Mergi la conţinut

pemotoare.ro

Membri
  • Conţinut

    785
  • Membru din

  • Ultima vizită

  • Days Won

    7
  • Online

    1d 1h 8m 33s

pemotoare.ro last won the day on 25 Februarie

pemotoare.ro had the most liked content!

1 Urmăritor

Despre mine

  • Sunt
    Motociclist
  • Locatie
    Bucuresti

Metode de Contact

  • Pagina Web
    www.pemotoare.ro

Vizitatori recenţi

2.175 vizualizări profil
  1. articole Despre a călători singur

    “Du-te oriunde, dar nu mai pleca singur”, “Felicitări, dar ia și un partener de drum data viitoare”, “de apreciat curajul tău de-a merge singur”. Sunt câteva mesajele pe care le-am primit la ultima postare GoEast, unde anunțam c-am terminat călătoria. Și, vedeți voi, problema e că-ncepe să-mi placă așa. Scriu acest text dintr-o cafenea de pe bulevardul Pokrovskiy din Moscova. Undeva în centru, pe inelul bulevardelor, într-o zonă frecventată mai degrabă de localnici. Am terminat ceaiul, micul dejun și-o să-mi iau o cafea. A devenit un obicei să fac asta în fiecare dimineață, în așteptarea coletului. De câteva zile sunt în Moscova și-aștept să-mi vină motocicleta de la Magadan ca să pot pleca acasă. Este soare, rusoaicele-s frumoase, străzile-s curate și fațadele clădirilor arată bine. Iar asta-mi dă și mie o stare pozitivă. În rucsac am două cărți – una în format electronic din care-am citit 10 pagini și una in format fizic din care-am citit mai mult în zilele pe care le-am petrecut în tren. Îmi dau seama că n-am avut timp. Că eu, în singurătatea mea din ultima lună – chiar, a trecut mai bine de-o lună, am avut mai puțin timp de lectură decât acasă. Și-mi mai dau seama că n-a existat un moment în care să mă fi plictisit sau să mă fi simțit singur în călătoria asta. Și nu doar aici, în mijlocul civilizației, ci și în pustiul dezolant prin care-am umblat. Desigur, când vine vorba de siguranță lucrurile stau altfel. Întotdeauna va fi mai ușor, mai sigur, mai simplu în doi sau în trei – trei este grupul ideal pentru călătorie – iar dac-ar fi să fac drumuri foarte grele (să zicem BAM, deși sunt sigur că n-o să mă duc vreodată pe-acolo) – compania ar fi obligatorie. Trebuie să ai pe cineva să te-ajute. Să fie acolo în caz de… orice. Dar în afară de asta, atâta timp cât drumul există pe hartă și e practicabil, plecatul de unul singur nu-i chiar așa de rău. Chiar și pentru un introvertit ca mine căruia nu-i vine la-ndemână să se ia-n brațe cu toată lumea la cinci minute după ce-a intrat într-un bar. Când pleci singur ești nevoit să socializezi. Dacă ajungi într-o cârciumă, te așezi la bar și vorbești cu barmanul. Sau cu cel de lângă tine. Asta-n măsura în care vorbești limba. Afli lucruri, povești, ajungi chiar să schimbi contacte și să corespondezi pentru câteva zile sau săptămâni. Când ești cu unul sau doi prieteni, tot dialogul se va limita la voi. Asta când nu stați cu ochii în telefoane ca să vă uitați pe facebook. Când pleci singur ai timp să observi. Te uiți, analizezi, îți spui întrebări, îți spui lucruri, în sinea ta. Pe care, dacă ai darul peniței, le vei transforma în povești. Este esențial, dacă vrei să scrii o poveste, să pleci singur. Altfel îți vor scăpa multe lucruri. În cazul meu, plecatul de unul singur mi-a dat timp să lucrez. Iar la mine călătoria asta tebuia să devină o poveste, în două forme. Una scrisă și una văzută. De scris e mai simplu, dar filmatul ia mult timp. Oprește-te, pune trepiedul, fă cadrul, dă rec, întoarce-te ca să ieși din cadru, treci de aparat, întoarce-te să-l oprești. Ridică drona, filmează. Pune-o să te urmărească. O pierzi. Pune-te pe căutat. Vorbește la cameră. Trebuie să-ți arăți trăirile fix în momentul acela, altfel nu mai e autentic. Pierzi câteva ore pe zi făcând asta și-ar fi insuportabil pentru un partener de călătorie care are alt interes. Nicicând n-am reușit să fiu așa de productiv ca-n călătoria asta. Pentru că timpul pe care l-aș fi folosit ca să schimb impresii, la o bere, cu prietenii, l-am folosit ca să lucrez. E paradoxal ce spun acum, pentru că-n mod normal sunt dependent de prieteni, de întâlnirile la bere unde stăm la povești, de discuții. Acasă, dacă trec două zile fără să mă văd cu un prieten ca să povestim, intru într-un sevraj. Dar aici lucrurile stau altfel. Plecatul de unul singur are un rezultat ce ține de egoism și exclusivitate. Acaparezi totul de unul singur, 100%, fără să împarți experiența cu altcineva. Nimic nu se diluează, totul rămâne concentrat, doar pentru tine. Ție îți rămâne receptarea, interpretarea și apoi, povestirea evenimentelor. Și mai e ceva ce nu pot să explic. Probabil ține doar de mine. Dar atunci când mă văd singur, cu motorul mergând, pe un drum ce duce departe, către o destinație aflată la capătul lumii, am un sentiment de fericire autentică. O fericire formată dintr-o ușoară teamă de necunoscut, amestecată cu libertatea de-a face absolut orice mă taie capul, cu locuri noi și cu un drum ce are un singur sens. Am simțit asta când am plecat la Nordkapp, am avut același sentiment când am rămas singur pe malul Baikalului. N-aș putea să explic, dar e o trăire unică, complet diferită de cele pe care le am când plec la drum cu prietenii. Va mai trece un timp până la următoarea tură – deși așa-mi spuneam și după America – n-am luat vreo decizie, n-am niciun plan. Dar ceva-mi spune că tot lup singuratic voi rămâne. Sursa
  2. Despre a călători singur

    “Du-te oriunde, dar nu mai pleca singur”, “Felicitări, dar ia și un partener de drum data viitoare”, “de apreciat curajul tău de-a merge singur”. Sunt câteva mesajele pe care le-am primit la ultima postare GoEast, unde anunțam c-am terminat călătoria. Și, vedeți voi, problema e că-ncepe să-mi placă așa. Scriu acest text dintr-o cafenea de pe bulevardul Pokrovskiy din Moscova. Undeva în centru, pe inelul bulevardelor, într-o zonă frecventată mai degrabă de localnici. Am terminat ceaiul, micul dejun și-o să-mi iau o cafea. A devenit un obicei să fac asta în fiecare dimineață, în așteptarea coletului. De câteva zile sunt în Moscova și-aștept să-mi vină motocicleta de la Magadan ca să pot pleca acasă. Este soare, rusoaicele-s frumoase, străzile-s curate și fațadele clădirilor arată bine. Iar asta-mi dă și mie o stare pozitivă. În rucsac am două cărți – una în format electronic din care-am citit 10 pagini și una in format fizic din care-am citit mai mult în zilele pe care le-am petrecut în tren. Îmi dau seama că n-am avut timp. Că eu, în singurătatea mea din ultima lună – chiar, a trecut mai bine de-o lună, am avut mai puțin timp de lectură decât acasă. Și-mi mai dau seama că n-a existat un moment în care să mă fi plictisit sau să mă fi simțit singur în călătoria asta. Și nu doar aici, în mijlocul civilizației, ci și în pustiul dezolant prin care-am umblat. Desigur, când vine vorba de siguranță lucrurile stau altfel. Întotdeauna va fi mai ușor, mai sigur, mai simplu în doi sau în trei – trei este grupul ideal pentru călătorie – iar dac-ar fi să fac drumuri foarte grele (să zicem BAM, deși sunt sigur că n-o să mă duc vreodată pe-acolo) – compania ar fi obligatorie. Trebuie să ai pe cineva să te-ajute. Să fie acolo în caz de… orice. Dar în afară de asta, atâta timp cât drumul există pe hartă și e practicabil, plecatul de unul singur nu-i chiar așa de rău. Chiar și pentru un introvertit ca mine căruia nu-i vine la-ndemână să se ia-n brațe cu toată lumea la cinci minute după ce-a intrat într-un bar. Când pleci singur ești nevoit să socializezi. Dacă ajungi într-o cârciumă, te așezi la bar și vorbești cu barmanul. Sau cu cel de lângă tine. Asta-n măsura în care vorbești limba. Afli lucruri, povești, ajungi chiar să schimbi contacte și să corespondezi pentru câteva zile sau săptămâni. Când ești cu unul sau doi prieteni, tot dialogul se va limita la voi. Asta când nu stați cu ochii în telefoane ca să vă uitați pe facebook. Când pleci singur ai timp să observi. Te uiți, analizezi, îți spui întrebări, îți spui lucruri, în sinea ta. Pe care, dacă ai darul peniței, le vei transforma în povești. Este esențial, dacă vrei să scrii o poveste, să pleci singur. Altfel îți vor scăpa multe lucruri. În cazul meu, plecatul de unul singur mi-a dat timp să lucrez. Iar la mine călătoria asta tebuia să devină o poveste, în două forme. Una scrisă și una văzută. De scris e mai simplu, dar filmatul ia mult timp. Oprește-te, pune trepiedul, fă cadrul, dă rec, întoarce-te ca să ieși din cadru, treci de aparat, întoarce-te să-l oprești. Ridică drona, filmează. Pune-o să te urmărească. O pierzi. Pune-te pe căutat. Vorbește la cameră. Trebuie să-ți arăți trăirile fix în momentul acela, altfel nu mai e autentic. Pierzi câteva ore pe zi făcând asta și-ar fi insuportabil pentru un partener de călătorie care are alt interes. Nicicând n-am reușit să fiu așa de productiv ca-n călătoria asta. Pentru că timpul pe care l-aș fi folosit ca să schimb impresii, la o bere, cu prietenii, l-am folosit ca să lucrez. E paradoxal ce spun acum, pentru că-n mod normal sunt dependent de prieteni, de întâlnirile la bere unde stăm la povești, de discuții. Acasă, dacă trec două zile fără să mă văd cu un prieten ca să povestim, intru într-un sevraj. Dar aici lucrurile stau altfel. Plecatul de unul singur are un rezultat ce ține de egoism și exclusivitate. Acaparezi totul de unul singur, 100%, fără să împarți experiența cu altcineva. Nimic nu se diluează, totul rămâne concentrat, doar pentru tine. Ție îți rămâne receptarea, interpretarea și apoi, povestirea evenimentelor. Și mai e ceva ce nu pot să explic. Probabil ține doar de mine. Dar atunci când mă văd singur, cu motorul mergând, pe un drum ce duce departe, către o destinație aflată la capătul lumii, am un sentiment de fericire autentică. O fericire formată dintr-o ușoară teamă de necunoscut, amestecată cu libertatea de-a face absolut orice mă taie capul, cu locuri noi și cu un drum ce are un singur sens. Am simțit asta când am plecat la Nordkapp, am avut același sentiment când am rămas singur pe malul Baikalului. N-aș putea să explic, dar e o trăire unică, complet diferită de cele pe care le am când plec la drum cu prietenii. Va mai trece un timp până la următoarea tură – deși așa-mi spuneam și după America – n-am luat vreo decizie, n-am niciun plan. Dar ceva-mi spune că tot lup singuratic voi rămâne. Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro
  3. FILM | Față-n față, trei dintre cele mai dorite motociclete de călătorie. BMW R1200GS – bestellerul clasei adventure, KTM 1290 Super Adventure S – ready-to-race, și Triumph Tiger 1200, o motocicletă ce a primit îmbunătățiri pentru 2018 ca să țină pasul cu rivalii. De fapt, noutatile vin doar de la Triumph – Tigerul și-a schimbat numele din Explorer în 1200 și vine cu update-uri serioase pentru 2018. Cel mai important – reducerea greutății. Apoi, mai sunt niște sisteme electronice, e ceva mai user-friendly și a primit cam tot ce se poate pune pe o motocicletă. Diferențele se simt – încă de la prima tură mi-am dat seama că nu mai e la fel de greoi ca înainte, că accelerația răspunde mai prompt, că e mai manevrabil. Dar e de ajuns ca să se impună în fața celoi doi rivali de la BMW și KTM? Am făcut această tură ca să aflăm răspunsul la întrebarea de mai sus, dar nu-i doar asta. E prima oară când avem ocazia să punem KTM față-n față cu BMW. E un duel clasic, pe care noi nu l-am putut organiza din cauza lipsei motocicletelor de test KTM. Nu s-a schimbat nimic în sensul ăsta, dar am reușit să facem test datorită unui prieten care și-a cumpărat un KTM 1290 Super Adventure S și-a fost dispus să vină cu ea la test. Filmul, în fereastra de mai jos sau direct pe canalul nostru de YouTube. [embedded content] Sursa
  4. FILM | Față-n față, trei dintre cele mai dorite motociclete de călătorie. BMW R1200GS – bestellerul clasei adventure, KTM 1290 Super Adventure S – ready-to-race, și Triumph Tiger 1200, o motocicletă ce a primit îmbunătățiri pentru 2018 ca să țină pasul cu rivalii. De fapt, noutatile vin doar de la Triumph – Tigerul și-a schimbat numele din Explorer în 1200 și vine cu update-uri serioase pentru 2018. Cel mai important – reducerea greutății. Apoi, mai sunt niște sisteme electronice, e ceva mai user-friendly și a primit cam tot ce se poate pune pe o motocicletă. Diferențele se simt – încă de la prima tură mi-am dat seama că nu mai e la fel de greoi ca înainte, că accelerația răspunde mai prompt, că e mai manevrabil. Dar e de ajuns ca să se impună în fața celoi doi rivali de la BMW și KTM? Am făcut această tură ca să aflăm răspunsul la întrebarea de mai sus, dar nu-i doar asta. E prima oară când avem ocazia să punem KTM față-n față cu BMW. E un duel clasic, pe care noi nu l-am putut organiza din cauza lipsei motocicletelor de test KTM. Nu s-a schimbat nimic în sensul ăsta, dar am reușit să facem test datorită unui prieten care și-a cumpărat un KTM 1290 Super Adventure S și-a fost dispus să vină cu ea la test. Filmul, în fereastra de mai jos sau direct pe canalul nostru de YouTube. [embedded content] Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro
  5. E ora 7.00, iar diminețile în Susuman sunt liniștite. Puținii oameni care-au mai rămas își văd de treburile obișnuite, un autobuz vechi și zgomotos culege pasagerii de la colțul străzii și câteva mașini noroite se îndreaptă către ieșirea din oraș. În acest timp eu îmi aranjez lucrurile în cutii pentru ultima oară-n această parte de lume. Azi ies din Arhipelagul Gulag. Gata cu cer gri, ploaie și frig. Cu hoteluri în paragină și orașe fantomă. Astăzi iesi la lumină. Mai am 626 de km din acest drum al Golgotei. Kolyma highway – pentru cei nefamiliarizați cu rusa, se citește Kolâma, iar numele îi vine de la râul care desparte regiunea în două. Trebuie să-i fac dintr-o bucată, iar orizontul este din nou gri. Sunt 8 grade afară și-o să m-aștepte o nouă zi de ploi și noroaie. Dar e ultima. Orice s-ar întâmpla, azi o scot la capăt. După-amiază o să fiu la semnul de intrare în Magadan, fac și eu o fotografie unde face toată lumea, dau o încheiere frumoasă pentru film, după care mă duc la hotel. Și iau o cină bună. Da, în seara asta o să mănânc bine și-o să beau o bere. Gata, hai că-s optimist. Hai la drum. Motorul pornește frumos, iar cei doi cilindri în linie sună în ritm de V, datorită intervalului de aprindere modificat. Și ce bine sună. Pornesc încălzirea în manșoane, mă mai uit odată către hotelul dezolant, le fac cu mâna câtorva trecători și plec. Îmi propun să opresc mai rar azi. Am filmat destul, am material-gârlă și-o să fie o zi lungă. Vlad mi-a amintit să fac dreapta la Bolshevik, înainte de Susuman, pentru Tenkinsky Trakt. E o variantă mai intersantă a drumului. Dar cu ploile astea și cu ultimele întâmplări, nu mă mai trage inima. Gata cu bolshevicii. Mergem la civilizație. Drum direct. Și de-odată ajung într-un vârf de munte. Munte mic, dar tot munte e. Și văd așa drumul, frumos desenat în jos și ceața care se ridică. Ce imagine! Hai să scot puțin drona. Ce mai contează zece minute? Încep să zbor, trag două trei cadre… hai să facem și-o urmărire. Acum, eu am patentat un sistem foarte interesant de-a lucra cu drona pe urmărire. La drona asta ai o telecomandă de care prinzi telefonul. Iar eu am luat niste duct-tape și am legat telecomanda de suportul de smartphone. Și-n felul ăsta am cadrul în permanență în fața ochilor și pot face câteva reglaje fine dacă e cazul. Și cum merg eu așa cu drona după mine, văd că se duce spre stânga, spre tufișuri. Apăs repede pe X, ca s-o scot din modul de urmărire, dar nu știu cum naiba face că se mai duce un metru spre stânga, de capul ei. Suficient cât să se agațe de niște crengi și să se blocheze. Ei bine, asta-mi lipsea. Sper că nu s-a stricat. Hai să vedem. Dar ia drona de unde nu-i. Pe marginea drumului sunt niște boscheți deși, aflați pe coama muntelui și s-a blocat undeva acolo. Încă am semnal de la cameră dar nu văd decât niște frunze galbene și fragmente foarte mici de drum. Dar chiar și-așa, când mai trece un camion pe lângă mine îl pot observa puțin pe cameră. Trece un camion, trece al doilea, mă uit la pozitia dronei. Fac doi pai spre stanga, doi pasi spre dreapta, incerc sa-mi dau seama cat de departe sau aproape poate fi. Trebuie să fie undeva pe sus, în zona asta. Analizez ultimul video. Hai să ne cățărăm. Și, cu telecomanda într-o mână, m-apuc să escaladez malul de pământ printre boscheți. Alunec, cad, încerc să mă țin de crengile subțiri. Și boscheți ăștia sunt așa de deși, de-abia intru printre ei. Se pune și ploaia, o ploaie măruntă și rece. Să nu cad naibii pe-aici. Și caut, și caut, și mă cațăr, și alunec, și drona nu e. Cum cred că mă apropii, dau zoom-in pe harta de pe telefon și văd că sunt mai departe. Sunt in zonă fără semnal, deci n-am o hartă propriu-zisă, ci doar două puncte pe un ecran alb. Merg în pași de pitic, ca să-mi dau seama dacă e bine sau nu. Trebuie să fie undeva la maxim 10 metri în jurul meu, dar unde? Bateria scade vertiginos. Și bateria dronei și bateria mea. Iar dacă se duce de tot bateria dronei, dusă o să rămână. Unde ești tu, drono? Nu primesc niciun răspuns. Dacă ăștia de la DJI ar fi fost destepti, ar fi pus și ei o alarmă, un sunet ceva, pentru situații de genul ăsta. Când e suficient de-aproape ca s-o auzi, dar nu poți s-o vezi pentru că-s boscheți. Stai, dar poate au pus. Doar că eu am o metodă mai mult empirică de-a lucra. Adică mi-e lene să citesc manualul de utilizare. Așadar îmi ia vreo 40 de minute până să găsesc funcția în meniu. Și, bingo, cu doar 10% baterie, drona începe să piuie. E la 3 metri de mine, în șanț. Jos, nu sus. M-am cățărat degeaba prin boscheți, m-am noroit degeaba. Am pierdut aproape o oră când o puteam găsi în două minute. Iar camioanele ălea pe care eu credeam că le văd de sus, de fapt le vedeam de jos. Pentru că drona mea se relaxa cu burta-n sus. Fac un test ca să văd dacă funcționează – culmea, încă zboară – o șterg cu niște șervețele, îmi șterg părul ud de la ploaie cu un tricou și plec mai departe. Mai pun odată fotografia ca să vedeți în ce hal arăt Nu trec 10 km și văd cu coada ochiului un ditamai ursul alergând, la 3 metri de mine, pe marginea drumului. Pare vesel, îmi amintește de Baloo. Și nu știu dacă e din cauza imaginației mele sau a oboselii, dar parcă-mi face cu mâna. Mă rog, mă salută cu laba stângă. Pornesc camera, dar prea târziu. A dispărut. Probabil își vedea de treabă și s-a speriat de sunetul motorului. Deci chiar e plin de urși. Cum ar fi fost să dau nas în nas cu el în timp ce căutam drona? Merg, merg și iar merg și-mi propun să nu mă mai opresc prea curând. Vremea se strică și mai tare, drumul la fel. Ploaie foarte puternică, torențială, și nu mai văd nici măcar gropile, doar simt motocicleta cum se zdruncină sub mine. Mă dor mâinile de la cât mă străduiesc să o țin sub control pe gropile astea. Nu mi s-a mai întâmplat niciodată. Dau de noroi, alunecă, iar gropi, camioane. Niciodată n-am mers în condiții așa de rele. Și nici nu-s într-o formă prea bună. Merg fără oprire de 11 zile, 500-600 de km pe zi, iar ultimele trei au fost foarte grele. Mi-e frig și mi-e foame. N-am m-ai mâncat ceva cald de trei zile. Apare primul cafe și-mi dau seama cum arăt după privirea fetelor de la tejghea. Sunt noroit și pe nas, ud-leoarcă și oricât m-am străduit să mă șterg pe preșul de la intrare, tot las urme de noroi. Infulec un borș și ceva carne cu cartofi, două ceaiuri calde, iau și desert. Îmi mai vine sufletul la loc. Dar nu pot să stau prea mult. Mai vreo 300 de km și e târziu. E momentul în care-mi dau seama c-o să mă prindă noaptea. Începe o nouă tură de ploaie, o nouă porție de noroaie și sunt deja resemnat. Jur că nu mai simt nicio plăcere să merg cu motocicleta în condițiile ăstea. Nu vreau decât să se termine. N-am gânduri, n-am planuri. Nu mă gândesc la nimic. Doar ascult muzică, să mai alunge din starea asta gri și merg. Sunt pe un fel de pilot automat. Merg bine, dar nu mai gândesc ce fac. Totul e di reflex. Deodată, ceva-mi atrage atenția în bord: coolant temperature too high. Check coolant level. Continue driving in part load to cool down. Mă dau jos să mă uit la motor. E împachetat tot într-un strat gros de noroi uscat. Radiator, bloc motor, furtune. Am un litru de apa la mine, il arunc pe radiator ca să mai dizolve noroiul. Observ niste urme, probabil e lichidul de răcire. A fiert motorul și l-a dat afară. Merg încet și monitorizez temperatura. Nu pot s-o țin sub 120 de grade. Mers incet plus noroi. Urcă repede și ajunge la 130 de grade. Mă opresc la un râu. Umplu sticla, arunc pe radiator. Repet de vreo cinci ori. Sper să n-apară iar vreun urs. Mai merg 20 de km. Degeaba. Opresc din nou, fac același lucru. Motorul încă trage fără probleme. Chiar și la temperatura asta asta, trage de rupe. Merge ca și când n-ar fi nimic. Dar nu-mi permit să mă bucur de asta acum, merg într-a 6-a, subturat. S-ar putea cala motorul, apoi pistoane blocate și gata, final de poveste. Dar nu mă lasă el la greu. La coborâri opresc motorul, ca să se mai răcească și-o las să meargă din inerție. Nu e deloc sigur ceea ce fac, nici nu stiu dacă ajută la ceva. Opresc să verific și filtrul de aer. Cine știe… Desfac, e plin de praf, dar nu e așa de grav, îl scutur puțin. Oprește o mașină. “Totul ok?” Da, da, mă descurc. “Ai grijă cu opritul pe-aici, grizzly”. Știu, i-am văzut, mulțumesc. În timp ce fac operațiunile ăstea sunt cu ochii-n patru și cu simțurile ascuțite, de parcă toți urșii din Siberia m-ar urmări. Iar cum un necaz nu vine singur, trebuie să renunț și la pinlock. S-a stricat deja de câteva zile și mi se aburește viziera în zona nasului. Mă opresc la fiecare 20 de minute s-o șterg – și de aburi și de noroi – altfel nu mai văd nimic. Odată scăpat de pinlock, se va aburi integral, dar îmi va fi mai ușor s-o curăț. Sau voi merge cu ea semi-deschisă și gata. Zsolt (Transylvania to Magadan) mi-a dat câteva ponturi pentru drumul ăsta, printre care și coordonatele unui gulag. În fine, rămășițele unui gulag. În condițiile ăstea mai bine mi-aș vedea de drum, dar e foarte aproape de șosea. Așadar… opresc. Dar trebuie să las motocicleta și să merg puțin pe jos. Văd un indicator, care probabil mă anunță că n-am voie pe-acolo. Eu, tot înainte. Dar după 15 pași, ceva-mi spune c-ar fi mai bine să mă-ntorc. Dronă pierdută, vizieră, radiator, ploaie, urși. Nu vreau să-mi forțez norocul. E deja 7.00, mai am o grămadă de mers, iar eu să văd un loc încărcat de povești urâte? Și pentru prima oară-n călătoria asta mă-ntorc frumos, mă urc pe motor și merg mai departe. Fără niciun regret. Am văzut destule. Kilometrii trec din ce în ce mai greu. Trebuie să opresc din ce în ce mai des ca să curăț viziera. Vine noaptea. E ploaie, și frig și simt stropii reci cum îmi ajung la nas. Îmi dau seama că planul meu cu fotografia la întrare în Magadan în lumina caldă de apus nu mai stă în picioare. În sfârșit dau de asfalt. Dar e drum în lucru, trebuie să fiu atent. Nu e marcat peste tot, e o noapte neagră ca smoala. Bine că am far bun, cu LED și două proiectoare care fac din noapte zi. Dar chiar și-așa, nu mi-e comod. Văd semnul Magadanului vag, la ora 23.00, după 16 ore de mers, printre picăturile de ploaie de pe viziera semi-aburită. Gata, am ajuns. Am reușit. Dar nu mă-ncearcă nicio bucurie, niciun semn de împlinire. Nu opresc. Mi-e frig, sunt rupt de oboseală și nu vreau decât să ajung la hotel și să fac un duș cald. Mă trezesc a doua zi și mă duc să fac fotografia de final. S-a ales praful de finalul pe care-l gândisem, cu Magadanul la apus, uitându-mă spre mare, spunând cât a fost de frumos și planificând următoarea călătorie cu privirea vrăjită de noi orizonturi. Încerc să vorbesc ceva la cameră, dar nu reușesc nicio încheiere măreață. Asta e. A fost frumos? Nu, cum naiba să fie frumos. A fost interesant, solicitant, inedit, greu. Dar nu frumos. Și-mi dau seama că n-o să mai fac niciodată drumul ăsta – o simțeam de zilele trecute -mi-a fost de-ajuns. Dar nici nu-l regret. Asta e, n-am final, dar a ieșit o poveste pe cinste. Acum o să mă duc să spăl motocicleta, o pregătesc pentru transport și asta a fost. Văd eu după aia încotro mă-ndrept. Notă: Mulțumesc BMW Motorrad România și Rompetrol – KMG International că au făcut posibilă această călătorie. În curând va apărea și filmul Mask of Sorrow. Monument ridicat în memoria victimelor gulagurilor Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro
  6. E ora 7.00, iar diminețile în Susuman sunt liniștite. Puținii oameni care-au mai rămas își văd de treburile obișnuite, un autobuz vechi și zgomotos culege pasagerii de la colțul străzii și câteva mașini noroite se îndreaptă către ieșirea din oraș. În acest timp eu îmi aranjez lucrurile în cutii pentru ultima oară-n această parte de lume. Azi ies din Arhipelagul Gulag. Gata cu cer gri, ploaie și frig. Cu hoteluri în paragină și orașe fantomă. Astăzi iesi la lumină. Mai am 626 de km din acest drum al Golgotei. Kolyma highway – pentru cei nefamiliarizați cu rusa, se citește Kolâma, iar numele îi vine de la râul care desparte regiunea în două. Trebuie să-i fac dintr-o bucată, iar orizontul este din nou gri. Sunt 8 grade afară și-o să m-aștepte o nouă zi de ploi și noroaie. Dar e ultima. Orice s-ar întâmpla, azi o scot la capăt. După-amiază o să fiu la semnul de intrare în Magadan, fac și eu o fotografie unde face toată lumea, dau o încheiere frumoasă pentru film, după care mă duc la hotel. Și iau o cină bună. Da, în seara asta o să mănânc bine și-o să beau o bere. Gata, hai că-s optimist. Hai la drum. Motorul pornește frumos, iar cei doi cilindri în linie sună în ritm de V, datorită intervalului de aprindere modificat. Și ce bine sună. Pornesc încălzirea în manșoane, mă mai uit odată către hotelul dezolant, le fac cu mâna câtorva trecători și plec. Îmi propun să opresc mai rar azi. Am filmat destul, am material-gârlă și-o să fie o zi lungă. Vlad mi-a amintit să fac dreapta la Bolshevik, înainte de Susuman, pentru Tenkinsky Trakt. E o variantă mai intersantă a drumului. Dar cu ploile astea și cu ultimele întâmplări, nu mă mai trage inima. Gata cu bolshevicii. Mergem la civilizație. Drum direct. Și de-odată ajung într-un vârf de munte. Munte mic, dar tot munte e. Și văd așa drumul, frumos desenat în jos și ceața care se ridică. Ce imagine! Hai să scot puțin drona. Ce mai contează zece minute? Încep să zbor, trag două trei cadre… hai să facem și-o urmărire. Acum, eu am patentat un sistem foarte interesant de-a lucra cu drona pe urmărire. La drona asta ai o telecomandă de care prinzi telefonul. Iar eu am luat niste duct-tape și am legat telecomanda de suportul de smartphone. Și-n felul ăsta am cadrul în permanență în fața ochilor și pot face câteva reglaje fine dacă e cazul. Și cum merg eu așa cu drona după mine, văd că se duce spre stânga, spre tufișuri. Apăs repede pe X, ca s-o scot din modul de urmărire, dar nu știu cum naiba face că se mai duce un metru spre stânga, de capul ei. Suficient cât să se agațe de niște crengi și să se blocheze. Ei bine, asta-mi lipsea. Sper că nu s-a stricat. Hai să vedem. Dar ia drona de unde nu-i. Pe marginea drumului sunt niște boscheți deși, aflați pe coama muntelui și s-a blocat undeva acolo. Încă am semnal de la cameră dar nu văd decât niște frunze galbene și fragmente foarte mici de drum. Dar chiar și-așa, când mai trece un camion pe lângă mine îl pot observa puțin pe cameră. Trece un camion, trece al doilea, mă uit la pozitia dronei. Fac doi pai spre stanga, doi pasi spre dreapta, incerc sa-mi dau seama cat de departe sau aproape poate fi. Trebuie să fie undeva pe sus, în zona asta. Analizez ultimul video. Hai să ne cățărăm. Și, cu telecomanda într-o mână, m-apuc să escaladez malul de pământ printre boscheți. Alunec, cad, încerc să mă țin de crengile subțiri. Și boscheți ăștia sunt așa de deși, de-abia intru printre ei. Se pune și ploaia, o ploaie măruntă și rece. Să nu cad naibii pe-aici. Și caut, și caut, și mă cațăr, și alunec, și drona nu e. Cum cred că mă apropii, dau zoom-in pe harta de pe telefon și văd că sunt mai departe. Sunt in zonă fără semnal, deci n-am o hartă propriu-zisă, ci doar două puncte pe un ecran alb. Merg în pași de pitic, ca să-mi dau seama dacă e bine sau nu. Trebuie să fie undeva la maxim 10 metri în jurul meu, dar unde? Bateria scade vertiginos. Și bateria dronei și bateria mea. Iar dacă se duce de tot bateria dronei, dusă o să rămână. Unde ești tu, drono? Nu primesc niciun răspuns. Dacă ăștia de la DJI ar fi fost destepti, ar fi pus și ei o alarmă, un sunet ceva, pentru situații de genul ăsta. Când e suficient de-aproape ca s-o auzi, dar nu poți s-o vezi pentru că-s boscheți. Stai, dar poate au pus. Doar că eu am o metodă mai mult empirică de-a lucra. Adică mi-e lene să citesc manualul de utilizare. Așadar îmi ia vreo 40 de minute până să găsesc funcția în meniu. Și, bingo, cu doar 10% baterie, drona începe să piuie. E la 3 metri de mine, în șanț. Jos, nu sus. M-am cățărat degeaba prin boscheți, m-am noroit degeaba. Am pierdut aproape o oră când o puteam găsi în două minute. Iar camioanele ălea pe care eu credeam că le văd de sus, de fapt le vedeam de jos. Pentru că drona mea se relaxa cu burta-n sus. Fac un test ca să văd dacă funcționează – culmea, încă zboară – o șterg cu niște șervețele, îmi șterg părul ud de la ploaie cu un tricou și plec mai departe. Mai pun odată fotografia ca să vedeți în ce hal arăt Nu trec 10 km și văd cu coada ochiului un ditamai ursul alergând, la 3 metri de mine, pe marginea drumului. Pare vesel, îmi amintește de Baloo. Și nu știu dacă e din cauza imaginației mele sau a oboselii, dar parcă-mi face cu mâna. Mă rog, mă salută cu laba stângă. Pornesc camera, dar prea târziu. A dispărut. Probabil își vedea de treabă și s-a speriat de sunetul motorului. Deci chiar e plin de urși. Cum ar fi fost să dau nas în nas cu el în timp ce căutam drona? Merg, merg și iar merg și-mi propun să nu mă mai opresc prea curând. Vremea se strică și mai tare, drumul la fel. Ploaie foarte puternică, torențială, și nu mai văd nici măcar gropile, doar simt motocicleta cum se zdruncină sub mine. Mă dor mâinile de la cât mă străduiesc să o țin sub control pe gropile astea. Nu mi s-a mai întâmplat niciodată. Dau de noroi, alunecă, iar gropi, camioane. Niciodată n-am mers în condiții așa de rele. Și nici nu-s într-o formă prea bună. Merg fără oprire de 11 zile, 500-600 de km pe zi, iar ultimele trei au fost foarte grele. Mi-e frig și mi-e foame. N-am m-ai mâncat ceva cald de trei zile. Apare primul cafe și-mi dau seama cum arăt după privirea fetelor de la tejghea. Sunt noroit și pe nas, ud-leoarcă și oricât m-am străduit să mă șterg pe preșul de la intrare, tot las urme de noroi. Infulec un borș și ceva carne cu cartofi, două ceaiuri calde, iau și desert. Îmi mai vine sufletul la loc. Dar nu pot să stau prea mult. Mai vreo 300 de km și e târziu. E momentul în care-mi dau seama c-o să mă prindă noaptea. Începe o nouă tură de ploaie, o nouă porție de noroaie și sunt deja resemnat. Jur că nu mai simt nicio plăcere să merg cu motocicleta în condițiile ăstea. Nu vreau decât să se termine. N-am gânduri, n-am planuri. Nu mă gândesc la nimic. Doar ascult muzică, să mai alunge din starea asta gri și merg. Sunt pe un fel de pilot automat. Merg bine, dar nu mai gândesc ce fac. Totul e di reflex. Deodată, ceva-mi atrage atenția în bord: coolant temperature too high. Check coolant level. Continue driving in part load to cool down. Mă dau jos să mă uit la motor. E împachetat tot într-un strat gros de noroi uscat. Radiator, bloc motor, furtune. Am un litru de apa la mine, il arunc pe radiator ca să mai dizolve noroiul. Observ niste urme, probabil e lichidul de răcire. A fiert motorul și l-a dat afară. Merg încet și monitorizez temperatura. Nu pot s-o țin sub 120 de grade. Mers incet plus noroi. Urcă repede și ajunge la 130 de grade. Mă opresc la un râu. Umplu sticla, arunc pe radiator. Repet de vreo cinci ori. Sper să n-apară iar vreun urs. Mai merg 20 de km. Degeaba. Opresc din nou, fac același lucru. Motorul încă trage fără probleme. Chiar și la temperatura asta asta, trage de rupe. Merge ca și când n-ar fi nimic. Dar nu-mi permit să mă bucur de asta acum, merg într-a 6-a, subturat. S-ar putea cala motorul, apoi pistoane blocate și gata, final de poveste. Dar nu mă lasă el la greu. La coborâri opresc motorul, ca să se mai răcească și-o las să meargă din inerție. Nu e deloc sigur ceea ce fac, nici nu stiu dacă ajută la ceva. Opresc să verific și filtrul de aer. Cine știe… Desfac, e plin de praf, dar nu e așa de grav, îl scutur puțin. Oprește o mașină. “Totul ok?” Da, da, mă descurc. “Ai grijă cu opritul pe-aici, grizzly”. Știu, i-am văzut, mulțumesc. În timp ce fac operațiunile ăstea sunt cu ochii-n patru și cu simțurile ascuțite, de parcă toți urșii din Siberia m-ar urmări. Iar cum un necaz nu vine singur, trebuie să renunț și la pinlock. S-a stricat deja de câteva zile și mi se aburește viziera în zona nasului. Mă opresc la fiecare 20 de minute s-o șterg – și de aburi și de noroi – altfel nu mai văd nimic. Odată scăpat de pinlock, se va aburi integral, dar îmi va fi mai ușor s-o curăț. Sau voi merge cu ea semi-deschisă și gata. Zsolt (Transylvania to Magadan) mi-a dat câteva ponturi pentru drumul ăsta, printre care și coordonatele unui gulag. În fine, rămășițele unui gulag. În condițiile ăstea mai bine mi-aș vedea de drum, dar e foarte aproape de șosea. Așadar… opresc. Dar trebuie să las motocicleta și să merg puțin pe jos. Văd un indicator, care probabil mă anunță că n-am voie pe-acolo. Eu, tot înainte. Dar după 15 pași, ceva-mi spune c-ar fi mai bine să mă-ntorc. Dronă pierdută, vizieră, radiator, ploaie, urși. Nu vreau să-mi forțez norocul. E deja 7.00, mai am o grămadă de mers, iar eu să văd un loc încărcat de povești urâte? Și pentru prima oară-n călătoria asta mă-ntorc frumos, mă urc pe motor și merg mai departe. Fără niciun regret. Am văzut destule. Kilometrii trec din ce în ce mai greu. Trebuie să opresc din ce în ce mai des ca să curăț viziera. Vine noaptea. E ploaie, și frig și simt stropii reci cum îmi ajung la nas. Îmi dau seama că planul meu cu fotografia la întrare în Magadan în lumina caldă de apus nu mai stă în picioare. În sfârșit dau de asfalt. Dar e drum în lucru, trebuie să fiu atent. Nu e marcat peste tot, e o noapte neagră ca smoala. Bine că am far bun, cu LED și două proiectoare care fac din noapte zi. Dar chiar și-așa, nu mi-e comod. Văd semnul Magadanului vag, la ora 23.00, după 16 ore de mers, printre picăturile de ploaie de pe viziera semi-aburită. Gata, am ajuns. Am reușit. Dar nu mă-ncearcă nicio bucurie, niciun semn de împlinire. Nu opresc. Mi-e frig, sunt rupt de oboseală și nu vreau decât să ajung la hotel și să fac un duș cald. Mă trezesc a doua zi și mă duc să fac fotografia de final. S-a ales praful de finalul pe care-l gândisem, cu Magadanul la apus, uitându-mă spre mare, spunând cât a fost de frumos și planificând următoarea călătorie cu privirea vrăjită de noi orizonturi. Încerc să vorbesc ceva la cameră, dar nu reușesc nicio încheiere măreață. Asta e. A fost frumos? Nu, cum naiba să fie frumos. A fost interesant, solicitant, inedit, greu. Dar nu frumos. Și-mi dau seama că n-o să mai fac niciodată drumul ăsta – o simțeam de zilele trecute -mi-a fost de-ajuns. Dar nici nu-l regret. Asta e, n-am final, dar a ieșit o poveste pe cinste. Acum o să mă duc să spăl motocicleta, o pregătesc pentru transport și asta a fost. Văd eu după aia încotro mă-ndrept. Notă: Mulțumesc BMW Motorrad România și Rompetrol – KMG International că au făcut posibilă această călătorie. În curând va apărea și filmul Mask of Sorrow. Monument ridicat în memoria victimelor gulagurilor Sursa
  7. Locul ăsta e blestemat. Mlaștină, câțiva pini pitici și un fel de mușchi galben și putred ce acoperă colinele. Nori grei pe cer, noroi pe pămâmânt. Gropi din care sare apă murdară. Cabina unui camion înghițită de baltă. E frig și nu e lumină. Săptămâna trecută, la poarta Yakutiei, când era senin, am văzut cel mai frumos cer. Un albastru intens, curat, fără pată. Și un verde tare al pădurii dese. Culori tari și simple. Se spune că Dumnezeu a desenat nordul când era copil. De aceea nu l-a pictat în multe tonuri – găsești doar albastrul cerului și verdele pădurii. Dar Dumnezeu, când a crescut, a plecat spre Sud, blestemând și uitând nordul pe vecie. În nordul ăsta blestemat mă aflu eu acum. E nordul celor mai infame și crude gulaguri, gulagurile minelor de aur. Mă-ndrept spre Susuman, epicentrul Dalstroyului, capitala lagărelor din Kolyma. Una dintre cele mai crude creații ale omului, mașinărie a morții și umilinței – “dușmani ai poporului”, “sabotori”, contra-revoluționari, țărani, oameni ridicați în timpul marilor valuri de epurare – au fost mai multe, lumea-l menționează mai des pe cel din 37-38, pentru că cei vizați au fost intelectualii, iar câțiva dintre ei au reușit să spună povestea. Milioane de oameni nevinovați aruncate în același bârlog cu blatarii – tâlhari, criminali, violatori. Prinși între ciocan și nicovală. Pentru o corespondență greșită, un cuvânt spus aiurea sau doar ca să iasă norma. Oasele multora dintre ei sunt în terasamentul acestui drum. De aceea i se spune “Drumul Oaselor”. Înaintez cu greu prin noroiul plin de gropi. Sunt 8 grade și plouă mărunt. Am pe mine hainele de vreme rea și merg în căutarea luminii. Dar în loc de lumină găsesc paragină și fantome. Caut să înveselesc puțin atmosfera cu niște Buena Vista Social club și-mi amintesc de America Latină, de însorita coastă a Pacificului, de paharele cu Pisco Sour, de ceviche și parilla. Chiar și-n starea jalnică în care mă aflu, vreau să opresc la Kadychan – cel mai mare dintre orașele-fantomă. Știu ca e undeva înainte de Susuman, așadar fac o pauză să verific. Unde ești tu, Kadychane? Oare ești pe hartă. Ești, dar am trecut de fantoma ta de vreo 15 km. O să mă-ntârzie mult, dar întorc motocicleta. Kadychan este un fost oraș minier, de 10.000 de locuitori – comunist, bineînțeles, ridicat în pustiu, cu blocuri, școală, locuri de joacă și ce mai trebuie să aibă un oraș. Dar minele s-a închis și oameni au plecat. Așadar, în 2007 mai locuiau acolo 200 de oameni, iar din 2010.. nimeni. Prima oară mă iau după GPS, iar aplicația mă duce pe un drum greșit. Un pod rupt. Nu e bine, mă întorc și găsesc altă cale. La intrarea în oraș sunt bălți mari. Iar problema cu bălțile astea e că niciodată nu știi ce se află sub apa tulbure – poate să fie o groapă adâncă, în care să rămâi blocat, poate să fie ceva care să-ți facă praf roata. Am auzit că nu e de intrat singur, pentru că poți rămâne acolo – un englez ar fi pățit-o, și că-s urși. Dar am mai auzit că se poate intra și… că-s urși. E seară, s-a făcut deja ora 6.00, încă plouă ușor, iar eu sunt singur. Dar mă bag. Ceva mă mână. Probabil acel ceva care m-a făcut să plec în călătoria asta și să n-aleg un loc mai frumos. Trec prin bălți fără problemă, iar ce văd înaintea locurilor mă trezește brusc din starea de somnolență. Îmi trezește simțurile și mă pune repede în gardă. Drumul de acces este străjuit de mașini abandonate și case dărăpănate. Iar după aceea începe orașul. Gol și înfricoșător. Opresc pe-o stradă părăsită, pun cricul, opresc motorul. Nici țipenie, de om, de câine, de … nimic. Din când în când, câteva păsări negre tulbură liniștea. Mă trec fiorii. Nu vreau să stai aici prea mult, trebuie să mă mișc repede. Ridic drona și stau cu urechile ciulite. Dacă văd vreun urs o las naiba și de dronă și de tot și-o iau la fugă. Țin telecomanda în mână, și recuperez eu quadrocopterul (cum zic rușii) după aia. Înregistrez niște imagini postapocaliptice. Din păcate, n-am timp să fac fotografii, dar am imagine. O să aibă Adi ce monta. Și cum o să iasă… Kadychan – oraș fantomă Dar vedem noi mai acasă cum o să iasă, până una-alta hai să ies eu teafăr de-aici. Am petrecut deja o oră, e târziu și mai am 90 de km până la Susuman. Stai, mai am 90 de km până la Susuman? Și mie-mi arată motocicleta o autonomie de …5 kilometri? Lasă, mai am rezerva de doi litri, hai s-o pun acum, îmi ajunge până la cele patru-cinci localități dinainte de Susuman. Merg puțin mai încrezător, iar când văd indicatorul cu “urmatoarea benzinarie la 70 de km”, îmi dau seama repede – localitățile acelea sunt, la fel ca Kadychanul, orașe-fantomă. N-o să găsesc benzină și, chiar și cu rezerva de doi litri, carburantul mi se termină în 40 de km. Încerc să merg cât pot eu de economic. Mergi, dacă poți. Nu e ca și cum aș fi pe-o șosea unde să țin o viteză constantă de 70-80 de km/h, într-a șasea, cu 2.000-3.000 de rpm. Trebuie să frânez la noroi, la gropi, să accelerez din nou. Sunt deja în dreptul orașelor fantomă când autonomia îmi arată 0 kilometri. Mai am vreo 15 de făcut, iar drumul ocolește puțin în dreapta din cauza unor lucrări. Dacă rămân fără carburant, sunt niște austrieci cu mașina undeva în urma mea, vin spre Susuman, mă vor ajuta ei. Număr kilometri, 10, nouă, opt…, patru, hai că se poate. Pe ăștia-i merg și pe jos, până la urmă. Acum să vă explic: motocicleta mea are un rezervor de 15 litri și am luat o canistră de doi litri de rezervă. Cu un consum de 4,0 – 4,5 litri pentru 100 de km ar fi trebuit să pot ajunge și la 400. Dar drumul prost care nu mi-a permis să merg constant și ocolul și-au spus cuvântul. Nu știu cum, dar ajung printr-o minune în Susuman și mă opresc direct la intrarea în oraș. Comand fără dubiu: 17 litri. La ruși trebuie să plătești înainte de-a alimenta. Intră tot. Nu știu cum naiba mai funcționa motocicleta. La benzinarie Susumanul arată dezolant. Nu știu care e mai deprimant, Kadychanul, pentru că e nelocuit și știi la ce să te-aștepți, sau Susumanul, pentru că e pe jumătate locuit și-arată în halul ăsta. O stradă neasfaltată și plină de noroi, mărginită de blocuri urâte. Niște câini care mă latră și dau să mă alerge. Desigur, n-am internet și-i întreb pe oameni cum ajung la hotel. Mă îndrumă imediat. Niciodată nu m-am simțit în nesiguranță în ghetourile ăstea. N-am remarcat priviri urâte aruncate spre mine, vorbe răstite sau gesturi amenințătoare. Nu e vina oamenilor simpli că trăiesc în cutiile ăstea de chibrituri urâte. Sunt captivi într-un fel de cușcă și e mare mirare că această cușcă nu i-a înrăit până acum. Pe un bloc văd un afiș mare, cu Stalin. Nu e din anii ’40, e nou. Nu cuprinde celebrele vorbe despre munca, inscriptionate pe usile lagarelor, dar tot e inexplicabilă fața lui Stalin într-un loc unde-a produs atâtea orori. Afișul este despre ziua de 9 mai – “Ziua Victoriei” Ajung la hotel care, ei bine, arată mai rău ca cel din Ust Nera. Mi-e frică să nu se prăbușească dacă mă dau mai tare jos din pat, așadar merg încet, mă așez la măsuța din cameră ca să consum brânza, salamul și pâinea – de data asta am găsit pâine, sunt fericit. Partea bună la ruși e că oricât de ponosită ar fi clădirea, oricât de veche ar fi mobila, e curățenie. Dau s-adorm. În vine-n minte scurtul schimb de replici cu un rus care tocmai pleca din hotel când ajungeam eu. Un ins cu chelie și barbă tăiată scurt, pe la 40 de ani, cu geacă de piele și un lanț de aur la gât. Vorbea engleză. “Ei, cum ți se pare ce vezi pe-aici. Cum e drumul?”. Cum să mi se pară, nu pot să spun că-i urât și deprimant, poate se simte jignit. Mi se pare.. salbatic. Nu orașul, drumul. Mi se pare sălbatic. “Wild? Hehe, no my friend, this is the road to hell”*. Susuman Susuman Stalin Susuman Hotelul meu din Susuman Russian Jeep Pe o stradă din Susuman Aici se termină drumul Pod de pe vechiul drum Noroi. Mult noroi Sursa
  8. Drumul Oaselor – Ziua Fantomelor. Go East #13

    Locul ăsta e blestemat. Mlaștină, câțiva pini pitici și un fel de mușchi galben și putred ce acoperă colinele. Nori grei pe cer, noroi pe pămâmânt. Gropi din care sare apă murdară. Cabina unui camion înghițită de baltă. E frig și nu e lumină. Săptămâna trecută, la poarta Yakutiei, când era senin, am văzut cel mai frumos cer. Un albastru intens, curat, fără pată. Și un verde tare al pădurii dese. Culori tari și simple. Se spune că Dumnezeu a desenat nordul când era copil. De aceea nu l-a pictat în multe tonuri – găsești doar albastrul cerului și verdele pădurii. Dar Dumnezeu, când a crescut, a plecat spre Sud, blestemând și uitând nordul pe vecie. În nordul ăsta blestemat mă aflu eu acum. E nordul celor mai infame și crude gulaguri, gulagurile minelor de aur. Mă-ndrept spre Susuman, epicentrul Dalstroyului, capitala lagărelor din Kolyma. Una dintre cele mai crude creații ale omului, mașinărie a morții și umilinței – “dușmani ai poporului”, “sabotori”, contra-revoluționari, țărani, oameni ridicați în timpul marilor valuri de epurare – au fost mai multe, lumea-l menționează mai des pe cel din 37-38, pentru că cei vizați au fost intelectualii, iar câțiva dintre ei au reușit să spună povestea. Milioane de oameni nevinovați aruncate în același bârlog cu blatarii – tâlhari, criminali, violatori. Prinși între ciocan și nicovală. Pentru o corespondență greșită, un cuvânt spus aiurea sau doar ca să iasă norma. Oasele multora dintre ei sunt în terasamentul acestui drum. De aceea i se spune “Drumul Oaselor”. Înaintez cu greu prin noroiul plin de gropi. Sunt 8 grade și plouă mărunt. Am pe mine hainele de vreme rea și merg în căutarea luminii. Dar în loc de lumină găsesc paragină și fantome. Caut să înveselesc puțin atmosfera cu niște Buena Vista Social club și-mi amintesc de America Latină, de însorita coastă a Pacificului, de paharele cu Pisco Sour, de ceviche și parilla. Chiar și-n starea jalnică în care mă aflu, vreau să opresc la Kadychan – cel mai mare dintre orașele-fantomă. Știu ca e undeva înainte de Susuman, așadar fac o pauză să verific. Unde ești tu, Kadychane? Oare ești pe hartă. Ești, dar am trecut de fantoma ta de vreo 15 km. O să mă-ntârzie mult, dar întorc motocicleta. Kadychan este un fost oraș minier, de 10.000 de locuitori – comunist, bineînțeles, ridicat în pustiu, cu blocuri, școală, locuri de joacă și ce mai trebuie să aibă un oraș. Dar minele s-a închis și oameni au plecat. Așadar, în 2007 mai locuiau acolo 200 de oameni, iar din 2010.. nimeni. Prima oară mă iau după GPS, iar aplicația mă duce pe un drum greșit. Un pod rupt. Nu e bine, mă întorc și găsesc altă cale. La intrarea în oraș sunt bălți mari. Iar problema cu bălțile astea e că niciodată nu știi ce se află sub apa tulbure – poate să fie o groapă adâncă, în care să rămâi blocat, poate să fie ceva care să-ți facă praf roata. Am auzit că nu e de intrat singur, pentru că poți rămâne acolo – un englez ar fi pățit-o, și că-s urși. Dar am mai auzit că se poate intra și… că-s urși. E seară, s-a făcut deja ora 6.00, încă plouă ușor, iar eu sunt singur. Dar mă bag. Ceva mă mână. Probabil acel ceva care m-a făcut să plec în călătoria asta și să n-aleg un loc mai frumos. Trec prin bălți fără problemă, iar ce văd înaintea locurilor mă trezește brusc din starea de somnolență. Îmi trezește simțurile și mă pune repede în gardă. Drumul de acces este străjuit de mașini abandonate și case dărăpănate. Iar după aceea începe orașul. Gol și înfricoșător. Opresc pe-o stradă părăsită, pun cricul, opresc motorul. Nici țipenie, de om, de câine, de … nimic. Din când în când, câteva păsări negre tulbură liniștea. Mă trec fiorii. Nu vreau să stai aici prea mult, trebuie să mă mișc repede. Ridic drona și stau cu urechile ciulite. Dacă văd vreun urs o las naiba și de dronă și de tot și-o iau la fugă. Țin telecomanda în mână, și recuperez eu quadrocopterul (cum zic rușii) după aia. Înregistrez niște imagini postapocaliptice. Din păcate, n-am timp să fac fotografii, dar am imagine. O să aibă Adi ce monta. Și cum o să iasă… Kadychan – oraș fantomă Dar vedem noi mai acasă cum o să iasă, până una-alta hai să ies eu teafăr de-aici. Am petrecut deja o oră, e târziu și mai am 90 de km până la Susuman. Stai, mai am 90 de km până la Susuman? Și mie-mi arată motocicleta o autonomie de …5 kilometri? Lasă, mai am rezerva de doi litri, hai s-o pun acum, îmi ajunge până la cele patru-cinci localități dinainte de Susuman. Merg puțin mai încrezător, iar când văd indicatorul cu “urmatoarea benzinarie la 70 de km”, îmi dau seama repede – localitățile acelea sunt, la fel ca Kadychanul, orașe-fantomă. N-o să găsesc benzină și, chiar și cu rezerva de doi litri, carburantul mi se termină în 40 de km. Încerc să merg cât pot eu de economic. Mergi, dacă poți. Nu e ca și cum aș fi pe-o șosea unde să țin o viteză constantă de 70-80 de km/h, într-a șasea, cu 2.000-3.000 de rpm. Trebuie să frânez la noroi, la gropi, să accelerez din nou. Sunt deja în dreptul orașelor fantomă când autonomia îmi arată 0 kilometri. Mai am vreo 15 de făcut, iar drumul ocolește puțin în dreapta din cauza unor lucrări. Dacă rămân fără carburant, sunt niște austrieci cu mașina undeva în urma mea, vin spre Susuman, mă vor ajuta ei. Număr kilometri, 10, nouă, opt…, patru, hai că se poate. Pe ăștia-i merg și pe jos, până la urmă. Acum să vă explic: motocicleta mea are un rezervor de 15 litri și am luat o canistră de doi litri de rezervă. Cu un consum de 4,0 – 4,5 litri pentru 100 de km ar fi trebuit să pot ajunge și la 400. Dar drumul prost care nu mi-a permis să merg constant și ocolul și-au spus cuvântul. Nu știu cum, dar ajung printr-o minune în Susuman și mă opresc direct la intrarea în oraș. Comand fără dubiu: 17 litri. La ruși trebuie să plătești înainte de-a alimenta. Intră tot. Nu știu cum naiba mai funcționa motocicleta. La benzinarie Susumanul arată dezolant. Nu știu care e mai deprimant, Kadychanul, pentru că e nelocuit și știi la ce să te-aștepți, sau Susumanul, pentru că e pe jumătate locuit și-arată în halul ăsta. O stradă neasfaltată și plină de noroi, mărginită de blocuri urâte. Niște câini care mă latră și dau să mă alerge. Desigur, n-am internet și-i întreb pe oameni cum ajung la hotel. Mă îndrumă imediat. Niciodată nu m-am simțit în nesiguranță în ghetourile ăstea. N-am remarcat priviri urâte aruncate spre mine, vorbe răstite sau gesturi amenințătoare. Nu e vina oamenilor simpli că trăiesc în cutiile ăstea de chibrituri urâte. Sunt captivi într-un fel de cușcă și e mare mirare că această cușcă nu i-a înrăit până acum. Pe un bloc văd un afiș mare, cu Stalin. Nu e din anii ’40, e nou. Nu cuprinde celebrele vorbe despre munca, inscriptionate pe usile lagarelor, dar tot e inexplicabilă fața lui Stalin într-un loc unde-a produs atâtea orori. Afișul este despre ziua de 9 mai – “Ziua Victoriei” Ajung la hotel care, ei bine, arată mai rău ca cel din Ust Nera. Mi-e frică să nu se prăbușească dacă mă dau mai tare jos din pat, așadar merg încet, mă așez la măsuța din cameră ca să consum brânza, salamul și pâinea – de data asta am găsit pâine, sunt fericit. Partea bună la ruși e că oricât de ponosită ar fi clădirea, oricât de veche ar fi mobila, e curățenie. Dau s-adorm. În vine-n minte scurtul schimb de replici cu un rus care tocmai pleca din hotel când ajungeam eu. Un ins cu chelie și barbă tăiată scurt, pe la 40 de ani, cu geacă de piele și un lanț de aur la gât. Vorbea engleză. “Ei, cum ți se pare ce vezi pe-aici. Cum e drumul?”. Cum să mi se pară, nu pot să spun că-i urât și deprimant, poate se simte jignit. Mi se pare.. salbatic. Nu orașul, drumul. Mi se pare sălbatic. “Wild? Hehe, no my friend, this is the road to hell”*. Susuman Susuman Stalin Susuman Hotelul meu din Susuman Russian Jeep Pe o stradă din Susuman Aici se termină drumul Pod de pe vechiul drum Noroi. Mult noroi Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro
  9. Vreme de noiembrie afară. Ploaie măruntă, 10 grade. Azi am o zi lungă. “Man, it’s a long way to Ust Nera”, îmi spune Marty, un biker slovac ce-a trecut pe-acolo înaintea mea. Lumea asta e mică. Te găsești imediat cu alții care sunt pe drum, afli cum e. Zsolt mă sfătuiește să plec foarte devreme – poate pe la 5.00, e deja lumină afară. E ultima zi cu internet. Deci ultima zi în care pot primi mesaje. Dar eu sunt cu gândul la râul ăla. Mi-a mai spus cineva, aseara, la benzinarie, că e greu de trecut. Mă uit la galeria de admisie – e sus. Evacuarea, la fel. Dar să nu fie curentul puternic. Până la urmă, mă gândesc, dacă e chiar groasă o să trec prima oară bagajele, ca să elimin din greutate, apoi trec motorul. Nu o să arate cool, dar sunt grele cutiile astea. N-am prea avut de ales – dronă, trepied, cameră, go pro-uri, laptop, hard, baterie externă câteva chei, pompă, chit de pană… S-au adunat. Deci da, așa fac. Oricum, nu e ca și cum aș avea de ales. Îmi iau la revedere de la proprietarul gostiniței, un om pe la vreo 50 de ani, cu care am vorbit multe în dimineața asta, dar n-am înțeles nimic. El în rusă, eu în română. Așa merge pe-aici. A, am înțeles că până la Kyubeme nu mai e nicio benzinărie. Știam asta. Omul îmi strânge mâna puternic și face un gest puternic de suținere. Chiar simt că-mi dorește baftă din tot sufletul. Ce oameni cu suflet bun într-un loc așa de trist. Căldura oamenilor e total în antiteză cu răceala locurilor. Merg bine la început. Plouă încet, sunt ceva bălți, dar reușesc să țin o viteză de 90 km/h. Apoi, dau în noroi – reduc la 30-40. Apoi bun. Apoi, iar noroi. Apoi, o benzinărie. Hopa, hai să alimentăm, ce dacă pun doar 4 litri. Ușor-ușor, peisajul se schimbă. Încep să prindă contur munții. Și un drum fără asfalt și fără trafic, prin pădure. Ceața se ridică, iar nori pufoși se plimbă pe deasupra brazilor. Cât de dor îmi era de munți. Nu e soare, dar e mai bine-așa. Sunt contrastele puternice, iar verdele e frumos. Drumul e bun, încep să merg tare, dar mă opresc des, căci am ce vedea. La un moment dat, o vale largă și un râu, cu plaje de pietriș și pădure – fix imaginea aia pe care o vezi în documentarele cu urși. Mă opresc, ridic drona – mă voi întoarce acasă cu niște imagini bune. Am trei acumulatori – unul aici, unul rămâne pentru trecerea râului și unul pentru zona Ust-Nera. Vin primele serpentine. Văd șoseaua cum coboară, face un viraj de stânga, apoi dreapta, trece peste un pod și se pierde în zare. Apoi, un mal de zăpadă netopită. Nu știu la ce altitudine sunt. Vine iarăși o urcare virajată, de care mă bucur din plin. Las spatele să derapeze puțin în modul enduro, îndrept ghidonul, schimb treapta, vin lansat și… bang, râul. Stătea pitit după un mal de pământ. Dau tare în frâne, nu pot să intru așa, în forță. Trebuie să analizez, să pornesc camera. Și când mă uit mai bine… în locul torentului la care mă așteptam, văd un râu de nici nu știu dac-o să-mi ajungă apa la scărițe. Ăsta o fi? Or fi mai multe? Nu, c-aș fi știut. Ăsta e. Asta e, traversez, renunț la dronă, dar pun camera pe trepied, pentru diversitate. Oricum sunt multe peisaje la fel, când prind ceva diferit trebuie să trag. Mai trec o dată, mă întorc și dau să strâng. Apare un camion. Șoferul se dă jos cu chef de vorbă. Pare puțin pilit. De unde vii, unde te duci, lucrurile obișnuite, dasvidania. Ajung pe un platou frumos și-mi propun să nu mă mai opresc până la Kyubeme – una dintre cele mai faimoase benzinării din lumea motocicliștilor călători – e singura formă de viață pe o distanță de sute de kilometri. Toți cei care trec pe-acolo lipesc stickere, așadar mă conformez și eu, dar pun undeva pe lateral. Nu mai am loc în față și nu se cade să pun peste alte stickere. Apoi mănânc un borș și niște carne cu orez, beau un ceai, fac un selfie cu pisica ce stă lungită lângă mine și dus sunt. Merg ce merg, îl văd pe șoferul pilit că-mi face semn. Opresc să văd ce vrea. E cu un prieten. “Auzi, vrei un ceai?”. Nu, mulțumesc, mă grăbesc că vine noaptea. “Dar o vodcă”. E, fix asta m-ar pune acum în valoare. Le fac cu mâina, bag în viteză și nainte! E deja târziu și încep să obosesc. Trec printr-o porțiune plină de noroaie. Nu-mi place, iar trebuie să încetinesc. Și trebuie să curăț foarte des viziera pentru că nu văd nimic. Doar lumina soarelui ce devine mai dulce și anunță apusul. Iar eu mai am de mers. Într-adevăr, e distanță mare – 560 de km fără pic de asfalt. Sunt nevoit să fac distanțele astea. N-aș avea unde să rămân peste noapte. Îmi dau seama că merg deja de 12 ore și încerc să mă concentrez. Drumul e bun, dar cam alunecos de la ploaie și traversez un munte. Arată bine. Vine un viraj de dreapta pe care, inexplicabil, îl abordez târziu. Intru cu fața în noroiul de pe marginea drumului și mă îndrept spre hău. Dau cu ea de pământ. De data asta nu-mi mai prinde piciorul. Scot cutiile ca să fie mai ușoară, o ridic și merg mai departe. Tot nu-nțeleg cum de-am putut să cad acolo. Trag de mine până la Ust Nera. Credeam că știu la ce să m-aștept. Am fost avertizat – “orașul ăsta arată de zici c-a venit Apocalipsa”. Câteva blocuri, dintre care o parte au fost deja părăsite și două-trei străzi dintre care niciuna cu asfalt. Este unul dintre orașele miniere din nord. A servit inițial ca bază pentru gulagurile din zonă, apoi a primit alte câteva blocuri. Dar puțini sunt cei care vor să locuiască aici. Probabil n-au de ales. Este cel mai nordic punct pe care-l ating în tura asta și se bate cu Verkhoyansk pentru statutul de capitală a frigului – în ianuarie, temperatura medie e de -45 de grade. Acum e destul de cald, să fie vreo 18 grade, dar tot n-aș dormi pe străzi, așadar plec în căutarea unicului hotel din oraș. Nu mai am net în zona asta. Desigur, am Edge, dar nu m-ajută la nimic. Gata, rup legătura cu lumea de pe Continent – deținuții din gulaguri se refereau la restul Rusiei ca la un Continent. Pe vremea aceea nu exista încă un drum care să lege regiunea de vestul țării, de unde proveneau dușmanii poporului, iar prizonierii soseau cu vaporul în portul Magadan și de acolo erau repartizați pe insulele ce formau arhipelagul gulag. Mă tot învârt pe străzi și nu găsesc nimic care s-arate a hotel. Până la urmă, întreb pe cineva. “Vezi clădirea aia galbenă? În spatele ei”. Ajung la clădirea galbenă, dar nu văd nimic. Mai întreb odată. “Da, uite, acolo e hotelul, la etajul trei”. Mă uit eu mai bine și văd un bloc – unul dintre cele mai urâte, desigur – cu două intrări. Intru, ajung la recepție, văd camera, plătesc. Nu e ca și cum aș avea de-ales. Înainte de cină, adică înainte merge la magazin să-mi iau un salam și-o pâine, vreau să alimentez, ca să fiu pregătit mâine dimineață, să nu mai caut benzinării. Și când învârt roata, văd din nou avertizare de presiune scăzută în anvelope. Sunt obișnuit, de când am coborât la 2.00 bar, îmi tot arată mesajul ăsta. Motocicleta vrea să umflu spatele la 2.90. Dar eu nu și nu. Hai, totuși, să văd cât am: 0,7. Aoleo, nu e bine. Sigur am luat ceva. Trag pe dreapta, ridic pe cricul central, rotesc roata și văd cuiul. Scot cleștele ca să-l scot. Are cam jumătate de deget arătător. Balșoi! Hai că mi-am făcut de lucru în seara asta. Mulțumesc lui Dumnezeu și lui BMW c-a pus anvelope tubeless pe motocicleta asta. Fix de reparat o cameră n-aveam chef acum. De fapt, nu-i vorba de chef, n-aș fi putut. Trebuia să dau jos roata spate, să dau jos anvelopa de pe jantă, să scot camera, apoi să pun petic și sau să înlocuiesc. Nu vă puteți închipui ce înseamnă asta. La cât de tare au flancul anvelopele ăstea e aproape imposibil, fără antrenament și leviere bune. Așa, cu o bucată de cauciuc și un instrument.. să-i zicem sulă, rezolv în cinci minute. “Trăsăi ața, băgai sula și-i astupai crăpătura…”. De ce să fiu trist? Problemă mare în timpul operațiunii, cu țânțarii. Țânțarii ăstora sunt cele mai agesive vietăți pe care le-am văzut. Noroc c-am un spray bun, cu care formez un scut eficient. Altfel, nu puteam lucra. Termin treaba, nu găsesc pâine, dar iau niște salam cu roșii și cu brânză și mă duc în camera mea de cămin. Pe perete e un ceas ce-arată ora 7.00, probabil de-acum 10 ani. Pe pervazul mare e un frigider mic care nu funcționează. Dau să mă uit pe geam, văd blocul părăsit din fața mea. Unde înainte erau geamuri, au rămas doar găuri negre, iar lumina slabă de pe stradă face ca totul să pară și mai înfricoșător. Dar am tv și un tablou pe perete. În baie, wc-ul și o cadă. Chiuvetă? Dar la ce-ți mai trebuie chiuvetă când ai robinet la cadă. Apuc doar să copiez imaginile de pe carduri pe hard, ca să fiu pregătit a doua zi, trimit sms acasă și pic frânt. Încerc să mă gândesc la un titlu pentru ziua asta. Să fie legat de faptul c-a fost grea? Sau lungă? N-o să mă arunc, naiba știe ce mai urmează? In acelasi loc, dar mai din spate Tranquility Base Hotel & Casino – Hotelul meu din Ust Nera. La etajul trei. In cartier După blocuri BMW Motorrad Showe Gel. Body and Bike Sursa
  10. Drumul Oaselor – Ziua Munților. Go East #12

    Vreme de noiembrie afară. Ploaie măruntă, 10 grade. Azi am o zi lungă. “Man, it’s a long way to Ust Nera”, îmi spune Marty, un biker slovac ce-a trecut pe-acolo înaintea mea. Lumea asta e mică. Te găsești imediat cu alții care sunt pe drum, afli cum e. Zsolt mă sfătuiește să plec foarte devreme – poate pe la 5.00, e deja lumină afară. E ultima zi cu internet. Deci ultima zi în care pot primi mesaje. Dar eu sunt cu gândul la râul ăla. Mi-a mai spus cineva, aseara, la benzinarie, că e greu de trecut. Mă uit la galeria de admisie – e sus. Evacuarea, la fel. Dar să nu fie curentul puternic. Până la urmă, mă gândesc, dacă e chiar groasă o să trec prima oară bagajele, ca să elimin din greutate, apoi trec motorul. Nu o să arate cool, dar sunt grele cutiile astea. N-am prea avut de ales – dronă, trepied, cameră, go pro-uri, laptop, hard, baterie externă câteva chei, pompă, chit de pană… S-au adunat. Deci da, așa fac. Oricum, nu e ca și cum aș avea de ales. Îmi iau la revedere de la proprietarul gostiniței, un om pe la vreo 50 de ani, cu care am vorbit multe în dimineața asta, dar n-am înțeles nimic. El în rusă, eu în română. Așa merge pe-aici. A, am înțeles că până la Kyubeme nu mai e nicio benzinărie. Știam asta. Omul îmi strânge mâna puternic și face un gest puternic de suținere. Chiar simt că-mi dorește baftă din tot sufletul. Ce oameni cu suflet bun într-un loc așa de trist. Căldura oamenilor e total în antiteză cu răceala locurilor. Merg bine la început. Plouă încet, sunt ceva bălți, dar reușesc să țin o viteză de 90 km/h. Apoi, dau în noroi – reduc la 30-40. Apoi bun. Apoi, iar noroi. Apoi, o benzinărie. Hopa, hai să alimentăm, ce dacă pun doar 4 litri. Ușor-ușor, peisajul se schimbă. Încep să prindă contur munții. Și un drum fără asfalt și fără trafic, prin pădure. Ceața se ridică, iar nori pufoși se plimbă pe deasupra brazilor. Cât de dor îmi era de munți. Nu e soare, dar e mai bine-așa. Sunt contrastele puternice, iar verdele e frumos. Drumul e bun, încep să merg tare, dar mă opresc des, căci am ce vedea. La un moment dat, o vale largă și un râu, cu plaje de pietriș și pădure – fix imaginea aia pe care o vezi în documentarele cu urși. Mă opresc, ridic drona – mă voi întoarce acasă cu niște imagini bune. Am trei acumulatori – unul aici, unul rămâne pentru trecerea râului și unul pentru zona Ust-Nera. Vin primele serpentine. Văd șoseaua cum coboară, face un viraj de stânga, apoi dreapta, trece peste un pod și se pierde în zare. Apoi, un mal de zăpadă netopită. Nu știu la ce altitudine sunt. Vine iarăși o urcare virajată, de care mă bucur din plin. Las spatele să derapeze puțin în modul enduro, îndrept ghidonul, schimb treapta, vin lansat și… bang, râul. Stătea pitit după un mal de pământ. Dau tare în frâne, nu pot să intru așa, în forță. Trebuie să analizez, să pornesc camera. Și când mă uit mai bine… în locul torentului la care mă așteptam, văd un râu de nici nu știu dac-o să-mi ajungă apa la scărițe. Ăsta o fi? Or fi mai multe? Nu, c-aș fi știut. Ăsta e. Asta e, traversez, renunț la dronă, dar pun camera pe trepied, pentru diversitate. Oricum sunt multe peisaje la fel, când prind ceva diferit trebuie să trag. Mai trec o dată, mă întorc și dau să strâng. Apare un camion. Șoferul se dă jos cu chef de vorbă. Pare puțin pilit. De unde vii, unde te duci, lucrurile obișnuite, dasvidania. Ajung pe un platou frumos și-mi propun să nu mă mai opresc până la Kyubeme – una dintre cele mai faimoase benzinării din lumea motocicliștilor călători – e singura formă de viață pe o distanță de sute de kilometri. Toți cei care trec pe-acolo lipesc stickere, așadar mă conformez și eu, dar pun undeva pe lateral. Nu mai am loc în față și nu se cade să pun peste alte stickere. Apoi mănânc un borș și niște carne cu orez, beau un ceai, fac un selfie cu pisica ce stă lungită lângă mine și dus sunt. Merg ce merg, îl văd pe șoferul pilit că-mi face semn. Opresc să văd ce vrea. E cu un prieten. “Auzi, vrei un ceai?”. Nu, mulțumesc, mă grăbesc că vine noaptea. “Dar o vodcă”. E, fix asta m-ar pune acum în valoare. Le fac cu mâina, bag în viteză și nainte! E deja târziu și încep să obosesc. Trec printr-o porțiune plină de noroaie. Nu-mi place, iar trebuie să încetinesc. Și trebuie să curăț foarte des viziera pentru că nu văd nimic. Doar lumina soarelui ce devine mai dulce și anunță apusul. Iar eu mai am de mers. Într-adevăr, e distanță mare – 560 de km fără pic de asfalt. Sunt nevoit să fac distanțele astea. N-aș avea unde să rămân peste noapte. Îmi dau seama că merg deja de 12 ore și încerc să mă concentrez. Drumul e bun, dar cam alunecos de la ploaie și traversez un munte. Arată bine. Vine un viraj de dreapta pe care, inexplicabil, îl abordez târziu. Intru cu fața în noroiul de pe marginea drumului și mă îndrept spre hău. Dau cu ea de pământ. De data asta nu-mi mai prinde piciorul. Scot cutiile ca să fie mai ușoară, o ridic și merg mai departe. Tot nu-nțeleg cum de-am putut să cad acolo. Trag de mine până la Ust Nera. Credeam că știu la ce să m-aștept. Am fost avertizat – “orașul ăsta arată de zici c-a venit Apocalipsa”. Câteva blocuri, dintre care o parte au fost deja părăsite și două-trei străzi dintre care niciuna cu asfalt. Este unul dintre orașele miniere din nord. A servit inițial ca bază pentru gulagurile din zonă, apoi a primit alte câteva blocuri. Dar puțini sunt cei care vor să locuiască aici. Probabil n-au de ales. Este cel mai nordic punct pe care-l ating în tura asta și se bate cu Verkhoyansk pentru statutul de capitală a frigului – în ianuarie, temperatura medie e de -45 de grade. Acum e destul de cald, să fie vreo 18 grade, dar tot n-aș dormi pe străzi, așadar plec în căutarea unicului hotel din oraș. Nu mai am net în zona asta. Desigur, am Edge, dar nu m-ajută la nimic. Gata, rup legătura cu lumea de pe Continent – deținuții din gulaguri se refereau la restul Rusiei ca la un Continent. Pe vremea aceea nu exista încă un drum care să lege regiunea de vestul țării, de unde proveneau dușmanii poporului, iar prizonierii soseau cu vaporul în portul Magadan și de acolo erau repartizați pe insulele ce formau arhipelagul gulag. Mă tot învârt pe străzi și nu găsesc nimic care s-arate a hotel. Până la urmă, întreb pe cineva. “Vezi clădirea aia galbenă? În spatele ei”. Ajung la clădirea galbenă, dar nu văd nimic. Mai întreb odată. “Da, uite, acolo e hotelul, la etajul trei”. Mă uit eu mai bine și văd un bloc – unul dintre cele mai urâte, desigur – cu două intrări. Intru, ajung la recepție, văd camera, plătesc. Nu e ca și cum aș avea de-ales. Înainte de cină, adică înainte merge la magazin să-mi iau un salam și-o pâine, vreau să alimentez, ca să fiu pregătit mâine dimineață, să nu mai caut benzinării. Și când învârt roata, văd din nou avertizare de presiune scăzută în anvelope. Sunt obișnuit, de când am coborât la 2.00 bar, îmi tot arată mesajul ăsta. Motocicleta vrea să umflu spatele la 2.90. Dar eu nu și nu. Hai, totuși, să văd cât am: 0,7. Aoleo, nu e bine. Sigur am luat ceva. Trag pe dreapta, ridic pe cricul central, rotesc roata și văd cuiul. Scot cleștele ca să-l scot. Are cam jumătate de deget arătător. Balșoi! Hai că mi-am făcut de lucru în seara asta. Mulțumesc lui Dumnezeu și lui BMW c-a pus anvelope tubeless pe motocicleta asta. Fix de reparat o cameră n-aveam chef acum. De fapt, nu-i vorba de chef, n-aș fi putut. Trebuia să dau jos roata spate, să dau jos anvelopa de pe jantă, să scot camera, apoi să pun petic și sau să înlocuiesc. Nu vă puteți închipui ce înseamnă asta. La cât de tare au flancul anvelopele ăstea e aproape imposibil, fără antrenament și leviere bune. Așa, cu o bucată de cauciuc și un instrument.. să-i zicem sulă, rezolv în cinci minute. “Trăsăi ața, băgai sula și-i astupai crăpătura…”. De ce să fiu trist? Problemă mare în timpul operațiunii, cu țânțarii. Țânțarii ăstora sunt cele mai agesive vietăți pe care le-am văzut. Noroc c-am un spray bun, cu care formez un scut eficient. Altfel, nu puteam lucra. Termin treaba, nu găsesc pâine, dar iau niște salam cu roșii și cu brânză și mă duc în camera mea de cămin. Pe perete e un ceas ce-arată ora 7.00, probabil de-acum 10 ani. Pe pervazul mare e un frigider mic care nu funcționează. Dau să mă uit pe geam, văd blocul părăsit din fața mea. Unde înainte erau geamuri, au rămas doar găuri negre, iar lumina slabă de pe stradă face ca totul să pară și mai înfricoșător. Dar am tv și un tablou pe perete. În baie, wc-ul și o cadă. Chiuvetă? Dar la ce-ți mai trebuie chiuvetă când ai robinet la cadă. Apuc doar să copiez imaginile de pe carduri pe hard, ca să fiu pregătit a doua zi, trimit sms acasă și pic frânt. Încerc să mă gândesc la un titlu pentru ziua asta. Să fie legat de faptul c-a fost grea? Sau lungă? N-o să mă arunc, naiba știe ce mai urmează? In acelasi loc, dar mai din spate Tranquility Base Hotel & Casino – Hotelul meu din Ust Nera. La etajul trei. In cartier După blocuri BMW Motorrad Showe Gel. Body and Bike Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro
  11. E prima oară când am emoții în călătoria asta. Când fac calcule și sunt atent. Când sunt în priză, concentrat să nu fac vreun pas greșit. Și trebuie să recunosc, îmi place mult treaba asta. Mă trezește vântul care șuieră cu putere afară și ajunge până la nasul meu. Am lăsat geamul deschis, ieri au fost 28 de grade. E ora 05.00, aveam ceasul pus la 06.30. Cu-atât mai bine. Trezirea, avem treabă azi. Scot nasul pe fereastră și văd o atmosferă apăsătoare, gri și rece. Sunt vreo 10 grade afară. Mă uit pe prognoză – ploaia care trebuia să-nceapă la 14.00 începe la 8.00-10.00, iar cantitățile sunt mai mari. Toată lumea m-a sfătuit să nu plec pe drumul dacă plouă. Dar dacă plouă azi, nici mâine nu pot pleca, pentru c-ar trebui să se ducă noroiul. Iar dacă plouă și mâine… Hai la drum până nu se pune mai tare. La 05.58 pornesc motorul și ies din Manday, cu destinația Khandyga. Primii kilometri trec repede – am asfalt, iar unde nu e asfalt, tot cu 100 km/h merg. Intrarea pe drumul oaselor este gri. Cerul ăsta îți ia orice urmă de optimism. Dar parcă e justificat, având în vedere istoria tragică a acestor locuri. Văcuțele mov, satele cochete de munte, sunt în altă parte. Aici am cer gri și o iarbă de un verde intens. Număr kilometrii rămași până la ferry-boat – asta e miza mea, să prind vasul. Pentru că nu circulă decât ziua și n-are orar fix. Și tot trec vreo 80-100 de km, apare o benzinărie, mă opresc să alimentez. Mă uit la echipamentul meu – e plin de un praf roșiatic. Echipament, motocicletă, e peste tot. Dar deja nu mai contează. Mă uit pe hartă. Stau bine. Încep să mă relaxez. Iese și soarele. Încep să fiu mai optimist. În stânga și-n dreapta văd hergelii de cai care pasc pe fânețele dintre mlaștini, iar drumul, aflat la o diferență de nivel mai mare decât împrejurimile, îți permite să te bucuri de priveliște. Parcă-ncepe să fie mai frumos. Cât de mult contează lumina soarelui. Mă opresc, ridic drona, fac fotografii. Merge repede. Opresc la un Kafe, unde-ar trebui să fi trecut de jumătatea drumului. Iau prânzul. Mă tot întreb unde-i nisipul ăla teribil de care vorbește toată lumea – de care le e frică tuturo în caz de ploaie. Căci până acum a fost ceva, dar cam subțire. În fine, asta o fi fost. Nu fac mai mult de 15 kilometri și pac, primul voblaj. Asta e. Răsuflu ușurat, am găsit și nisipul. Și ține-te bine, că-ncepe dansul. Teoretic, dacă o ții pe la 20-30 de km/h fuge mai greu de sub tine. Dar nu prea-mi vine mie să fac atâția km cu 20 la oră, așadar îmi mai scapă mâna-n gaz. Și mă pomenesc din când în când că motocicleta începe să se unduie, iar eu încep să chiui și să tai fin, din gaz. Foarte ușor, fără mișcări bruște – își găsește ea făgașul dar nu trebuie s-o bruscăm. În timpul ăsta mașinile trec pe lângă mine. Deh, ele au patru roți. Eu ascult un Johnny Cash și, încerc să țin motorul în frâu. Ploaia începe la fix – cu doar 5-6 km înainte de-a mă urca pe ferry. E 14.30. Trec râul Aldan – care e imens, ajung la Khandyga și iau o cameră la hotel, fac un duș, mănânc ceva. M-am mișcat bine, răsuflu ușurat. Ce-a fost mai greu a trecut. Iar în timp ce mă gândesc eu cât de bine mi-a ieșit astăzi, se apropie lângă mine patru fete și femei (două cu două) și-ncearcă să afle lucrurile obișnuite: de unde vii, unde te duci. Bănuiesc ele că-i vorba de Magadan. Și tot încearcă să-mi spună ceva. Până la urmă îmi desenează pe-o hârtie. Khandyga, ploaie, râu, Ust Nera. Și după aia fac un X pe râul ăla: “nu poți să treci”. Deci dacă se umflă râul devine riscant. O fi plouat în utlimele zile? De unde naiba să știu ce se-ntâmplă în munți. Întreb în stânga și-ndreapta. Mi se spune că daca nu plouă mult e ușor de trecut, dacă plouă e mai greu. Ce înseamnă mai greu, nu-mi pot da seama. Sunt în Khandyga și e cel mai deprimant loc pe care le-am văzut. Cinci blocuri amărâte, niște case, mărăcini, dezolant. La asta mă aștept de-acum înainte. Iar vremea asta nu ajută deloc. Se pune ploaia. Întreb pe cineva de-un hotel și mă conduce la o cladire din lemn, pe două nivele, lungă, ce aduce a bloc. Sun la ușă, nu e nimeni. Pe ușă, două trei numere de telefon. Primesc răspuns la al doilea: hostelul nu funcționează. Mai bine, la cum arăta… Mă mai uit pe google maps și găsesc Gostinița President. Hai că merge. Bingo, iau o cameră cu 1500 de ruble (95 de lei). Afară plouă și bate vântul. E ca la noi în noiembrie. Mâine o să fie iar 10 grade la plecare. Dacă plouă și mâine… Și mai e și râul ăla. Și am 560 de km de făcut. Și prima bezinărie e la 320 de km. Închid. Pun ceasul la 06.00. Sau mai devreme. Sursa
  12. Prima zi pe Drumul Oaselor. Go East #11

    E prima oară când am emoții în călătoria asta. Când fac calcule și sunt atent. Când sunt în priză, concentrat să nu fac vreun pas greșit. Și trebuie să recunosc, îmi place mult treaba asta. Mă trezește vântul care șuieră cu putere afară și ajunge până la nasul meu. Am lăsat geamul deschis, ieri au fost 28 de grade. E ora 05.00, aveam ceasul pus la 06.30. Cu-atât mai bine. Trezirea, avem treabă azi. Scot nasul pe fereastră și văd o atmosferă apăsătoare, gri și rece. Sunt vreo 10 grade afară. Mă uit pe prognoză – ploaia care trebuia să-nceapă la 14.00 începe la 8.00-10.00, iar cantitățile sunt mai mari. Toată lumea m-a sfătuit să nu plec pe drumul dacă plouă. Dar dacă plouă azi, nici mâine nu pot pleca, pentru c-ar trebui să se ducă noroiul. Iar dacă plouă și mâine… Hai la drum până nu se pune mai tare. La 05.58 pornesc motorul și ies din Manday, cu destinația Khandyga. Primii kilometri trec repede – am asfalt, iar unde nu e asfalt, tot cu 100 km/h merg. Intrarea pe drumul oaselor este gri. Cerul ăsta îți ia orice urmă de optimism. Dar parcă e justificat, având în vedere istoria tragică a acestor locuri. Văcuțele mov, satele cochete de munte, sunt în altă parte. Aici am cer gri și o iarbă de un verde intens. Număr kilometrii rămași până la ferry-boat – asta e miza mea, să prind vasul. Pentru că nu circulă decât ziua și n-are orar fix. Și tot trec vreo 80-100 de km, apare o benzinărie, mă opresc să alimentez. Mă uit la echipamentul meu – e plin de un praf roșiatic. Echipament, motocicletă, e peste tot. Dar deja nu mai contează. Mă uit pe hartă. Stau bine. Încep să mă relaxez. Iese și soarele. Încep să fiu mai optimist. În stânga și-n dreapta văd hergelii de cai care pasc pe fânețele dintre mlaștini, iar drumul, aflat la o diferență de nivel mai mare decât împrejurimile, îți permite să te bucuri de priveliște. Parcă-ncepe să fie mai frumos. Cât de mult contează lumina soarelui. Mă opresc, ridic drona, fac fotografii. Merge repede. Opresc la un Kafe, unde-ar trebui să fi trecut de jumătatea drumului. Iau prânzul. Mă tot întreb unde-i nisipul ăla teribil de care vorbește toată lumea – de care le e frică tuturo în caz de ploaie. Căci până acum a fost ceva, dar cam subțire. În fine, asta o fi fost. Nu fac mai mult de 15 kilometri și pac, primul voblaj. Asta e. Răsuflu ușurat, am găsit și nisipul. Și ține-te bine, că-ncepe dansul. Teoretic, dacă o ții pe la 20-30 de km/h fuge mai greu de sub tine. Dar nu prea-mi vine mie să fac atâția km cu 20 la oră, așadar îmi mai scapă mâna-n gaz. Și mă pomenesc din când în când că motocicleta începe să se unduie, iar eu încep să chiui și să tai fin, din gaz. Foarte ușor, fără mișcări bruște – își găsește ea făgașul dar nu trebuie s-o bruscăm. În timpul ăsta mașinile trec pe lângă mine. Deh, ele au patru roți. Eu ascult un Johnny Cash și, încerc să țin motorul în frâu. Ploaia începe la fix – cu doar 5-6 km înainte de-a mă urca pe ferry. E 14.30. Trec râul Aldan – care e imens, ajung la Khandyga și iau o cameră la hotel, fac un duș, mănânc ceva. M-am mișcat bine, răsuflu ușurat. Ce-a fost mai greu a trecut. Iar în timp ce mă gândesc eu cât de bine mi-a ieșit astăzi, se apropie lângă mine patru fete și femei (două cu două) și-ncearcă să afle lucrurile obișnuite: de unde vii, unde te duci. Bănuiesc ele că-i vorba de Magadan. Și tot încearcă să-mi spună ceva. Până la urmă îmi desenează pe-o hârtie. Khandyga, ploaie, râu, Ust Nera. Și după aia fac un X pe râul ăla: “nu poți să treci”. Deci dacă se umflă râul devine riscant. O fi plouat în utlimele zile? De unde naiba să știu ce se-ntâmplă în munți. Întreb în stânga și-ndreapta. Mi se spune că daca nu plouă mult e ușor de trecut, dacă plouă e mai greu. Ce înseamnă mai greu, nu-mi pot da seama. Sunt în Khandyga și e cel mai deprimant loc pe care le-am văzut. Cinci blocuri amărâte, niște case, mărăcini, dezolant. La asta mă aștept de-acum înainte. Iar vremea asta nu ajută deloc. Se pune ploaia. Întreb pe cineva de-un hotel și mă conduce la o cladire din lemn, pe două nivele, lungă, ce aduce a bloc. Sun la ușă, nu e nimeni. Pe ușă, două trei numere de telefon. Primesc răspuns la al doilea: hostelul nu funcționează. Mai bine, la cum arăta… Mă mai uit pe google maps și găsesc Gostinița President. Hai că merge. Bingo, iau o cameră cu 1500 de ruble (95 de lei). Afară plouă și bate vântul. E ca la noi în noiembrie. Mâine o să fie iar 10 grade la plecare. Dacă plouă și mâine… Și mai e și râul ăla. Și am 560 de km de făcut. Și prima bezinărie e la 320 de km. Închid. Pun ceasul la 06.00. Sau mai devreme. Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro
  13. Sunt pe macadam și trag tare. Arunc o privire la display-ul TFT – 90 km/h. Mă uit cu coada ochiului în oglindă – văd praful cum se ridică în spatele meu. Dar în față se zărește un alt nor, de această dată uriaș. Intru în el și disting forma vagă a camionului. Ies cât mai mult în stânga, e acolo un unghi de unde poți vedea ce e în față. Trebuie să am grijă la ce-i pe jos, pot nimeri într-un mal de piatră necompactată. Trebuie să am grijă la ce vine de pe contra-sens. Dacă are farurile stinse, nu-l vezi decât când e prea târziu. Scot, ușor, nasul. E liber. Accelerez și simt spatele cum fuge puțin, apoi prinde din nou aderența – l-am depășit și pe ăsta, hai cu următorul. Cam așa stau lucrurile pe porțiunile neasfaltate de pe Lena Highway – ce leagă șoseaua care duce la Vladivostok de Yakutsk. Nu e greu, dar e mult de mers. Și cum nu prea ai unde și de ce să te oprești, riști s-o ții ca mine, în 500-600 de km pe zi, să obosești și să nu mai fii atent. Ei bine, asta nu trebuie să se întâmple pentru că macadamul te poate fura în orice secundă de neatenție. Muzică în căști, ritm alert – prefer să merg tare și să fiu concentrat decât să merg încet și să mă ia somnul și pauze de hidratare și de curățat viziera – pe lângă insectele care roiesc peste tot, aici ai și praf. Trebuie să ștergi viziera la fiecare oprire. Și dacă tot am oprit, hai să ridic puțin și drona, să vedem ce se întâmplă. Trag o urmărire, un fix, bun. Să mai încercăm ceva. Și cum stau eu așa cu nasul în telecomandă, văd o Toyota Landcruiser că trece, pune frână și apoi dă în marșarier. Ei, ce-o mai fi? Văd un geam ce coboară și aud un “Salut!”. Nu-mi vine să cred. Tocmai în Yakutia, în colțul ăsta din lume, să mă întâlnesc cu Zsolt și cu David (Transylvania to Magadan), care călătoresc prin Siberia – vreo 32.000 de km și în jur de 70-80 de zile. Atât vor sta pe drum. Au plecat din Cluj și au trecut deja prin Mongolia, au ajuns și la Magadan, iar acum se întorc. Am văzut eu sticker-ul pe indicatorul de Magadan, dar nu mă gândeam să fie așa de recent. M-ajută cu informații despre hoteluri, despre locuri în care merită să opresc și despre starea drumurilor. Îmi arată filmare de pe Drumul Oaselor – noroi și foarte alunecos. Îmi povesesc despre motociliști care-au căzut, îmi spun că e tare nasol dacă plouă și mă sfătuiesc să nu plec singur dacă se strică vremea. Facem schimb de stickere, de numere de telefon și de id-uri de Facebook. Mai povestim pe net. Drum bun, prieteni! Se pare că lumea călătorilor e chiar mică. În orașul Tynda e un guesthouse la care se duce toată lumea când ajunge în oraș. E primul pe stânga și are review-uri bune pe google. Dau și eu să intru, și mă întâmpină o acritură care se uită urât – “Niet”, din start. Aha, deci asta e guesthouse-ul unde nu cazeaza straini. Am mai auzit vorbindu-se, mi-a zis și Scutariu de el. Dacă nu intri cu salul rusesc, n-are cameră, deși motelul e, evident, gol. Mai merg un km și mă cazez la un han. Fac un duș și aud o bătaie în ușă. Mă trezesc, din nou, cu un “Salut!”. E Serghei, originar din Republica Moldova, care acum lucrează în Italia, iar italienii l-au trimis aici – că știe rusă – ca să facă ceva legat de niște motoare electrice din industria extracție de petrol. Mergem la cafe la o friptură și-o bere și povestim de toate, de la protestele din piața Victoriei până la bișnița pe care-o făceau Moldovenii în anii 90. E ultima zi, iar peisajul de pe Lena devine plictisitor. Mult praf și nu se întâmplă nimic: mlaștină, pădure de conifere, pădure de copaci al căror nume nu-l știu, pajiște, mlaștină, pădure, praf, un munte mic pe care-l urc. Sincer, aș cam vrea să se termine iar asfaltul, care apare din ce în ce mai des mă ajută să scap repede. Cred că-n maxim doi ani, toată șoseaua va fi asfaltată. Trag la un hotel de pe marginea drumului, în satul Manday, vis-a-vis de Yakutsk. Yakutsk este considerat polul frigului și dacă dai search pe google vei găsi o mulțime de reportaje despre cum sunt iernile pe-aici. Dar acum e august, iar termomentrul din bord indică 28 de grade. Iar eu, după trei zile de gândire și studiu al prognozei meteo, m-am hotărât. Mâine dimineață intru pe Drumul Oaselor. Situația stă așa: am 380 de km până la Khandyga și se spune că asta e cea mai dificilă porțiune din drum. Scutariu a făcut, anul trecut, doar jumătate și a fost rupt. Dar el a plecat din Yakutsk, a traversat Lena cu feribotul și a pierdut timp acolo. Eu plec direct de pe malul drept al Lenei. Ca să ajung la Khandyga, trebuie să iau un feribot, care nu circulă după un orar fix. Sper să fiu acolo pe la maxim 7.00 seara, ca să fiu sigur că-l prind. Fac calcule. Nu m-ar deranja să rămân la jumătatea drumului, dar nu știu unde-aș putea dormi. Scutariu, anul trecut, a dormit la mătușa unuia pe care l-a întâlnit pe feribot, într-un sat care începe cu “Y…”. Grozav! Iar asta e porțiunea aia în care se zice că dacă plouă, e dezastru. Prognoza mea pentru mâine arată așa: ploaie în Yakutsk (începe la 14.00), ceva ploaie în Churapcha (mai puțină, începe tot la 14.00) și ploaie la Khandyga (începe seara). Planul meu e să plec cât mai devreme – pe la 07.30 să se învârtă roata și să prind cât mai puțină ploaie. N-aș mai sta o zi pentru că nu știu cum se schimbă vremea. Poate fi mai bine, poate fi mai rău. N-am de unde ști. Dar e clar că plec. Motocicleta e deja pregătită: plinul făcut, lanțul uns, o parte din bagaje deja în cutii. Am luat niște biscuiți și iaurt pentru micul dejun. Am și cafea instant. Viziera e deja curată. Mă trezesc la cântatul cocoșilor, mă urc pe motor și plec. Începe Drumul Oaselor și am ceva emoții. Sursa
  14. Sunt pe macadam și trag tare. Arunc o privire la display-ul TFT – 90 km/h. Mă uit cu coada ochiului în oglindă – văd praful cum se ridică în spatele meu. Dar în față se zărește un alt nor, de această dată uriaș. Intru în el și disting forma vagă a camionului. Ies cât mai mult în stânga, e acolo un unghi de unde poți vedea ce e în față. Trebuie să am grijă la ce-i pe jos, pot nimeri într-un mal de piatră necompactată. Trebuie să am grijă la ce vine de pe contra-sens. Dacă are farurile stinse, nu-l vezi decât când e prea târziu. Scot, ușor, nasul. E liber. Accelerez și simt spatele cum fuge puțin, apoi prinde din nou aderența – l-am depășit și pe ăsta, hai cu următorul. Cam așa stau lucrurile pe porțiunile neasfaltate de pe Lena Highway – ce leagă șoseaua care duce la Vladivostok de Yakutsk. Nu e greu, dar e mult de mers. Și cum nu prea ai unde și de ce să te oprești, riști s-o ții ca mine, în 500-600 de km pe zi, să obosești și să nu mai fii atent. Ei bine, asta nu trebuie să se întâmple pentru că macadamul te poate fura în orice secundă de neatenție. Muzică în căști, ritm alert – prefer să merg tare și să fiu concentrat decât să merg încet și să mă ia somnul și pauze de hidratare și de curățat viziera – pe lângă insectele care roiesc peste tot, aici ai și praf. Trebuie să ștergi viziera la fiecare oprire. Și dacă tot am oprit, hai să ridic puțin și drona, să vedem ce se întâmplă. Trag o urmărire, un fix, bun. Să mai încercăm ceva. Și cum stau eu așa cu nasul în telecomandă, văd o Toyota Landcruiser că trece, pune frână și apoi dă în marșarier. Ei, ce-o mai fi? Văd un geam ce coboară și aud un “Salut!”. Nu-mi vine să cred. Tocmai în Yakutia, în colțul ăsta din lume, să mă întâlnesc cu Zsolt și cu David (Transylvania to Magadan), care călătoresc prin Siberia – vreo 32.000 de km și în jur de 70-80 de zile. Atât vor sta pe drum. Au plecat din Cluj și au trecut deja prin Mongolia, au ajuns și la Magadan, iar acum se întorc. Am văzut eu sticker-ul pe indicatorul de Magadan, dar nu mă gândeam să fie așa de recent. M-ajută cu informații despre hoteluri, despre locuri în care merită să opresc și despre starea drumurilor. Îmi arată filmare de pe Drumul Oaselor – noroi și foarte alunecos. Îmi povesesc despre motociliști care-au căzut, îmi spun că e tare nasol dacă plouă și mă sfătuiesc să nu plec singur dacă se strică vremea. Facem schimb de stickere, de numere de telefon și de id-uri de Facebook. Mai povestim pe net. Drum bun, prieteni! Se pare că lumea călătorilor e chiar mică. În orașul Tynda e un guesthouse la care se duce toată lumea când ajunge în oraș. E primul pe stânga și are review-uri bune pe google. Dau și eu să intru, și mă întâmpină o acritură care se uită urât – “Niet”, din start. Aha, deci asta e guesthouse-ul unde nu cazeaza straini. Am mai auzit vorbindu-se, mi-a zis și Scutariu de el. Dacă nu intri cu salul rusesc, n-are cameră, deși motelul e, evident, gol. Mai merg un km și mă cazez la un han. Fac un duș și aud o bătaie în ușă. Mă trezesc, din nou, cu un “Salut!”. E Serghei, originar din Republica Moldova, care acum lucrează în Italia, iar italienii l-au trimis aici – că știe rusă – ca să facă ceva legat de niște motoare electrice din industria extracție de petrol. Mergem la cafe la o friptură și-o bere și povestim de toate, de la protestele din piața Victoriei până la bișnița pe care-o făceau Moldovenii în anii 90. E ultima zi, iar peisajul de pe Lena devine plictisitor. Mult praf și nu se întâmplă nimic: mlaștină, pădure de conifere, pădure de copaci al căror nume nu-l știu, pajiște, mlaștină, pădure, praf, un munte mic pe care-l urc. Sincer, aș cam vrea să se termine iar asfaltul, care apare din ce în ce mai des mă ajută să scap repede. Cred că-n maxim doi ani, toată șoseaua va fi asfaltată. Trag la un hotel de pe marginea drumului, în satul Manday, vis-a-vis de Yakutsk. Yakutsk este considerat polul frigului și dacă dai search pe google vei găsi o mulțime de reportaje despre cum sunt iernile pe-aici. Dar acum e august, iar termomentrul din bord indică 28 de grade. Iar eu, după trei zile de gândire și studiu al prognozei meteo, m-am hotărât. Mâine dimineață intru pe Drumul Oaselor. Situația stă așa: am 380 de km până la Khandyga și se spune că asta e cea mai dificilă porțiune din drum. Scutariu a făcut, anul trecut, doar jumătate și a fost rupt. Dar el a plecat din Yakutsk, a traversat Lena cu feribotul și a pierdut timp acolo. Eu plec direct de pe malul drept al Lenei. Ca să ajung la Khandyga, trebuie să iau un feribot, care nu circulă după un orar fix. Sper să fiu acolo pe la maxim 7.00 seara, ca să fiu sigur că-l prind. Fac calcule. Nu m-ar deranja să rămân la jumătatea drumului, dar nu știu unde-aș putea dormi. Scutariu, anul trecut, a dormit la mătușa unuia pe care l-a întâlnit pe feribot, într-un sat care începe cu “Y…”. Grozav! Iar asta e porțiunea aia în care se zice că dacă plouă, e dezastru. Prognoza mea pentru mâine arată așa: ploaie în Yakutsk (începe la 14.00), ceva ploaie în Churapcha (mai puțină, începe tot la 14.00) și ploaie la Khandyga (începe seara). Planul meu e să plec cât mai devreme – pe la 07.30 să se învârtă roata și să prind cât mai puțină ploaie. N-aș mai sta o zi pentru că nu știu cum se schimbă vremea. Poate fi mai bine, poate fi mai rău. N-am de unde ști. Dar e clar că plec. Motocicleta e deja pregătită: plinul făcut, lanțul uns, o parte din bagaje deja în cutii. Am luat niște biscuiți și iaurt pentru micul dejun. Am și cafea instant. Viziera e deja curată. Mă trezesc la cântatul cocoșilor, mă urc pe motor și plec. Începe Drumul Oaselor și am ceva emoții. Această călătorie este susținută de BMW Motorrad România și KMG International – Rompetrol. Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro
  15. “An empty bottle never stays on the table”, îmi explică Evgeny, serios, și pune sticla de vodka goală pe podea. “Când soldații ruși au ajuns la Paris..”, dar n-apuc să aflu ce se întâmplă pentru că timpul pentru un nou rând. Mă uit la pahar, e din nou plin – parcă-l golisem mai devreme – îl ridic și, sănătate. “Pentru prietenul nostru din România”. Las paharul pe masă, îmi iau puțin privirea de la el și.. e din nou plin. De unde deduc că nici paharele n-au voie să stea goale. Acțiunea se petrece într-o cârciumă din orășelul Mogocha. Mă aflu de zile bune pe drum, iar norma e de 600 de km. În orașe, n-ai de ce să te-oprești mai mult decât pentru câteva ore de somn, iar peisajul îl vezi de pe motocicletă. Oricum, formele din jurul tău se schimbă așa de lent că ai timp să aprofundezi totul. Ajung eu în Mogocha la lăsarea serii și trag la hotelul Turist – singurul din oraș – Mogocha e o localitate de munte, construită acum 100 de ani odată cu Trans-siberianul și apoi folosită ca bază pentru exploatările miniere din zonă. Dau să intru în recepție… și primesc un “niet”, cu regret sincer. Aoleo, cum “niet”, iar eu unde dorm. Apare, brusc Sasha, un băiat bun la toate și-i explică ceva doamnei care mi-a zis că “niet”. Hopa, mai au ceva – un singur pat într-o cameră de șase. Mă cazez, desigur, doar n-o să dorm pe motocicletă. Initial am ajuns aici. Hotel Turist, Mogocha Duc motorul la garaj și-mi dau seama ce s-a întâmplat. Înăuntru, vreo 7-8 motociclete – toate R1200GS/GSA, cu excepția unui K1600 și a unei Kawasaki Z1000SX. Numere de Rusia. Păi normal, ați venit voi de la Vladivostok să-mi luați mie camera și dreptul la o noapte liniștită. Apare Sasha – alt Sasha – cu un zâmbet mare pe buze: “Hello, where are you from?”. Și-ncepe o discuție ca-ntre motocicliști care se încheie cu “Ne vedem mai târziu la Cafe, Cristian. Mergem să găsim unul, apoi vin să te iau”. Sasha se ține de cuvânt și în 20 de minute revine. Au plecat de la Vladivostok către Tambov, orașul în care locuiesc, nu departe de Moscova. Și e atmosferă plăcută cu rușii ăștia. Tradiția rusească mai spune că se bea vodka stinsă cu bere. Iar eu sunt într-o perioadă în care evit consumul de alcool pentru că nu stau prea bine cu stomacul. Dar n-ar fi politicos să refuz, hai măcar un pahar. Ei bine, poveștile au curs iar paharul s-a tot umplut ca să fie gata pentru toast. Au fost mai multe, dar la un moment dat clinchetul paharelor ciocnite nu s-a mai auzit. Pentru că nu era un moment vesel. Venea după o poveste tristă. În 2010, un motociclist rus a întrat într-un cafe, aflat cam la 150 de km de Mogocha, spre Vladivostok. Acolo, doi localnici l-au invitat la băut. Motociclistul le-a întors spatele și-a ieșit. Unul dintre ei l-a împușcat cu o armă de vânătoare. Apoi, i-au luat corpul și i-au dat foc. În locul unde-a murit a fost ridicat un monument și toți motocicliștii ruși care trec pe-acolo se opresc în memoria lui Alexey Barsukov, ucis pe șoseaua ce leagă Chita de Khabarovsk. Acel rând a fost în memoria lui. “Nu toți oamenii sunt prietenoși prin părțile astea. Sunt și mulți tâlhari care se ascund aici pentru că-i o zonă pustie. Ai grijă unde te oprești”, îmi mai spune Evgeny. Nicio sticlă goală pe masă Ajung în dormitorul comun unde mirosul nu te îmbie la somn și unde se sforăie pe trei voci. Dar asta e, îmi imaginez că sunt din nou în tren, îmi pun dopurile în urechi și adorm într-o clipă. Mă trezesc pe la 07.00, cu participarea colegilor de cameră care-s foarte voioși. Îi apucă discuțiile, sorbitul de ceai și pofta de mâncare. Mie-mi bubuie capul după combinația de vodka cu bere. Dau fuga la motor să iau o solpadeină, mă spăl pe față și pe dinți și … micul-dejun mă așteaptă în bucătărie. Au aranjat băieții încă de aseară – hotelul n-are mic-dejun inclus, dar s-au organizat. Iar eu sunt oaspetele lor. Ne strângem apoi mâinile, facem o fotografie, ne urăm drum bun. Ei spre vest, eu go east. Drumul traversează păduri nesfârșite, munți pitici, râuri. Din ce în ce mai puține mașini, doar câteva camioane. Două dintre aceste camioane sunt conduse de șoferi din Republica Moldova. Se opresc să mă salute după ce văd că am numere de România. “Dar ce cauți la Magadan?” – aceeași întrebare pe care-o primesc de la toți cei pe care-i întâlnesc. Toți, cu excepția motocicliștilor. Nicolas Marchais, de exemplu, a înțeles din prima de ce mă duc acolo. “Oh, very nice. I don’t have time for that now but maybe I’ll come back one day”, îmi spune visător, într-o engleză cu un accent puternic, uitându-se-n zare unde-ar trebui să fie Magadanul. Nicolas are pe la 50 de ani și a plecat din Franța în mai. A făcut stanurile, Mongolia, iar acum se îndreaptă către Vladivostok. De acolo, în Americi și apoi acasă. Când văd indicatorul din intersecție îmi dau seama cât de departe sunt de casă. Avem așa: înainte, la vreo 1.000 de km, e Vladivostokul, iar de-acolo sari în Koreea sau în Japonia. În dreapta, la vreo 50 de km e China. Iar în stânga, la 3.000 de km e Magadanul. Drumul meu. E momentul să las șoseaua principală și să intru pe Lena highway, care mă va duce la Drumul Oaselor – cea mai frumoasă dar și cea mai grea parte a acestei călătorii. Alături de Nicolas BMW F850GS. Incepem să avem o relație specială Muzică bună să ai. Siberia e mare Sasha Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro
×