fata mea, spre larg, este ca un zid mare si negru, dar este doar sub apa. Intai nu inteleg ce vad, bag capul in apa, ma uit la zid, scot capul afara, ma uit la soare si la suprafata plata a apei, si apoi ma prind. Vin algele. Scarbos. Incerc sa ocolesc epava fara sa intru prea mult in zona cu alge, dar nu prea imi iese. Sper ca pe partea cealalta sa fie curata apa. Imi amintesc de voi, cei ce m-ati urmarit si de mesajele ce mi-au dat incredere si forta sa imping mai departe atunci cand mi-a fost mai greu. Asta si faptul ca ma asteptau diversi ghizi rasfirati prin toata tara, mi-a dat putere si m-a motivat foarte tare. Am incercat pe cat posibil sa nu dezamagesc pe nimeni si sa respect ce am promis. Nu cred ca mi-a iesit intotdeauna si pentru asta imi pare rau. Imi pare rau si pentru ca am senzatia ca sunt vazut ca un erou ce a facut ceva extraordinar. Mi se pare ciudat. Am fost doar sa ma plimb prin tara. Este ca si cum mi-as fi lipit trei sau patru concedii, la rand si am fost sa vizitez locurile accesibile de sub nasul nostru. Mai mult, in locurile astea m-am intalnit cu oameni normali, ca mine si ca oricine, care au tot doua maini, doua picioare si un cap, multi cu mai putin echipament, sau pregatire fizica, asa ca nu vad nimic extraordinar ca am reusit sa ajung acolo. Asta poate sa faca oricine. Am reusit sa trec de pupa epavei, ma indrept spre mal si apa devine mai curata. Este mai rece, dar mai curata si macar nu se mai lipesc de mine toate algele alea moarte. Inot, mi-e frig si gafai. Este foarte ciudata senzatia. In fata, pe faleza, il vad pe Tweety, galben si bucuros, cum imi face cu ochiul si pe Ioana lungita la soare. Acolo trebuie sa ajung. Aia este linia de finish. Hai Andrei! Ma tot gandesc la ce ar fi trebuit sa invat din toata experienta asta a mea. Ce am invatat? Sigur am invatat ca nu este bine sa astept mereu urmatorul obiectiv ci ca este mai bine sa ma uit cu atentie la cel din fata mea. Urmatorul obiectiv poate fi mult mai urat, sau mai anost decat cel pe care il privesc acum si s-ar putea sa imi para rau, apoi, daca ma grabesc. Imi propun sa tin minte asta si ma gandesc ca, daca asta ar fi singurul lucru pe care ar fi trebuit sa il inteleg, comoara alchimistului, ceea ce nea ala care ma tot inghionteste vroia sa imi arate, probabil a meritat. Pe de alta parte, imi dau seama acum ca poate am gasit deja ce cautam, undeva pe serpentinele pasului Gutai, raspunzand unui perete ce ma intreba daca sunt bine, iar tot drumul de atunci nu este decat intoarcerea mea acasa. Asta trebuia sa aflu despre mine? Ca degeaba pot sa fac orice vreau daca nu am pe cineva de care sa depind, de langa care sa imi fie frica sa plec? Ca doar asa lucrurile si viata sunt interesante? Nu stiu. Poate. Sper. Si acum ca ma gandesc, poate de aia nici nu mi s-a facut dor de casa. Ioana a venit sa ma vada destul de des, nu a apucat sa imi lipseasca asa mult, nu am apucat sa mi se faca dor de ea, iar in locurile in care am fost, oricat de diferite ar fi fost, oricat de inedite si oricat m-ar fi luat cei din jur drept strain, nu mi-au parut deloc nefamiliare. Peste tot m-am simtit destul de in largul meu si foarte “ca acasa”. Pai si atunci de ce sa mi se faca dor? De un apartament la bloc? De un televizor? De un birou, o tastatura si un monitor? Chiar si cu ai mei, parintii si sora mea, m-am vazut pe drum. Atunci ce ar fi putut sa imi lipseasca? Presupun ca Romania este acasa. Ciudat. Foarte ciudat. Pe de alta parte, poate inca nu am ajuns unde trebuie, poate drumul meu inca nu s-a terminat. Intru iar in apa murdara de aproape de mal, dar acum ma bucur. Aproape am ajuns. Prin masca nu imi vad bine nici macar mainile, dar ajung din ce in ce mai aproape de cei ce ma asteapta pe mal, cu fiecare miscare pe care o fac. Cand am plecat, am spus ca nu sunt patriot. Ma intreb daca acum am devenit. Nu cred. Poate doar partial. Poate doar jumatate daca as lua definitia din dictionar cum ca un om patriot este cel ce isi iubeste tara si lupta pentru interesele ei. Da, acum pot spune ca sunt mandru si bucuros ca stau intr-o tara asa inedita, cu atatea locuri frumoase. Despre luptat, insa, este o alta poveste. Cred ca sunt prea egoist si imi vad doar de ai mei. Casa si locul unde stau sunt, in capul meu, pe planul al doilea. Am ajuns pe nisip. Gata, pot sa ma ridic in picioare. Merg pe plaja mizerabila si ma intind ca sa ma usuc, alaturi de Ioana si de Tweety. Este liniste. Aud doar zgomotul unei pietre care cade in borcanul meu. Nu imi dau seama cat de mare este piatra, unde sta, sau cat de spectaculoasa este in raport cu celelalte, dar sigur este mai haioasa. Este tricolora. Acum sase luni am spus ca plec sa dovedesc ca avem lucruri care merita vazute si facute in Romania. Spuneam eu ca plec sa le ved si sa le fac pe toate. Nu am reusit. Acum imi dau seama cat de arogant am fost crezand ca pot sa fac asa ceva. Mi-ar trebui mult mai mult timp ca sa vad absolut toate locurile valoroase din punct de vedere turistic. Am reusit, totusi, cred eu, sa trec pe la cele mai cunoscute si pe langa majoritatea celor mai interesante. Am condus, am mers, m-am catarat, am inotat, m-am tarat, nu am vaslit (pentru ca toate barcile aveau motor) si am reusit sa vad 215 obiective din lista mea de 218, precum si multe altele de care nu stiam si pe care nu apucasem sa le includ in programul initial. Fac totalul si vad ca Tweety a alergat cu mine in spate 11.284 de kilometri in decurs de doua luni, trei zile, cinci ore si 43 de minute, dar ceea ce mi se pare cel mai frumos este ca am avut 65 de ghizi, majoritatea straini pe care nu ii cunosteam inainte sa plec, oameni ce m-au ajutat, m-au ghidat, m-au sfatuit, iar multi chiar m-au primit in casele lor, aratand atata ospitalitate si caldura cat nu ma asteptam. Astfel, iata-ma acum, la cateva ore dupa ce m-am intors de la epava, beat, sub luna stralucitoare, pe plaja de la Vadu, mergand descult prin nisipul fin si rece. In timp ce lucrurile se invart cu mine, cant ingrozitor si incerc sa imi gasesc destinatia precum si sticla pe jumatate plina, va spun bucuros, razand si putin melancolic: “quod erat demonstrandum !!!”.
  6. Nu vreau sa ma gandesc !

    Pe la ora 5.00 ma ploua si ma bate vantul. Vad ca s-a deschis lucarna mica din acoperis si ma intind sa o inchid mai bine. Mai dorm putin si apoi ma apuc sa scriu. Sunt mahmur, ma doare capul, si nu prea am chef. Este prima data cand ma simt asa. Acum ceva timp, in urma unui mic accident la o scufundare am ramas cu o sensibilitate la un sinus pe partea stanga a fetei si vad ca scufundarea de ieri, impreuna cu raceala mea mai veche, de spatamana trecuta, si mahmureala dupa vodka de ieri, imi dau o senzatie ciudata si neplacuta. Pe la ora 10.00 ma urnesc, imi duc bagajele la Tweety si exact cand ii scot prelata incepe sa ploua. Bah, ce noroc. Tweety se uita la mine incruntat si nu ii vine sa creada ca il pun sa mearga pe o vreme din asta. Hai ba, ca ai vazut mai rau. Singura diferenta este ca acum este si cald. Ma opresc la centrul SCUBA sa imi iau ramas bun de la Alina si Nicu. Imi spun ca merg si ei spre Constanta ca sa isi rezolve niste probleme, profitand de vremea rea si de lipsa clientilor si ca ar trebui sa trec si pe la Dan care sta in hotelul de alaturi, sa iau pozele de ieri. Merg putin prin ploaie pana ma ud bine si il vad pe Dan in receptie. Imi transfera pozele, ii promit sa mentionez autorul pe pozele lui si plec spre Tweety. Este ora 10.30 si la ora 12.00 trebuie sa ma intalnesc in Constanta cu Ella, ultimul meu ghid din acest tur. Imi pun pe mine costumul de ploaie si Tweety protesteaza. Nu prea ii convine ca il pun sa mearga pe vremea asta, parca vibreaza mai mult si derapeaza pe nisipul ud. Da, bai canar, nici mie nu imi convine, dar nu vreau sa las fata sa astepte aiurea. Mergem pe soseaua lata, si la un moment dat, ne blocam in trafic. Inaintez incet, foarte incet si tot sper sa fie un blocaj mai in fata. Nu e. Asa e drumul. La ora asta, pe vremea asta, toata lumea a iesit din statiuni si se indreapta spre Constanta. Acum regret ca imi inchei turul aici, in aglomeratia litoralului, unde nu am mai fost de cativa ani, tocmai incercand sa fug de haosul de aici. Macar ploaia inceteaza si asfaltul devine uscat, dar coloana lunga de masini inainteaza din ce in ce mai greu. O sa intarzii. Deja este aproape ora 12.00 si eu nu am intrat nici macar nu in Eforie. Opresc, o sun pe Ella, imi cer scuze si continui sa merg mai departe. Depasesc pe toate partile, in cateva locuri o iau pe trotuar, mor de cald in hainele de ploaie, dar nu am timp sa ma opresc sa le scot si ajung cu fix o ora intarziere. Nu imi vine sa cred ca am facut doua ore si jumatate din Vama pana in Constanta. Imi scot costumul de ploaie si las vantul sa ma usuce pana cand apare si Ella, ce a intrat sa isi omoare timpul intr-un magazin. Ultimul meu ghid, ce mi-a scris dupa plecarea mea in tur, se pare ca trebuia sa fie si cel mai tanar si cel mai placut vederii. Ella, o pustioaica de 18 ani, draguta, articulata, rebela, vrea sa dea la medicina in Cluj si isi ia rolul de ghid foarte in serios. Si-a facut un plan clar, are o lista de obiective pe care vrea sa mi le arate si ma duce pe un traseu bine gandit. Mai intai mergem sa vedem harta asezarilor antice din Dobrogea, realizata din placari de piatra pe fatada unei cladiri. Aceasta harta este un motiv recurent in Constanta, dar aici, in centru, spune ca este cea care ii place cel mai mult. Ne plimbam pe strazi, imi arata bulevardul unde la sfarsit de saptamana iese toata protipendada sa isi etaleze jucariile, trecem pe langa muzeul de arheologie, o cladire interesanta, neo-romaneasca si ajungem la Mozaicul Roman. Aici s-a pastrat o mica zona din vechiul Tomis si se pot vedea cam 450 din cei 2000 de metri patrati de mozaic frumos lucrat cu modele florale si geometrice. Intotdeauna cand ajung in cate un loc de genul asta, unde vad urme ale civilizatiei romane, atat de sofisticata si infloritoare, ma intreb unde am fi acum daca nu ar fi existat Evul Mediu. Imi place si arhitectura muzeului, simpla, curata si intr-un contrast placut cu exponatele. Mie imi este foame, asa ca mergem sa mancam la terasa la Cin-Cin. Apuc doar sa comand, moment in are sunt sunat de cineva de la Radio Romania International ca sa dau inca un interviu. Nici nu am timp sa ma gandesc prea mult si iar vorbesc pentru multi oameni, dar de data asta parca nodul ala din stomac parca nu mai este atat de mare. Sper doar sa nu fi spus vreo tampenie. Este urat ca o las si pe saraca fata sa manace singura. Ce-o fi crezand despre mine? Cat de porc sa fiu sa intarzii o ora si apoi sa plec de la masa ca sa vorbesc la telefon. Termin, iar imi cer scuze si sper sa nu se supere prea tare. Cred ca avea dreptate Diana cand imi spunea ca m-am salbaticit. Stam nitel la povesti, Ella imi zice ca ar vrea sa mute muntii, sa plece, sa calatoreasca, este foarte suparata ca au lasat-o balta niste prieteni cu care trebuia sa mearga pe Transfagarasan si imi amintesc cum era cand atarnam si eu la unul sau altul sa mearga in cine stie ce tura pentru ca nu puteam singur. Incerc sa ii explic ca este foarte bine sa fii singur sa faci ce vrei, cand vrei, sa nu depinzi de nimeni si nu ai nevoie de nimic altceva decat de dorinta de a pleca, dar imi inchide gura cu argumentul “Eu sunt fata si pentru noi e mai periculos”. Da, asa e, dar parca totusi... De la masa mergem la Casa cu Lei, o casa emblematica pentru oras, dar mai putin cunoscuta. Desi se pierde in peisaj, constructia eclectica pe fatada careia se gasesc elemente preormantice si genoveze are un stil si un aer foarte interesant. Ulterior, aflu amuzat ca, inainte sa fie o ruina ferecata, inainte sa fie restaurant, a fost un bordel nedeclarat unde se strangea toata lumea buna a Constantei. Acum este un lacat mare pe usa si cei patru lei ce stateau mandri la capatul coloanelor de pe fatada principala, privesc inerti si resemnati in zare. De aici se vede o biserica frumoasa, catolica, din caramida rosie in care intram putin si ne palace spatiul interior. Nici Ella nu mai fusese aici si este bucuroasa ca a gasit un loc nou. Mergem la moschee sa urcam in minaret. Aici se plateste intrarea, 4 lei, vedem spatiul de rugaciune si urmarim o scara in spirala pana sus in turn. De pe balconul ingust vedem orasul, dar ne bate vantul infiorator de tare. Vremea este rea si nu da semne ca se va imbunatati curand. Totusi, este bine ca nu mai ploua. Coboram, margem sa vedem catedrala ortodoxa si ne oprim langa Cazino care este intr-adevar foarte interesant, arhitectura si decoratiile exterioare sunt fascinanate si inteleg de ce este emblema orasului. Mi se pare mare pacat ca este lasat in paragina si stiu ca exact acum este in toi un mare scandal despre cine sa il ia si cine sa se ocupe de el. Faleza este plina de lume iesita la plimbare, asa ca incercam sa ocolim cazinoul pe latura dinspre mare. Accesul pe terasa din spate este interzis asa ca ajungem pe stabilopozi si reusesc sa vad si fatada din spate dupa ce ma catar pe un zid, sub privirile a doi puradei ce au sarit gardul ignorand semnul. Ella vrea sa ii fac niste poze printre stabilopozi, clicai aparatul si plecam mai departe pe faleza, pana in port unde vad cateva veliere mici si incep sa visez cum ar fi sa invat sa navighez si sa fac o calatorie lunga pe o barca cu panze. De aici, ne intoarcem la Tweety ca sa mergem in zona unde o sa si stau si unde pot vedea delfinariul. Ella da niste telefoane, apare un baiat cu o masina si eu ii urmaresc pana la o casa micuta, cu o gradina si mai micuta, unde o cunosc pe Kesy, gazda mea tatara. Chiar ma intrebam cum de sunt atatea comunitati de musulmani prin zona si ma bucur ca o sa am ocazia sa stau de vorba cu cineva din interior. Camera este foarte curata, dar si foarte calduroasa si nu are geam spre exterior, iar baia este in curte. O intreb cat vrea ca sa stau o noapte si imi cere direct 100 de lei. Mie nu imi place sa negociez si ii spun ca este prea mult, dar da repede mai jos. Nu imi place deloc stilul asta. Nu stiu cum gasesc unii placere in jocul asta, dar mie imi repugna total. Ma invoiesc pentru 80 de lei si imi desfac bagajele. Ma schimb, ma fac mai prezentabil si plec alaturi de Ella spre delfinariu. Aici gasesc o coada pana la coltul strazii si vad ca au comasat in acelasi parc (si acelasi bilet) trei lucruri: delfinariul, planetariul si o microrezervatie ca un fel de gradina zoologica. Ne facem un calcul si decidem ca nu are rost sa stam la toata coada asta asa ca plecam mai departe prin parc, in jurul unui lac, pana intram in satul de vacanta. Aici incepe haosul. Mergem pe o alee larga flancata de ambele parti de tonete si gherete unde se vinde orice, de la haine si ochelari pana la covrigi, kebap, papuci si alte trancanele. In plus este ingrozitor de aglomerat.si ma calc in picioare cu tot felul de oameni care mai de care. Pe de alta parte, este foarte haios pentru ca este ca si cum as fi luat toti oamenii pe care i-am intalnit in excursia mea, oameni din toata tara, si i-as fi pus la un loc, iar eu ar trebui sa recunosc care de unde este. Sunt din toate genurile, de peste tot si ma simt ca intr-o gradina zoologica, uitandu-ma la toate animalele in acelasi timp. Ajungem si in zona parcului de distractii o provoc pe Ella la un air-hockey si parca se transforma din ghidul cu raspunsuri la toate, in copil razaret si cu ochii mari. O bat de doua ori si apoi imi pare rau. Nu degeaba imi spune tot timpul Ioana ca nu stiu sa ma joc si ca iau totul prea in serios. Oricum, cateva minute mai tarziu imi da clasa la un simulator de motociclete pe care eu nu ratez niciun stalp, bolovan sau tufis, dar ea il parcurge usor si natural. Mergem mai departe, spre Mamaia, ajungem in zona cluburilor de fite, vad si gondola si acum pot sa mor fericit. Ce ma faceam eu daca nu treceam pe aici, prin haosul asta? Oricum, asa cum ii spun si Ellei, este un punct valoros din punct de vedere turistic, asa ca ar fi trebuit sa am pe lista si balciul asta. Na, gata. S-a facut tarziu, mancam un aluat mexican ciudat, pe care il luam de pe strada, ne uitam la un scamator care face o gramada de smecherii si ne intoarcem. Ghida mea trebuie sa mearga acasa, iar eu am de povestit si butonat, asa ca luam un microbuz si ne ducem fiecare pe drumul lui. Imi face mare placere sa vad tineri ca Ella care viseaza la calatorii si aventuri spectaculoase, citesc si au si alte pasiuni in afara de butonasele de pe facebook. Da, clar, am imbatranit. Si nici macar nu am facut 30 de ani. Imi pare foarte bine ca am stat astazi cu Ella care, asa expansiva si vorbareata, m-a facut sa uit ca sunt la final si ca aproape mi-am epuizat lista de locuri de vazut. Ii multumesc si ma duc sa ma culc. A doua zi dimineata ma trezesc devreme, butonez pana pe la ora 9.30 si apoi vorbesc cu Kesy pana plec. Imi da si ceva de mancare si imi vorbeste despre comunitatea lor. Aparent au ramas aici de cand Dobrogea a fost sub stapanire otomana, dar zice ca ei nu sunt turci, ci tatari. Au venit din Peninsula Crimea si au ramas aici, dar si-au pastrat traditiile, anumite obiceiuri si chiar si limba. Intre ei vorbesc “tataraste”. Kesy este croitoreasa si este foarte directa, dar primitoare si familiara. Ma roaga sa ii arat pozele de pe drum si se bucura sa descopere cateva locuri despre care nu stia, imi povesteste de copii ei si recunoaste singura ca mi-a luat cam multi bani, dar promite ca o sa se revanseze urmatoarea data cand trec pe la ei. Aparent, in zona litoralului este un sistem smecher cu cazarea. Sunt oameni la marginea drumului care ofera cazare, dar de fapt ei nu sunt decat intermediari, doar te conduc la adevarata gazda si isi iau comision de la ea. In felul asta, gazdele care nu au pensiuni autorizate, sunt protejate de controale, dar sunt la mana intermediarilor. Plec spre nord. Am vazut la televizor, intamplator, niste imagini cu Histria si mi-a placut, asa ca mi-am propus sa merg si acolo inainte sa ajung la Vadu. Alimentez, intru putin la banca sa mai mut niste bani de colo colo si ies din oras. Astazi ma inteleg bine cu Tweety. Simt iarasi cum ma conectez la el, cum pozitia in sa si comenzile sunt atat de placut de familiare si vajaim impreuna pe drumul drept. Acum realizez brusc si brutal ca aproape mi-am terminat lista de obiective. Mai am doar unul singur, ultimul – epava de la Costinesti – si trebuie sa astept sa se linisteasca marea ca sa merg acolo. Sunt trist. Am ajuns la final. Pe marginea drumului sunt campuri largi, intinse, de floarea soarelui si toate florile sunt si ele triste. Nu mai au chef sa se uite dupa soare. Nu stiu de ce sunt trist, dar asta simt. Nu mi-e dor de casa. Acum as mai sta pe drum. Ma simt foarte bine in rutina mea, calare pe Tweety, avand toata casa in spate, singur. Mi-e bine. Am un echilibru, am ritm, sunt liber si sunt singurul care decide pentru mine. I-oana imi spune foarte tarziu ca trebuia sa fac dreapta la o intersectie, iar acum nu pot sa intorc peste linia dubla continua si cele doua benzi pe sens, asa ca ocolesc putin si intru pe un drum mai prost. O sa imi fie dor sa-mi boscorodesc ghida mea electronica, blonda si toanta. Si iar ma intorc la gandurile mele. Eu ce o sa fac acum? Cum pot sa ma intorc de la viata din ultimele doua luni la camasa si liniute pe ecran? Cum sa imi dau jos barba asta care imi povesteste despre tot ce am vazut si, mai mult, despre cat de bine mi-a fost pe drum. Ce ar fi daca as trage acum de acceleratie si as pleca in lume. As disparea. Ajung la Histria si fac din nou ritualul cunoscut cu mutatul bagajelor. Mi-a intrat in sange. Casca in top-case, aparatul la gat, rucsacul in spate, geaca in rucsac, incuiat top-case-ul, incuiat bagajul de pe rezervor, gata. In muzeu capul nu imi sta deloc la ce vad. Sunt vase vechi, grecesti si romane, frize, basoreliefuri si altele. Ies afara si ma plimb prin cetate, fac o poza si cu vestita coloana ionica asezata acolo doar pentru turisti, pentru ca in realitate era mult mai inalta inainte sa se termine in capitelul cu volute si gandurile imi zboara aiurea. Hai ba, asta de m-ai inghiontit pana acum si m-ai tot pus pe un drum sau altul, ce trebuie sa inteleg? Unde trebuia sa ajung? Ce a insemnat toata chestia asta? Nu stiu. Imi propun sa ma gandesc la asta alta data, poate in timp ce inot spre epava. Acum mi-e frica sa sap prea adanc. Plec spre Vadu si ajung la gospodaria doamnei Claudia, gazda mea zambareata si plina de viata. Ma primeste bucuroasa, imi da pepene rece si imi spune ca se bucura ca am ajuns. Da, si eu ma bucur, intr-un fel. O astept aici pe Ioana care vine din nou impreuna cu Smara si cu Raluca, la un loc cu mult alcool. Avem o casa mare si veche cu tot ce ne trebuie si o sa ne gospodarim singuri, dar anticipez ca mai mult voi sta pe plaja. Il pun pe Tweety la umbra, sub streasina si vad ca si el ma fixeaza ganditor si tacut. Da, bai, aproape am terminat. Nici tie nu iti convine ca de acum o sa stai ca prostu’ sa lancezesti in garaj, nu? Nu am receptie, dar ma chinui sa vorbesc putin la telefon, cocotat intr-un pom, scriu nitel si apar si ai mei la ora 22.00. Facem un gratar si incep o sticla de palinca din care bem cu spor. Pe la ora 1.00 ne si culcam, ametiti bine, rasetele ne rasuna puternic rostogolindu-se pe campul de langa noi si in mintea mea este gol. Mi-am inceput transformarea. Sursa
  7. Nu vreau sa ma gandesc !

    Pe la ora 5.00 ma ploua si ma bate vantul. Vad ca s-a deschis lucarna mica din acoperis si ma intind sa o inchid mai bine. Mai dorm putin si apoi ma apuc sa scriu. Sunt mahmur, ma doare capul, si nu prea am chef. Este prima data cand ma simt asa. Acum ceva timp, in urma unui mic accident la o scufundare am ramas cu o sensibilitate la un sinus pe partea stanga a fetei si vad ca scufundarea de ieri, impreuna cu raceala mea mai veche, de spatamana trecuta, si mahmureala dupa vodka de ieri, imi dau o senzatie ciudata si neplacuta. Pe la ora 10.00 ma urnesc, imi duc bagajele la Tweety si exact cand ii scot prelata incepe sa ploua. Bah, ce noroc. Tweety se uita la mine incruntat si nu ii vine sa creada ca il pun sa mearga pe o vreme din asta. Hai ba, ca ai vazut mai rau. Singura diferenta este ca acum este si cald. Ma opresc la centrul SCUBA sa imi iau ramas bun de la Alina si Nicu. Imi spun ca merg si ei spre Constanta ca sa isi rezolve niste probleme, profitand de vremea rea si de lipsa clientilor si ca ar trebui sa trec si pe la Dan care sta in hotelul de alaturi, sa iau pozele de ieri. Merg putin prin ploaie pana ma ud bine si il vad pe Dan in receptie. Imi transfera pozele, ii promit sa mentionez autorul pe pozele lui si plec spre Tweety. Este ora 10.30 si la ora 12.00 trebuie sa ma intalnesc in Constanta cu Ella, ultimul meu ghid din acest tur. Imi pun pe mine costumul de ploaie si Tweety protesteaza. Nu prea ii convine ca il pun sa mearga pe vremea asta, parca vibreaza mai mult si derapeaza pe nisipul ud. Da, bai canar, nici mie nu imi convine, dar nu vreau sa las fata sa astepte aiurea. Mergem pe soseaua lata, si la un moment dat, ne blocam in trafic. Inaintez incet, foarte incet si tot sper sa fie un blocaj mai in fata. Nu e. Asa e drumul. La ora asta, pe vremea asta, toata lumea a iesit din statiuni si se indreapta spre Constanta. Acum regret ca imi inchei turul aici, in aglomeratia litoralului, unde nu am mai fost de cativa ani, tocmai incercand sa fug de haosul de aici. Macar ploaia inceteaza si asfaltul devine uscat, dar coloana lunga de masini inainteaza din ce in ce mai greu. O sa intarzii. Deja este aproape ora 12.00 si eu nu am intrat nici macar nu in Eforie. Opresc, o sun pe Ella, imi cer scuze si continui sa merg mai departe. Depasesc pe toate partile, in cateva locuri o iau pe trotuar, mor de cald in hainele de ploaie, dar nu am timp sa ma opresc sa le scot si ajung cu fix o ora intarziere. Nu imi vine sa cred ca am facut doua ore si jumatate din Vama pana in Constanta. Imi scot costumul de ploaie si las vantul sa ma usuce pana cand apare si Ella, ce a intrat sa isi omoare timpul intr-un magazin. Ultimul meu ghid, ce mi-a scris dupa plecarea mea in tur, se pare ca trebuia sa fie si cel mai tanar si cel mai placut vederii. Ella, o pustioaica de 18 ani, draguta, articulata, rebela, vrea sa dea la medicina in Cluj si isi ia rolul de ghid foarte in serios. Si-a facut un plan clar, are o lista de obiective pe care vrea sa mi le arate si ma duce pe un traseu bine gandit. Mai intai mergem sa vedem harta asezarilor antice din Dobrogea, realizata din placari de piatra pe fatada unei cladiri. Aceasta harta este un motiv recurent in Constanta, dar aici, in centru, spune ca este cea care ii place cel mai mult. Ne plimbam pe strazi, imi arata bulevardul unde la sfarsit de saptamana iese toata protipendada sa isi etaleze jucariile, trecem pe langa muzeul de arheologie, o cladire interesanta, neo-romaneasca si ajungem la Mozaicul Roman. Aici s-a pastrat o mica zona din vechiul Tomis si se pot vedea cam 450 din cei 2000 de metri patrati de mozaic frumos lucrat cu modele florale si geometrice. Intotdeauna cand ajung in cate un loc de genul asta, unde vad urme ale civilizatiei romane, atat de sofisticata si infloritoare, ma intreb unde am fi acum daca nu ar fi existat Evul Mediu. Imi place si arhitectura muzeului, simpla, curata si intr-un contrast placut cu exponatele. Mie imi este foame, asa ca mergem sa mancam la terasa la Cin-Cin. Apuc doar sa comand, moment in are sunt sunat de cineva de la Radio Romania International ca sa dau inca un interviu. Nici nu am timp sa ma gandesc prea mult si iar vorbesc pentru multi oameni, dar de data asta parca nodul ala din stomac parca nu mai este atat de mare. Sper doar sa nu fi spus vreo tampenie. Este urat ca o las si pe saraca fata sa manace singura. Ce-o fi crezand despre mine? Cat de porc sa fiu sa intarzii o ora si apoi sa plec de la masa ca sa vorbesc la telefon. Termin, iar imi cer scuze si sper sa nu se supere prea tare. Cred ca avea dreptate Diana cand imi spunea ca m-am salbaticit. Stam nitel la povesti, Ella imi zice ca ar vrea sa mute muntii, sa plece, sa calatoreasca, este foarte suparata ca au lasat-o balta niste prieteni cu care trebuia sa mearga pe Transfagarasan si imi amintesc cum era cand atarnam si eu la unul sau altul sa mearga in cine stie ce tura pentru ca nu puteam singur. Incerc sa ii explic ca este foarte bine sa fii singur sa faci ce vrei, cand vrei, sa nu depinzi de nimeni si nu ai nevoie de nimic altceva decat de dorinta de a pleca, dar imi inchide gura cu argumentul “Eu sunt fata si pentru noi e mai periculos”. Da, asa e, dar parca totusi... De la masa mergem la Casa cu Lei, o casa emblematica pentru oras, dar mai putin cunoscuta. Desi se pierde in peisaj, constructia eclectica pe fatada careia se gasesc elemente preormantice si genoveze are un stil si un aer foarte interesant. Ulterior, aflu amuzat ca, inainte sa fie o ruina ferecata, inainte sa fie restaurant, a fost un bordel nedeclarat unde se strangea toata lumea buna a Constantei. Acum este un lacat mare pe usa si cei patru lei ce stateau mandri la capatul coloanelor de pe fatada principala, privesc inerti si resemnati in zare. De aici se vede o biserica frumoasa, catolica, din caramida rosie in care intram putin si ne palace spatiul interior. Nici Ella nu mai fusese aici si este bucuroasa ca a gasit un loc nou. Mergem la moschee sa urcam in minaret. Aici se plateste intrarea, 4 lei, vedem spatiul de rugaciune si urmarim o scara in spirala pana sus in turn. De pe balconul ingust vedem orasul, dar ne bate vantul infiorator de tare. Vremea este rea si nu da semne ca se va imbunatati curand. Totusi, este bine ca nu mai ploua. Coboram, margem sa vedem catedrala ortodoxa si ne oprim langa Cazino care este intr-adevar foarte interesant, arhitectura si decoratiile exterioare sunt fascinanate si inteleg de ce este emblema orasului. Mi se pare mare pacat ca este lasat in paragina si stiu ca exact acum este in toi un mare scandal despre cine sa il ia si cine sa se ocupe de el. Faleza este plina de lume iesita la plimbare, asa ca incercam sa ocolim cazinoul pe latura dinspre mare. Accesul pe terasa din spate este interzis asa ca ajungem pe stabilopozi si reusesc sa vad si fatada din spate dupa ce ma catar pe un zid, sub privirile a doi puradei ce au sarit gardul ignorand semnul. Ella vrea sa ii fac niste poze printre stabilopozi, clicai aparatul si plecam mai departe pe faleza, pana in port unde vad cateva veliere mici si incep sa visez cum ar fi sa invat sa navighez si sa fac o calatorie lunga pe o barca cu panze. De aici, ne intoarcem la Tweety ca sa mergem in zona unde o sa si stau si unde pot vedea delfinariul. Ella da niste telefoane, apare un baiat cu o masina si eu ii urmaresc pana la o casa micuta, cu o gradina si mai micuta, unde o cunosc pe Kesy, gazda mea tatara. Chiar ma intrebam cum de sunt atatea comunitati de musulmani prin zona si ma bucur ca o sa am ocazia sa stau de vorba cu cineva din interior. Camera este foarte curata, dar si foarte calduroasa si nu are geam spre exterior, iar baia este in curte. O intreb cat vrea ca sa stau o noapte si imi cere direct 100 de lei. Mie nu imi place sa negociez si ii spun ca este prea mult, dar da repede mai jos. Nu imi place deloc stilul asta. Nu stiu cum gasesc unii placere in jocul asta, dar mie imi repugna total. Ma invoiesc pentru 80 de lei si imi desfac bagajele. Ma schimb, ma fac mai prezentabil si plec alaturi de Ella spre delfinariu. Aici gasesc o coada pana la coltul strazii si vad ca au comasat in acelasi parc (si acelasi bilet) trei lucruri: delfinariul, planetariul si o microrezervatie ca un fel de gradina zoologica. Ne facem un calcul si decidem ca nu are rost sa stam la toata coada asta asa ca plecam mai departe prin parc, in jurul unui lac, pana intram in satul de vacanta. Aici incepe haosul. Mergem pe o alee larga flancata de ambele parti de tonete si gherete unde se vinde orice, de la haine si ochelari pana la covrigi, kebap, papuci si alte trancanele. In plus este ingrozitor de aglomerat.si ma calc in picioare cu tot felul de oameni care mai de care. Pe de alta parte, este foarte haios pentru ca este ca si cum as fi luat toti oamenii pe care i-am intalnit in excursia mea, oameni din toata tara, si i-as fi pus la un loc, iar eu ar trebui sa recunosc care de unde este. Sunt din toate genurile, de peste tot si ma simt ca intr-o gradina zoologica, uitandu-ma la toate animalele in acelasi timp. Ajungem si in zona parcului de distractii o provoc pe Ella la un air-hockey si parca se transforma din ghidul cu raspunsuri la toate, in copil razaret si cu ochii mari. O bat de doua ori si apoi imi pare rau. Nu degeaba imi spune tot timpul Ioana ca nu stiu sa ma joc si ca iau totul prea in serios. Oricum, cateva minute mai tarziu imi da clasa la un simulator de motociclete pe care eu nu ratez niciun stalp, bolovan sau tufis, dar ea il parcurge usor si natural. Mergem mai departe, spre Mamaia, ajungem in zona cluburilor de fite, vad si gondola si acum pot sa mor fericit. Ce ma faceam eu daca nu treceam pe aici, prin haosul asta? Oricum, asa cum ii spun si Ellei, este un punct valoros din punct de vedere turistic, asa ca ar fi trebuit sa am pe lista si balciul asta. Na, gata. S-a facut tarziu, mancam un aluat mexican ciudat, pe care il luam de pe strada, ne uitam la un scamator care face o gramada de smecherii si ne intoarcem. Ghida mea trebuie sa mearga acasa, iar eu am de povestit si butonat, asa ca luam un microbuz si ne ducem fiecare pe drumul lui. Imi face mare placere sa vad tineri ca Ella care viseaza la calatorii si aventuri spectaculoase, citesc si au si alte pasiuni in afara de butonasele de pe facebook. Da, clar, am imbatranit. Si nici macar nu am facut 30 de ani. Imi pare foarte bine ca am stat astazi cu Ella care, asa expansiva si vorbareata, m-a facut sa uit ca sunt la final si ca aproape mi-am epuizat lista de locuri de vazut. Ii multumesc si ma duc sa ma culc. A doua zi dimineata ma trezesc devreme, butonez pana pe la ora 9.30 si apoi vorbesc cu Kesy pana plec. Imi da si ceva de mancare si imi vorbeste despre comunitatea lor. Aparent au ramas aici de cand Dobrogea a fost sub stapanire otomana, dar zice ca ei nu sunt turci, ci tatari. Au venit din Peninsula Crimea si au ramas aici, dar si-au pastrat traditiile, anumite obiceiuri si chiar si limba. Intre ei vorbesc “tataraste”. Kesy este croitoreasa si este foarte directa, dar primitoare si familiara. Ma roaga sa ii arat pozele de pe drum si se bucura sa descopere cateva locuri despre care nu stia, imi povesteste de copii ei si recunoaste singura ca mi-a luat cam multi bani, dar promite ca o sa se revanseze urmatoarea data cand trec pe la ei. Aparent, in zona litoralului este un sistem smecher cu cazarea. Sunt oameni la marginea drumului care ofera cazare, dar de fapt ei nu sunt decat intermediari, doar te conduc la adevarata gazda si isi iau comision de la ea. In felul asta, gazdele care nu au pensiuni autorizate, sunt protejate de controale, dar sunt la mana intermediarilor. Plec spre nord. Am vazut la televizor, intamplator, niste imagini cu Histria si mi-a placut, asa ca mi-am propus sa merg si acolo inainte sa ajung la Vadu. Alimentez, intru putin la banca sa mai mut niste bani de colo colo si ies din oras. Astazi ma inteleg bine cu Tweety. Simt iarasi cum ma conectez la el, cum pozitia in sa si comenzile sunt atat de placut de familiare si vajaim impreuna pe drumul drept. Acum realizez brusc si brutal ca aproape mi-am terminat lista de obiective. Mai am doar unul singur, ultimul – epava de la Costinesti – si trebuie sa astept sa se linisteasca marea ca sa merg acolo. Sunt trist. Am ajuns la final. Pe marginea drumului sunt campuri largi, intinse, de floarea soarelui si toate florile sunt si ele triste. Nu mai au chef sa se uite dupa soare. Nu stiu de ce sunt trist, dar asta simt. Nu mi-e dor de casa. Acum as mai sta pe drum. Ma simt foarte bine in rutina mea, calare pe Tweety, avand toata casa in spate, singur. Mi-e bine. Am un echilibru, am ritm, sunt liber si sunt singurul care decide pentru mine. I-oana imi spune foarte tarziu ca trebuia sa fac dreapta la o intersectie, iar acum nu pot sa intorc peste linia dubla continua si cele doua benzi pe sens, asa ca ocolesc putin si intru pe un drum mai prost. O sa imi fie dor sa-mi boscorodesc ghida mea electronica, blonda si toanta. Si iar ma intorc la gandurile mele. Eu ce o sa fac acum? Cum pot sa ma intorc de la viata din ultimele doua luni la camasa si liniute pe ecran? Cum sa imi dau jos barba asta care imi povesteste despre tot ce am vazut si, mai mult, despre cat de bine mi-a fost pe drum. Ce ar fi daca as trage acum de acceleratie si as pleca in lume. As disparea. Ajung la Histria si fac din nou ritualul cunoscut cu mutatul bagajelor. Mi-a intrat in sange. Casca in top-case, aparatul la gat, rucsacul in spate, geaca in rucsac, incuiat top-case-ul, incuiat bagajul de pe rezervor, gata. In muzeu capul nu imi sta deloc la ce vad. Sunt vase vechi, grecesti si romane, frize, basoreliefuri si altele. Ies afara si ma plimb prin cetate, fac o poza si cu vestita coloana ionica asezata acolo doar pentru turisti, pentru ca in realitate era mult mai inalta inainte sa se termine in capitelul cu volute si gandurile imi zboara aiurea. Hai ba, asta de m-ai inghiontit pana acum si m-ai tot pus pe un drum sau altul, ce trebuie sa inteleg? Unde trebuia sa ajung? Ce a insemnat toata chestia asta? Nu stiu. Imi propun sa ma gandesc la asta alta data, poate in timp ce inot spre epava. Acum mi-e frica sa sap prea adanc. Plec spre Vadu si ajung la gospodaria doamnei Claudia, gazda mea zambareata si plina de viata. Ma primeste bucuroasa, imi da pepene rece si imi spune ca se bucura ca am ajuns. Da, si eu ma bucur, intr-un fel. O astept aici pe Ioana care vine din nou impreuna cu Smara si cu Raluca, la un loc cu mult alcool. Avem o casa mare si veche cu tot ce ne trebuie si o sa ne gospodarim singuri, dar anticipez ca mai mult voi sta pe plaja. Il pun pe Tweety la umbra, sub streasina si vad ca si el ma fixeaza ganditor si tacut. Da, bai, aproape am terminat. Nici tie nu iti convine ca de acum o sa stai ca prostu’ sa lancezesti in garaj, nu? Nu am receptie, dar ma chinui sa vorbesc putin la telefon, cocotat intr-un pom, scriu nitel si apar si ai mei la ora 22.00. Facem un gratar si incep o sticla de palinca din care bem cu spor. Pe la ora 1.00 ne si culcam, ametiti bine, rasetele ne rasuna puternic rostogolindu-se pe campul de langa noi si in mintea mea este gol. Mi-am inceput transformarea.
  8. Bule

    Toata seara am murit de cald si m-am luptat cu niste muste enervante care se tot asezau pe mine. Am adormit la ora 23.00 visand numai butoane. Acum ma trezesc, este bine, racoare si liniste. Imi termin de sortat pozele din Delta si ies afara sa mananc ceva. Doamna Claudia imi da doua rosii, o bucata de branza si nu imi mai trebuie alceva. Aici vad ca nu am receptie la net, nu am receptie decenta nici macar la mobil, asa ca imi propun sa opresc mai tarziu, sa postez. Strang bagajele, il inham pe Tweety si plec. As fi vrut sa pornesc mai devreme, sa profit de racoarea diminetii, dar nu am reusit decat acum, la ora 10.00. Asta e. Merg pana la prima benzinarie decenta, alimentez pentru ca stiu ca pe aici este o problema cu benzinariile si o cotesc spre est. Vreau sa ajung in Cheile Dobrogei, undeva pe langa localitatile Cheia si Targusor. Este cald. Mergem pe niste drumuri cu gropi mari si adanci si de vreo doua ori evit cate un crater in care mi-as fi facut roata covrig. Este foarte periculos pe aici pentru ca asfaltul este bun, dar apar brusc surprize din astea, adanci si de cate 40 de centimetri. Drumul se strica mai rau de la un punct, probabil pentru ca am ales sa merg pe o scurtatura, dar gasesc un loc, in campul asta nesfarsit, unde stau semete doua antene GSM. Opresc sa ne iradiem bine si sa postez. Ma bag la umbra lui Tweety si scot laptopul. Pe asta cu umbra am invatat-o de la Mihai si vad ca merge bine. Si conexiunea la net merge bine. Zici ca zboara. Tac, pac, trei taste si doua clicuri si am urcat articolul. Sper sa va placa. Acum sunt la zi, am bateriile incarcate, maine pot sta oriunde. Perfect. Plecam, mai mergem putin pe drumul cu gropi si apoi asfaltul devine bun, apar si niste curbe si ajung in localitatea Cheia. Zona Cheilor Dobrogei este foarte interesanta. Aparent nu este nimic de capul ei, sunt niste stanci inalte de cate douazeci de metri si destul de departate intre ele, strabatute de o sosea ce merge la Targusor, dar haios este ca aceste doua zone stancoase sunt facute la origine din corali. Zona asta a fost un mare atol ce s-a calcifiat si, daca ma uit cu atentie la stanca si pun mana pe ea, se vede ca are alta textura decat calcarul cu care sunt obisnuit. Nu se compara cu Cheile Bicazului, dar sunt haioase si cheile astea. Putin mai departe sunt si niste pesteri dragutele, cu lilieci, dar ar trebui sa merg pe niste drumuri de pamant, rupte in doua si mi-e mult prea cald. Parcurg cheile, merg mai departe spre sud si planuiesc sa termin astazi cu obiectivele din josul Dobrogei. Intru in niste sosele mai mari, depasesc o gramada de camioane, nici Tweety nu mai poate de cald, scoate aer fierbinte de peste tot de unde poate si pe cer nu este niciun nor. Intram in drumul ce face legatura intre Ostrov si Constanta si parchez in fata monumentului de la Adamclisi. Tropaeum Traiani este un monument circular realizat in onoarea victoriei imparatului Traian in lupta de la Admclisi din anul 102, refacut recent de arheologi in forma lui initiala. Aici nu exista taxa foto, ci se plateste doar o taxa de intrare de 7 lei. Simt arsita in cap si ma plimb in jurul monumentului, neplacut impresionat de faptul ca arata de parca ar fi fost terminat ieri. Reconstructia urmareste imaginea si volumetria initiala, dar nu lasa deloc senzatia unui lucru vechi de aproape 2000 de ani. Putin mai departe de monument se afla un altar circular in care se pare ca au fost inmormantati soldatii romani morti in batalie, impreuna cu generalul lor. Acum a mai ramas doar o groapa in care se mai vad cateva pietre. Na, ca nici asa nu e bine. Oricum, imaginea monumentului in sine este mai putin importanta si mi se pare foarte interesanta exprimarea de pe unul din panouri cum ca acest monument este un certificat de nastere, in piatra, al poporului roman. Ma intorc la motor, imi leg haina in spate si o vreme mi-e mai bine cu vantul in piept. Opresc si la cetatea de langa Adamclisi si il las pe Tweety, total contrariat si uimit, parcat in helioportul de langa intrarea in cetate. Ma plimb putin pe strada principala, dar imi este prea cald. Fac cateva poze si merg spre Pestera Sfantului Andrei, intru pe niste drumuri laturalnice, inguste dar bine asfaltate si opresc sub niste copaci din fata manastirii. Ma plimb putin, intru in biserica noua, construita abia in 2001 si nu imi spune nimic. Pe pereti sunt picturile traditionale care, in comparatie chiar cu cele ortodoxe pe care le-am vazut pana acum, imi par scoase din desene animate, sunt cativa calugari care se plimba de colo colo si turisti, putini, ce au venit sa vada pestera legendara. In grota sapata partial in stanca sunt cateva icoane un mic altar luminat de un reflector si o turla de biserica facuta deasupra unei gauri verticale din tavan. Da, nu sunt extrem de impresionat si iarasi incerc sa vad semnificatia locului, ca simbol al intrarii crestinismului in tara noastra si sa nu ma uit doar la cum arata. Mi-e foame. Ma intorc la Tweety, mananc doua rosii ce mi-au ramas de zilele trecute si merg mai departe spre manastrirea Dervent. Ma tot gandesc ca o sa scada putin temperatura si o sa ajung sa ma imbrac, asa ca nu vreau sa ma dau cu creme sau alte zemuri scarboase si ma grabesc sa ajung in urmatorul loc. Drumul de la Ion Corvin la manastire, aproape de Ostrov, este foarte frumos, asfaltul este foarte bun, vad ca l-au refacut de curand si se merge excelent. Nu ma intalnesc cu nicio masina, este pustiu si opresc de cateva ori ca sa intreb, sa fiu sigur ca sunt pe drumul bun. Opresc si in dreptul unor tigani care culeg nuci dintr-un copac si unul ma roaga sa ii dau niste apa pentru copilul lui ce asteapta pe o patura. Din pacate nu mai am apa, tot ce am lichid este in motor si o doza de energizant in bagaje. Plec mai departe, si ajung in fata manastirii. Gasesc ceresetorii traditionali care ma asalteaza, ii goneste un paznic, il asigur pe Tweety cat de bine pot si intru prin portile rotunde. Inteleg de ce vine lumea aici, manastirea este frumoasa si linistita, arhitectura are personalitate si regasesc cateva influente bizantine foarte interesante. Sunt si elemente noi, dar se imbina destul de armonios cu cele vechi. Aici se spune ca sunt doua cruci vechi, ce s-au pastrat de cand a aparut prima oara manastirea, in secolul IX. Una este afara, pentru vindecat animalele ce sunt legate cate o noapte de crucea de piatra si alta inauntru, pentru vindecat oamenii ce se culca si dorm acolo. Foarte tare. Ma amuz vazand cum incearca enoriasii sa isi indeplineasca dorintele si imi amintesc ca am mai intalnit in Israel practica bileletelelor indesate in obiectele de cult, la Zidul Plangerii unde fiecare crapatura este plina de astfel de misive religioase. Cica ar fi si un izvor aici si merg sa il gasesc ca sa imi umplu sticla de apa. Urmaresc semnele si merg cam un kilometru, pe un drum de piatra, pe jos, pana ajung la o capela mica unde gasesc izvorul si doi preoti ce isi umplu la randul lor sticlele. Astept, ma invita sa o iau inainte pentru ca am o sticla mai mica, imi potolesc setea, umplu sticla din nou si plec. La iesire asist la o cearta intre o bunica cu gura mare si un nepot adolescent, obraznic si furios ca a fost trimis de doua ori sa bata drumul inainte si inapoi dupa apa. La tot acest circ si scandal, puradeii se uita satisfacuti, zmbind de pe marginea drumului prafos, piranda ii tine isonul bunicii, nepotul injura de mama focului si arunca sticlele cu apa, iar eu regret ca mi-am parcat motorul in fata manastirii. Intr-un final pleaca, lucrurile se linistesc, ma duc in prima localitate unde gasesc o terasa sa pot sa mananc si ma gandesc sa ii sun pe cei ce fac scufundari in Eforie, sa ma programez. Vorbesc la telefon cu un barbat ce imi cere din start 300 de lei pentru o singura scufundare la epava, sau 400 daca fac doua in aceeasi zi, indiferent ca am brevet si ar mai trebui sa dau 100 de lei si pe inchirierea echipamentului. Inteleg ca trebuie mers cu barca, dar tot mi se pare mult. La naiba, faceam scufundari in Bali cu 25 de dolari si stateam toata ziua in larg. O sa ma mai gandesc. Mancarea nu este excelenta, nici nu ma asteptam sa fie, dar macar mi-am rezolvat problema. Ma sui in sa si plec spre litoral. Mi-e frica de jecmaneala pe care o sa o gasesc acolo. Pe drum, ma opresc la tiganii care culeg nuci, intreb un barbat daca ei sunt cei ce mi-au cerut apa, imi spune ca da si ii dau sticla mea de 0.5. Vad cum ii infloreste un zambet mare pe toata fata, imi multumeste, apare si copilul mic, gol si murdar care apuca sticla cu doua maini si bea cu sete. Plec si acum am si eu un zambet mare, pe fata. Merg pe drumul vechi, cel mai sudic posibil, spre Vama Veche si este superb. Soarele apune incet, lumina este foarte calda si placuta, iar drumul este superb, cu tot cu gropile ocazionale. Cand trec prin Dobromir, un sat plin de tigani, vad pe un deal o ruina foarte frumoasa, a unei bazilici vechi si vreau sa merg mai aproape. Il urc pe Tweety pana langa ea, trec de mai multe BMW-uri lasate la umbra cocioabelor din chirpici si il parchez exact langa zidurile fostei biserici. Pana sa se prinda localnicii, fac cateva poze, intru putin in biserica frumoasa, din caramida rosie, unde gasesc un maldar de gunoi si plec mai departe. La coborare, dau peste un copil mic, abia mergator, gol pusca, ce sta in praful din mijlocul drumului si se uita la mine fara sa se miste. Franez, merg foarte incet, il ocolesc cu grija, iar el este fascinat. Sper sa nu ii vina vreo idee sa o tunda spre mine si sper ca nu ii place prea tare roata mea din fata. Trec exact cand dintr-o curte iesea un individ mare si incruntat. Sper ca nu era incruntat la mine ci aia era starea lui naturala. Intru din nou in drumul de asfalt si merg mai departe. Mai opresc de cateva ori si imi place zona foarte mult. Sunt sate decrepite, sarace si prafuite, cu multe case lasate in paragina, uneori mai apare cate un minaret ciudat si deduc ca pe aici sunt comunitati de musulmani, iar drumul nu este rau deloc. Intr-un singur loc, pe zona dintre Tufani si Viroaga, intru putin pe un drum de pamant, dar este atat de lat si de drept incat nu mai conteaza. Ma amuz teribil cand imi dau seama ca, de cand am plecat de acasa, de aproape doua luni, nu a fost o singura zi in care sa merg cu Tweety si sa nu fim nevoiti sa iesim de pe asfalt. Probabil ar trebui sa trag o concluzie cu privire la optiunea pentru tipul de motocicleta necesar vietii si calatoriilor in Romania, dar nu vreau sa ma gandesc acum la concluzii. Mi se pare ca, daca as face-o, sfarsitul calatoriei ar fi mai aproape, asa ca imi propun sa ma bucur de drum. Ajung in vama pe la ora 18.00 si sunt putin enervat de ideea ca ar trebui sa incep sa imi caut cazare si sa tot triez optiunile numeroase. Sper sa dau peste niste fete prietenoase, poate niste motociclisti si sa ma lipesc de ei. Merg pe drumul de langa plaja, spre sud si nu gasesc nimic interesant. Merg pana se termina drumul, intorc si vad o rulota pe care scrie mare “scuba diving center” Aha, bun, aici e de mine. Ii mai cheama si “Marine Explorers” si imi place. Intru si il cunosc pe Nicu, patronul, ghidul, administratorul, cel care centreaza si cel care da cu capul. Acum nu isi vede capul de treaba, dar imi spune ca ma costa 80 de lei o scufundare de la mal si 130 una la epava, din barca, cu tot cu echipament. Apoi fuge in apa spunandu-mi sa revin dupa 20.00 si raman sa discut cu Alina, sotia lui. Dupa doua telefoane, Alina imi recomanda si o cazare decenta, plec in colo si gasesc destul de greu casa. Mai sunt cativa motociclisti aici, niste harley-uri din Cluj si iau asta ca pe un semn bun. Proprietara imi cere 70 de lei pe noapte, imi da o camera foarte mica si simpla, in mansarda, dar stiind zona sunt multumit. Baia nu are cabina de dus ci doar o baterie extensibila la chiuveta, am insa apa calda si ma bucur sa spal mizeria drumului de pe mine. Curat si uscat, imi iau o bere de pe drum si ma duc la Nicu. Vad ca s-au linistit cat de cat, ma asez la masa din fata rulotei lor, mai apar niste beri, mancam niste midii prajite si stam la vorba pana mai tarziu. Aici sunt in elementul meu. In jur este echipament de scufundare, curg povestile si merge berea. Luam si niste mancare de la restaurantul de langa si aflu tot felul de chestii interesante. Nicu este scafandru profesionist si are o educatie militara serioasa. Se vede in fizicul lui, in modul in care se misca si cum se organizeaza. Pana de curand, era partener cu cei de alaturi de el, dar acum s-au certat, s-au despartit si au ajuns in situatia absurda in care sunt doua centre SCUBA unul langa altul, iar singurul mod in care isi impart clientii este in functie de primul care apuca sa intre in vorba cu ei. Totusi, la Nicu este plin, iar la concurenta este aproape gol. Imi place de el. Este direct, profesionist, dintr-o bucata, nu negociaza cu nimeni, din principiu si iti spune verde’n fata ce crede. Stabilim ca maine sa ma duc sa ma scufund la epava si ii las sa se culce. Mai dau o tura pe plaja, incep petrecerile, ma bucur ca ascult niste muzica buna, dar sunt singur cu berea mea si nu prea am de ce sa zabovesc prea mult. Se lasa si frigul si plec in camera mea sa mai butonez. Am imbatranit. Totusi, atmosfera imi place si as mai fi stat daca as fi avut cu cine. A doua zi ma trezesc tarziu, merg si mananc o omleta mare si pe la ora 12.00 ajung la Nicu, la centrul scuba. Aici iar e haos si il ajut putin, cat pot, cu organizarea echipamentului si cu pregatirea celor ce urmeaza sa intre in apa. Il cunosc si pe Rares cu care urmeaza sa ma scufund astazi la epava din larg, chemat de Nicu sa il mai ajute putin sa scape de valul de clienti noi. Pe la ora 13.30 suntem gata sa mergem si au mai aparut si ceilalti doi colegi de scufundare. Unul este Andi, un baiat foarte tanar, dar cu destule scufundari la activ, ce si-a adus un munte de echipament si face acum un nou curs, iar celalat este Dan, pasionat de fotografie si foarte prietenos. Rares face misto de tot si toate, are replica la orice, pana sa plecam pregateste niste clienti noi pentru prima lor scufundare si eu lesin de ras pe margine. Apare intr-un tarziu si salvamarul ce trebuie sa ne duca la epava cu barca si ne caram tot echipamentul pana pe plaja. Tocmai acum au inceput valurile, barca este una mica, de cauciuc cu fundul tare si ne suim destul de greu, incarcati cu cele 25 de kilograme de echipament. din spate. Oricum, este mai simplu asa decat sa ne apucam sa ne echipam in apa. Urcam si coboram valurile mari, barca este prea incarcata si ia apa, dar ajungem repede la ciotul de metal ce iese din apa. Imi amintesc ca acum cinci ani am sarit de pe epava asta dupa ce am inotat pana la ea si am intrat inauntru, iar atunci mi s-a parut foarte sus sa ma arunc de la cei sapte metri inaltime. Acum Rares spune ca a mai ramas deasupra apei doar acest ciot metalic pentru ca s-a scufundat in nisip si au taiat-o “magnetii”. Se pare ca sunt grupuri organizate de astfel de “magneti” care vin cu barcile, cu aparate de sudura si fura fier vechi din corpul navelor. Ajungem in laterala epavei, Rares ne mai explica o data traseul, verificam ultimele lucruri, imi umflu vesta compensatoare si ne aruncam toti pe spate. Salvamarul pleaca si stabilim sa vina sa ne ia in 35 de minute, iar noi ne scufundam pe fundul plin de scoici. Nu ma asteptam la mare lucru de la scufundarea asta, obisnuit cu apele cristaline din tarile consacrate pentru acest sport nu speram sa vad mare lucru aici, dar sunt placut surprins. Uneori am avut vizibilitate mai proasta in Bali. Acum se vede la cinci metri, pe fund sunt scoici mari si negre, melci cat pumnul, anemone, crabi, nesperat de multi pesti si noi inotam la umbra epavei ruginite. Scufundarile se fac intr-un sistem de perechi, fiecare avand desemnat de la inceput un “prieten” (buddy) langa care sta tot timpul, avand grija unul de altul pentru a putea fi ajutat in caz ca apare orice problema. Eu sunt cuplat cu Andi, care vad ca stie ce face, este tot timpul in coasta mea, si raspunde cuminte la semne. Se vede ca are experienta. Ne verificam periodic manometrele si vad ca stie sa si respire bine, pentru ca isi consuma aerul foarte incet. Dan, pe de alta parte, cu aparatul lui subacvatic, face poze continuu si tot ramane in urma. Dan este cuplat cu Rares, care fiind si ghidul nostru ar trebui sa stea in fata, dar ne tot oprim sa nu ne pierdem fotograful. Eu stiu cum este sa faci poze, cat iti ia si cum trebuie sa alergi de la un obiectiv la altul si este foarte important sa ai un partener care te intelege si care te urmeaza peste tot. Aici, insa, Rares fiind ghid nu poate sta pasiv in urma lui Dan si de cateva ori ii face niste semne explicite. Gasim pe jos niste carti de joc aruncate de cineva, ma asez cu Rares pe o piatra si incercam sa facem un tabinet mic, razand in masca. Nu ne prea iese si nu avem toate cartile, dar macar il asteptam pe Dan. O poza ne trebuia aici. Epava este interesanta, gasesc macaraua, o padure de cabluri incolacite, niste hublouri si tot felul de constructii invadate de scoici si alge. Ar fi fost haios sa gasesc elicea. Este foarte interesant aici pentru ca nu sunt adancimi foarte mari, doar vreo sapte metri in punctul cel mai jos si scufundarea este una usoara, putand oricand sa ne ridicam. Nu trebuie nici macar sa facem oprire de siguranta. Dan este primul care isi termina aerul, ajunge la 50 de bari in butelie si iesim la suprafata dupa ce am facut un tur complet al epavei. Salvamarii ne asteapta deja in barca lor de cauciuc, ne urcam pe rand echipamentul si ne cataram si noi in barca. A fost nesperat de interesant. Acum imi pare rau ca nu m-am organizat in asa fel incat sa imi fi adus si eu husa subacvatica a aparatuli meu, dar unde naiba era sa o mai pun si pe aia. Salvamarii ne spun ca se anunta furtuna si ne arata o dunga de ceata la orizont, semn ca vine vreme rea. De fapt, spun chiar ca au arborat steagul rosu si ca nu mai lasa pe nimeni in apa. Este hula. Am iesit la fix. Eu ar mai trebui, zilele viitoare, sa ajung la epava de la Costinesti, dar ma gandesc ca mai am suficient timp sa astept sa se linisteasca apele. Ajungem inapoi pe mal, ne desfacem si ne spalam echipamentul, Dan imi promite ca o sa imi dea pozele de sub apa si mai stau putin la ei asteptand sa mi se usuce bluza mea de neopren pe care nu vreau sa o pun uda in bagaj. Nicu este teleghidat, vine pe mal cateva minute, incarca doua butelii si intra din nou. Si Rares intra iar in apa cu niste incepatori. Este haos. Nu stiu cum rezista sa faca asta zilnic si inca nu este weekend. Cred ca atunci este si mai rau. Dupa jumatate de ora, Rares apare la umbrela clipind des. Ma uit la el si imi spune ca si-a uitat masca pe mal si ca s-a scufundat fara. Nu il cred, dar asa e. A stat sub apa 25 de minute sa plimbe incepatorii fara masca. Nu e normal... Nici nu stiu cand se face seara, pe la ora 19.00 ma duc in camera sa fac un dus, ies si iau jumatate de kilogram de hamsii cu usturoi si iata-ma din nou sub umbrela scafandrilor, band bere si mancand peste. Ii ajut putin sa stranga si stau de vorba cu un Nicu extenuat si moale. Apare si Dan, apare o sticla de palinca ce ne tine la masa pana la ora 1.00 cand se sparge gasca si mergem fiecare spre patul lui. Vantul bate din ce in ce mai tare, rastoarna umbrele si ridica nori de nisip, nu mai am chef de stat pe plaja si ma duc sa ma culc. Adorm in camaruta mica ce se invarte cu mine, dupa ce am inchis bine geamul mic, din acoperis, in asteptarea ploii. Sursa
  9. Bule

    Toata seara am murit de cald si m-am luptat cu niste muste enervante care se tot asezau pe mine. Am adormit la ora 23.00 visand numai butoane. Acum ma trezesc, este bine, racoare si liniste. Imi termin de sortat pozele din Delta si ies afara sa mananc ceva. Doamna Claudia imi da doua rosii, o bucata de branza si nu imi mai trebuie alceva. Aici vad ca nu am receptie la net, nu am receptie decenta nici macar la mobil, asa ca imi propun sa opresc mai tarziu, sa postez. Strang bagajele, il inham pe Tweety si plec. As fi vrut sa pornesc mai devreme, sa profit de racoarea diminetii, dar nu am reusit decat acum, la ora 10.00. Asta e. Merg pana la prima benzinarie decenta, alimentez pentru ca stiu ca pe aici este o problema cu benzinariile si o cotesc spre est. Vreau sa ajung in Cheile Dobrogei, undeva pe langa localitatile Cheia si Targusor. Este cald. Mergem pe niste drumuri cu gropi mari si adanci si de vreo doua ori evit cate un crater in care mi-as fi facut roata covrig. Este foarte periculos pe aici pentru ca asfaltul este bun, dar apar brusc surprize din astea, adanci si de cate 40 de centimetri. Drumul se strica mai rau de la un punct, probabil pentru ca am ales sa merg pe o scurtatura, dar gasesc un loc, in campul asta nesfarsit, unde stau semete doua antene GSM. Opresc sa ne iradiem bine si sa postez. Ma bag la umbra lui Tweety si scot laptopul. Pe asta cu umbra am invatat-o de la Mihai si vad ca merge bine. Si conexiunea la net merge bine. Zici ca zboara. Tac, pac, trei taste si doua clicuri si am urcat articolul. Sper sa va placa. Acum sunt la zi, am bateriile incarcate, maine pot sta oriunde. Perfect. Plecam, mai mergem putin pe drumul cu gropi si apoi asfaltul devine bun, apar si niste curbe si ajung in localitatea Cheia. Zona Cheilor Dobrogei este foarte interesanta. Aparent nu este nimic de capul ei, sunt niste stanci inalte de cate douazeci de metri si destul de departate intre ele, strabatute de o sosea ce merge la Targusor, dar haios este ca aceste doua zone stancoase sunt facute la origine din corali. Zona asta a fost un mare atol ce s-a calcifiat si, daca ma uit cu atentie la stanca si pun mana pe ea, se vede ca are alta textura decat calcarul cu care sunt obisnuit. Nu se compara cu Cheile Bicazului, dar sunt haioase si cheile astea. Putin mai departe sunt si niste pesteri dragutele, cu lilieci, dar ar trebui sa merg pe niste drumuri de pamant, rupte in doua si mi-e mult prea cald. Parcurg cheile, merg mai departe spre sud si planuiesc sa termin astazi cu obiectivele din josul Dobrogei. Intru in niste sosele mai mari, depasesc o gramada de camioane, nici Tweety nu mai poate de cald, scoate aer fierbinte de peste tot de unde poate si pe cer nu este niciun nor. Intram in drumul ce face legatura intre Ostrov si Constanta si parchez in fata monumentului de la Adamclisi. Tropaeum Traiani este un monument circular realizat in onoarea victoriei imparatului Traian in lupta de la Admclisi din anul 102, refacut recent de arheologi in forma lui initiala. Aici nu exista taxa foto, ci se plateste doar o taxa de intrare de 7 lei. Simt arsita in cap si ma plimb in jurul monumentului, neplacut impresionat de faptul ca arata de parca ar fi fost terminat ieri. Reconstructia urmareste imaginea si volumetria initiala, dar nu lasa deloc senzatia unui lucru vechi de aproape 2000 de ani. Putin mai departe de monument se afla un altar circular in care se pare ca au fost inmormantati soldatii romani morti in batalie, impreuna cu generalul lor. Acum a mai ramas doar o groapa in care se mai vad cateva pietre. Na, ca nici asa nu e bine. Oricum, imaginea monumentului in sine este mai putin importanta si mi se pare foarte interesanta exprimarea de pe unul din panouri cum ca acest monument este un certificat de nastere, in piatra, al poporului roman. Ma intorc la motor, imi leg haina in spate si o vreme mi-e mai bine cu vantul in piept. Opresc si la cetatea de langa Adamclisi si il las pe Tweety, total contrariat si uimit, parcat in helioportul de langa intrarea in cetate. Ma plimb putin pe strada principala, dar imi este prea cald. Fac cateva poze si merg spre Pestera Sfantului Andrei, intru pe niste drumuri laturalnice, inguste dar bine asfaltate si opresc sub niste copaci din fata manastirii. Ma plimb putin, intru in biserica noua, construita abia in 2001 si nu imi spune nimic. Pe pereti sunt picturile traditionale care, in comparatie chiar cu cele ortodoxe pe care le-am vazut pana acum, imi par scoase din desene animate, sunt cativa calugari care se plimba de colo colo si turisti, putini, ce au venit sa vada pestera legendara. In grota sapata partial in stanca sunt cateva icoane un mic altar luminat de un reflector si o turla de biserica facuta deasupra unei gauri verticale din tavan. Da, nu sunt extrem de impresionat si iarasi incerc sa vad semnificatia locului, ca simbol al intrarii crestinismului in tara noastra si sa nu ma uit doar la cum arata. Mi-e foame. Ma intorc la Tweety, mananc doua rosii ce mi-au ramas de zilele trecute si merg mai departe spre manastrirea Dervent. Ma tot gandesc ca o sa scada putin temperatura si o sa ajung sa ma imbrac, asa ca nu vreau sa ma dau cu creme sau alte zemuri scarboase si ma grabesc sa ajung in urmatorul loc. Drumul de la Ion Corvin la manastire, aproape de Ostrov, este foarte frumos, asfaltul este foarte bun, vad ca l-au refacut de curand si se merge excelent. Nu ma intalnesc cu nicio masina, este pustiu si opresc de cateva ori ca sa intreb, sa fiu sigur ca sunt pe drumul bun. Opresc si in dreptul unor tigani care culeg nuci dintr-un copac si unul ma roaga sa ii dau niste apa pentru copilul lui ce asteapta pe o patura. Din pacate nu mai am apa, tot ce am lichid este in motor si o doza de energizant in bagaje. Plec mai departe, si ajung in fata manastirii. Gasesc ceresetorii traditionali care ma asalteaza, ii goneste un paznic, il asigur pe Tweety cat de bine pot si intru prin portile rotunde. Inteleg de ce vine lumea aici, manastirea este frumoasa si linistita, arhitectura are personalitate si regasesc cateva influente bizantine foarte interesante. Sunt si elemente noi, dar se imbina destul de armonios cu cele vechi. Aici se spune ca sunt doua cruci vechi, ce s-au pastrat de cand a aparut prima oara manastirea, in secolul IX. Una este afara, pentru vindecat animalele ce sunt legate cate o noapte de crucea de piatra si alta inauntru, pentru vindecat oamenii ce se culca si dorm acolo. Foarte tare. Ma amuz vazand cum incearca enoriasii sa isi indeplineasca dorintele si imi amintesc ca am mai intalnit in Israel practica bileletelelor indesate in obiectele de cult, la Zidul Plangerii unde fiecare crapatura este plina de astfel de misive religioase. Cica ar fi si un izvor aici si merg sa il gasesc ca sa imi umplu sticla de apa. Urmaresc semnele si merg cam un kilometru, pe un drum de piatra, pe jos, pana ajung la o capela mica unde gasesc izvorul si doi preoti ce isi umplu la randul lor sticlele. Astept, ma invita sa o iau inainte pentru ca am o sticla mai mica, imi potolesc setea, umplu sticla din nou si plec. La iesire asist la o cearta intre o bunica cu gura mare si un nepot adolescent, obraznic si furios ca a fost trimis de doua ori sa bata drumul inainte si inapoi dupa apa. La tot acest circ si scandal, puradeii se uita satisfacuti, zmbind de pe marginea drumului prafos, piranda ii tine isonul bunicii, nepotul injura de mama focului si arunca sticlele cu apa, iar eu regret ca mi-am parcat motorul in fata manastirii. Intr-un final pleaca, lucrurile se linistesc, ma duc in prima localitate unde gasesc o terasa sa pot sa mananc si ma gandesc sa ii sun pe cei ce fac scufundari in Eforie, sa ma programez. Vorbesc la telefon cu un barbat ce imi cere din start 300 de lei pentru o singura scufundare la epava, sau 400 daca fac doua in aceeasi zi, indiferent ca am brevet si ar mai trebui sa dau 100 de lei si pe inchirierea echipamentului. Inteleg ca trebuie mers cu barca, dar tot mi se pare mult. La naiba, faceam scufundari in Bali cu 25 de dolari si stateam toata ziua in larg. O sa ma mai gandesc. Mancarea nu este excelenta, nici nu ma asteptam sa fie, dar macar mi-am rezolvat problema. Ma sui in sa si plec spre litoral. Mi-e frica de jecmaneala pe care o sa o gasesc acolo. Pe drum, ma opresc la tiganii care culeg nuci, intreb un barbat daca ei sunt cei ce mi-au cerut apa, imi spune ca da si ii dau sticla mea de 0.5. Vad cum ii infloreste un zambet mare pe toata fata, imi multumeste, apare si copilul mic, gol si murdar care apuca sticla cu doua maini si bea cu sete. Plec si acum am si eu un zambet mare, pe fata. Merg pe drumul vechi, cel mai sudic posibil, spre Vama Veche si este superb. Soarele apune incet, lumina este foarte calda si placuta, iar drumul este superb, cu tot cu gropile ocazionale. Cand trec prin Dobromir, un sat plin de tigani, vad pe un deal o ruina foarte frumoasa, a unei bazilici vechi si vreau sa merg mai aproape. Il urc pe Tweety pana langa ea, trec de mai multe BMW-uri lasate la umbra cocioabelor din chirpici si il parchez exact langa zidurile fostei biserici. Pana sa se prinda localnicii, fac cateva poze, intru putin in biserica frumoasa, din caramida rosie, unde gasesc un maldar de gunoi si plec mai departe. La coborare, dau peste un copil mic, abia mergator, gol pusca, ce sta in praful din mijlocul drumului si se uita la mine fara sa se miste. Franez, merg foarte incet, il ocolesc cu grija, iar el este fascinat. Sper sa nu ii vina vreo idee sa o tunda spre mine si sper ca nu ii place prea tare roata mea din fata. Trec exact cand dintr-o curte iesea un individ mare si incruntat. Sper ca nu era incruntat la mine ci aia era starea lui naturala. Intru din nou in drumul de asfalt si merg mai departe. Mai opresc de cateva ori si imi place zona foarte mult. Sunt sate decrepite, sarace si prafuite, cu multe case lasate in paragina, uneori mai apare cate un minaret ciudat si deduc ca pe aici sunt comunitati de musulmani, iar drumul nu este rau deloc. Intr-un singur loc, pe zona dintre Tufani si Viroaga, intru putin pe un drum de pamant, dar este atat de lat si de drept incat nu mai conteaza. Ma amuz teribil cand imi dau seama ca, de cand am plecat de acasa, de aproape doua luni, nu a fost o singura zi in care sa merg cu Tweety si sa nu fim nevoiti sa iesim de pe asfalt. Probabil ar trebui sa trag o concluzie cu privire la optiunea pentru tipul de motocicleta necesar vietii si calatoriilor in Romania, dar nu vreau sa ma gandesc acum la concluzii. Mi se pare ca, daca as face-o, sfarsitul calatoriei ar fi mai aproape, asa ca imi propun sa ma bucur de drum. Ajung in vama pe la ora 18.00 si sunt putin enervat de ideea ca ar trebui sa incep sa imi caut cazare si sa tot triez optiunile numeroase. Sper sa dau peste niste fete prietenoase, poate niste motociclisti si sa ma lipesc de ei. Merg pe drumul de langa plaja, spre sud si nu gasesc nimic interesant. Merg pana se termina drumul, intorc si vad o rulota pe care scrie mare “scuba diving center” Aha, bun, aici e de mine. Ii mai cheama si “Marine Explorers” si imi place. Intru si il cunosc pe Nicu, patronul, ghidul, administratorul, cel care centreaza si cel care da cu capul. Acum nu isi vede capul de treaba, dar imi spune ca ma costa 80 de lei o scufundare de la mal si 130 una la epava, din barca, cu tot cu echipament. Apoi fuge in apa spunandu-mi sa revin dupa 20.00 si raman sa discut cu Alina, sotia lui. Dupa doua telefoane, Alina imi recomanda si o cazare decenta, plec in colo si gasesc destul de greu casa. Mai sunt cativa motociclisti aici, niste harley-uri din Cluj si iau asta ca pe un semn bun. Proprietara imi cere 70 de lei pe noapte, imi da o camera foarte mica si simpla, in mansarda, dar stiind zona sunt multumit. Baia nu are cabina de dus ci doar o baterie extensibila la chiuveta, am insa apa calda si ma bucur sa spal mizeria drumului de pe mine. Curat si uscat, imi iau o bere de pe drum si ma duc la Nicu. Vad ca s-au linistit cat de cat, ma asez la masa din fata rulotei lor, mai apar niste beri, mancam niste midii prajite si stam la vorba pana mai tarziu. Aici sunt in elementul meu. In jur este echipament de scufundare, curg povestile si merge berea. Luam si niste mancare de la restaurantul de langa si aflu tot felul de chestii interesante. Nicu este scafandru profesionist si are o educatie militara serioasa. Se vede in fizicul lui, in modul in care se misca si cum se organizeaza. Pana de curand, era partener cu cei de alaturi de el, dar acum s-au certat, s-au despartit si au ajuns in situatia absurda in care sunt doua centre SCUBA unul langa altul, iar singurul mod in care isi impart clientii este in functie de primul care apuca sa intre in vorba cu ei. Totusi, la Nicu este plin, iar la concurenta este aproape gol. Imi place de el. Este direct, profesionist, dintr-o bucata, nu negociaza cu nimeni, din principiu si iti spune verde’n fata ce crede. Stabilim ca maine sa ma duc sa ma scufund la epava si ii las sa se culce. Mai dau o tura pe plaja, incep petrecerile, ma bucur ca ascult niste muzica buna, dar sunt singur cu berea mea si nu prea am de ce sa zabovesc prea mult. Se lasa si frigul si plec in camera mea sa mai butonez. Am imbatranit. Totusi, atmosfera imi place si as mai fi stat daca as fi avut cu cine. A doua zi ma trezesc tarziu, merg si mananc o omleta mare si pe la ora 12.00 ajung la Nicu, la centrul scuba. Aici iar e haos si il ajut putin, cat pot, cu organizarea echipamentului si cu pregatirea celor ce urmeaza sa intre in apa. Il cunosc si pe Rares cu care urmeaza sa ma scufund astazi la epava din larg, chemat de Nicu sa il mai ajute putin sa scape de valul de clienti noi. Pe la ora 13.30 suntem gata sa mergem si au mai aparut si ceilalti doi colegi de scufundare. Unul este Andi, un baiat foarte tanar, dar cu destule scufundari la activ, ce si-a adus un munte de echipament si face acum un nou curs, iar celalat este Dan, pasionat de fotografie si foarte prietenos. Rares face misto de tot si toate, are replica la orice, pana sa plecam pregateste niste clienti noi pentru prima lor scufundare si eu lesin de ras pe margine. Apare intr-un tarziu si salvamarul ce trebuie sa ne duca la epava cu barca si ne caram tot echipamentul pana pe plaja. Tocmai acum au inceput valurile, barca este una mica, de cauciuc cu fundul tare si ne suim destul de greu, incarcati cu cele 25 de kilograme de echipament. din spate. Oricum, este mai simplu asa decat sa ne apucam sa ne echipam in apa. Urcam si coboram valurile mari, barca este prea incarcata si ia apa, dar ajungem repede la ciotul de metal ce iese din apa. Imi amintesc ca acum cinci ani am sarit de pe epava asta dupa ce am inotat pana la ea si am intrat inauntru, iar atunci mi s-a parut foarte sus sa ma arunc de la cei sapte metri inaltime. Acum Rares spune ca a mai ramas deasupra apei doar acest ciot metalic pentru ca s-a scufundat in nisip si au taiat-o “magnetii”. Se pare ca sunt grupuri organizate de astfel de “magneti” care vin cu barcile, cu aparate de sudura si fura fier vechi din corpul navelor. Ajungem in laterala epavei, Rares ne mai explica o data traseul, verificam ultimele lucruri, imi umflu vesta compensatoare si ne aruncam toti pe spate. Salvamarul pleaca si stabilim sa vina sa ne ia in 35 de minute, iar noi ne scufundam pe fundul plin de scoici. Nu ma asteptam la mare lucru de la scufundarea asta, obisnuit cu apele cristaline din tarile consacrate pentru acest sport nu speram sa vad mare lucru aici, dar sunt placut surprins. Uneori am avut vizibilitate mai proasta in Bali. Acum se vede la cinci metri, pe fund sunt scoici mari si negre, melci cat pumnul, anemone, crabi, nesperat de multi pesti si noi inotam la umbra epavei ruginite. Scufundarile se fac intr-un sistem de perechi, fiecare avand desemnat de la inceput un “prieten” (buddy) langa care sta tot timpul, avand grija unul de altul pentru a putea fi ajutat in caz ca apare orice problema. Eu sunt cuplat cu Andi, care vad ca stie ce face, este tot timpul in coasta mea, si raspunde cuminte la semne. Se vede ca are experienta. Ne verificam periodic manometrele si vad ca stie sa si respire bine, pentru ca isi consuma aerul foarte incet. Dan, pe de alta parte, cu aparatul lui subacvatic, face poze continuu si tot ramane in urma. Dan este cuplat cu Rares, care fiind si ghidul nostru ar trebui sa stea in fata, dar ne tot oprim sa nu ne pierdem fotograful. Eu stiu cum este sa faci poze, cat iti ia si cum trebuie sa alergi de la un obiectiv la altul si este foarte important sa ai un partener care te intelege si care te urmeaza peste tot. Aici, insa, Rares fiind ghid nu poate sta pasiv in urma lui Dan si de cateva ori ii face niste semne explicite. Gasim pe jos niste carti de joc aruncate de cineva, ma asez cu Rares pe o piatra si incercam sa facem un tabinet mic, razand in masca. Nu ne prea iese si nu avem toate cartile, dar macar il asteptam pe Dan. O poza ne trebuia aici. Epava este interesanta, gasesc macaraua, o padure de cabluri incolacite, niste hublouri si tot felul de constructii invadate de scoici si alge. Ar fi fost haios sa gasesc elicea. Este foarte interesant aici pentru ca nu sunt adancimi foarte mari, doar vreo sapte metri in punctul cel mai jos si scufundarea este una usoara, putand oricand sa ne ridicam. Nu trebuie nici macar sa facem oprire de siguranta. Dan este primul care isi termina aerul, ajunge la 50 de bari in butelie si iesim la suprafata dupa ce am facut un tur complet al epavei. Salvamarii ne asteapta deja in barca lor de cauciuc, ne urcam pe rand echipamentul si ne cataram si noi in barca. A fost nesperat de interesant. Acum imi pare rau ca nu m-am organizat in asa fel incat sa imi fi adus si eu husa subacvatica a aparatuli meu, dar unde naiba era sa o mai pun si pe aia. Salvamarii ne spun ca se anunta furtuna si ne arata o dunga de ceata la orizont, semn ca vine vreme rea. De fapt, spun chiar ca au arborat steagul rosu si ca nu mai lasa pe nimeni in apa. Este hula. Am iesit la fix. Eu ar mai trebui, zilele viitoare, sa ajung la epava de la Costinesti, dar ma gandesc ca mai am suficient timp sa astept sa se linisteasca apele. Ajungem inapoi pe mal, ne desfacem si ne spalam echipamentul, Dan imi promite ca o sa imi dea pozele de sub apa si mai stau putin la ei asteptand sa mi se usuce bluza mea de neopren pe care nu vreau sa o pun uda in bagaj. Nicu este teleghidat, vine pe mal cateva minute, incarca doua butelii si intra din nou. Si Rares intra iar in apa cu niste incepatori. Este haos. Nu stiu cum rezista sa faca asta zilnic si inca nu este weekend. Cred ca atunci este si mai rau. Dupa jumatate de ora, Rares apare la umbrela clipind des. Ma uit la el si imi spune ca si-a uitat masca pe mal si ca s-a scufundat fara. Nu il cred, dar asa e. A stat sub apa 25 de minute sa plimbe incepatorii fara masca. Nu e normal... Nici nu stiu cand se face seara, pe la ora 19.00 ma duc in camera sa fac un dus, ies si iau jumatate de kilogram de hamsii cu usturoi si iata-ma din nou sub umbrela scafandrilor, band bere si mancand peste. Ii ajut putin sa stranga si stau de vorba cu un Nicu extenuat si moale. Apare si Dan, apare o sticla de palinca ce ne tine la masa pana la ora 1.00 cand se sparge gasca si mergem fiecare spre patul lui. Vantul bate din ce in ce mai tare, rastoarna umbrele si ridica nori de nisip, nu mai am chef de stat pe plaja si ma duc sa ma culc. Adorm in camaruta mica ce se invarte cu mine, dupa ce am inchis bine geamul mic, din acoperis, in asteptarea ploii.
  10. Mancare de peste

    Este sambata diminetata si vreau sa imi verific mesajele cand vad ca Tweety si-a bagat nasul in articolele mele. M-a facut “barbos amarat”, dar si eu i-am zis mai demult “galbejit mecanic”, asa ca suntem chit. Aseara, tarziu, a venit Ioana impreuna cu Raluca, Diana si Ninu. Au ajuns tarziu, morti de foame, la ora 12.30, Sorin, proprietarul pensiunii inchisese deja bucataria, si eu nu mai puteam de somn. Am stat totusi la vorba pana la ora 2.00, si-au pacalit foamea cu niste beri si am hotarat sa ne trezim la 7.00 ca sa plecam cu barca prin Delta. Am vorbit si cu Sorin, care ne-a asigurat ca putem merge la Padurea Letea si la Sfantul Gheorghe intr-o singura zi si ca o sa ne dea o barca rapida. Acum ma trezesc in reluare, Ioana m-a tot inghiontit in somn si cobor la micul dejun destul de adormit. Pensiunea “La Sorin” nu este cine stie ce, la fel ca multe din Murghiol si nu stiu cum de am senzatia asta tampita ca ma tot pandeste cineva sa ma mai ciupeasca de niste bani. Camera este destul de curata, dar in baie curge apa din tavan si se pare ca nu am alta optiune decat sa fac dus, orice ar fi. Chiar si asa, este aglomerat, toate camerele sunt pline, ocupate de pescari profesionisti, foarte seriosi si gomosi, veniti majoritatea din Bucuresti, cu masinile de teren pline de scule si de familii galagioase La ora 8.00 apare si Sorin care brusc nu mai este sigur ca putem ajunge si la Letea si la Sfantul Gheorghe. Insist, ii spun ca este musai sa ajung in ambele locuri si nu prea imi convine ca incearca sa ma faca sa merg maine la Sfantul Gheorghe, ca sa ii mai platesc barca inca o zi. Pana la urma spune ca mine, imi face cunostinta cu Nelu, barcagiul si isi continua drumul asaltat de clientii numerosi. Plecam spre debarcader si vad ca, din barcile disponibile, ne-a dat cea mai mica barca, cu un motor de 20, in conditiile in care noi aveam cel mai lung drum de facut si restul faceau doar niste plimbari mici. Ah, ce ma enerveaza stilul asta de turism din topor. Urasc sa fiu pus in fata faptului implinit. Ma asteptam la genul asta de faze, dar niciodata nu imi pica bine. Nelu se chinuie o vreme sa porneasca motorul carpit, porneste, se opreste, alunecam in deriva, ne bagam nasul in el, legam niste conducte si vruuum, part, part, vruuum, plecam. Este frumos aici, soarele este destul de jos, nu este foarte cald, bate un vant racoros, placut si navigam pe canale inguste. Nelu pare ca stie ce face si pe unde merge. Ne spune ca nu este angajat la Sorin, ca altii, face pe ghidul doar ocazional, este pescar de meserie si ca il enerveaza motorul mic de nu mai poate. Pe de alta parte, a inteles unde vrem sa ajungem si se straduieste sa ne faca pe plac. Punem benzina de la o statie plutitoare, intram pe canale si ne bucuram de peisaj. La inceput trecem pe langa multe vile si locuri dragute la care nu se poate ajunge decat cu barca, iar apoi intram in zone mari cu balti, lacuri intinse din care sar pesti fugariti de pelicani hrapareti. La un moment dat vedem un pelican destul de aproape de noi, ii fac semn lui Nelu sa incetineasca, stau in picioare si reusesc sa fac cateva poze in timp ce zboara. Fetele sunt infrigurate de la atata vant, s-au acoperit cu tot ce au la ele si s-au asezat pe fundul barcii. Trecem pe langa multe tabere de corturi pe marginea canalelor, locuri unde oamenii platesc barcagii sa fie adusi si stau cateva zile pescuind si uitandu-se la balta si la peisajul linistit si plat. Acum inteleg de ce toata lumea este innebunita dupa zona asta, dar pe mine nu prea ma atrage statul asta degeaba. Ma acresc repede. Ninu imi spune ca nu am inteles nimic. Zice ca dupa ce te uiti la balta o zi intreaga este normal ca iti vine sa iti bei mintile si abia asta este ideea. O fi, dar acum nu ma atrage nici asta. Ajungem intr-un final la Padurea Letea, unde ne primeste un om, sunat de Sorin, care ar trebui sa ne ia intr-o trasura si sa ne plimbe pana in padure, sa ne arate locurile de interes. Trasura de fapt este o caruta modificata putin, fara suspensii si cu cateva banchete, trasa de doi cai aschilambici de care imi este mila de cum ii vad. Distractia costa 25 de lei de persoana si plecam pe drumul de nisip si plin de denivelari. Ma bucur ca nu mi-a venit ideea sa il aduc pe Tweety pe aici. As fi putut sa il aduc pe bac pana in Sulina si apoi sa incerc sa navighez drumurile proaste, dar vazand cum este nisipul de pe jos nu mi-l imaginez decat ingropat pana la lant si eu stand in soare si asteptand pe cineva care sa ma ajute sa il scot. Satul este frumos, cu case vechi, paraginite, traditionale, cu stuf pe acoperis si ancadramente albastre la geamuri. Dupa multe hurducaieli si dupa ce oasele bazinului meu au devenit mai plate, fiind constant batute de bancheta tare, intram in padure. Pe jos este nisip si aflam de la localnicul ce tot trage de haturi ca primavara toata zona este inundata si pe aici se poate merge cu barca. Se si vede urma apei pe copaci, la aproximativ un metru inaltime. Oprim la umbra si continuam drumul pe o poteca ce ne aduce la copacii seculari. De fapt, este vorba de copacul secular. Este doar unul, gol pe dinauntru, jumatate uscat, pe moarte, perdut in padure. Doar vreo doua ramuri mai sunt inverzite. Trunchiul este intr-adevar destul de gros, are mai mult de un metru in diametru, dar nu este mai gros decat Gorunul lui Horea. Nu sunt foarte impresionat. Apoi, mergem la dunele de nisip, niste delusoare partial inverzite, ce mai au si nisip pe jos, inalte cam de zece metri. Ghidul ne spune ca locul unde suntem, cel mai inalt din zona se numeste “Dealul lui Mer”, dupa un batran sihastru care statea in zona si tot cutreiera padurile. Cica tot in zona, demult, s-ar fi gasit si un catarg de corabie turceasca, naufragiata in nisip. Ne intoarcem la caruta, stau langa ghid, exact in spatele cailor, ma hurducai, mor de cald, ma topesc si am o priveliste minunata, din primul rand, spre cum se caca calul in timp ce imi face vant cu coada. Foarte tare. Tot pe aici, ar fi trebuit sa vad caii salbatici, care de fapt nu erau salbatici si acum nici nu mai sunt. Erau caii oamenilor din sat, lasati liberi, luati in urma cu cateva luni de organizatiile pentru protectia animalelor pentru ca nu ar mai fi avut ce manca. Ghidul nostru vorbeste la telefon si ne spune senin ca trebuia sa mai mergem si la lacul sarat, dar nu ne mai duce pentru ca l-a chemat seful lui inapoi, ca mai are un grup. Fara drept de apel. Da ma, anticipam ca asa se va pune problema pe aici. Intamplator nu tineam musai sa vad lacul sarat pentru ca deja este cam tarziu, este ora 13.00, si mai avem drum lung pana la Sfantul Gheorghe, dar ma enerveaza sa fiu pus iar in fata faptului implinit, fara sa fiu macar intrebat daca imi convine. Oricum, Padurea Letea mi se pare foarte supraapreciata. O fi frumoasa primavara, cand este inundata, dar acum este doar un pretext de luat banii turistilor. Ne hurducaim din nou pana in sat, mai fac cateva poze caselor, ajungem inapoi la barci si lasam bacsis fix... aia. Deja, dupa caldura si balansul carutei, barca ni se pare un lux. Mergem spre Sfantul Gheorghe. Nelu stie niste scurtaturi si ne baga pe cateva canale frumoase, pline de pasari sperioase, iar eu ajung la concluzia ca nu sufar prea tare ca barca este lenta. Tocmai bine ma bucur de peisaj si pot sa fac niste poze. Aflu si eu cum arata o egreta, un pelican, o rata sau un cormoran. Pasaroii astia au fete ciudate rau, dar sunt foarte frumosi cand zboara. Zona este foarte greu de inteles daca nu o vizitezi. Eu, cel putin, nu am inteles-o pana acum. Oricat m-as stradui, nu pot captura in imagini atmosfera si linistea stufului care fosneste, a baltii calme si a pasarilor ce zboara de colo colo in cautarea pestelui. Imi propun sa vin la un moment dat sa stau mai multe zile, poate chiar asa, cu cortul intr-un colt de canal, sa invat sa pescuiesc si sa ajung sa ma plictisesc. Cred ca de plictisit o sa ma plictisesc repede, dar macar sa ajung, cum spune Ninu, sa imi beau mintile alaturi de un peste prins de mine, pus la frigare. Intram brusc intr-un canal mare, navigabil, bratul Sfantul Gheorghe, si ne indreptam spre mare. Oprim intai in localitate si mergem la un restaurant ca sa ne potolim foamea ce nu ne da pace. Nelu spune ca vorbeste el la bucatarie ca sa ne faca o mancare mai speciala, storceag. Este un fel de ciorba de peste, mai consistenta, satioasa, foarte gustoasa, din morun. Initial am o retinere sa mananc stiind ca pentru moftul meu a fost omorat un peste rar si protejat de lege, dar Nelu ma imbuneaza spunand ca astia sunt pesti omorati accidental, prinsi in plasele pescarilor, si ar fi pacat sa se piarda. Nu stiu cat este poveste, sau cat cumpara restaurantul de la braconieri, dar ma gandesc ca ar fi pacat, daca tot am ocazia, sa nu mananc. Ghidul nostru a avut dreptate. Cred ca este cea mai buna ciorba de peste pe care am mancat-o si, dupa un bol mare, nu imi mai trebuie altceva. Il luam si pe Nelu la masa si ascultam povestile lui. Aparent pare din topor, un om simplu si limitat, dar mie imi place. Imi pare ca este omul curat, direct, fara pretentii, cu preocuparile si viata lui si mi se pare foarte interesant sa il aud vorbind. In tot turul asta asa am aflat foarte multe lucruri interesante, vorbind cu oamenii simpli si incercand sa discut cu ei de pe acelasi nivel. Imi aminteste de Ghita de la Scarisoara, padurarul care stia toate cotloanele si care avea povesti cat pentru o suta. De la restaurant mergem spre plaja. Incep valurile, se simte briza ce bate din fata si Nelu mana barca ce topaie indracit pana langa plaja, exact in punctul in care Dunarea se varsa in mare. Aici este pustiu. Da, inteleg de ce este toata lumea innebunita dupa locul asta. Este o plaja mare, salbatica si destul de goala. Vad in zare o zona in care sunt multi oameni, umbrele si ale acareturi, dar pana acolo mai este un kilometru de plaja pustie. Stam putin, ne plimbam in sus si in jos, fugaresc niste pescarusi ce se odihnesc pe o limba de nisip si stam putin la soare.. Nu prea am chef de baie si vad ca nici ceilalti nu prea se inghesuie. Ne intoarcem la barca, Nelu ma pune sa o trag putin spre larg ca sa o scoatem din nisipul de pe fund si plecam inapoi spre Murighiol. Pe drum, Nelu ne spune povesti pescaresti, spre disperarea fetelor care, infrigurate, s-au infofolit cu tot ce aveau si mi-au luat si mie hainele. Iar le boscorodesc ca nu au venit pregatite cu ce le trebuie, ca si-au adus gentute in loc de polare si haine de vant, dar sunt prea captivat de povestile lui Nelu. Cica a prins mai demult un morun de 100 de kilograme, pe care l-a dus viu, sa il vanda, cu dacia lui veche. Spune ca a luat atunci 20 de milioane pe el si ca pe drum s-a zbatut si i-a smuls tot bordul masinii. Ne mai povesteste ca, alta data, a prins un alt sturion care a avut 10 kilograme de caviar si ca si atunci a luat o gramada de bani. Ajungem inapoi la pensiunie, la Sorin, la ora 21.00, nu este apa calda, in baie tot ploua, desi i-am spus dimineata de problema asta si gasim cu greu o masa libera ca sa manacam. Macar potolul este bun si este asa cum imi doream, axat doar pe peste. Avem icre, ciorba, saramura si o placinta buna la desert. Cred ca, pana acum, in tot drumul meu, in Delta am mancat cel mai bine, sau poate este doar pofta mea nebuna de peste. Suntem toti obositi, terminati, imi descarc pozele ca sa vad ce pasaroi am reusit sa prind si ne culcam. De betie nu mai poate fi vorba. Reusesc sa ma trezesc abia la ora 10.00. A sunta ceasul telefonului si l-am oprit. La fel s-a intamplat si cu telefonul Ioanei si al Ralucai. Ninu si Diana deja sunt la micul dejun si ne asteapta. Dupa ce mananc, am treaba, trebuie sa il surubaresc pe Tweety. Este timpul sa ii schimb uleiul. Ma apuc la ora 11.00 si pana la ora 12.00 am reusit sa nu ma mozolesc prea tare si sa termin. Am schimbat uleiul, am strans flansa de cauciuc care face legatura intre motor si sistemul de injectie si sper ca m-am descurcat. Este prima data cand fac operatia asta si nu sunt foarte sigur ca am facut ce trebuie. Am luat-o pas cu pas si sper ca nu am gresit nimic. Mancam de pranz a ora 13.00, asteptam mult ca sa ne faca nota si de vreo doua ori nevasta patronului este obraznica cu Ioana, sau o ignora cand ii cerem cate ceva. Eu nu prea am masura atunci cand ma enervez, asa ca evit sa intervin pana cand lucrurile nu depasesc o anumita limita. Bineinteles ca incearca sa ne si umfle nota, ne-au promis ca o camera cu trei paturi este 160 de lei si ei au trecut-o ca fiind 195, au mai aparut cateva beri aiurea, apare si Sorin, ne certam putin si lucrurile par ca se rezolva. Platesc preturile mari, dar macar sunt cele pe care le stiam si le acceptasem la inceput. Sistemul meselor a fost singurul de care eu am fost multumit, manacrea a fost buna, si pentru 20 de lei cina si 15 lei micul dejun, lucrurile mi s-au parut rezonabile. Il incarc pe Tweety si plecam la drum. Am ramas cu un gust amar si vad ca am ajuns sa regret stilul neorganizat dar cinstit al celor din Ardeal, sau stilul bine organizat, scump, dar macar zambitor si placut al celor din Maramures. Plecam la drum si mergem impreuna spre Enisala. I-oana ma calauzeste pe drumurile de asfalt dar nesemnalizate si Ninu ma urmareste in BMW-ul lui. Tweety face misto de fratele lui vitreg cu patru roti si vajaie pe drumul usor denivelat si cu gropi ocazionale, iar eu am o senzatie foarte placuta cum ca m-am mufat in sa. Parca fac parte din utilajul de sub mine, sau el face parte din mine. Sunt relaxat, toate comenzile imi vin usor si Tweety raspunde prompt, iar drumul pare atat de lin si drept. Este minunat. Da, mai Tweety, mi-a fost dor de tine in barca si mai ales in caruta aia agitata. Ajungem langa cetate, vedem un drum de pamant care urca sus pe deal, eu il depasesc din greseala si il vad pe Ninu ca face stanga pe el. Aha, deci se incumeta sa urce. Il intorc pe Tweety, intram si noi, trec prin praful lui Ninu, il depasesc si sunt in extaz. Topai pe drumul de pamant, pe un deal verde, sub zidurile de piatra si am o priveliste superba a lacurilor si a canalelor din jur. Ajung sus si intru intr-o parcare mare, proaspat asfaltata, la care vad ca ajungea si un drum la fel de frumos, nou si negru. Mie mi-a placut pe drumul rau, dar Ninu face spume si noi radem de el. Urcam in cetate, platim taxa de intarare de 2 lei si il intrebam pe cel de la tejghea ce ne poate spune despre ce urmeaza sa vedem. Foarte evaziv si incurcat de asa o intrebare neobisnuita, reuseste sa indruge ca este facute de genovezi, ca a fost ocupata la un moment dat de turci si incheie monologul balbait cu “Nu ar fi prea multe de zis...”. Ne invita totusi sa cumparam pliante unde ar fi mai multe explcatii. Diana imi spune ca pana de curand nu exista taxa de intare aici si, intr-adevar, totul este incropit. Tejgheaua este de fapt o masa din cornier metalic pusa sub un pom, accesul spre interiorul donjonului este placat cu o bucata de gard de sarma si jos, pe semnul rotund de acces interzis scrie de mana, manjit cu vopsea neagra “Vizita cu taxa”. In cetate nu prea este foarte spectaculos, nu a ramas mare lucru in afara zidurilor incintei rectangulare si a unui turn, iar privelistea frumoasa imi pare a fi din exterior, de la poala dealului. Iesim cu totii si aici ne despartim. Ei pleaca spre Bucuresti, iar eu, impreuna cu Tweety, mergem spre Jurilovca, sa incerc sa ajung la Gura Portitei. In sat, ma opresc sa scot niste bani si I-oana ma duce pana la port. Este ora 16.00 Aici lucrurile decurg foarte repede. Apare un paznic care ma intreaba daca vreau sa merg la Gura Portitei, imi spune ca urmatorul vapor este peste doua ore si apare un alt om, care imi spune ca ma duce la acelasi pret ca vaporul, 25 de lei, dar pleaca acum, cu o barca rapida. Il las pe Tweety in parcarea platita si paznicul imi povesteste care este sistemul aici. Se pare ca la Gura Portitei, de cealalta parte a lacului Razim, este o statiune operata de o singura companie si acolo se gasesc casute pe plaja, casute mai mari, camere, locuri de cort, restaurante si bai cu dusuri. Transportul cu vaporasul este organizat de aceeasi companie, sunt trei curse pe zi, dar sunt si localnici cu barci rapide care mai pleaca si intre curse, dar care, de obicei, vor mai multi bani. Mie o sa imi ia doar 25 de lei pentru ca oricum pleaca sa aduca pe cineva si nu vrea sa faca un drum gol. Imi reorganizez cu greu bagajele, imi iau si cortul si ma urc in barca. Aici ii cunosc pe Corina si pe Horea, un cuplu linistit, din Cluj, veniti si ei pentru prima data. Barca porneste si, fata de cea mica, din Delta, asta, cu motor de 150, pare avion cu reactie. Si localnicul asta o conduce ca nebunul, iar eu am senzatia ca piloteaza un avion de vanatoare. Pacat ca nu pot sa filmez. Barca sare pe crestele valurilor si ajungem la Gura Portitei in doar 15 minute. Coboram, ne aranjam frezele si incepem sa exploram zona. Aici este o singura mare dezvoltare si, pe langa facilitatile de cazare, mai gasim si restaurante, piscina, zona cu aparate de forta, muzica house si fite. Dincolo de zona in care camparea se plateste, spre sud, este o zona lunga de mai bine de un kilometru unde sunt foarte multe corturi, unele langa altele, aglomeratie si multe gratare. Spre nord, este o plaja foarte frumoasa, protejata, plina de scoici dar accesul este restrictionat, asa ca este pustie. Ma gandesc ca ar fi mult mai comod sa stau in incinta, chiar daca trebuie sa platesc, vad ca si Horea cu Corina gandesc la fel asa ca mergem la receptie sa vedem care ne sunt optiunile. Este inchis, dar aflam de pe un afis ca pentru cort trebuie sa dam 30 de lei, o casuta costa 15 euro si apoi preturile incep sa mearga in sus pana la 100 de euro pentru o noapte intr-un apartament. Dupa o ora de asteptat si o bere bauta, apare cineva si la receptie, platim si mergem sa ne montam corturile. Fac o baie profitand de soarele ce apune repede si imi iau aparatul sa fac niste poze. O iau pe plaja pustie si parcurg un kilometru ca sa simt si eu “natura neatinsa” pe care o anuntau cei de la Gura Portitei in reclame. Nu prea o vad. Incerc sa fotografiez niste pescarusi ce stau in stufaris si imi dau seama si de ce nu sunt foarte impresionat. Aici, plaja trebuia sa aiba doar 10 metri latime si, in schimb, are cam 100. Lacul Razim este foarte jos, iar pe latura dispre mare este o mare mlastina in care eu am cazut fugarind pasaroii. Imi extrag gladiolele din noroi si ma duc in mare sa ma spal. Ma intorc la cort si aflu ca ne-au vizitat niste baieti responsabili cu organizarea si ne-au spus ca nu este bine unde ne-am instalat corturile, ca sunt prea in mijloc si trebuie sa mergem mai in margine pana maine cel tarziu la ora 10.00. Pai uite tocmai de aia intrebasem la receptie unde avem voie sa punem corturile si nu inteleg de ce omul ala ne-a spus sa le punem oriunde. Da, clar, nu sunt deloc impresionat. Ma asteptam la altceva. Speram la un loc pustiu, cu trei casute si un dus imputit, iar urmatorul meu vecin de cort sa fie la 100 de metri de mine. Nu ma asteptam la house, reguli si fete cu ochelari cat juma’ de fata. Ii cunosc si pe Edwin si Tina, ceilalti vecini, care sunt in aceeasi situatie, cu corturile montate ilegal si pe cale sa fie evacuati. Edwin este neamt, din Jimbolia, stabilit in Germania si vorbeste cu accent, iar Tina este prietena lui, venita sa ii vada radacinile. Eu ignor complet problema relocarii si imi propun sa plec maine cu vaporul de la ora 12.00. Merg sa beau o bere cu Horea si Corina si ne asezam la o masa de pe malul lacului. Mananc niste paste pentru ca ciorba de peste nu mai au, povestim pana se insereaza si suntem goniti de tantari. In cort, mai butonez putin, ma sui pe dig sa raspund la niste mailuri, mai carpesc cativa sugatori bazaietori, ma scarpin de nebun si ma bag in carpe. Toata noaptea nu am stare, ma tot foiesc pentru ca am uitat sa nivelez nisipul de sub mine si ma inghionteste, dar imi place ca vad foarte multe stele prin plasa intrarii, digul si luna ce apune incet. Ma trezesc la 5.30 sa vad rasaritul, ridic capul de pe perna improvizata din catea tricouri, vad ca mai am de asteptat si ma culc la loc. Pe la ora 6.30 ies din cort si fac cateva poze cu soarele rosu ce imi intra in ochi. Este liniste si pustiu. O singura fata alearga pe plaja, spre zona protejata. Intru la loc in sac si ma culc. Nu am chef de scris acum. Pe la ora 7.30 este musai sa ies, nu mai pot de cald. Imi strang catrafusele, fac un dus, ma programez pentru vaporasul de la ora 12.00 si ma retrag sub un umbrar unde gasesc chiar si o priza si pot sa butonez afara din caldura amiezii, pana vine ora de plecare. Pe vapor dau peste acelasi stil de disperare romaneasca, lumea se bate pe scaune, ocupa mai multe decat are nevoie si pentru ca am ajuns tarziu nu mai am unde sa stau. Imi gasesc un colt si ma asez confortabil pe niste tamburi mari, metalici, imi scot laptopul si butonez in continuare. Oamenii se uita ciudat la mine si cred ca prezint o imagine foarte interesanta asa, barbos, jerpelit, sleampat, asezat pe niste fiare si butonand vesel de pe vapor, dar nu ma intereseaza. Daca la venire drumul cu barca rapida a durat 15 minute, acum dureaza o ora si jumatate, iar eu ajung chiaun si batut in cap de soarele puternic. De abia astept sa plec. Imi ia jumatate de ora sa imi organizez bagajele si iata-ma din nou in spatele lui Tweety, alergand spre sud, prin caldura. Acum nu mai am senzatia aia de euforie, mi-e doar cald. Urmaresc drumul, asa cum mi-l sopteste I-oana in casca si intru in localitatea Corbu. Deja mi s-a facut foame. Intreb un batran cum ajung la plaja si nu este in stare decat sa scoata niste sunete nearticulate. Mai intreb, la finalul satului cotesc pe un drum de beton care se transforma in drum de pietris, apoi de nisip si, intr-un final, ajung la plaja. Aici iar sunt dezamagit. Ma asteptam sa fie un loc cat de cat salbatic, sau macar nu foarte populat. In schimb, este plin de oameni, o gramada de masini, iar sunt corturi insirate pe toata plaja, doua puncte cu salvamari si cateva baruri. Mai este o cherhana unde si mananc niste guvizi cam scumpi si un hotel select si cam fitos, caruia nu ii gasesc intrarea, dar imi este frica sa o caut prea tare. Toate astea sunt pe plaja, iar in zare se vede o mare uzina, de la Navodari. Nu ma inspira deloc sa stau aici, desi este 16.00 si nu ar fi rau sa incep sa imi caut un loc. Am auzit ca ar mai fi o plaja, mai departe, spre nord, la Vadu si ma gandesc sa merg in colo. Parcurg iar toata localitatea Corbu, lunga cat o zi de post, in capat fac dreapta, mai merg cativa kilometri si ajung la Vadu. Continui drumul spre plaja, mai merg vreo trei kilometri pe drum de beton si apoi intru pe un drum de nisip care in unele zone este destul de afanat. Am ceva probleme, imi fuge fata de cateva ori, dar ma descurc, redresez la timp si ajung la marginea plajei un pic transpirat. Asa da! Aici e gol. Sunt eu, mai este un cort la 50 de metri, si inca unul, in cealalta directie, la 100 de metri. Pai da. Asta vroiam sa vad. Ma dezbrac, stau putin, ma plimb pe plaja, dar nu am chef de baie. Niste pescarusi vin sa il inspecteze pe Tweety si ma gandesc sa pun cortul aici. Gata, m-am hotarat, la finalul turului meu voi sta aici trei zile. Sambata, duminica si luni voi fi pe plaja si in prima zi voi gata o sticla de palinca, in a doua una de whisky si luni o sa beau una de tequila, macar ca nu m-am imbatat niciodata din asa ceva. Ma gandesc sa fac cumva trecerea de la viata mea de pana acum, de nomad scufundat in stilul neaos al locului, spre vechea mea viata din Bucuresti. La Bucuresti nu beau decat foarte rar, dar ma sper ca astfel, resetarea mea va fi totala si voi putea sa ma intorc mai usor la vechile si puierilele mele probleme de acasa. Pentru astazi insa, problema ar fi ca nu am mancare, apa destul de putina, imi este foarte cald si nu am pic de umbra. In plus, am destul de multe chestii de incarcat, asa ca nu mi-ar fi stricat o pensiune. Ma duc in sat sperand sa gasesc o gazda, sau in cel mai rau caz sa iau niste mancare si ajung din vorba in vorba la doamna Claudia care mai primeste turisti. Imi ia 50 de lei pentru o camera destul de curata, cu baia pe hol, micuta, dar imi spune ca o sa am niste vecini mai galagiosi. Da, deja m-am obisnuit, nu ma mai deranjeaza. Eu incep sa scriu, imi pun toate cele la incarcat si mai vorbesc cu gazda mea. Imi povesteste ca are copii in America, in fiecare iarna merge in Florida, are o casa in Bucuresti, un apartament in Constanta, dar cel mai mult ii place aici. Nu are stare, trebuie tot timpul sa faca ceva si, chiar daca este din Bucuresti, nu ii mai place acolo. Mai spune ca este foarte incantata aici, desi nu face bani din pensiunea ei, dar “ma bucur de fiecare lucru marunt”. “Ma bucur de fiecare pasarica pe care o vad, de vant, de apus, de copiii celor pe care ii iau in gazda. Am avut rude carora le-am propus sa stea aici cu mine, au incercat si au spus ca nu pot sa stea la tara, ca vor inapoi in oras. Pai daca nu sti sa te relaxezi... Fericirea este aici, in cap. Tu alegi. Poate sa iti fie bine oriunde. Mie aici imi place.” Hmmm, inteleg... Da, acum inteleg de ce a trebuit sa ajung aici, in gazda la doamna Claudia. Sper sa tin minte chestia asta. De la inceputul turei mele mi s-a parut ca am tot primit indicatii, semne si ghionturi care m-au calauzit spre ceva. Acum, cu numai cateva zile ramase, ma intreb catre ce am fost condus. Poate doar mi s-a parut si, de fapt nu e nimic special la final. Sau poate ca va fi. Nu imi plac surprizele. Dus. Butoane. Somn. Multe ganduri... Sursa
  11. Mancare de peste

    Este sambata diminetata si vreau sa imi verific mesajele cand vad ca Tweety si-a bagat nasul in articolele mele. M-a facut “barbos amarat”, dar si eu i-am zis mai demult “galbejit mecanic”, asa ca suntem chit. Aseara, tarziu, a venit Ioana impreuna cu Raluca, Diana si Ninu. Au ajuns tarziu, morti de foame, la ora 12.30, Sorin, proprietarul pensiunii inchisese deja bucataria, si eu nu mai puteam de somn. Am stat totusi la vorba pana la ora 2.00, si-au pacalit foamea cu niste beri si am hotarat sa ne trezim la 7.00 ca sa plecam cu barca prin Delta. Am vorbit si cu Sorin, care ne-a asigurat ca putem merge la Padurea Letea si la Sfantul Gheorghe intr-o singura zi si ca o sa ne dea o barca rapida. Acum ma trezesc in reluare, Ioana m-a tot inghiontit in somn si cobor la micul dejun destul de adormit. Pensiunea “La Sorin” nu este cine stie ce, la fel ca multe din Murghiol si nu stiu cum de am senzatia asta tampita ca ma tot pandeste cineva sa ma mai ciupeasca de niste bani. Camera este destul de curata, dar in baie curge apa din tavan si se pare ca nu am alta optiune decat sa fac dus, orice ar fi. Chiar si asa, este aglomerat, toate camerele sunt pline, ocupate de pescari profesionisti, foarte seriosi si gomosi, veniti majoritatea din Bucuresti, cu masinile de teren pline de scule si de familii galagioase La ora 8.00 apare si Sorin care brusc nu mai este sigur ca putem ajunge si la Letea si la Sfantul Gheorghe. Insist, ii spun ca este musai sa ajung in ambele locuri si nu prea imi convine ca incearca sa ma faca sa merg maine la Sfantul Gheorghe, ca sa ii mai platesc barca inca o zi. Pana la urma spune ca mine, imi face cunostinta cu Nelu, barcagiul si isi continua drumul asaltat de clientii numerosi. Plecam spre debarcader si vad ca, din barcile disponibile, ne-a dat cea mai mica barca, cu un motor de 20, in conditiile in care noi aveam cel mai lung drum de facut si restul faceau doar niste plimbari mici. Ah, ce ma enerveaza stilul asta de turism din topor. Urasc sa fiu pus in fata faptului implinit. Ma asteptam la genul asta de faze, dar niciodata nu imi pica bine. Nelu se chinuie o vreme sa porneasca motorul carpit, porneste, se opreste, alunecam in deriva, ne bagam nasul in el, legam niste conducte si vruuum, part, part, vruuum, plecam. Este frumos aici, soarele este destul de jos, nu este foarte cald, bate un vant racoros, placut si navigam pe canale inguste. Nelu pare ca stie ce face si pe unde merge. Ne spune ca nu este angajat la Sorin, ca altii, face pe ghidul doar ocazional, este pescar de meserie si ca il enerveaza motorul mic de nu mai poate. Pe de alta parte, a inteles unde vrem sa ajungem si se straduieste sa ne faca pe plac. Punem benzina de la o statie plutitoare, intram pe canale si ne bucuram de peisaj. La inceput trecem pe langa multe vile si locuri dragute la care nu se poate ajunge decat cu barca, iar apoi intram in zone mari cu balti, lacuri intinse din care sar pesti fugariti de pelicani hrapareti. La un moment dat vedem un pelican destul de aproape de noi, ii fac semn lui Nelu sa incetineasca, stau in picioare si reusesc sa fac cateva poze in timp ce zboara. Fetele sunt infrigurate de la atata vant, s-au acoperit cu tot ce au la ele si s-au asezat pe fundul barcii. Trecem pe langa multe tabere de corturi pe marginea canalelor, locuri unde oamenii platesc barcagii sa fie adusi si stau cateva zile pescuind si uitandu-se la balta si la peisajul linistit si plat. Acum inteleg de ce toata lumea este innebunita dupa zona asta, dar pe mine nu prea ma atrage statul asta degeaba. Ma acresc repede. Ninu imi spune ca nu am inteles nimic. Zice ca dupa ce te uiti la balta o zi intreaga este normal ca iti vine sa iti bei mintile si abia asta este ideea. O fi, dar acum nu ma atrage nici asta. Ajungem intr-un final la Padurea Letea, unde ne primeste un om, sunat de Sorin, care ar trebui sa ne ia intr-o trasura si sa ne plimbe pana in padure, sa ne arate locurile de interes. Trasura de fapt este o caruta modificata putin, fara suspensii si cu cateva banchete, trasa de doi cai aschilambici de care imi este mila de cum ii vad. Distractia costa 25 de lei de persoana si plecam pe drumul de nisip si plin de denivelari. Ma bucur ca nu mi-a venit ideea sa il aduc pe Tweety pe aici. As fi putut sa il aduc pe bac pana in Sulina si apoi sa incerc sa navighez drumurile proaste, dar vazand cum este nisipul de pe jos nu mi-l imaginez decat ingropat pana la lant si eu stand in soare si asteptand pe cineva care sa ma ajute sa il scot. Satul este frumos, cu case vechi, paraginite, traditionale, cu stuf pe acoperis si ancadramente albastre la geamuri. Dupa multe hurducaieli si dupa ce oasele bazinului meu au devenit mai plate, fiind constant batute de bancheta tare, intram in padure. Pe jos este nisip si aflam de la localnicul ce tot trage de haturi ca primavara toata zona este inundata si pe aici se poate merge cu barca. Se si vede urma apei pe copaci, la aproximativ un metru inaltime. Oprim la umbra si continuam drumul pe o poteca ce ne aduce la copacii seculari. De fapt, este vorba de copacul secular. Este doar unul, gol pe dinauntru, jumatate uscat, pe moarte, perdut in padure. Doar vreo doua ramuri mai sunt inverzite. Trunchiul este intr-adevar destul de gros, are mai mult de un metru in diametru, dar nu este mai gros decat Gorunul lui Horea. Nu sunt foarte impresionat. Apoi, mergem la dunele de nisip, niste delusoare partial inverzite, ce mai au si nisip pe jos, inalte cam de zece metri. Ghidul ne spune ca locul unde suntem, cel mai inalt din zona se numeste “Dealul lui Mer”, dupa un batran sihastru care statea in zona si tot cutreiera padurile. Cica tot in zona, demult, s-ar fi gasit si un catarg de corabie turceasca, naufragiata in nisip. Ne intoarcem la caruta, stau langa ghid, exact in spatele cailor, ma hurducai, mor de cald, ma topesc si am o priveliste minunata, din primul rand, spre cum se caca calul in timp ce imi face vant cu coada. Foarte tare. Tot pe aici, ar fi trebuit sa vad caii salbatici, care de fapt nu erau salbatici si acum nici nu mai sunt. Erau caii oamenilor din sat, lasati liberi, luati in urma cu cateva luni de organizatiile pentru protectia animalelor pentru ca nu ar mai fi avut ce manca. Ghidul nostru vorbeste la telefon si ne spune senin ca trebuia sa mai mergem si la lacul sarat, dar nu ne mai duce pentru ca l-a chemat seful lui inapoi, ca mai are un grup. Fara drept de apel. Da ma, anticipam ca asa se va pune problema pe aici. Intamplator nu tineam musai sa vad lacul sarat pentru ca deja este cam tarziu, este ora 13.00, si mai avem drum lung pana la Sfantul Gheorghe, dar ma enerveaza sa fiu pus iar in fata faptului implinit, fara sa fiu macar intrebat daca imi convine. Oricum, Padurea Letea mi se pare foarte supraapreciata. O fi frumoasa primavara, cand este inundata, dar acum este doar un pretext de luat banii turistilor. Ne hurducaim din nou pana in sat, mai fac cateva poze caselor, ajungem inapoi la barci si lasam bacsis fix... aia. Deja, dupa caldura si balansul carutei, barca ni se pare un lux. Mergem spre Sfantul Gheorghe. Nelu stie niste scurtaturi si ne baga pe cateva canale frumoase, pline de pasari sperioase, iar eu ajung la concluzia ca nu sufar prea tare ca barca este lenta. Tocmai bine ma bucur de peisaj si pot sa fac niste poze. Aflu si eu cum arata o egreta, un pelican, o rata sau un cormoran. Pasaroii astia au fete ciudate rau, dar sunt foarte frumosi cand zboara. Zona este foarte greu de inteles daca nu o vizitezi. Eu, cel putin, nu am inteles-o pana acum. Oricat m-as stradui, nu pot captura in imagini atmosfera si linistea stufului care fosneste, a baltii calme si a pasarilor ce zboara de colo colo in cautarea pestelui. Imi propun sa vin la un moment dat sa stau mai multe zile, poate chiar asa, cu cortul intr-un colt de canal, sa invat sa pescuiesc si sa ajung sa ma plictisesc. Cred ca de plictisit o sa ma plictisesc repede, dar macar sa ajung, cum spune Ninu, sa imi beau mintile alaturi de un peste prins de mine, pus la frigare. Intram brusc intr-un canal mare, navigabil, bratul Sfantul Gheorghe, si ne indreptam spre mare. Oprim intai in localitate si mergem la un restaurant ca sa ne potolim foamea ce nu ne da pace. Nelu spune ca vorbeste el la bucatarie ca sa ne faca o mancare mai speciala, storceag. Este un fel de ciorba de peste, mai consistenta, satioasa, foarte gustoasa, din morun. Initial am o retinere sa mananc stiind ca pentru moftul meu a fost omorat un peste rar si protejat de lege, dar Nelu ma imbuneaza spunand ca astia sunt pesti omorati accidental, prinsi in plasele pescarilor, si ar fi pacat sa se piarda. Nu stiu cat este poveste, sau cat cumpara restaurantul de la braconieri, dar ma gandesc ca ar fi pacat, daca tot am ocazia, sa nu mananc. Ghidul nostru a avut dreptate. Cred ca este cea mai buna ciorba de peste pe care am mancat-o si, dupa un bol mare, nu imi mai trebuie altceva. Il luam si pe Nelu la masa si ascultam povestile lui. Aparent pare din topor, un om simplu si limitat, dar mie imi place. Imi pare ca este omul curat, direct, fara pretentii, cu preocuparile si viata lui si mi se pare foarte interesant sa il aud vorbind. In tot turul asta asa am aflat foarte multe lucruri interesante, vorbind cu oamenii simpli si incercand sa discut cu ei de pe acelasi nivel. Imi aminteste de Ghita de la Scarisoara, padurarul care stia toate cotloanele si care avea povesti cat pentru o suta. De la restaurant mergem spre plaja. Incep valurile, se simte briza ce bate din fata si Nelu mana barca ce topaie indracit pana langa plaja, exact in punctul in care Dunarea se varsa in mare. Aici este pustiu. Da, inteleg de ce este toata lumea innebunita dupa locul asta. Este o plaja mare, salbatica si destul de goala. Vad in zare o zona in care sunt multi oameni, umbrele si ale acareturi, dar pana acolo mai este un kilometru de plaja pustie. Stam putin, ne plimbam in sus si in jos, fugaresc niste pescarusi ce se odihnesc pe o limba de nisip si stam putin la soare.. Nu prea am chef de baie si vad ca nici ceilalti nu prea se inghesuie. Ne intoarcem la barca, Nelu ma pune sa o trag putin spre larg ca sa o scoatem din nisipul de pe fund si plecam inapoi spre Murighiol. Pe drum, Nelu ne spune povesti pescaresti, spre disperarea fetelor care, infrigurate, s-au infofolit cu tot ce aveau si mi-au luat si mie hainele. Iar le boscorodesc ca nu au venit pregatite cu ce le trebuie, ca si-au adus gentute in loc de polare si haine de vant, dar sunt prea captivat de povestile lui Nelu. Cica a prins mai demult un morun de 100 de kilograme, pe care l-a dus viu, sa il vanda, cu dacia lui veche. Spune ca a luat atunci 20 de milioane pe el si ca pe drum s-a zbatut si i-a smuls tot bordul masinii. Ne mai povesteste ca, alta data, a prins un alt sturion care a avut 10 kilograme de caviar si ca si atunci a luat o gramada de bani. Ajungem inapoi la pensiunie, la Sorin, la ora 21.00, nu este apa calda, in baie tot ploua, desi i-am spus dimineata de problema asta si gasim cu greu o masa libera ca sa manacam. Macar potolul este bun si este asa cum imi doream, axat doar pe peste. Avem icre, ciorba, saramura si o placinta buna la desert. Cred ca, pana acum, in tot drumul meu, in Delta am mancat cel mai bine, sau poate este doar pofta mea nebuna de peste. Suntem toti obositi, terminati, imi descarc pozele ca sa vad ce pasaroi am reusit sa prind si ne culcam. De betie nu mai poate fi vorba. Reusesc sa ma trezesc abia la ora 10.00. A sunta ceasul telefonului si l-am oprit. La fel s-a intamplat si cu telefonul Ioanei si al Ralucai. Ninu si Diana deja sunt la micul dejun si ne asteapta. Dupa ce mananc, am treaba, trebuie sa il surubaresc pe Tweety. Este timpul sa ii schimb uleiul. Ma apuc la ora 11.00 si pana la ora 12.00 am reusit sa nu ma mozolesc prea tare si sa termin. Am schimbat uleiul, am strans flansa de cauciuc care face legatura intre motor si sistemul de injectie si sper ca m-am descurcat. Este prima data cand fac operatia asta si nu sunt foarte sigur ca am facut ce trebuie. Am luat-o pas cu pas si sper ca nu am gresit nimic. Mancam de pranz a ora 13.00, asteptam mult ca sa ne faca nota si de vreo doua ori nevasta patronului este obraznica cu Ioana, sau o ignora cand ii cerem cate ceva. Eu nu prea am masura atunci cand ma enervez, asa ca evit sa intervin pana cand lucrurile nu depasesc o anumita limita. Bineinteles ca incearca sa ne si umfle nota, ne-au promis ca o camera cu trei paturi este 160 de lei si ei au trecut-o ca fiind 195, au mai aparut cateva beri aiurea, apare si Sorin, ne certam putin si lucrurile par ca se rezolva. Platesc preturile mari, dar macar sunt cele pe care le stiam si le acceptasem la inceput. Sistemul meselor a fost singurul de care eu am fost multumit, manacrea a fost buna, si pentru 20 de lei cina si 15 lei micul dejun, lucrurile mi s-au parut rezonabile. Il incarc pe Tweety si plecam la drum. Am ramas cu un gust amar si vad ca am ajuns sa regret stilul neorganizat dar cinstit al celor din Ardeal, sau stilul bine organizat, scump, dar macar zambitor si placut al celor din Maramures. Plecam la drum si mergem impreuna spre Enisala. I-oana ma calauzeste pe drumurile de asfalt dar nesemnalizate si Ninu ma urmareste in BMW-ul lui. Tweety face misto de fratele lui vitreg cu patru roti si vajaie pe drumul usor denivelat si cu gropi ocazionale, iar eu am o senzatie foarte placuta cum ca m-am mufat in sa. Parca fac parte din utilajul de sub mine, sau el face parte din mine. Sunt relaxat, toate comenzile imi vin usor si Tweety raspunde prompt, iar drumul pare atat de lin si drept. Este minunat. Da, mai Tweety, mi-a fost dor de tine in barca si mai ales in caruta aia agitata. Ajungem langa cetate, vedem un drum de pamant care urca sus pe deal, eu il depasesc din greseala si il vad pe Ninu ca face stanga pe el. Aha, deci se incumeta sa urce. Il intorc pe Tweety, intram si noi, trec prin praful lui Ninu, il depasesc si sunt in extaz. Topai pe drumul de pamant, pe un deal verde, sub zidurile de piatra si am o priveliste superba a lacurilor si a canalelor din jur. Ajung sus si intru intr-o parcare mare, proaspat asfaltata, la care vad ca ajungea si un drum la fel de frumos, nou si negru. Mie mi-a placut pe drumul rau, dar Ninu face spume si noi radem de el. Urcam in cetate, platim taxa de intarare de 2 lei si il intrebam pe cel de la tejghea ce ne poate spune despre ce urmeaza sa vedem. Foarte evaziv si incurcat de asa o intrebare neobisnuita, reuseste sa indruge ca este facute de genovezi, ca a fost ocupata la un moment dat de turci si incheie monologul balbait cu “Nu ar fi prea multe de zis...”. Ne invita totusi sa cumparam pliante unde ar fi mai multe explcatii. Diana imi spune ca pana de curand nu exista taxa de intare aici si, intr-adevar, totul este incropit. Tejgheaua este de fapt o masa din cornier metalic pusa sub un pom, accesul spre interiorul donjonului este placat cu o bucata de gard de sarma si jos, pe semnul rotund de acces interzis scrie de mana, manjit cu vopsea neagra “Vizita cu taxa”. In cetate nu prea este foarte spectaculos, nu a ramas mare lucru in afara zidurilor incintei rectangulare si a unui turn, iar privelistea frumoasa imi pare a fi din exterior, de la poala dealului. Iesim cu totii si aici ne despartim. Ei pleaca spre Bucuresti, iar eu, impreuna cu Tweety, mergem spre Jurilovca, sa incerc sa ajung la Gura Portitei. In sat, ma opresc sa scot niste bani si I-oana ma duce pana la port. Este ora 16.00 Aici lucrurile decurg foarte repede. Apare un paznic care ma intreaba daca vreau sa merg la Gura Portitei, imi spune ca urmatorul vapor este peste doua ore si apare un alt om, care imi spune ca ma duce la acelasi pret ca vaporul, 25 de lei, dar pleaca acum, cu o barca rapida. Il las pe Tweety in parcarea platita si paznicul imi povesteste care este sistemul aici. Se pare ca la Gura Portitei, de cealalta parte a lacului Razim, este o statiune operata de o singura companie si acolo se gasesc casute pe plaja, casute mai mari, camere, locuri de cort, restaurante si bai cu dusuri. Transportul cu vaporasul este organizat de aceeasi companie, sunt trei curse pe zi, dar sunt si localnici cu barci rapide care mai pleaca si intre curse, dar care, de obicei, vor mai multi bani. Mie o sa imi ia doar 25 de lei pentru ca oricum pleaca sa aduca pe cineva si nu vrea sa faca un drum gol. Imi reorganizez cu greu bagajele, imi iau si cortul si ma urc in barca. Aici ii cunosc pe Corina si pe Horea, un cuplu linistit, din Cluj, veniti si ei pentru prima data. Barca porneste si, fata de cea mica, din Delta, asta, cu motor de 150, pare avion cu reactie. Si localnicul asta o conduce ca nebunul, iar eu am senzatia ca piloteaza un avion de vanatoare. Pacat ca nu pot sa filmez. Barca sare pe crestele valurilor si ajungem la Gura Portitei in doar 15 minute. Coboram, ne aranjam frezele si incepem sa exploram zona. Aici este o singura mare dezvoltare si, pe langa facilitatile de cazare, mai gasim si restaurante, piscina, zona cu aparate de forta, muzica house si fite. Dincolo de zona in care camparea se plateste, spre sud, este o zona lunga de mai bine de un kilometru unde sunt foarte multe corturi, unele langa altele, aglomeratie si multe gratare. Spre nord, este o plaja foarte frumoasa, protejata, plina de scoici dar accesul este restrictionat, asa ca este pustie. Ma gandesc ca ar fi mult mai comod sa stau in incinta, chiar daca trebuie sa platesc, vad ca si Horea cu Corina gandesc la fel asa ca mergem la receptie sa vedem care ne sunt optiunile. Este inchis, dar aflam de pe un afis ca pentru cort trebuie sa dam 30 de lei, o casuta costa 15 euro si apoi preturile incep sa mearga in sus pana la 100 de euro pentru o noapte intr-un apartament. Dupa o ora de asteptat si o bere bauta, apare cineva si la receptie, platim si mergem sa ne montam corturile. Fac o baie profitand de soarele ce apune repede si imi iau aparatul sa fac niste poze. O iau pe plaja pustie si parcurg un kilometru ca sa simt si eu “natura neatinsa” pe care o anuntau cei de la Gura Portitei in reclame. Nu prea o vad. Incerc sa fotografiez niste pescarusi ce stau in stufaris si imi dau seama si de ce nu sunt foarte impresionat. Aici, plaja trebuia sa aiba doar 10 metri latime si, in schimb, are cam 100. Lacul Razim este foarte jos, iar pe latura dispre mare este o mare mlastina in care eu am cazut fugarind pasaroii. Imi extrag gladiolele din noroi si ma duc in mare sa ma spal. Ma intorc la cort si aflu ca ne-au vizitat niste baieti responsabili cu organizarea si ne-au spus ca nu este bine unde ne-am instalat corturile, ca sunt prea in mijloc si trebuie sa mergem mai in margine pana maine cel tarziu la ora 10.00. Pai uite tocmai de aia intrebasem la receptie unde avem voie sa punem corturile si nu inteleg de ce omul ala ne-a spus sa le punem oriunde. Da, clar, nu sunt deloc impresionat. Ma asteptam la altceva. Speram la un loc pustiu, cu trei casute si un dus imputit, iar urmatorul meu vecin de cort sa fie la 100 de metri de mine. Nu ma asteptam la house, reguli si fete cu ochelari cat juma’ de fata. Ii cunosc si pe Edwin si Tina, ceilalti vecini, care sunt in aceeasi situatie, cu corturile montate ilegal si pe cale sa fie evacuati. Edwin este neamt, din Jimbolia, stabilit in Germania si vorbeste cu accent, iar Tina este prietena lui, venita sa ii vada radacinile. Eu ignor complet problema relocarii si imi propun sa plec maine cu vaporul de la ora 12.00. Merg sa beau o bere cu Horea si Corina si ne asezam la o masa de pe malul lacului. Mananc niste paste pentru ca ciorba de peste nu mai au, povestim pana se insereaza si suntem goniti de tantari. In cort, mai butonez putin, ma sui pe dig sa raspund la niste mailuri, mai carpesc cativa sugatori bazaietori, ma scarpin de nebun si ma bag in carpe. Toata noaptea nu am stare, ma tot foiesc pentru ca am uitat sa nivelez nisipul de sub mine si ma inghionteste, dar imi place ca vad foarte multe stele prin plasa intrarii, digul si luna ce apune incet. Ma trezesc la 5.30 sa vad rasaritul, ridic capul de pe perna improvizata din catea tricouri, vad ca mai am de asteptat si ma culc la loc. Pe la ora 6.30 ies din cort si fac cateva poze cu soarele rosu ce imi intra in ochi. Este liniste si pustiu. O singura fata alearga pe plaja, spre zona protejata. Intru la loc in sac si ma culc. Nu am chef de scris acum. Pe la ora 7.30 este musai sa ies, nu mai pot de cald. Imi strang catrafusele, fac un dus, ma programez pentru vaporasul de la ora 12.00 si ma retrag sub un umbrar unde gasesc chiar si o priza si pot sa butonez afara din caldura amiezii, pana vine ora de plecare. Pe vapor dau peste acelasi stil de disperare romaneasca, lumea se bate pe scaune, ocupa mai multe decat are nevoie si pentru ca am ajuns tarziu nu mai am unde sa stau. Imi gasesc un colt si ma asez confortabil pe niste tamburi mari, metalici, imi scot laptopul si butonez in continuare. Oamenii se uita ciudat la mine si cred ca prezint o imagine foarte interesanta asa, barbos, jerpelit, sleampat, asezat pe niste fiare si butonand vesel de pe vapor, dar nu ma intereseaza. Daca la venire drumul cu barca rapida a durat 15 minute, acum dureaza o ora si jumatate, iar eu ajung chiaun si batut in cap de soarele puternic. De abia astept sa plec. Imi ia jumatate de ora sa imi organizez bagajele si iata-ma din nou in spatele lui Tweety, alergand spre sud, prin caldura. Acum nu mai am senzatia aia de euforie, mi-e doar cald. Urmaresc drumul, asa cum mi-l sopteste I-oana in casca si intru in localitatea Corbu. Deja mi s-a facut foame. Intreb un batran cum ajung la plaja si nu este in stare decat sa scoata niste sunete nearticulate. Mai intreb, la finalul satului cotesc pe un drum de beton care se transforma in drum de pietris, apoi de nisip si, intr-un final, ajung la plaja. Aici iar sunt dezamagit. Ma asteptam sa fie un loc cat de cat salbatic, sau macar nu foarte populat. In schimb, este plin de oameni, o gramada de masini, iar sunt corturi insirate pe toata plaja, doua puncte cu salvamari si cateva baruri. Mai este o cherhana unde si mananc niste guvizi cam scumpi si un hotel select si cam fitos, caruia nu ii gasesc intrarea, dar imi este frica sa o caut prea tare. Toate astea sunt pe plaja, iar in zare se vede o mare uzina, de la Navodari. Nu ma inspira deloc sa stau aici, desi este 16.00 si nu ar fi rau sa incep sa imi caut un loc. Am auzit ca ar mai fi o plaja, mai departe, spre nord, la Vadu si ma gandesc sa merg in colo. Parcurg iar toata localitatea Corbu, lunga cat o zi de post, in capat fac dreapta, mai merg cativa kilometri si ajung la Vadu. Continui drumul spre plaja, mai merg vreo trei kilometri pe drum de beton si apoi intru pe un drum de nisip care in unele zone este destul de afanat. Am ceva probleme, imi fuge fata de cateva ori, dar ma descurc, redresez la timp si ajung la marginea plajei un pic transpirat. Asa da! Aici e gol. Sunt eu, mai este un cort la 50 de metri, si inca unul, in cealalta directie, la 100 de metri. Pai da. Asta vroiam sa vad. Ma dezbrac, stau putin, ma plimb pe plaja, dar nu am chef de baie. Niste pescarusi vin sa il inspecteze pe Tweety si ma gandesc sa pun cortul aici. Gata, m-am hotarat, la finalul turului meu voi sta aici trei zile. Sambata, duminica si luni voi fi pe plaja si in prima zi voi gata o sticla de palinca, in a doua una de whisky si luni o sa beau una de tequila, macar ca nu m-am imbatat niciodata din asa ceva. Ma gandesc sa fac cumva trecerea de la viata mea de pana acum, de nomad scufundat in stilul neaos al locului, spre vechea mea viata din Bucuresti. La Bucuresti nu beau decat foarte rar, dar ma sper ca astfel, resetarea mea va fi totala si voi putea sa ma intorc mai usor la vechile si puierilele mele probleme de acasa. Pentru astazi insa, problema ar fi ca nu am mancare, apa destul de putina, imi este foarte cald si nu am pic de umbra. In plus, am destul de multe chestii de incarcat, asa ca nu mi-ar fi stricat o pensiune. Ma duc in sat sperand sa gasesc o gazda, sau in cel mai rau caz sa iau niste mancare si ajung din vorba in vorba la doamna Claudia care mai primeste turisti. Imi ia 50 de lei pentru o camera destul de curata, cu baia pe hol, micuta, dar imi spune ca o sa am niste vecini mai galagiosi. Da, deja m-am obisnuit, nu ma mai deranjeaza. Eu incep sa scriu, imi pun toate cele la incarcat si mai vorbesc cu gazda mea. Imi povesteste ca are copii in America, in fiecare iarna merge in Florida, are o casa in Bucuresti, un apartament in Constanta, dar cel mai mult ii place aici. Nu are stare, trebuie tot timpul sa faca ceva si, chiar daca este din Bucuresti, nu ii mai place acolo. Mai spune ca este foarte incantata aici, desi nu face bani din pensiunea ei, dar “ma bucur de fiecare lucru marunt”. “Ma bucur de fiecare pasarica pe care o vad, de vant, de apus, de copiii celor pe care ii iau in gazda. Am avut rude carora le-am propus sa stea aici cu mine, au incercat si au spus ca nu pot sa stea la tara, ca vor inapoi in oras. Pai daca nu sti sa te relaxezi... Fericirea este aici, in cap. Tu alegi. Poate sa iti fie bine oriunde. Mie aici imi place.” Hmmm, inteleg... Da, acum inteleg de ce a trebuit sa ajung aici, in gazda la doamna Claudia. Sper sa tin minte chestia asta. De la inceputul turei mele mi s-a parut ca am tot primit indicatii, semne si ghionturi care m-au calauzit spre ceva. Acum, cu numai cateva zile ramase, ma intreb catre ce am fost condus. Poate doar mi s-a parut si, de fapt nu e nimic special la final. Sau poate ca va fi. Nu imi plac surprizele. Dus. Butoane. Somn. Multe ganduri...
  12. Doua roti

    Ma trezesc singur si ma uit la iarba. Este frumos aici si este soare. Sunt in Harghita, intr-o curte verde, inconjurata de copaci, langa o cabana de lemn. Mai motai un pic, aud oameni cum trec pe langa mine, dar vorbesc in ungureste si nu inteleg nimic. Nu stiu ce face ala de nu mai vine. Deja este ora 10.00 si nu a aparut. L-am vazut ca s-a trezit la 7.00 si s-a foit o vreme prin camera, dar acum nu stiu de ce nu mai vine. Probabil scrie. Vreau sa imi dea jos prelata din cap. Cand in sfarsit iese din cabana, este putin suparat ca au incercat astia de la Cabana Cetate sa ii umfle nota de plata de la masa de ieri si imi spune ca au fost cam uraciosi cu el tot timpul. Ma scoate si pe mine la lumina, imi umple coburii, imi unge lantul si ma porneste. La inceput merg bine, dar apoi ma inec si ma opresc. Nu stiu ce am, si alaltaieri am facut la fel. Sper ca nu m-am imbolnavit. A doua oara pornesc fara probleme. Andrei era putin bolnav ieri, spunea ca a racit, dar azi vad ca e bine. Mergem pe serpentine, inapoi spre Targu Secuiesc si de aici o luam spre Ojdula, pe un drum ce se anunta de la inceput ca este in lucru. Andrei imi spune ca receptionerul i-a zis ca tocmai au facut drumul si ca ar fi bun, chiar daca pe semn scrie ca se lucreaza. In principiu asa si e, dar sunt si portiuni mai lungi de macadam si de hartoape. Mie imi plac gropile astea racordate si vad ca si Andrei se simte bine. De la un punct nu mai dam de zone de pamant ci mergem pe asfalt nou, proaspat, pe niste serpentine foarte frumoase, iar drumul este lung si destul de liber. Probabil zonele de macadam ii sperie pe cei mai multi de nu merg pe aici, desi este cel mai scurt traseu dintre Targu Secuiesc si Focsani. Astazi ne intelegem bine. Si eu ma simt bine si vad ca si disperatul asta agitat din spatele meu este calm si se bucura de priveliste. Cand am plecat de la pensiune era soare, acum vad ca s-au adunat ceva nori pe cer, insa nu dau semne ca vor sa ne ude. Pe drum, vedem o faza foarte haioasa, un grup de sase muncitori care ar rebui sa lucreze la drum au lasat escavatorul langa groapa, unul sta si citeste ziarul, iar ceilalti dorm ca popicele, la orizontala la umbra utilajului, pe iarba. Andrei ma opreste repede ca sa faca o poza, dar cel cu ziarul probabil statea de sase si ii trezeste pe ceilalti inainte sa apuce sa scoata aparatul. Mor de ras si il aud si pe el cum rade in casca. Mergem mai departe, iesim de pe drumul cu doua benzi si intram intr-o sosea mai mare, cu o banda si jumatate pe sens, pentru ca sa ajungem in sfarsit in Marasesti, la Mausoleul Eroilor. Aici este un monument mare, octogonal in plan, in care sunt inmormantati soldatii morti in Primul Razboi Mondial, in batalia de la Marasesti cu trupele germane. Foarte putini opresc aici si cei mai multi se catara pe tunuri sau fac poze cu obuzele insirate pe margini. Constructia este in renovare, este plina de schele la exterior, iar la interior, la primul nivel sunt cripte, iar la al doilea, in zona centrala, rotunda, ar trebui sa fie o sala comemorativa, dar acum se lucreaza si este inchisa. Andrei se intoarce la mine, ma ia din parcare si plecam spre Buzau, prin Focsani. Dupa atata drum batut pe plaiuri si hartoape romanesti, vad ca mai stiu si eu cum este sa trec de 100 la ora, asa ca ma avant inainte pe drumul bun. Pe la 140 vad ca deja lucrurile se complica si coburii ma tin inapoi, asa ca ma mai linistesc. Nu mi se pare amuzant cand merg repede, mai mult imi place cand ma inclin pe serpentine sau topai prin gropile unui drum forestier. Ajungem la Buzau, facem dreapta spre Berca si apoi mergem spre vulcanii noroiosi pe drumuri din ce in ce mai mici. Dupa ce trecem de Berca drumul devine foarte frumos, ingust, plin de serpentine si de suisuri si coborasuri. Inainte de plecare Andrei a aflat ca, pe langa locul cunoscut cu vulcani bolborositori, mai este unul, mai putin vizitat, la doar vreo doi kilometri distanta, unde se poate pune si cortul. Vad ca Andrei ma mana pe acolo, din drumul ce duce la Paclele Mari, face dreapta si urmareste un semn spre “Muddy Land”. Ajungem la un fel de camping cu parcare, grupuri sanitare si un mic bar cu terasa amenajat intr-un hambar vechi. Pe dealul de deasupra scrie mare “Vulcanii Noroiosi”, iar barul se numeste “La hangar”. Eu nu inteleg legatura. La tearsa, Andrei vorbeste cu fata din spatele tejghelei si afla ca sunt intr-adevar doua zone cu vulcani, una este cea la care duce drumul asfaltat si alta este mai sus de camping si se ajunge pe o alee pietruita. Noi astazi avem in plan si Focurile Vii si drumul dintre Scortoasa si Chiliile. Fata de la hangar ne spune ca drumul ala nu mai este folosit, ca este prost, iar cu Focurile Vii este distractie ca sunt departe, dupa satul Lopatari si ca nu este marcat locul aproape deloc. Acum este abia ora 15.00 asa ca stabilim sa mergem la Focurile Vii si sa ne intoarcem sa campam aici unde este frumos. Ajungem repede in Scortoasa si de aici incepe distractia. Drumul este superb, merge prin niste vai micute si erodate de apa, este destul de bun, dar cam atat cat ma pot astepta de la un drum de tara. Depasim doua masini de teren preparate, care au venit tocmai din Franta ca sa vada ce avem noi aici si ma simt in elementul meu. Andrei sta in picioare si ma ajuta sa nu imi fortez prea tare suspensiile pe gropi. A mai slabit, am vazut eu, era mai gras la inceput, si acum il simt mult mai usor. Trecem prin multe sate uitate de lume, cu case paraginite si oameni murdari, dar atunci cand aparem, toti zambesc si se uita la noi. Copiii ne fac cu mana, Andrei le raspunde la salut, dar eu stiu ca de fapt pe mine ma plac, nu pe barbosul ala urat din spate. Mergem mai departe pana in Chiliile si facem cum ne spune I-oana, continuam sa urcam in sus, pe deal, ca sa ajungem in Lopatari. Andrei urmareste drumul care pare mai bun, dar la un moment dat vede ca a gresit, ca drumul merge intr-o alta directie decat ar trebui si se intoarce. I-oana tace malc. Noi acum suntem pe un ditamai drumul, avem case in jurul nostru si ea crede ca suntem in camp. E proasta. Gasim pana la urma drumul bun, cel care era cel mai rupt dintre toate drumurile din jur, iar intru in sleauri si peste bolovani, dar este uscat si m-am invatat. Vad ca masinile frantuzesti ne-au luat-o inainte asa ca stam in spatele lor pana ajungem toti in varful dealului. Ce frumos se vede de aici... Andrei imi face niste poze, iar mi se urca in carca si pornim in jos. Coboram dealul, ajungem la drumul de asfalt, il urmam pana in Lopatari si incepem sa intrebam. Da, se pare ca informatiile noastre erau aiurea si nu Lopatari este locul in care trebuie sa fim ci satul Terca, pana unde mai avem ceva de mers, asa vreo 15 kilometri pe drum de tara. Ah, sper sa nu fie kilometEri ca ma ia dracu’ pana acolo. Pornim, la inceput drumul este bun, dar incet devine din ce in ce mai rau. Totusi, privelistea este foarte frumoasa. Pe aici muntele a fost erodat de apa intr-un mod foarte spectaculos si imi aduce aminte de Rapa Rosie sau de Groapa Ruginoasa. In localitatea Malul Rosu valea devine chiar ca un canion larg si se vad straturile rosiatice, stancoase, taiate in versanti. Intr-un tarziu, ajungem in Terca, dupa ce am mers pe asfalt, nisip, pietris, grohotis, namol si balti. Mi-a placut foarte tare. Drumul nu este atat de rau, si ar putea fi facut cu orice masina cu o oarece garda la sol, dar cu siguranta nu este confortabil. Andrei tot intreaba unde sunt focurile vii si raspunsurile devin din ce in ce mai evazive pana cand un mos ii pune capac: “Buna ziua, unde sunt focurile vii?”, “Acolo” si arata trei dealuri cu o miscare circulara. “Da, bine, dar unde, cum ajung la ele?”, “Pai mergi inainte pe drum si la un moment dat o sa faci dreapta peste pod si o sa dai de o faneata si apoi vezi poteca si mergi pe ea si ajungi. Gasesti tu!” Andrei se enerveaza si eu rad de el. Sper doar sa nu ii vina ideea sa ma bage pe cine stie ce drum rau. Vad ca nu o face, ma trece un pod din tevi mari de beton si ma opreste intr-o margine de ulita. Ma incuie si ma lasa acolo. Stau, astept si apare abia dupa o ora si jumatate, transpirat leoarca, terminat si gafaind. Este zob. Imi spune ca a mers pe drum in sus, a mai intrebat, s-a intors, cica peste tot sunt numai “fanete” sau capite, cum le stim noi, iar poteci sunt zeci. La fiecare cativa metri se mai face cate o poteca. Toate dealurile astea sunt numai poteci. A transpirat ca naiba, tontul a plecat si cu haina de motor pe el crezand ca este aproape, si, intr-un final, se gandea sa se intoarca, dar a auzit un om ce cobora pe o poteca vecina. L-a strigat, s-a grabit sa il ajunga din urma si l-a intrebat din nou cum ajunge la focuri. Explicatiile erau la fel de aiurea, asa ca i-a spus ca ii da 5 lei daca il duce acolo. Omul, ce avea un cal cu el, s-a invoit, a incalecat si i-a aratat unde sa urce. Se pare ca bine a facut ca l-a luat cu el, pentru ca poteca se mai ramifica de cateva ori si nu ar fi gasit de unul singur. Focurile sunt intr-adevar foarte interesante. La inceput, ai impresia ca cineva a facut o gluma, ca a aruncat benzina pe jos si i-a dat foc, dar, destul de repede, devine evident ca flacarile alea ard continuu. Locul este aproape de varful dealului si arata ca o mica poenita arida, in flacari. Poate un loc de genul asta este cel unde omul cavernelor a descoperit pentru prima oara focul pe care avea sa invete sa il stapaneasca. Apoi, dupa ce a facut mai multe poze, s-a intors la mine, cu haina uda leoarca si transpirat. Ma porneste si plecam inapoi spre Vulcanii Noroiosi, de data asta incercand sa mergem mai mult pe drumuri de asfalt. I-oana ne spune ca avem de mers 65 de kilometri si eu sper ca nu e atat de mult. Il simt si pe asta obosit in spatele meu si stiu ca ar vrea sa puna cortul pe lumina, ca maine sa se trezeasca la doi pasi de vulcani. Oricum, nu vroia el aventura, na, uite ia de aici. Trecem de zona de drum de tara, ajungem pe asfalt si ne intindem la drum. Acum ca este obosit, vad ca este si destul de relaxat si putem sa mergem foarte tare pe drumurile inguste. Hmm, imi place. Oprim la un magazin, isi ia ceva de mancare pentru diseara si la ora 21.00 ajungem la Hangar. Vad ca avem si companie, o familie de belgieni si una de francezi au venit si ei sa campeze aici, dar ei au masini mari cu corturi ce se desfac deasupra, pe portbagaj. Foarte haios sistemul. Andrei gaseste un loc mai retras si monteaza cortul exact langa mine. Se instaleaza, scrie putin, mananca si se baga in cort. Dupa o vreme, probabil nu isi mai suporta propriul miros ca se duce sa faca un dus fierbinte si vine inapoi mirosind a flori. Asa e mai bine. Adorm bucuros ca il aud cum sforaie alaturi. La ora 7.00 iese si Andrei din cort, dupa ce i-a sunat ceasul de mai multe ori si l-a oprit. Se foieste putin, isi ia aparatul si pleaca spre vulcanii de mai sus. Il vad cum se plimba printre varfuri si face poze. Sunt mai multe guri cu namol ce bolbororseste, cam zece, si din cateva se revarsa rauri lungi de noroi negru. Este foarte interesant, parca ar fi lava, dar pe negativ. In cratere este noroi mai vascos sau mai lichid, in functie de fiecare loc si arata de parca fierbe, desi este rece. Te face sa te gandesti la cum arata canalele prin munte si de unde vine noroiul asta. Andrei se intoarce, impacheteaza toate lucrurile si mergem la celalt loc cu vulcani, cel cunoscut de toti. Inainte de asta vorbim cu vecinii nostri din camping, o familie de belgieni, un cuplu cu patru copii ce fac turul lumii intr-un Defender cu remorca. Sunt foarte tari. Nu au harta buna, nu au GPS, dar se descurca ei cumva. Sunt abia la inceput, Defender-ul lor este inca tanar, nu a trecut prin multe, dar as vrea sa vorbesc cu el cand se intoarce din aventura. Mergem la vulcani, aici platim intrare patru lei si sunt doar vreo trei guri mai mici, ce bolborosesc din cand in cand. Era mai frumos dincolo, dar aici este o pensiune cu restaurant, exact peste drum. Andrei face poze, se intoarce la mine si plecam. Gata, am terminat si zona asta, acum urmeaza Dobrogea. Ne apropiem de final si ma bucur intr-un fel pentru ca mi-e putin dor de garajul meu. Putin doar. Oprim in Buzau sa manance niste carnati intr-o benzinarie, imi da si mie de baut si imi unge lantul, iar apoi ne intindem la drum. Ne mai oprim de cateva ori ca sa faca pipi, ca doar a baut un litru de ceai la masa si ajungem destul de repede in Braila. I-oana ne duce spre bac, intram pe centura plina de praf si de camioane, gasim si intrarea si iata-ma instalat confortabil intr-un colt al platformei de metal. Trec Dunarea, incerc sa trec cu partea dreapta a rotii in Dobrogea, ca sa fie cu noroc si mergem spre muntii Macin, niste munti micuti, dar foarte vechi. Andrei ma duce spre Greci, localitatea cea mai apropiata de munti si apoi ma baga pe un drum forestier ce merge paralel cu creasta. Este foarte cald. De ceva timp mergem doar prin campii intinse si fierbinti, iar muntii astia scunzi sunt singura denivelare pe care am vazut-o dupa ca am plecat din Buzau. Cred ca Andrei nu are chef sa urce in creasta pe caldura asta si incearca sa mergem impreuna pana sus. Drumul pe aici este de pamant, destul de rau, dar este superb. Imi aminteste de Grecia. Ne tot oprim sa facem poze si incercam sa intram cat mai mult in munte. Incepem sa urcam un deal, intram in padure, drumul devine mult mai rau, cu sleauri mari, ajungem greu sus, dar vedem coborarea abrupta, tot prin padure. Andrei spera sa ajungem intr-o zona mai golasa de unde sa avem o priveliste. Scoate mobilul, intra pe Google Maps si se pare ca drumul asta nu iese deloc in gol alpin ci merge doar prin padure. Nu are sens sa ne mai chinuim. Ne intoarcem, mai mergem paralel cu creasta de granit, ca sa o admiram. Pe jos este nisip si simt cu fosneste sub rotile mele, cum derapez putin pe el, dar Andrei ma ajuta, ma stabilizeaza si mergem lin. Cotim spre sud, reperam soseaua si o taiem peste camp, de-a dreptul, pana intram in asfalt. Ah, ce mi-a placut asta. Nu avea sens sa mai cautam alte drumuri, daca puteam sa mergem direct si suprafata de pe jos era tare si inierbata. De aici urmarim soseaua pana in Tulcea si apoi pana la Murighiol unde eu o sa ma relaxez vreo doua sau trei zile si Andrei o sa alerge de unul singur cu barca prin Delta. Ioana a rezervat niste camere la o pensiune si va veni insotita de Ninu, Diana si de Raluca. Ma uit la Andrei, in timp ce despacheteaza si il vad asa murdar, obosit, dar bucuros de locul nou unde a ajuns si ma gandesc ca a inceput sa semene cu mine. Mai bine il desena fata aia de pe Rarau cu cioc galben, putin incruntat si cu parbriz. Macar asa ar fi aratat mai frumos. “Auzi ba, uratule, sa nu uiti sa imi schimbi uleiul, da? Nu te uit eu ca mi-ai dat un bobarnac in ochi atunci cand mi-a dat uleiul pe la gaurica. De parca era vina mea si asa as fi vrut eu sa ma stric. Acum ma duc sa ma culc!” O sa ma straduiesc sa il aduc intreg acasa pe amaratul asta barbos. Mi-a devenit si mie drag, ce sa-i faci? Sursa
  13. Doua roti

    Ma trezesc singur si ma uit la iarba. Este frumos aici si este soare. Sunt in Harghita, intr-o curte verde, inconjurata de copaci, langa o cabana de lemn. Mai motai un pic, aud oameni cum trec pe langa mine, dar vorbesc in ungureste si nu inteleg nimic. Nu stiu ce face ala de nu mai vine. Deja este ora 10.00 si nu a aparut. L-am vazut ca s-a trezit la 7.00 si s-a foit o vreme prin camera, dar acum nu stiu de ce nu mai vine. Probabil scrie. Vreau sa imi dea jos prelata din cap. Cand in sfarsit iese din cabana, este putin suparat ca au incercat astia de la Cabana Cetate sa ii umfle nota de plata de la masa de ieri si imi spune ca au fost cam uraciosi cu el tot timpul. Ma scoate si pe mine la lumina, imi umple coburii, imi unge lantul si ma porneste. La inceput merg bine, dar apoi ma inec si ma opresc. Nu stiu ce am, si alaltaieri am facut la fel. Sper ca nu m-am imbolnavit. A doua oara pornesc fara probleme. Andrei era putin bolnav ieri, spunea ca a racit, dar azi vad ca e bine. Mergem pe serpentine, inapoi spre Targu Secuiesc si de aici o luam spre Ojdula, pe un drum ce se anunta de la inceput ca este in lucru. Andrei imi spune ca receptionerul i-a zis ca tocmai au facut drumul si ca ar fi bun, chiar daca pe semn scrie ca se lucreaza. In principiu asa si e, dar sunt si portiuni mai lungi de macadam si de hartoape. Mie imi plac gropile astea racordate si vad ca si Andrei se simte bine. De la un punct nu mai dam de zone de pamant ci mergem pe asfalt nou, proaspat, pe niste serpentine foarte frumoase, iar drumul este lung si destul de liber. Probabil zonele de macadam ii sperie pe cei mai multi de nu merg pe aici, desi este cel mai scurt traseu dintre Targu Secuiesc si Focsani. Astazi ne intelegem bine. Si eu ma simt bine si vad ca si disperatul asta agitat din spatele meu este calm si se bucura de priveliste. Cand am plecat de la pensiune era soare, acum vad ca s-au adunat ceva nori pe cer, insa nu dau semne ca vor sa ne ude. Pe drum, vedem o faza foarte haioasa, un grup de sase muncitori care ar rebui sa lucreze la drum au lasat escavatorul langa groapa, unul sta si citeste ziarul, iar ceilalti dorm ca popicele, la orizontala la umbra utilajului, pe iarba. Andrei ma opreste repede ca sa faca o poza, dar cel cu ziarul probabil statea de sase si ii trezeste pe ceilalti inainte sa apuce sa scoata aparatul. Mor de ras si il aud si pe el cum rade in casca. Mergem mai departe, iesim de pe drumul cu doua benzi si intram intr-o sosea mai mare, cu o banda si jumatate pe sens, pentru ca sa ajungem in sfarsit in Marasesti, la Mausoleul Eroilor. Aici este un monument mare, octogonal in plan, in care sunt inmormantati soldatii morti in Primul Razboi Mondial, in batalia de la Marasesti cu trupele germane. Foarte putini opresc aici si cei mai multi se catara pe tunuri sau fac poze cu obuzele insirate pe margini. Constructia este in renovare, este plina de schele la exterior, iar la interior, la primul nivel sunt cripte, iar la al doilea, in zona centrala, rotunda, ar trebui sa fie o sala comemorativa, dar acum se lucreaza si este inchisa. Andrei se intoarce la mine, ma ia din parcare si plecam spre Buzau, prin Focsani. Dupa atata drum batut pe plaiuri si hartoape romanesti, vad ca mai stiu si eu cum este sa trec de 100 la ora, asa ca ma avant inainte pe drumul bun. Pe la 140 vad ca deja lucrurile se complica si coburii ma tin inapoi, asa ca ma mai linistesc. Nu mi se pare amuzant cand merg repede, mai mult imi place cand ma inclin pe serpentine sau topai prin gropile unui drum forestier. Ajungem la Buzau, facem dreapta spre Berca si apoi mergem spre vulcanii noroiosi pe drumuri din ce in ce mai mici. Dupa ce trecem de Berca drumul devine foarte frumos, ingust, plin de serpentine si de suisuri si coborasuri. Inainte de plecare Andrei a aflat ca, pe langa locul cunoscut cu vulcani bolborositori, mai este unul, mai putin vizitat, la doar vreo doi kilometri distanta, unde se poate pune si cortul. Vad ca Andrei ma mana pe acolo, din drumul ce duce la Paclele Mari, face dreapta si urmareste un semn spre “Muddy Land”. Ajungem la un fel de camping cu parcare, grupuri sanitare si un mic bar cu terasa amenajat intr-un hambar vechi. Pe dealul de deasupra scrie mare “Vulcanii Noroiosi”, iar barul se numeste “La hangar”. Eu nu inteleg legatura. La tearsa, Andrei vorbeste cu fata din spatele tejghelei si afla ca sunt intr-adevar doua zone cu vulcani, una este cea la care duce drumul asfaltat si alta este mai sus de camping si se ajunge pe o alee pietruita. Noi astazi avem in plan si Focurile Vii si drumul dintre Scortoasa si Chiliile. Fata de la hangar ne spune ca drumul ala nu mai este folosit, ca este prost, iar cu Focurile Vii este distractie ca sunt departe, dupa satul Lopatari si ca nu este marcat locul aproape deloc. Acum este abia ora 15.00 asa ca stabilim sa mergem la Focurile Vii si sa ne intoarcem sa campam aici unde este frumos. Ajungem repede in Scortoasa si de aici incepe distractia. Drumul este superb, merge prin niste vai micute si erodate de apa, este destul de bun, dar cam atat cat ma pot astepta de la un drum de tara. Depasim doua masini de teren preparate, care au venit tocmai din Franta ca sa vada ce avem noi aici si ma simt in elementul meu. Andrei sta in picioare si ma ajuta sa nu imi fortez prea tare suspensiile pe gropi. A mai slabit, am vazut eu, era mai gras la inceput, si acum il simt mult mai usor. Trecem prin multe sate uitate de lume, cu case paraginite si oameni murdari, dar atunci cand aparem, toti zambesc si se uita la noi. Copiii ne fac cu mana, Andrei le raspunde la salut, dar eu stiu ca de fapt pe mine ma plac, nu pe barbosul ala urat din spate. Mergem mai departe pana in Chiliile si facem cum ne spune I-oana, continuam sa urcam in sus, pe deal, ca sa ajungem in Lopatari. Andrei urmareste drumul care pare mai bun, dar la un moment dat vede ca a gresit, ca drumul merge intr-o alta directie decat ar trebui si se intoarce. I-oana tace malc. Noi acum suntem pe un ditamai drumul, avem case in jurul nostru si ea crede ca suntem in camp. E proasta. Gasim pana la urma drumul bun, cel care era cel mai rupt dintre toate drumurile din jur, iar intru in sleauri si peste bolovani, dar este uscat si m-am invatat. Vad ca masinile frantuzesti ne-au luat-o inainte asa ca stam in spatele lor pana ajungem toti in varful dealului. Ce frumos se vede de aici... Andrei imi face niste poze, iar mi se urca in carca si pornim in jos. Coboram dealul, ajungem la drumul de asfalt, il urmam pana in Lopatari si incepem sa intrebam. Da, se pare ca informatiile noastre erau aiurea si nu Lopatari este locul in care trebuie sa fim ci satul Terca, pana unde mai avem ceva de mers, asa vreo 15 kilometri pe drum de tara. Ah, sper sa nu fie kilometEri ca ma ia dracu’ pana acolo. Pornim, la inceput drumul este bun, dar incet devine din ce in ce mai rau. Totusi, privelistea este foarte frumoasa. Pe aici muntele a fost erodat de apa intr-un mod foarte spectaculos si imi aduce aminte de Rapa Rosie sau de Groapa Ruginoasa. In localitatea Malul Rosu valea devine chiar ca un canion larg si se vad straturile rosiatice, stancoase, taiate in versanti. Intr-un tarziu, ajungem in Terca, dupa ce am mers pe asfalt, nisip, pietris, grohotis, namol si balti. Mi-a placut foarte tare. Drumul nu este atat de rau, si ar putea fi facut cu orice masina cu o oarece garda la sol, dar cu siguranta nu este confortabil. Andrei tot intreaba unde sunt focurile vii si raspunsurile devin din ce in ce mai evazive pana cand un mos ii pune capac: “Buna ziua, unde sunt focurile vii?”, “Acolo” si arata trei dealuri cu o miscare circulara. “Da, bine, dar unde, cum ajung la ele?”, “Pai mergi inainte pe drum si la un moment dat o sa faci dreapta peste pod si o sa dai de o faneata si apoi vezi poteca si mergi pe ea si ajungi. Gasesti tu!” Andrei se enerveaza si eu rad de el. Sper doar sa nu ii vina ideea sa ma bage pe cine stie ce drum rau. Vad ca nu o face, ma trece un pod din tevi mari de beton si ma opreste intr-o margine de ulita. Ma incuie si ma lasa acolo. Stau, astept si apare abia dupa o ora si jumatate, transpirat leoarca, terminat si gafaind. Este zob. Imi spune ca a mers pe drum in sus, a mai intrebat, s-a intors, cica peste tot sunt numai “fanete” sau capite, cum le stim noi, iar poteci sunt zeci. La fiecare cativa metri se mai face cate o poteca. Toate dealurile astea sunt numai poteci. A transpirat ca naiba, tontul a plecat si cu haina de motor pe el crezand ca este aproape, si, intr-un final, se gandea sa se intoarca, dar a auzit un om ce cobora pe o poteca vecina. L-a strigat, s-a grabit sa il ajunga din urma si l-a intrebat din nou cum ajunge la focuri. Explicatiile erau la fel de aiurea, asa ca i-a spus ca ii da 5 lei daca il duce acolo. Omul, ce avea un cal cu el, s-a invoit, a incalecat si i-a aratat unde sa urce. Se pare ca bine a facut ca l-a luat cu el, pentru ca poteca se mai ramifica de cateva ori si nu ar fi gasit de unul singur. Focurile sunt intr-adevar foarte interesante. La inceput, ai impresia ca cineva a facut o gluma, ca a aruncat benzina pe jos si i-a dat foc, dar, destul de repede, devine evident ca flacarile alea ard continuu. Locul este aproape de varful dealului si arata ca o mica poenita arida, in flacari. Poate un loc de genul asta este cel unde omul cavernelor a descoperit pentru prima oara focul pe care avea sa invete sa il stapaneasca. Apoi, dupa ce a facut mai multe poze, s-a intors la mine, cu haina uda leoarca si transpirat. Ma porneste si plecam inapoi spre Vulcanii Noroiosi, de data asta incercand sa mergem mai mult pe drumuri de asfalt. I-oana ne spune ca avem de mers 65 de kilometri si eu sper ca nu e atat de mult. Il simt si pe asta obosit in spatele meu si stiu ca ar vrea sa puna cortul pe lumina, ca maine sa se trezeasca la doi pasi de vulcani. Oricum, nu vroia el aventura, na, uite ia de aici. Trecem de zona de drum de tara, ajungem pe asfalt si ne intindem la drum. Acum ca este obosit, vad ca este si destul de relaxat si putem sa mergem foarte tare pe drumurile inguste. Hmm, imi place. Oprim la un magazin, isi ia ceva de mancare pentru diseara si la ora 21.00 ajungem la Hangar. Vad ca avem si companie, o familie de belgieni si una de francezi au venit si ei sa campeze aici, dar ei au masini mari cu corturi ce se desfac deasupra, pe portbagaj. Foarte haios sistemul. Andrei gaseste un loc mai retras si monteaza cortul exact langa mine. Se instaleaza, scrie putin, mananca si se baga in cort. Dupa o vreme, probabil nu isi mai suporta propriul miros ca se duce sa faca un dus fierbinte si vine inapoi mirosind a flori. Asa e mai bine. Adorm bucuros ca il aud cum sforaie alaturi. La ora 7.00 iese si Andrei din cort, dupa ce i-a sunat ceasul de mai multe ori si l-a oprit. Se foieste putin, isi ia aparatul si pleaca spre vulcanii de mai sus. Il vad cum se plimba printre varfuri si face poze. Sunt mai multe guri cu namol ce bolbororseste, cam zece, si din cateva se revarsa rauri lungi de noroi negru. Este foarte interesant, parca ar fi lava, dar pe negativ. In cratere este noroi mai vascos sau mai lichid, in functie de fiecare loc si arata de parca fierbe, desi este rece. Te face sa te gandesti la cum arata canalele prin munte si de unde vine noroiul asta. Andrei se intoarce, impacheteaza toate lucrurile si mergem la celalt loc cu vulcani, cel cunoscut de toti. Inainte de asta vorbim cu vecinii nostri din camping, o familie de belgieni, un cuplu cu patru copii ce fac turul lumii intr-un Defender cu remorca. Sunt foarte tari. Nu au harta buna, nu au GPS, dar se descurca ei cumva. Sunt abia la inceput, Defender-ul lor este inca tanar, nu a trecut prin multe, dar as vrea sa vorbesc cu el cand se intoarce din aventura. Mergem la vulcani, aici platim intrare patru lei si sunt doar vreo trei guri mai mici, ce bolborosesc din cand in cand. Era mai frumos dincolo, dar aici este o pensiune cu restaurant, exact peste drum. Andrei face poze, se intoarce la mine si plecam. Gata, am terminat si zona asta, acum urmeaza Dobrogea. Ne apropiem de final si ma bucur intr-un fel pentru ca mi-e putin dor de garajul meu. Putin doar. Oprim in Buzau sa manance niste carnati intr-o benzinarie, imi da si mie de baut si imi unge lantul, iar apoi ne intindem la drum. Ne mai oprim de cateva ori ca sa faca pipi, ca doar a baut un litru de ceai la masa si ajungem destul de repede in Braila. I-oana ne duce spre bac, intram pe centura plina de praf si de camioane, gasim si intrarea si iata-ma instalat confortabil intr-un colt al platformei de metal. Trec Dunarea, incerc sa trec cu partea dreapta a rotii in Dobrogea, ca sa fie cu noroc si mergem spre muntii Macin, niste munti micuti, dar foarte vechi. Andrei ma duce spre Greci, localitatea cea mai apropiata de munti si apoi ma baga pe un drum forestier ce merge paralel cu creasta. Este foarte cald. De ceva timp mergem doar prin campii intinse si fierbinti, iar muntii astia scunzi sunt singura denivelare pe care am vazut-o dupa ca am plecat din Buzau. Cred ca Andrei nu are chef sa urce in creasta pe caldura asta si incearca sa mergem impreuna pana sus. Drumul pe aici este de pamant, destul de rau, dar este superb. Imi aminteste de Grecia. Ne tot oprim sa facem poze si incercam sa intram cat mai mult in munte. Incepem sa urcam un deal, intram in padure, drumul devine mult mai rau, cu sleauri mari, ajungem greu sus, dar vedem coborarea abrupta, tot prin padure. Andrei spera sa ajungem intr-o zona mai golasa de unde sa avem o priveliste. Scoate mobilul, intra pe Google Maps si se pare ca drumul asta nu iese deloc in gol alpin ci merge doar prin padure. Nu are sens sa ne mai chinuim. Ne intoarcem, mai mergem paralel cu creasta de granit, ca sa o admiram. Pe jos este nisip si simt cu fosneste sub rotile mele, cum derapez putin pe el, dar Andrei ma ajuta, ma stabilizeaza si mergem lin. Cotim spre sud, reperam soseaua si o taiem peste camp, de-a dreptul, pana intram in asfalt. Ah, ce mi-a placut asta. Nu avea sens sa mai cautam alte drumuri, daca puteam sa mergem direct si suprafata de pe jos era tare si inierbata. De aici urmarim soseaua pana in Tulcea si apoi pana la Murighiol unde eu o sa ma relaxez vreo doua sau trei zile si Andrei o sa alerge de unul singur cu barca prin Delta. Ioana a rezervat niste camere la o pensiune si va veni insotita de Ninu, Diana si de Raluca. Ma uit la Andrei, in timp ce despacheteaza si il vad asa murdar, obosit, dar bucuros de locul nou unde a ajuns si ma gandesc ca a inceput sa semene cu mine. Mai bine il desena fata aia de pe Rarau cu cioc galben, putin incruntat si cu parbriz. Macar asa ar fi aratat mai frumos. “Auzi ba, uratule, sa nu uiti sa imi schimbi uleiul, da? Nu te uit eu ca mi-ai dat un bobarnac in ochi atunci cand mi-a dat uleiul pe la gaurica. De parca era vina mea si asa as fi vrut eu sa ma stric. Acum ma duc sa ma culc!” O sa ma straduiesc sa il aduc intreg acasa pe amaratul asta barbos. Mi-a devenit si mie drag, ce sa-i faci?
  14. Ghinion

    Dimineata ma trezesc singur in casuta mea mica, ma uit pe geam si il vad pe Tweety cum imi zambeste de sub prelata. Este soare si parca imi spune sa il scot si pe el la lumina. Astazi nu imi propun sa ajung foarte departe asa ca plec mai tarziu. Ieri am vazut ca mi s-a rupt manusa stanga la degetul aratator si imi iesea cartoful pe afara, asa ca o cos cuminte si mai butonez putin. Cred ca este o imagine foarte haioasa, cum stau eu in casuta mica, de doua paturi si cos in timp ce Tweety motaie alaturi. Totusi, nu prea imi vine sa fac o poza pentru ca apoi rade Mitza de mine, cum fug eu din spatele aparatului sa pozez in actiune. Pe la ora zece vine proprietara la mine sa vada daca sunt in regula, pentru ca nu a vazut nicio miscare. Da, stiu, plec acum!!! Ies din cabanuta, este soare, imi fac bagajele si imi place foarte mult sistemul asta si rutina pe care mi-am creat-o. Imi place si ca Tweety este la doi pasi si imi propun sa mai stau la casute atunci cand o sa mai am ocazia. Este foarte comod si mai haios decat la pensiune. In timp ce imi montez bagajele, nu stiu de ce, lucrurile incep sa mearga prost. Toate in acelasi timp. Scap prelata intr-o balta, nu stiu de ce coburii nu se inchid bine decat dupa lupte indelungi si, cand vreau sa il pornesc pe Tweety, motorul moare de doua ori. Bai Tweety, credeam ca scapasem de problema asta a ta. Duc cheia inapoi, si o intreb pe receptionera daca pot ajunge direct in Patrauti, fara sa mai ocolesc prin Suceava. Imi spune ca da, ca pot, pe un drum forestier de doar 3 kilometri. Ma duc intai la manastirea Dragomirna, foarte aproape de camping si vad ca este intr-o renovare masiva. Intru, vad un semn cum ca intrarea ar fi 3 lei si taxa foto 6, dar nu este nimeni care sa imi ia vreun ban. Nu e nimeni in jur, cu exceptia unor muncitori lenesi care stau si freaca menta. Nu prea am ce poze sa fac pentru ca peste tot sunt schele si pare ca se lucreaza. In viitor, manastirea ar trebui sa arate foarte bine, dar momentan este un mare santier. Se vede destul de clar diferenta fata de celalte biserici din zona, manastirea fiind dezvoltata foarte mult pe verticala. Un element foarte interesant pe care il remarc este braul impletit din jurul bisericii, element pe care l-am tot vazut la bisericile de lemn din Maramures. Totodata, stiu ca turla bisericii ar trebui sa fie decorata foarte detaliat, dar nu reusesc sa vad nimic pe langa schele. Pacat. Ies afara, il iau pe Tweety din soare si plecam spre Patrauti, pe drumul forestier. Nu am probleme pe aici, drumul este lat, destul de drept si mai are zone de pietris, dar am descoperit o smecherie ca sa nu mai am probleme. Cand vad ca intru in pietris, batai ghidonul putin dar rapid in asa fel incat roata isi face loc singura si nu ma mai arunca intr-o parte sau alta. Habar nu am daca asta este solutia cea mai buna, cea recomandata de profesionisti, dar aici merge de minune. Parcurg cei trei kilometri care devin cam cinci pana la sfarsit si ajung in locul in care druml iese din padure, pe langa un canton silvic, dar in fata mea este o bariera incuiata. Ma uit la ea ca prostul si ma intreb ce sa fac. La canton nu e nimeni si rute ocolitoare nu prea vad. In dreapta e sant, in stanga e sant mai mare, Tweety este prea gras si mie nu prea imi vine nicio idee. Pot oricand sa ma intorc si sa ocolesc prin Suceava, dar am de mers cam 20 sau 30 de kilometri si este foarte frustrant pentru ca vad satul Patrauti cum incepe la cateva sute de metri de mine. Parca prin dreapta as avea loc, daca as da jos coburii si as incerca sa ma strecor printre stalpul de beton al barierei si sant, dar imi este cam frica sa nu pic in canalul namolos. Tocmai cand ma gandeam eu mai cu foc si faceam scheme, apare o dacie rosie din care coboara doi localnici care se scarpina si ei in cap. Unul din ei intra in canton sa il caute pe Ionica (padurarul banuiesc), sau cheia si nu gaseste nici una nici alta. Mai da niste telefoane incercand sa isi dea seama unde poate gasi solutia salvatoare si nu are succes. Apare si o caruta cu alt localnic ce incearca acelasi ritual. Intra in canton si declara ca nu il gaseste nici pe Ionica si nici cheia. Da ma, ne-am prins si noi. Eu imi pierd rabdarea si, vazand atatia oameni in jurul meu, ma incumet sa trec prin dreapta barierei. Imi dau jos coburii si incerc sa il strecor pe Tweety pe potecuta de doar 50 de centimetri in timp ce trei baieti ma tin sa nu cad in sant. Transpir ca dracu, de incordare, ma dezechilibrez, ma sprijina baietii si reusesc sa trec. Imi montez coburii la loc si, cand termin si sunt aproape gata, apare o dacie alba dinspre sat, cu un padurar care nonsalant deschide bariera. Aaaah, sa imi trag singur un sut in cur! Cinci minute daca mai aveam rabdare... Bou mai sunt. Astazi nu imi merge bine, e clar. Mai merg si ultimul kilometru si ajung la biserica. Pai da, asa imi place! Biserica este singura, micuta, in mijlocul satului, intr-o gradina verde si e pustiu. Nu e nimeni, nici turisti, nici localnici, nimeni. Intru in gradina, ma plimb nestingherit, ma uit la pictura de pe pereti. Nu s-a pastrat mult din ea, doar o mica portiune pe peretele intrarii. Oricum, ma bucur ca pot vizita locul asta in tihna. Cand ma satur, il iau pe Tweety si plecam spre Probota. Trec iar prin Suceava, prin haos si aglomeratie si nu imi place deloc. Ma gandesc cum va fi cand o sa ma intorc in Bucuresti, la nebunia de acolo si nu imi surade. Desi uneori imi este mai greu, ma simt foarte bine in ritmul asta, in rutina pe care mi-am facut-o si m-am rupt total de viata mea de dinainte de plecare. Cred ca imi va fi foarte ciudat sa ma intorc si sa renunt la realitatile mele de acum in favoarea jocului ala ciudat cu clienti, liniute trase pe un ecran, santiere, mailuri si trafic aberant. Imi propun sa ma bucur de ce vad acum, desi simt ca sfarsitul excursiei este aproape si o parte din mine isi doreste sa stea in continuare pe drum. Ce este ciudat este ca alta parte din mine se bucura si vrea sa se intoarca, sa stea pe canapea cu un suc in mana si sa se uite toata seara la televizor, sa se culce in patul confortabil, alaturi de Ioana sau sa mearga la munca in biroul aranjat si ordonat. Cred ca am devenit putin schizofrenic. Ajung la Probota pe drumuri inguste si frumoase, asfaltate destul de bine, prin sate decrepite, traversand dealuri din ce in ce mai mici si campuri din ce in ce mai plate. Exact inainte sa ajung la manastire, de nicaieri apare un nor negru care ma ploua. Ma ploua doar pe mine. Ma uit in jur si peste tot este senin, doar deasupra mea, nemernicul asta imi toarna apa in cap. Cand ajung in fata intrarii prin fortificatii, iese si soarele si mai da o rapaiala, asa la misto. Nu mi-a venit sa cred ca se va intampla chiar asa ceva si nu mi-am scos costumul de ploaie, asa ca acum sunt ud. Astazi nu imi merge bine deloc. Este prima data in tot turul asa ca sunt atat de ud, iar afara este soare. E clar, nea ala de m-a calauzit pana acum atat de bine, are ceva cu mine. Am gresit ceva, undeva. Poate pentru ca l-am enervat pe paznicul ala amarat de la Voronet. In manastire trec pe langa afisul obisnuit cu lista de preturi (3 lei intrarea si 6 lei taxa blestemata), ma plimb putin prin curte si intru repede in biserica pentru ca sa nu ma ud si mai tare. Acolo dau peste o maicuta, singura, pe care o intreb daca la ea trebuie sa platesc. “Ce sa platiti?” “Intrarea”, “Da... trei lei, dar nu aveti voie sa faciti pozi in biserica, doar afara” “Da, stiu.” Ii platesc, o vad asa serviabila, imi inspira ceva asa ca intru cu ea in vorba si o intreb de ce nimeni nu ma lasa sa fac poze inauntru. “Pai sigur, picturili si digradiaza di la lumina”, “Si daca fac fara blit?”, “Sigur, lumina tot lumina ii. Nu, nu-i voie.” Da, bine, banuiesc ca nu s-a omorat cu fizica, dar nu oi sta eu acum sa ii explic cum functioneaza aparatul meu si ca nu emite lumina cand fac poze. Intru in biserica si ea vine dupa mine ca sa imi explice. In sfarsit imi explica si mie cineva ce este cu picturile de pe pereti. Pictura este proaspat restaurata si imi arata in pronaos ca este zugravit un fel de calendar al sfintilor ce stau pe diferite niveluri, in functie de cat de importanti sunt. Imi mai arata diferite scene din biblie pictate in stilul tipic ortodox si imi vorbeste despre Sfantul Nicolae ilustrat pe peretele de langa catapeteasma, care “uitati cat de magnific este pictat, cu evanghelia deschisa. In mod normal este reprezentata inchisa, dar aici au facut-o deschisa ca sa ii dea o grandoare aparte.” Este clar, aici este o alta lume, una de simboluri, tagme si canoane, pe care eu nu le cunosc. Ma intreaba ce religie am si ii spun ca sunt botezat ortodox, dar inca nu m-am hotarat. Se stramba putin, apoi zambeste si spune ca mai am timp si ca “Dumnezeu ne iubeste pe toti la fel, crestini sa fim.” Imi mai explica diverse chestii, imi povesteste si despre Voronet, unde albastrul a capatat o alta intensitate pentru ca a fost dat direct pe tencuiala si nu s-a folosit var care “ia din lumina vopselei”. Ies afara si, inainte sa plec, o intreb despre taxa foto si de ce nu mi-a luat bani si pentru pozele pe care le-am facut afara. Imi spune ca au pus ai de sus taxa dar ei nu i se pare corect sa ia alti bani doar pentru poze. “Ca omul vini sa vada manastirea si sa aiba si el o amintiri. Nu faci niciun rau si nu ii dam nimic de banii aia. Pentru intretinere sunt banii de intrare.” Aha, deci aveam dreptate! Toata lumea stie ca povestea asta este o porcarie, oamenii se feresc sa o aplice din acest motiv si raman doar cimpanzeii frustrati ca sunt mici si nu ii baga nimeni in seama sa se erijeze in aparatori ai biletelor. Ies afara din biserica si ma intreb de ce nu este cate un ghid la fiecare manastire. Pentru asta as plati bucuros. In loc, ei au pus paznici cu exces de zel. Vad ca ploaia s-a oprit, asa ca ma plimb prin gradina, iar maicuta iese dupa mine si imi spune sa iau un mar din pom, ca sunt bune si nu sunt stropite. Trag de o creanga, ma ploua bine de pe frunze, iau un mar si musc cu sete. Cred ca este cel mai dulce si mai gustos pe care l-am mancat de mult timp. As mai vrea unul, dar nu mai ajung si in pom nu vreau sa ma catar acum. Cred ca asta a fost alt semn si incerc cu greu sa il inteleg. Pe Tweety il gasesc afara, ud si dornic de drum. Vad ca aripa din spate iar s-a desprins si imi propun ca la prima oprire sa ma ocup de ea si de mai multe chestii pe care vreau sa le verific. Nu vreau sa ocolesc prin Pascani ca sa ajung in Harlau, I-oana nu stie alta varianta, dar vad pe harta un drum de tara care trece prin Siretel si ajunge direct in Harlau. O iau pe acolo, mai intreb cativa oameni care ma directioneaza foarte bine si clar, ies de pe asfalt si intru pe un drum foarte bun, destul de plat, dar de pamant, iar I-oana este disperata. Are doua faze: ori crede ca sunt in camp si tace, ori recalculeaza traseul in draci. Insist sa merg inainte si peisajul se schimba dramatic, drumul ocolind niste dealuri foarte plate, fara vegetatie si cu pasuni intinse. Trec pe langa cateva stane, ajung pe coama dealului si opresc sa ma uit la intinderea mare. Incerc sa imi inchipui relieful asta marit de patru sau cinci ori ca sa imi fac o idee despre cum este in Mongolia, asa cum am vazut-o in poze. Nu prea reusesc. La un moment dat, dupa cativa kilometri buni parcursi pe acest unic drum printre dealuri, se trezeste si I-oana: “In doua sute de metri, incadrati-va pe banda dreapta”. Ce banda femeie? Ai bolunzit? Poate vrei sa spui “intrati in santul drept” pentru ca aici benzi nu avem. Ai inceput sa ma enervezi. Ia vezi ca poate ne despartim si mi-o iau amanta pe Garmina. Ii caut butonul de oprire si pana la Harlau navighez cu harta, in liniste. Aici ajung la biserica “Sfantul Gheorghe” si nu inteleg mare lucru. Biserica a fost construita, reconstruita, demolata si refacuta. Aceasta ultima varianta are planul triconc si elemente gotice, la fel ca multe din bisericile din zona, pe care le-am vizitat deja. Ciudatel la biserica asta este ca la un moment dat a fost pictata pe exterior si elementele gotice ale golurilor, arcadelor si absidelor au fost initial astupate, iar ulterior, pictura a fost data jos cu tot cu tencuiala pentru o restaurare. Acum, exteriorul bisericii este finisat cu piatra si caramida aparenta, este foarte pregnant stilul gotic si arata destul de interesant, dar cam ciudat. Fac cateva poze, iau un mar din livada, dar vad scris pe un copac “otrava” asa ca imi propun sa il spal inainte sa il mananc si plec mai departe, spre sud. Ma opresc la o benzinarie, mananc ceva si il iau pe Tweety la puricat, ung lantul, verific uleiul, verific nivelul lichidului de frana si presiunea in roti. Apoi desfac iar aripa plina de ulei de lant, ma enervez ca nu au tinut colierele, scot letconul pe gaz si topesc plasticul pana il sudez asa. Na, gata? Acum putem merge? Plec spre Miclauseni, spre Castelul Sturdza. Il gasesc la 20 de kilometri nord de Roman, direct din drumul principal si cand ajung, am o senzatie asemanatoare cu cea de la Micul Trianon. Intr-un domeniu mare, la capatul unei sosele inguste, este acest palat in stil neogotic, refacut si restaurat de cateva ori, dar lasat acum in paragina. Exteriorul arata bine, dar la interior picturile de pe pereti sunt scorojite si brazdate de slituri pentru cablurile de curent, taiate si chituite prost, peretii au mucegai, stucaturile sunt lovite si ciobite, iar inauntru are loc o tabara de creatie pentru copii. Nu pot sa vizitez interiorul mai departe de cateva holuri, dar dau o tura pe afara si mi se pare mare pacat ca nimeni nu se ocupa ca lumea de acest loc. Imi place stilul unitar si consecvent al decoratiilor, fac cateva poze si plec mai departe, spre Targu Ocna. Inainte de asta, vorbesc cu Gelu, care s-a oferit sa ma gazduiasca in Comanesti si sa imi fie ghid in zona lui. Aflu ca nu am nicio sansa sa intru astazi la salina pentru ca ultima intrare este la 16.00, asa ca ma indrept spre casa lui. Pe drum, la Bacau, ma ploua de ma inebuneste, dar, dupa ce ma imbrac bine, nu imi ramane decat sa ascult rapaiala picaturilor pe casca. Din Bacau cotesc spre Moinesti, nu inteleg nimic din indicatoarele lor puse aiurea, ma bazez pe I-oana sa ma duca pe unde trebuie si, intr-un tarziu, ies din trafic si ajung pe drumurile de doua benzi cu care m-am obisnuit. Gelu ma preia de la intrarea in Comanesti, apare calare pe Portocala – o Yamaha Drag Star – si il urmaresc pana la casa batraneasca a bunicilor lui unde intram exact inainte sa inceapa din nou sa ploua. Imi spune ca el sta aici ca sa nu stea cu parintii ce au casa foarte aproape si imi arata un pat unde pot sa dorm. Ca stil, imi amineteste de Mircea din Hunedoara. Este inginer, lucreaza aici, la Petrom, are 27 de ani si este proaspat motociclist, dupa o lunga asteptare. Apare o sticla de vin, apare si mancare, stam mult de vorba si mie mi se pare foarte ciudat cum deja stie tot felul de lucruri despre mine. Nu ma pot obisnui sa intalnesc oameni care ma urmaresc si care par ca ma cunosc desi eu nu ii stiu pe ei. Este ciudat. Gelu ma ajuta sa imi fac traseul pentru a doua zi, ma convinge sa nu merg pe un drum care ar fi fost foarte prost ci sa abordez alta ruta si imi spune ca ma va insoti la cateva puncte. La un moment dat ma retrag sa mai butonez, sa postez ultimul articol si adorm pe la ora 12.00, sub plapuma calduroasa si pe pernele extrem de grele si tari, pe gustul meu. Dimineata nu imi vine sa ma dau jos din pat. Este atat de bine ca opresc ceasul de mai multe ori. Ma trezesc la 7.00, ma spal la cismeaua din curte, Gelu imparte cu mine niste branza excelenta si, dupa ritualul impachetarii de dimineata, plecam la drum. Afara este frumos, senin, dar cam racoare. Imi este putin rece, dar mi-e lene sa ma opresc sa imi scot ceva de imbracat asa ca merg mai departe. Gelu opreste sa imi arate prima sonda din Romania, pe malul unui rau, transformata acum in monument. Apoi, mergem spre Monumentul Eroilor de la Magura, in onoarea celor cazuti in Primul Razboi Mondial. Drumul este superb, facem dreapta din drumul judetean si incepem sa urcam un deal, pe o banda de asfalt de doar o masina si o roata, prin padure. Panta este foarte abrupta si chiar ma gandesc ca nu ar fi bine sa scap in jos pe aici. La un moment dat, o veverita sare dintr-un copac si trece exact prin fata rotilor lui Gelu. La marginea drumului se intoarce, se mai uita putin la noi si fuge in frunzis. Ajunsi sus, la monument, Gelu ar fi vrut sa urcam in turn, dar nu putem pentru ca nu il gasim pe paznic. Ne resemnam sa facem poze de jos. Ceea ce mi-a placut cel mai mult pana aici a fost, insa, drumul. As fi venit pe drumul ala chiar si daca sus nu ar fi fost nimic. Ne dam jos din corcodus si Gelu ma insoteste pana la Salina Targu Ocna unde ne despartim. El merge la niste prieteni in Focsani, iar eu cobor in salina. Inainte de asta, am fost anuntat ca la ora 11.00 voi fi sunat sa mai dau un interviu, de data asta pentru Radio National FM. Iar am emotii si, fiind ora 9.40, nu stiu daca sa intru sau sa astept afara. Ma linisteste vanzatoarea de bilete care imi confirma ce spunea si Gelu, ca jos as avea receptie. Platesc bietul de 18 lei, mi se pare cam scump si trec prin poarta rotativa. Aici ma asteapta un autobuz care, dupa ce se umple cu turisti, localnici si copii foarte galagiosi, pleaca in jos, prin mina, pe galeria mare. Ajungem la statia finala, ma dau jos si incep sa haladui prin muntele de sare. Nu sunt foarte impresionat. Mi-a placut mai mult la mina Cacica, iar despre Salina Turda nu mai vorbesc. Aici este o retea ortogonala de galerii, ca o tabla de X si 0, iar in diferite colturi sunt aruncate functiunile la moda. Sunt cateva terenuri de sport, o fantana arteziana intr-un lac foarte mic, niste balansoare si locuri de joaca pentru copii, un mic muzeu al sarii, o bisericuta sapata in sare, un chiosc cu pufuleti si cafea si cam atat. Dau o tura si vad ca se apropie momentul sa fiu sunat de la radio asa ca nu ma mai agit sa ies si astept aici. Ma asez pe o banca si adorm cu capul in maini. Ma trezeste telefonul. Este Denis, unul din prezentatori, care m-a sunat sa vada daca sunt disponibil acum. Ce sa fac, ma frec la ochi si ma fac disponibil. Ma suna din nou in cateva minute, vorbesc, iar am emotii, incerc sa le raspund la intrebari, fac ei putin misto de mine ca mi-am lasat-o pe Ioana singura acasa, dar stiu ca mi-o merit si gata. In cateva minute am terminat, dar eu sunt infrigurat si epuizat. Ah, emotiile astea. Ies afara si ma duc la Tweety sa plecam mai departe, spre Slanic Moldova. Aici dau peste o statiune mare, cu hoteluri, pensiuni si restaurante, asemanatoare cu statiunile de pe Valea Prahovei, dar care nu imi spune nimic. Spre finalul localitatii apar si izvoarele, niste robineti in stanca unde este coada ca sa isi ia lumea apa. Il pun pe Tweety sa stea si el la coada, sa imi tina rand cat fac niste poze si apoi imi umplu si eu sticluta cu apa miraculoasa. Nu imi pare ca are alt gust, dar poate nu ma pricep eu la ce e bun. Teoretic, de aici ar fi un drum foarte scurt si direct pana in drumul principal, in E574, dar Gelu imi spunea ca este foarte prost, ca trec doar masinile de teren si alea destul de greu. Nu il cred si ma bag putin pe drum, in sus, ca sa vad cat de rau poate fi, dar ajung destul de repede la niste zone namoloase, unde Tweety incepe sa danseze indaratnic. Da, bine, nu are rost sa ma chinui aiurea, asa ca ma intorc pe unde am venit si abia apoi incep sa urc in pasul Oituz. Incepe sa ploua, de data asta este mai tare, si nu am dubii ca trebuie sa ma opresc sa imi pun costumul. Traficul este foarte enervant, este plin de camioane lente si de viteji din Iasi. Astia conduc la fel ca tampitii din Bucuresti, agresiv, fara noima, accelereaza aiurea si nu ma lasa sa depasesc. La un moment dat, in fundul meu apare un Iveco ce sta acolo, la un metru. Ii fac semn sa stea mai departe, dar nu intelege. Ma grabesc sa depasesc ce am si eu in fata si apoi ii fac semn sa se duca, sa ma depaseasca pentru ca ma streseaza foarte tare, mai ales ca asfaltul este ud. Incepe sa ma doara capul cumva ciudat, doar partea dreapta. Initial cred ca este de la casca, dar, oricat as rearanja-o, capul tot ma doare. Opresc si cumpar un kurtoskalacs de la o femeie ce ii face proaspeti, in mijlocul drumului si stau sa mananc. Nu reusesc sa il termin si iau restul cu mine. Vad ca incet ies din ploaie, cobor serpentinele si ajung jos, la soare, dar nu prea ma bucur de drum. Nu ma simt bine. Capul tot ma doare si sunt cam ametit. In spatele meu apare iar dubita Iveco, alba, cu numar de Iasi si iar sta agresiv la un metru de fundul meu. Probabil au oprit si ei si acum am avut ghinionul sa ne intalnim din nou. Iar ii fac semn sa nu mai stea asa aproape, iar nu intelege. Ciupesc frana, cat sa imi aprind stopul si desteptul se sperie, trage stanga, ma depaseste si apoi imi franeaza in fata, inchizandu-mi unghiul, cu intentia clara sa ma scoata de pe drum. Nu am chef acum de circ, mai ales cu urnagutani din astia. Bineinteles ca franez mai tare decat el, il ocolesc prin spate si plec inainte dupa ce ii fac niste semne explicite. Haios este ca vad cum imediat langa el opreste un Logan rosu, i se deschid portierele si sta o vreme. Apoi, vad cum masina rosie apare in spatele meu si sta acolo mult timp, orice as face, iar dubita pastreaza o distanta mai mult decat suficienta de noi. Ne si depaseste intr-un final, fara alte semne sau faze de prost gust si dispare in zare. Cred ca tipul din Logan a vazut faza, i-a spus si el vreo doua ciumpalacului de la volan si probabil i-a bagat mintile in cap. Interesant este ca are tot numar de Iasi. Ajung in Targu Secuiesc, I-oana ma ghidoneaza cam aiurea prin oras, iar incepe sa ma enerveze si merg pe un drum frumos, pe o vale, cu serpentine, pana la Balvanyos. Se pare ca sunt pe muntele Puturosul. In toata zona asta, in diverse locuri, sunt emanatii puternice de sulf si alte gaze, ca si izvoare cu ape acidulate si imputite care iti fac bine. In statiune, gasesc un semn catre Pestera Sulfuroasa unde mi-a recomandat Sebi sa merg, il urmaresc pe un drum forestier foarte prost si, la un moment dat, ma hotarasc ca ma chinui degeaba asa ca il opresc pe Tweety, il incui si continui pe jos. Oricum, pana la grota nu sunt decat 800 de metri din statiune. Am facut bine, pentru ca drumul se strica puternic, se transforma intr-o poteca si ajung repede la grota. In toata zona pute a oua stricate si initial nu ma prind care este smecheria cu locul asta. Este o grota, mica, ce are peretii placati cu piatra si doua bancute puse pa margine. Intru si eu, iar atunci cand ajung in capat, vad urmele de pe pereti si inteleg. Grota este sapata in jos, si aici sta ca intr-o cada, la un anumit nivel, un gaz sulfuros. Se vede foarte clar urma de pe pereti, unde s-au format niste depuneri galbene. Stau putin inauntru, ma prind ca nu este bine sa respir gazul intepator, dar oricum este foarte putin aer aici. Ce este foarte ciudat este ca incep sa simt o caldura intensa, dar placuta pe zonele corpului scufundate in gaz. Foarte haios. Ies afara dupa cateva minute si plec in jos, cobor si ma intorc la Tweety. Tot in zona asta mai este o mlastina cu muschi si un cimitir al pasarilor, dar noi mergem acum la lacul vulcanic Sfanta Ana. Drumul este superb, de asfalt proaspat, cu serpentine frumoase, prin padure, dar ma simt destul de rau si nu ma bucur prea tare de el. Ajung la o intrare, unde un tanar in uniforma imi spune ca pot sa imi las motorul aici, la ei in parcare si sa platesc 5 lei ca sa intru, sau pot sa cobor un kilometru si jumatate pana in crater, pana langa lac si sa platesc 10 lei. Mi se pare foarte normal. Uite, eu acum nu am chef de mers pe jos asa ca sunt mai mult decat bucuros sa platesc in plus, sa poluez putin rezervatia si sa parchez langa lac. Vad ca aici cineva s-a ocupat bine de tot de zona. Parcarea este mare, pazita, este in spatele unui paravan de copaci ca sa nu strice aspectul lacului, iar aici nu se pun corturi, nu se fac gratare, se vine si doar se sta la plaja pe iarba verde si poti sa faci cate o baie. Stau si eu pe iarba, ma bucur de peisaj, fotografiez niste tineri care sar in apa de pe un ponton de lemn, dar tot nu mi-e bine. Cred ca am racit. Nu o fac prea des, dar cand o fac este bai. Vreau sa ma cazez undeva si sa fac un dus fierbinte. Ma intorc la Tweety si un paznic din parcare, tot un tanar in uniforma de camuflaj, imi spune sa ma duc la punctul de belvedere putin, mai sus, de unde se vede frumos lacul. Opresc si acolo, urc niste trepte de lemn si ajung pe o platforma amenajata undeva sus, de unde vad tot craterul. Lacul, fiind vulcanic, este format intr-un crater mai mult sau mai putin conic si impadurit. Iau niste pastile pentru cap si, de aici, plec spre Baile Tusnad, merg iar pe drumuri frumoase si meandrate, dar cand ajung in statiune am aceeasi senzatie de Valea Prahovei. Orasul seamana foarte mult cu Sinaia sau cu Predeal si, in afara de apele si izvoarele care acum nu ma inspira la bai sau alte tratamente, nu vad nimic special. Ma intorc pe unde am venit si gasesc un loc de stat in Balvanyos. Aici toata lumea vorbeste ungureste, ma inteleg mai greu cu ei in romana, dar reusesc sa obtin o camera cu baie la 40 de lei si o masa calda cu un excelent gulas de fasole in pita. Fac un dus oparit si ma bag in pat sa butonez pana cand imi pica ochii in gura si adorm sperand ca maine o sa ma simt mai bine. Sursa
  15. Ghinion

    Dimineata ma trezesc singur in casuta mea mica, ma uit pe geam si il vad pe Tweety cum imi zambeste de sub prelata. Este soare si parca imi spune sa il scot si pe el la lumina. Astazi nu imi propun sa ajung foarte departe asa ca plec mai tarziu. Ieri am vazut ca mi s-a rupt manusa stanga la degetul aratator si imi iesea cartoful pe afara, asa ca o cos cuminte si mai butonez putin. Cred ca este o imagine foarte haioasa, cum stau eu in casuta mica, de doua paturi si cos in timp ce Tweety motaie alaturi. Totusi, nu prea imi vine sa fac o poza pentru ca apoi rade Mitza de mine, cum fug eu din spatele aparatului sa pozez in actiune. Pe la ora zece vine proprietara la mine sa vada daca sunt in regula, pentru ca nu a vazut nicio miscare. Da, stiu, plec acum!!! Ies din cabanuta, este soare, imi fac bagajele si imi place foarte mult sistemul asta si rutina pe care mi-am creat-o. Imi place si ca Tweety este la doi pasi si imi propun sa mai stau la casute atunci cand o sa mai am ocazia. Este foarte comod si mai haios decat la pensiune. In timp ce imi montez bagajele, nu stiu de ce, lucrurile incep sa mearga prost. Toate in acelasi timp. Scap prelata intr-o balta, nu stiu de ce coburii nu se inchid bine decat dupa lupte indelungi si, cand vreau sa il pornesc pe Tweety, motorul moare de doua ori. Bai Tweety, credeam ca scapasem de problema asta a ta. Duc cheia inapoi, si o intreb pe receptionera daca pot ajunge direct in Patrauti, fara sa mai ocolesc prin Suceava. Imi spune ca da, ca pot, pe un drum forestier de doar 3 kilometri. Ma duc intai la manastirea Dragomirna, foarte aproape de camping si vad ca este intr-o renovare masiva. Intru, vad un semn cum ca intrarea ar fi 3 lei si taxa foto 6, dar nu este nimeni care sa imi ia vreun ban. Nu e nimeni in jur, cu exceptia unor muncitori lenesi care stau si freaca menta. Nu prea am ce poze sa fac pentru ca peste tot sunt schele si pare ca se lucreaza. In viitor, manastirea ar trebui sa arate foarte bine, dar momentan este un mare santier. Se vede destul de clar diferenta fata de celalte biserici din zona, manastirea fiind dezvoltata foarte mult pe verticala. Un element foarte interesant pe care il remarc este braul impletit din jurul bisericii, element pe care l-am tot vazut la bisericile de lemn din Maramures. Totodata, stiu ca turla bisericii ar trebui sa fie decorata foarte detaliat, dar nu reusesc sa vad nimic pe langa schele. Pacat. Ies afara, il iau pe Tweety din soare si plecam spre Patrauti, pe drumul forestier. Nu am probleme pe aici, drumul este lat, destul de drept si mai are zone de pietris, dar am descoperit o smecherie ca sa nu mai am probleme. Cand vad ca intru in pietris, batai ghidonul putin dar rapid in asa fel incat roata isi face loc singura si nu ma mai arunca intr-o parte sau alta. Habar nu am daca asta este solutia cea mai buna, cea recomandata de profesionisti, dar aici merge de minune. Parcurg cei trei kilometri care devin cam cinci pana la sfarsit si ajung in locul in care druml iese din padure, pe langa un canton silvic, dar in fata mea este o bariera incuiata. Ma uit la ea ca prostul si ma intreb ce sa fac. La canton nu e nimeni si rute ocolitoare nu prea vad. In dreapta e sant, in stanga e sant mai mare, Tweety este prea gras si mie nu prea imi vine nicio idee. Pot oricand sa ma intorc si sa ocolesc prin Suceava, dar am de mers cam 20 sau 30 de kilometri si este foarte frustrant pentru ca vad satul Patrauti cum incepe la cateva sute de metri de mine. Parca prin dreapta as avea loc, daca as da jos coburii si as incerca sa ma strecor printre stalpul de beton al barierei si sant, dar imi este cam frica sa nu pic in canalul namolos. Tocmai cand ma gandeam eu mai cu foc si faceam scheme, apare o dacie rosie din care coboara doi localnici care se scarpina si ei in cap. Unul din ei intra in canton sa il caute pe Ionica (padurarul banuiesc), sau cheia si nu gaseste nici una nici alta. Mai da niste telefoane incercand sa isi dea seama unde poate gasi solutia salvatoare si nu are succes. Apare si o caruta cu alt localnic ce incearca acelasi ritual. Intra in canton si declara ca nu il gaseste nici pe Ionica si nici cheia. Da ma, ne-am prins si noi. Eu imi pierd rabdarea si, vazand atatia oameni in jurul meu, ma incumet sa trec prin dreapta barierei. Imi dau jos coburii si incerc sa il strecor pe Tweety pe potecuta de doar 50 de centimetri in timp ce trei baieti ma tin sa nu cad in sant. Transpir ca dracu, de incordare, ma dezechilibrez, ma sprijina baietii si reusesc sa trec. Imi montez coburii la loc si, cand termin si sunt aproape gata, apare o dacie alba dinspre sat, cu un padurar care nonsalant deschide bariera. Aaaah, sa imi trag singur un sut in cur! Cinci minute daca mai aveam rabdare... Bou mai sunt. Astazi nu imi merge bine, e clar. Mai merg si ultimul kilometru si ajung la biserica. Pai da, asa imi place! Biserica este singura, micuta, in mijlocul satului, intr-o gradina verde si e pustiu. Nu e nimeni, nici turisti, nici localnici, nimeni. Intru in gradina, ma plimb nestingherit, ma uit la pictura de pe pereti. Nu s-a pastrat mult din ea, doar o mica portiune pe peretele intrarii. Oricum, ma bucur ca pot vizita locul asta in tihna. Cand ma satur, il iau pe Tweety si plecam spre Probota. Trec iar prin Suceava, prin haos si aglomeratie si nu imi place deloc. Ma gandesc cum va fi cand o sa ma intorc in Bucuresti, la nebunia de acolo si nu imi surade. Desi uneori imi este mai greu, ma simt foarte bine in ritmul asta, in rutina pe care mi-am facut-o si m-am rupt total de viata mea de dinainte de plecare. Cred ca imi va fi foarte ciudat sa ma intorc si sa renunt la realitatile mele de acum in favoarea jocului ala ciudat cu clienti, liniute trase pe un ecran, santiere, mailuri si trafic aberant. Imi propun sa ma bucur de ce vad acum, desi simt ca sfarsitul excursiei este aproape si o parte din mine isi doreste sa stea in continuare pe drum. Ce este ciudat este ca alta parte din mine se bucura si vrea sa se intoarca, sa stea pe canapea cu un suc in mana si sa se uite toata seara la televizor, sa se culce in patul confortabil, alaturi de Ioana sau sa mearga la munca in biroul aranjat si ordonat. Cred ca am devenit putin schizofrenic. Ajung la Probota pe drumuri inguste si frumoase, asfaltate destul de bine, prin sate decrepite, traversand dealuri din ce in ce mai mici si campuri din ce in ce mai plate. Exact inainte sa ajung la manastire, de nicaieri apare un nor negru care ma ploua. Ma ploua doar pe mine. Ma uit in jur si peste tot este senin, doar deasupra mea, nemernicul asta imi toarna apa in cap. Cand ajung in fata intrarii prin fortificatii, iese si soarele si mai da o rapaiala, asa la misto. Nu mi-a venit sa cred ca se va intampla chiar asa ceva si nu mi-am scos costumul de ploaie, asa ca acum sunt ud. Astazi nu imi merge bine deloc. Este prima data in tot turul asa ca sunt atat de ud, iar afara este soare. E clar, nea ala de m-a calauzit pana acum atat de bine, are ceva cu mine. Am gresit ceva, undeva. Poate pentru ca l-am enervat pe paznicul ala amarat de la Voronet. In manastire trec pe langa afisul obisnuit cu lista de preturi (3 lei intrarea si 6 lei taxa blestemata), ma plimb putin prin curte si intru repede in biserica pentru ca sa nu ma ud si mai tare. Acolo dau peste o maicuta, singura, pe care o intreb daca la ea trebuie sa platesc. “Ce sa platiti?” “Intrarea”, “Da... trei lei, dar nu aveti voie sa faciti pozi in biserica, doar afara” “Da, stiu.” Ii platesc, o vad asa serviabila, imi inspira ceva asa ca intru cu ea in vorba si o intreb de ce nimeni nu ma lasa sa fac poze inauntru. “Pai sigur, picturili si digradiaza di la lumina”, “Si daca fac fara blit?”, “Sigur, lumina tot lumina ii. Nu, nu-i voie.” Da, bine, banuiesc ca nu s-a omorat cu fizica, dar nu oi sta eu acum sa ii explic cum functioneaza aparatul meu si ca nu emite lumina cand fac poze. Intru in biserica si ea vine dupa mine ca sa imi explice. In sfarsit imi explica si mie cineva ce este cu picturile de pe pereti. Pictura este proaspat restaurata si imi arata in pronaos ca este zugravit un fel de calendar al sfintilor ce stau pe diferite niveluri, in functie de cat de importanti sunt. Imi mai arata diferite scene din biblie pictate in stilul tipic ortodox si imi vorbeste despre Sfantul Nicolae ilustrat pe peretele de langa catapeteasma, care “uitati cat de magnific este pictat, cu evanghelia deschisa. In mod normal este reprezentata inchisa, dar aici au facut-o deschisa ca sa ii dea o grandoare aparte.” Este clar, aici este o alta lume, una de simboluri, tagme si canoane, pe care eu nu le cunosc. Ma intreaba ce religie am si ii spun ca sunt botezat ortodox, dar inca nu m-am hotarat. Se stramba putin, apoi zambeste si spune ca mai am timp si ca “Dumnezeu ne iubeste pe toti la fel, crestini sa fim.” Imi mai explica diverse chestii, imi povesteste si despre Voronet, unde albastrul a capatat o alta intensitate pentru ca a fost dat direct pe tencuiala si nu s-a folosit var care “ia din lumina vopselei”. Ies afara si, inainte sa plec, o intreb despre taxa foto si de ce nu mi-a luat bani si pentru pozele pe care le-am facut afara. Imi spune ca au pus ai de sus taxa dar ei nu i se pare corect sa ia alti bani doar pentru poze. “Ca omul vini sa vada manastirea si sa aiba si el o amintiri. Nu faci niciun rau si nu ii dam nimic de banii aia. Pentru intretinere sunt banii de intrare.” Aha, deci aveam dreptate! Toata lumea stie ca povestea asta este o porcarie, oamenii se feresc sa o aplice din acest motiv si raman doar cimpanzeii frustrati ca sunt mici si nu ii baga nimeni in seama sa se erijeze in aparatori ai biletelor. Ies afara din biserica si ma intreb de ce nu este cate un ghid la fiecare manastire. Pentru asta as plati bucuros. In loc, ei au pus paznici cu exces de zel. Vad ca ploaia s-a oprit, asa ca ma plimb prin gradina, iar maicuta iese dupa mine si imi spune sa iau un mar din pom, ca sunt bune si nu sunt stropite. Trag de o creanga, ma ploua bine de pe frunze, iau un mar si musc cu sete. Cred ca este cel mai dulce si mai gustos pe care l-am mancat de mult timp. As mai vrea unul, dar nu mai ajung si in pom nu vreau sa ma catar acum. Cred ca asta a fost alt semn si incerc cu greu sa il inteleg. Pe Tweety il gasesc afara, ud si dornic de drum. Vad ca aripa din spate iar s-a desprins si imi propun ca la prima oprire sa ma ocup de ea si de mai multe chestii pe care vreau sa le verific. Nu vreau sa ocolesc prin Pascani ca sa ajung in Harlau, I-oana nu stie alta varianta, dar vad pe harta un drum de tara care trece prin Siretel si ajunge direct in Harlau. O iau pe acolo, mai intreb cativa oameni care ma directioneaza foarte bine si clar, ies de pe asfalt si intru pe un drum foarte bun, destul de plat, dar de pamant, iar I-oana este disperata. Are doua faze: ori crede ca sunt in camp si tace, ori recalculeaza traseul in draci. Insist sa merg inainte si peisajul se schimba dramatic, drumul ocolind niste dealuri foarte plate, fara vegetatie si cu pasuni intinse. Trec pe langa cateva stane, ajung pe coama dealului si opresc sa ma uit la intinderea mare. Incerc sa imi inchipui relieful asta marit de patru sau cinci ori ca sa imi fac o idee despre cum este in Mongolia, asa cum am vazut-o in poze. Nu prea reusesc. La un moment dat, dupa cativa kilometri buni parcursi pe acest unic drum printre dealuri, se trezeste si I-oana: “In doua sute de metri, incadrati-va pe banda dreapta”. Ce banda femeie? Ai bolunzit? Poate vrei sa spui “intrati in santul drept” pentru ca aici benzi nu avem. Ai inceput sa ma enervezi. Ia vezi ca poate ne despartim si mi-o iau amanta pe Garmina. Ii caut butonul de oprire si pana la Harlau navighez cu harta, in liniste. Aici ajung la biserica “Sfantul Gheorghe” si nu inteleg mare lucru. Biserica a fost construita, reconstruita, demolata si refacuta. Aceasta ultima varianta are planul triconc si elemente gotice, la fel ca multe din bisericile din zona, pe care le-am vizitat deja. Ciudatel la biserica asta este ca la un moment dat a fost pictata pe exterior si elementele gotice ale golurilor, arcadelor si absidelor au fost initial astupate, iar ulterior, pictura a fost data jos cu tot cu tencuiala pentru o restaurare. Acum, exteriorul bisericii este finisat cu piatra si caramida aparenta, este foarte pregnant stilul gotic si arata destul de interesant, dar cam ciudat. Fac cateva poze, iau un mar din livada, dar vad scris pe un copac “otrava” asa ca imi propun sa il spal inainte sa il mananc si plec mai departe, spre sud. Ma opresc la o benzinarie, mananc ceva si il iau pe Tweety la puricat, ung lantul, verific uleiul, verific nivelul lichidului de frana si presiunea in roti. Apoi desfac iar aripa plina de ulei de lant, ma enervez ca nu au tinut colierele, scot letconul pe gaz si topesc plasticul pana il sudez asa. Na, gata? Acum putem merge? Plec spre Miclauseni, spre Castelul Sturdza. Il gasesc la 20 de kilometri nord de Roman, direct din drumul principal si cand ajung, am o senzatie asemanatoare cu cea de la Micul Trianon. Intr-un domeniu mare, la capatul unei sosele inguste, este acest palat in stil neogotic, refacut si restaurat de cateva ori, dar lasat acum in paragina. Exteriorul arata bine, dar la interior picturile de pe pereti sunt scorojite si brazdate de slituri pentru cablurile de curent, taiate si chituite prost, peretii au mucegai, stucaturile sunt lovite si ciobite, iar inauntru are loc o tabara de creatie pentru copii. Nu pot sa vizitez interiorul mai departe de cateva holuri, dar dau o tura pe afara si mi se pare mare pacat ca nimeni nu se ocupa ca lumea de acest loc. Imi place stilul unitar si consecvent al decoratiilor, fac cateva poze si plec mai departe, spre Targu Ocna. Inainte de asta, vorbesc cu Gelu, care s-a oferit sa ma gazduiasca in Comanesti si sa imi fie ghid in zona lui. Aflu ca nu am nicio sansa sa intru astazi la salina pentru ca ultima intrare este la 16.00, asa ca ma indrept spre casa lui. Pe drum, la Bacau, ma ploua de ma inebuneste, dar, dupa ce ma imbrac bine, nu imi ramane decat sa ascult rapaiala picaturilor pe casca. Din Bacau cotesc spre Moinesti, nu inteleg nimic din indicatoarele lor puse aiurea, ma bazez pe I-oana sa ma duca pe unde trebuie si, intr-un tarziu, ies din trafic si ajung pe drumurile de doua benzi cu care m-am obisnuit. Gelu ma preia de la intrarea in Comanesti, apare calare pe Portocala – o Yamaha Drag Star – si il urmaresc pana la casa batraneasca a bunicilor lui unde intram exact inainte sa inceapa din nou sa ploua. Imi spune ca el sta aici ca sa nu stea cu parintii ce au casa foarte aproape si imi arata un pat unde pot sa dorm. Ca stil, imi amineteste de Mircea din Hunedoara. Este inginer, lucreaza aici, la Petrom, are 27 de ani si este proaspat motociclist, dupa o lunga asteptare. Apare o sticla de vin, apare si mancare, stam mult de vorba si mie mi se pare foarte ciudat cum deja stie tot felul de lucruri despre mine. Nu ma pot obisnui sa intalnesc oameni care ma urmaresc si care par ca ma cunosc desi eu nu ii stiu pe ei. Este ciudat. Gelu ma ajuta sa imi fac traseul pentru a doua zi, ma convinge sa nu merg pe un drum care ar fi fost foarte prost ci sa abordez alta ruta si imi spune ca ma va insoti la cateva puncte. La un moment dat ma retrag sa mai butonez, sa postez ultimul articol si adorm pe la ora 12.00, sub plapuma calduroasa si pe pernele extrem de grele si tari, pe gustul meu. Dimineata nu imi vine sa ma dau jos din pat. Este atat de bine ca opresc ceasul de mai multe ori. Ma trezesc la 7.00, ma spal la cismeaua din curte, Gelu imparte cu mine niste branza excelenta si, dupa ritualul impachetarii de dimineata, plecam la drum. Afara este frumos, senin, dar cam racoare. Imi este putin rece, dar mi-e lene sa ma opresc sa imi scot ceva de imbracat asa ca merg mai departe. Gelu opreste sa imi arate prima sonda din Romania, pe malul unui rau, transformata acum in monument. Apoi, mergem spre Monumentul Eroilor de la Magura, in onoarea celor cazuti in Primul Razboi Mondial. Drumul este superb, facem dreapta din drumul judetean si incepem sa urcam un deal, pe o banda de asfalt de doar o masina si o roata, prin padure. Panta este foarte abrupta si chiar ma gandesc ca nu ar fi bine sa scap in jos pe aici. La un moment dat, o veverita sare dintr-un copac si trece exact prin fata rotilor lui Gelu. La marginea drumului se intoarce, se mai uita putin la noi si fuge in frunzis. Ajunsi sus, la monument, Gelu ar fi vrut sa urcam in turn, dar nu putem pentru ca nu il gasim pe paznic. Ne resemnam sa facem poze de jos. Ceea ce mi-a placut cel mai mult pana aici a fost, insa, drumul. As fi venit pe drumul ala chiar si daca sus nu ar fi fost nimic. Ne dam jos din corcodus si Gelu ma insoteste pana la Salina Targu Ocna unde ne despartim. El merge la niste prieteni in Focsani, iar eu cobor in salina. Inainte de asta, am fost anuntat ca la ora 11.00 voi fi sunat sa mai dau un interviu, de data asta pentru Radio National FM. Iar am emotii si, fiind ora 9.40, nu stiu daca sa intru sau sa astept afara. Ma linisteste vanzatoarea de bilete care imi confirma ce spunea si Gelu, ca jos as avea receptie. Platesc bietul de 18 lei, mi se pare cam scump si trec prin poarta rotativa. Aici ma asteapta un autobuz care, dupa ce se umple cu turisti, localnici si copii foarte galagiosi, pleaca in jos, prin mina, pe galeria mare. Ajungem la statia finala, ma dau jos si incep sa haladui prin muntele de sare. Nu sunt foarte impresionat. Mi-a placut mai mult la mina Cacica, iar despre Salina Turda nu mai vorbesc. Aici este o retea ortogonala de galerii, ca o tabla de X si 0, iar in diferite colturi sunt aruncate functiunile la moda. Sunt cateva terenuri de sport, o fantana arteziana intr-un lac foarte mic, niste balansoare si locuri de joaca pentru copii, un mic muzeu al sarii, o bisericuta sapata in sare, un chiosc cu pufuleti si cafea si cam atat. Dau o tura si vad ca se apropie momentul sa fiu sunat de la radio asa ca nu ma mai agit sa ies si astept aici. Ma asez pe o banca si adorm cu capul in maini. Ma trezeste telefonul. Este Denis, unul din prezentatori, care m-a sunat sa vada daca sunt disponibil acum. Ce sa fac, ma frec la ochi si ma fac disponibil. Ma suna din nou in cateva minute, vorbesc, iar am emotii, incerc sa le raspund la intrebari, fac ei putin misto de mine ca mi-am lasat-o pe Ioana singura acasa, dar stiu ca mi-o merit si gata. In cateva minute am terminat, dar eu sunt infrigurat si epuizat. Ah, emotiile astea. Ies afara si ma duc la Tweety sa plecam mai departe, spre Slanic Moldova. Aici dau peste o statiune mare, cu hoteluri, pensiuni si restaurante, asemanatoare cu statiunile de pe Valea Prahovei, dar care nu imi spune nimic. Spre finalul localitatii apar si izvoarele, niste robineti in stanca unde este coada ca sa isi ia lumea apa. Il pun pe Tweety sa stea si el la coada, sa imi tina rand cat fac niste poze si apoi imi umplu si eu sticluta cu apa miraculoasa. Nu imi pare ca are alt gust, dar poate nu ma pricep eu la ce e bun. Teoretic, de aici ar fi un drum foarte scurt si direct pana in drumul principal, in E574, dar Gelu imi spunea ca este foarte prost, ca trec doar masinile de teren si alea destul de greu. Nu il cred si ma bag putin pe drum, in sus, ca sa vad cat de rau poate fi, dar ajung destul de repede la niste zone namoloase, unde Tweety incepe sa danseze indaratnic. Da, bine, nu are rost sa ma chinui aiurea, asa ca ma intorc pe unde am venit si abia apoi incep sa urc in pasul Oituz. Incepe sa ploua, de data asta este mai tare, si nu am dubii ca trebuie sa ma opresc sa imi pun costumul. Traficul este foarte enervant, este plin de camioane lente si de viteji din Iasi. Astia conduc la fel ca tampitii din Bucuresti, agresiv, fara noima, accelereaza aiurea si nu ma lasa sa depasesc. La un moment dat, in fundul meu apare un Iveco ce sta acolo, la un metru. Ii fac semn sa stea mai departe, dar nu intelege. Ma grabesc sa depasesc ce am si eu in fata si apoi ii fac semn sa se duca, sa ma depaseasca pentru ca ma streseaza foarte tare, mai ales ca asfaltul este ud. Incepe sa ma doara capul cumva ciudat, doar partea dreapta. Initial cred ca este de la casca, dar, oricat as rearanja-o, capul tot ma doare. Opresc si cumpar un kurtoskalacs de la o femeie ce ii face proaspeti, in mijlocul drumului si stau sa mananc. Nu reusesc sa il termin si iau restul cu mine. Vad ca incet ies din ploaie, cobor serpentinele si ajung jos, la soare, dar nu prea ma bucur de drum. Nu ma simt bine. Capul tot ma doare si sunt cam ametit. In spatele meu apare iar dubita Iveco, alba, cu numar de Iasi si iar sta agresiv la un metru de fundul meu. Probabil au oprit si ei si acum am avut ghinionul sa ne intalnim din nou. Iar ii fac semn sa nu mai stea asa aproape, iar nu intelege. Ciupesc frana, cat sa imi aprind stopul si desteptul se sperie, trage stanga, ma depaseste si apoi imi franeaza in fata, inchizandu-mi unghiul, cu intentia clara sa ma scoata de pe drum. Nu am chef acum de circ, mai ales cu urnagutani din astia. Bineinteles ca franez mai tare decat el, il ocolesc prin spate si plec inainte dupa ce ii fac niste semne explicite. Haios este ca vad cum imediat langa el opreste un Logan rosu, i se deschid portierele si sta o vreme. Apoi, vad cum masina rosie apare in spatele meu si sta acolo mult timp, orice as face, iar dubita pastreaza o distanta mai mult decat suficienta de noi. Ne si depaseste intr-un final, fara alte semne sau faze de prost gust si dispare in zare. Cred ca tipul din Logan a vazut faza, i-a spus si el vreo doua ciumpalacului de la volan si probabil i-a bagat mintile in cap. Interesant este ca are tot numar de Iasi. Ajung in Targu Secuiesc, I-oana ma ghidoneaza cam aiurea prin oras, iar incepe sa ma enerveze si merg pe un drum frumos, pe o vale, cu serpentine, pana la Balvanyos. Se pare ca sunt pe muntele Puturosul. In toata zona asta, in diverse locuri, sunt emanatii puternice de sulf si alte gaze, ca si izvoare cu ape acidulate si imputite care iti fac bine. In statiune, gasesc un semn catre Pestera Sulfuroasa unde mi-a recomandat Sebi sa merg, il urmaresc pe un drum forestier foarte prost si, la un moment dat, ma hotarasc ca ma chinui degeaba asa ca il opresc pe Tweety, il incui si continui pe jos. Oricum, pana la grota nu sunt decat 800 de metri din statiune. Am facut bine, pentru ca drumul se strica puternic, se transforma intr-o poteca si ajung repede la grota. In toata zona pute a oua stricate si initial nu ma prind care este smecheria cu locul asta. Este o grota, mica, ce are peretii placati cu piatra si doua bancute puse pa margine. Intru si eu, iar atunci cand ajung in capat, vad urmele de pe pereti si inteleg. Grota este sapata in jos, si aici sta ca intr-o cada, la un anumit nivel, un gaz sulfuros. Se vede foarte clar urma de pe pereti, unde s-au format niste depuneri galbene. Stau putin inauntru, ma prind ca nu este bine sa respir gazul intepator, dar oricum este foarte putin aer aici. Ce este foarte ciudat este ca incep sa simt o caldura intensa, dar placuta pe zonele corpului scufundate in gaz. Foarte haios. Ies afara dupa cateva minute si plec in jos, cobor si ma intorc la Tweety. Tot in zona asta mai este o mlastina cu muschi si un cimitir al pasarilor, dar noi mergem acum la lacul vulcanic Sfanta Ana. Drumul este superb, de asfalt proaspat, cu serpentine frumoase, prin padure, dar ma simt destul de rau si nu ma bucur prea tare de el. Ajung la o intrare, unde un tanar in uniforma imi spune ca pot sa imi las motorul aici, la ei in parcare si sa platesc 5 lei ca sa intru, sau pot sa cobor un kilometru si jumatate pana in crater, pana langa lac si sa platesc 10 lei. Mi se pare foarte normal. Uite, eu acum nu am chef de mers pe jos asa ca sunt mai mult decat bucuros sa platesc in plus, sa poluez putin rezervatia si sa parchez langa lac. Vad ca aici cineva s-a ocupat bine de tot de zona. Parcarea este mare, pazita, este in spatele unui paravan de copaci ca sa nu strice aspectul lacului, iar aici nu se pun corturi, nu se fac gratare, se vine si doar se sta la plaja pe iarba verde si poti sa faci cate o baie. Stau si eu pe iarba, ma bucur de peisaj, fotografiez niste tineri care sar in apa de pe un ponton de lemn, dar tot nu mi-e bine. Cred ca am racit. Nu o fac prea des, dar cand o fac este bai. Vreau sa ma cazez undeva si sa fac un dus fierbinte. Ma intorc la Tweety si un paznic din parcare, tot un tanar in uniforma de camuflaj, imi spune sa ma duc la punctul de belvedere putin, mai sus, de unde se vede frumos lacul. Opresc si acolo, urc niste trepte de lemn si ajung pe o platforma amenajata undeva sus, de unde vad tot craterul. Lacul, fiind vulcanic, este format intr-un crater mai mult sau mai putin conic si impadurit. Iau niste pastile pentru cap si, de aici, plec spre Baile Tusnad, merg iar pe drumuri frumoase si meandrate, dar cand ajung in statiune am aceeasi senzatie de Valea Prahovei. Orasul seamana foarte mult cu Sinaia sau cu Predeal si, in afara de apele si izvoarele care acum nu ma inspira la bai sau alte tratamente, nu vad nimic special. Ma intorc pe unde am venit si gasesc un loc de stat in Balvanyos. Aici toata lumea vorbeste ungureste, ma inteleg mai greu cu ei in romana, dar reusesc sa obtin o camera cu baie la 40 de lei si o masa calda cu un excelent gulas de fasole in pita. Fac un dus oparit si ma bag in pat sa butonez pana cand imi pica ochii in gura si adorm sperand ca maine o sa ma simt mai bine.
×