Mergi la conţinut

pemotoare.ro

Membri
  • Conţinut

    625
  • Membru din

  • Ultima vizită

  • Days Won

    6
  • Online

    1d 1h 8m 33s

pemotoare.ro last won the day on 3 Noiembrie 2017

pemotoare.ro had the most liked content!

1 Urmăritor

Despre mine

  • Sunt
    Motociclist
  • Locatie
    Bucuresti

Metode de Contact

  • Pagina Web
    www.pemotoare.ro

Vizitatori recenţi

1.613 vizualizări profil
  1. articole Lima. Go South Ep 10

    “Lima? Nu vă duceți. E un trafic sufocant. Cea mai proastă idee. Ne-am trezit la 4.00 dimineața doar ca să putem ieși din oraș. Ne-a luat cinci ore. N-ai ce să vezi. E doar un oraș. E o pierdere de vreme. N-are rost!”. Așa ne-au spus. Dar noi ne-am dus. Lima este orașul fondat de Francisco Pizzaro, conquistadorul care i-a îngenuncheat cu măiestrie și viclenie pe Incași. Pizzaro l-a numit Ciudat de los Reyos – Orașul Regilor. Lima este orașul cu 9 milioane de locuitori, al treilea ca mărime din America Latină. Lima este orașul în care m-am simțit așa de bine încât m-aș întoarce și-acum. Sau oricând. Păcat că zborul durează vreo 24 de ore, sau mai bine. Lima, cu al său Barranco, cartier boem, cartier al artiștilor și cafenelelor, cartier unde suspini de plăcere pe Ponte del Suspiros. Unde plajele sunt pline de surferi. Unde-ți vine să te oprești la fiecare cafenea. Unde vezi cel mai frumos apus și te-ntrebi de ce n-ai descoperit locul ăsta până acum. Barranco, cartierul boem al Limei Lima, cu bogatul Miraflores și cu fermecătorul său Malecon. Unde Parque del Amour ce pare desprins din Gaudi, cu o statuie erotică în mijloc și cu citate despre amor în spaniolă și quechua. Cu farul în jurul căruia se învârt parapentele, cu hotelurile sale de lux și cu locurile cosmopolite. Miraflores Lima, cu al său centru istoric, unde se înalță Plaza des Armas, frumoasă și cochetă, cu clădiri galbene ce au balcoane din lemn. Centru istoric unde există muzeul gastronomiei, unde duminica au loc târguri culinare și unde găsești un fel de agora pentru artiștii locali care vor să performeze în fața trecătorilor – loc unde poți auzi orice, de la muzică la monologuri. Plaza de Armas Lima, pe jumătate în ceața care se ridică de peste ocean, pe jumătate însorită. Cu 24 de grade în parcurile din Miraflores și cu 28 la periferia din est. Lima din catedrala lui Llosa. Asta e Lima pe care-o s-o țin eu minte. Nu Lima cu trafic sufocant. O plimbare prin Mirafloresul din Lima îți dă o stare de bine. O seară la un bar din Barranco te face să pierzi numărul acelor pisco sour perfect făcute. Căci “niciunde nu se face pisco sour ca-n Lima. Nu se pune daca-ai băut la Valparaiso. Sau chiar la Arequipa” – asta o să-ți spună orice peruan (am înțeles că se zice peruvian, eu voi spune peruan, căci așa-și spun ei, în spaniolă). Și-o să-ți mai spună că nici ceviche ca-n Lima n-o să mai mănânci niciunde. Și nici lomo saltado – care e o vită cu orez și cartofi, de obicei. Asta o să-ți spună orice peruan, chiar și băiatul de la frizerie ce seamănă cu un personaj din Narcos. “Comer” – adică a mânca. Cel mai de preț lucru pentru cei din Lima. Am nimerit la fix. Sursa
  2. Lima. Go South Ep 10

    “Lima? Nu vă duceți. E un trafic sufocant. Cea mai proastă idee. Ne-am trezit la 4.00 dimineața doar ca să putem ieși din oraș. Ne-a luat cinci ore. N-ai ce să vezi. E doar un oraș. E o pierdere de vreme. N-are rost!”. Așa ne-au spus. Dar noi ne-am dus. Lima este orașul fondat de Francisco Pizzaro, conquistadorul care i-a îngenuncheat cu măiestrie și viclenie pe Incași. Pizzaro l-a numit Ciudat de los Reyos – Orașul Regilor. Lima este orașul cu 9 milioane de locuitori, al treilea ca mărime din America Latină. Lima este orașul în care m-am simțit așa de bine încât m-aș întoarce și-acum. Sau oricând. Păcat că zborul durează vreo 24 de ore, sau mai bine. Lima, cu al său Barranco, cartier boem, cartier al artiștilor și cafenelelor, cartier unde suspini de plăcere pe Ponte del Suspiros. Unde plajele sunt pline de surferi. Unde-ți vine să te oprești la fiecare cafenea. Unde vezi cel mai frumos apus și te-ntrebi de ce n-ai descoperit locul ăsta până acum. Barranco, cartierul boem al Limei Lima, cu bogatul Miraflores și cu fermecătorul său Malecon. Unde Parque del Amour ce pare desprins din Gaudi, cu o statuie erotică în mijloc și cu citate despre amor în spaniolă și quechua. Cu farul în jurul căruia se învârt parapentele, cu hotelurile sale de lux și cu locurile cosmopolite. Miraflores Lima, cu al său centru istoric, unde se înalță Plaza des Armas, frumoasă și cochetă, cu clădiri galbene ce au balcoane din lemn. Centru istoric unde există muzeul gastronomiei, unde duminica au loc târguri culinare și unde găsești un fel de agora pentru artiștii locali care vor să performeze în fața trecătorilor – loc unde poți auzi orice, de la muzică la monologuri. Plaza de Armas Lima, pe jumătate în ceața care se ridică de peste ocean, pe jumătate însorită. Cu 24 de grade în parcurile din Miraflores și cu 28 la periferia din est. Lima din catedrala lui Llosa. Asta e Lima pe care-o s-o țin eu minte. Nu Lima cu trafic sufocant. O plimbare prin Mirafloresul din Lima îți dă o stare de bine. O seară la un bar din Barranco te face să pierzi numărul acelor pisco sour perfect făcute. Căci “niciunde nu se face pisco sour ca-n Lima. Nu se pune daca-ai băut la Valparaiso. Sau chiar la Arequipa” – asta o să-ți spună orice peruan (am înțeles că se zice peruvian, eu voi spune peruan, căci așa-și spun ei, în spaniolă). Și-o să-ți mai spună că nici ceviche ca-n Lima n-o să mai mănânci niciunde. Și nici lomo saltado – care e o vită cu orez și cartofi, de obicei. Asta o să-ți spună orice peruan, chiar și băiatul de la frizerie ce seamănă cu un personaj din Narcos. “Comer” – adică a mânca. Cel mai de preț lucru pentru cei din Lima. Am nimerit la fix. Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro
  3. La care se-adaugă și întâlnirea cu Dakarul. Deci am putea spune c-am avut o zi pe cinste. Dimineața mă trezesc cu valurile oceanului în ureche. Deschid fereastra și simt aerul răcoros. Suntem într-un golf, izolați de orașul mic și urât unde credeam că vom fi nevoiți să rămânem peste noapte. Până la urmă, nu puseseră toate camerele pe booking. N-avem de unde ști, dar eram foarte aproape de epicentrul cutremurului de 7,1 grade ce avea să vină peste trei zile. Ce-avea să-mi pese? Aveam valurile oceanului și o nouă zi de mers cu motorul. Romantismul s-a dizolvat brusc atunci când m-am dus să mă spăl pe dinți și-am constatat că la chiuvetă e apă sărată, direct din ocean. Gata, un scurt desayuno (mic-dejun) și la drum. Plecăm așa de hotărâți că ne oprim după 15 km. Dakar. Finish-ul probei din ziua a 5-a. La momentul când puneam motocicleta pe cric, Barreda (Honda) – liderul acelei speciale, trecea prin poartă. Iar până să mă dumiresc eu bine, văd un elicopter urmărind doi motocicliști. Elicopterul lăsat pe-o parte, foarte aproape de sol, iar motocicliștii cu gazul “în blană”, lăsând două urme mari de praf. E o imagine pe care n-o s-o uit niciodată. N-am plecat până n-a apărut Mani Gyenes, în acea etapă pe 35. Regret că n-am apucat să-l felicităm și să-i urez succes pe mai departe, dar mă bucur c-am prins puțin din Dakar – un fenomen pe care-am ajuns să-l apreciez și mai mult după ce l-am văzut pe viu. Dar să mergem mai departe, căci mai avem mii bune de kilometri în fața noastră. Următoarea oprire – Nazca, cu ale sale faimoase desene din deșert, pe care le știu din documentare și despre care unii spun ba c-ar fi făcut de extraterești, ba că de culturi pre-incașe care aveau o tehnică specială, fără să fie nevoie să încalce pe condori gigantici ca să vadă dacă coada maimuței a ieșit bine. Ne oprim direct la aeroport, unde ne agață un nene, care ne-arată avionul “lui” și care ne spune că mai are doi clienți, că vom fi patru în avion și că se pleacă imediat. Bine, fie. Dăm actele, plătim, ne urcăm pe cântar, iar cele 20 de minute se transformă într-o oră. Pilot plus co-pilot. Într-un final apar pilotul și co-pilotul. Daniel îl întreabă pe co-pilot din ce an este avionul. “Din 90, dar motorul este nou, stați liniștiți”. Dar cum să stai liniștit când vezi că sunt nori, afară bate vântul și avionul decolează cam “pe-o parte”. În fine, nu doar maimuța, păianjenul și restul reperelor geografice create de cultura Nazca în timp ce pe alt continet se năștea Hristos, sunt o experiență. Ci și zborul în sine. Căci, ca să vezi cum trebuie liniile, pilotul întoarce avionul când pe stânga, când pe dreapta, de simți că stomacul ți-o ia razna. Zborul durează 30 de minute și simt că dacă mai stau 5 minute în avion voi folosi punga din fața scaumului. Nu mai vreau nici maimuțe, nici extraterești, nici altceva, ci doar să aterizez. Ajungem cu bine pe pământ și ne mai ia vreo 30 de minute să ne revenim. Cât de cât. În tot acest timp, tovarășul nostru de călătorie este tot în Canionul Colca, pe care vrea să-l exploreze pe îndelete. Ne-am despărțit la canion, după ce am văzut zborul condorilor. Motivul e unul simplu: George mai fusese prin aceste locuri și voia să vadă ceva noi, mai aproape de natură, mai departe de oraș. Noi doi, însă pornim, apoi, mai departe prin deșert. Ne-așteaptă Lima. Cu două zile înainte – Canionul Colca. George (dreapta) rămâne să exploreze zona, în timp ce noi plecăm spre Lima Sursa
  4. La care se-adaugă și întâlnirea cu Dakarul. Deci am putea spune c-am avut o zi pe cinste. Dimineața mă trezesc cu valurile oceanului în ureche. Deschid fereastra și simt aerul răcoros. Suntem într-un golf, izolați de orașul mic și urât unde credeam că vom fi nevoiți să rămânem peste noapte. Până la urmă, nu puseseră toate camerele pe booking. N-avem de unde ști, dar eram foarte aproape de epicentrul cutremurului de 7,1 grade ce avea să vină peste trei zile. Ce-avea să-mi pese? Aveam valurile oceanului și o nouă zi de mers cu motorul. Romantismul s-a dizolvat brusc atunci când m-am dus să mă spăl pe dinți și-am constatat că la chiuvetă e apă sărată, direct din ocean. Gata, un scurt desayuno (mic-dejun) și la drum. Plecăm așa de hotărâți că ne oprim după 15 km. Dakar. Finish-ul probei din ziua a 5-a. La momentul când puneam motocicleta pe cric, Barreda (Honda) – liderul acelei speciale, trecea prin poartă. Iar până să mă dumiresc eu bine, văd un elicopter urmărind doi motocicliști. Elicopterul lăsat pe-o parte, foarte aproape de sol, iar motocicliștii cu gazul “în blană”, lăsând două urme mari de praf. E o imagine pe care n-o s-o uit niciodată. N-am plecat până n-a apărut Mani Gyenes, în acea etapă pe 35. Regret că n-am apucat să-l felicităm și să-i urez succes pe mai departe, dar mă bucur c-am prins puțin din Dakar – un fenomen pe care-am ajuns să-l apreciez și mai mult după ce l-am văzut pe viu. Dar să mergem mai departe, căci mai avem mii bune de kilometri în fața noastră. Următoarea oprire – Nazca, cu ale sale faimoase desene din deșert, pe care le știu din documentare și despre care unii spun ba c-ar fi făcut de extraterești, ba că de culturi pre-incașe care aveau o tehnică specială, fără să fie nevoie să încalce pe condori gigantici ca să vadă dacă coada maimuței a ieșit bine. Ne oprim direct la aeroport, unde ne agață un nene, care ne-arată avionul “lui” și care ne spune că mai are doi clienți, că vom fi patru în avion și că se pleacă imediat. Bine, fie. Dăm actele, plătim, ne urcăm pe cântar, iar cele 20 de minute se transformă într-o oră. Pilot plus co-pilot. Într-un final apar pilotul și co-pilotul. Daniel îl întreabă pe co-pilot din ce an este avionul. “Din 90, dar motorul este nou, stați liniștiți”. Dar cum să stai liniștit când vezi că sunt nori, afară bate vântul și avionul decolează cam “pe-o parte”. Și n-ar fi doar asta, dar au cam căzut avioane pe la Nazca, ultimul accident fiind în 2015, din fericire, fără victime. În fine, nu doar maimuța, păianjenul și restul reperelor geografice create de cultura Nazca în timp ce pe alt continet se năștea Hristos, sunt o experiență. Ci și zborul în sine. Căci, ca să vezi cum trebuie liniile, pilotul întoarce avionul când pe stânga, când pe dreapta, de simți că stomacul ți-o ia razna. Zborul durează 30 de minute și simt că dacă mai stau 5 minute în avion voi folosi punga din fața scaumului. Nu mai vreau nici maimuțe, nici extraterești, nici altceva, ci doar să aterizez. Ajungem cu bine pe pământ și ne mai ia vreo 30 de minute să ne revenim. Cât de cât. În tot acest timp, tovarășul nostru de călătorie este tot în Canionul Colca, pe care vrea să-l exploreze pe îndelete. Ne-am despărțit la canion, după ce am văzut zborul condorilor. Motivul e unul simplu: George mai fusese prin aceste locuri și voia să vadă ceva noi, mai aproape de natură, mai departe de oraș. Noi doi, însă pornim, apoi, mai departe prin deșert. Ne-așteaptă Lima. Cu două zile înainte – Canionul Colca. George (dreapta) rămâne să exploreze zona, în timp ce noi plecăm spre Lima Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro
  5. Simt o mare fericire. După o dimineață începută prost, după o zi mai rea, după mii de km de deșert sterp, apare în sfârșit viața. La început, puțină ploaie și umezeală. Apoi, iarbă și câteva buruieni. Parfumul lor îmi umple plămânii. Sunt la peste 4.000 de metri în Anzi și am dat, în sfârșit, de viață. Țin casca deschisă chiar dacă sunt 2-3 grade afară și trag adânc aer în piept. Deodată, întru într-un nor de ceață. Cu filmatul fericirii mele, am rămas singur. Văd o siluetă, pe dreapta, păzind drumul. Are mătură, pălărie și o pelerină ce flutură în vând. Mă apropii încet. Da, este o vrăjitoare. Nu una în carne și oase, dar una vie, dacă e să mă iau după ce se vede. Muntenii peruani sunt superstițioși. Cred în tot felul de bazaconii, de la vampiri la spirite și diavoli care produc cutremure și avalanșe. Iar ca să-i mulțumească, le aduc ofrandă sticle de băutură. Așadar, vrăjitoarea asta are la picioare vreo 30 de sticle (goale), câteva bomboane (ca sa-i treaca greața, probabil) și, darul de bază, o butelcă de pisco atârnată de gât. Și pentru că muntenii sunt creștini, până la urmă – chiar dacă păstrează supersiții păgâne – vrăjitoarea are atârnat de gât un crucifix. Ca să fie acoperiți. O las să-și vadă de treabă și-mi continui drumul. Ajung în unul dintre cele mai frumoase locuri din Peru – Canionul Colca. O vale de un verde curat, cu culturi agricole în terase, nori albi, umezeală și un miros care te îmbată. Cu un asfalt perfect, virajat, fără trafic. E al doilea cel mai vizitat loc din Peru după Macchu Picchu, dar nu văd picior de turist. Probabil pentru că e extra-sezon sau pentru că e târziu. O biserică simplă, o uliță de sat goală și trei motociclete. Ne oprim din cinci în cinci kilometri ca să facem fotografii. Priveliștea asta nu te lasă să mergi mai departe. Nu știi cum să prinzi cât mai mult, nu știi în ce parte să te uiți. La un moment dat, vedem un mirador (punct de belvedere) și un indicator ce ne pune să ne uităm la vârful Mismi, despre care se spune că e locul unde se naște Amazonul. Nu-l vedem din cauza norilor, dar ne abatem puțin de la șosea și coborâm în vale, pe un drum de pământ. Se înserează pe nesimțite. Nu ne dăm seama când a venit noaptea. Noroc că George își rezervase o camera undeva (eu și Daniel plănuiam sa mergem mai departe, dar renunțăm). Așadar, iată-ne în satul Cabanaconde, o așezare aflată pe la 3.200 de metri, savurând o friptură de Alpaca și un ceai de frunze de coca cu rom. Pregătite simplu, dar bine, de familia de munteni care ne oferise camerele. Picăm lați. A doua zi ne vom trezi de dimineață ca să vedem condorii zburând. Sursa
  6. Vrăjitoarea din Anzi – Go South – Ep 08

    Simt o mare fericire. După o dimineață începută prost, după o zi mai rea, după mii de km de deșert sterp, apare în sfârșit viața. La început, puțină ploaie și umezeală. Apoi, iarbă și câteva buruieni. Parfumul lor îmi umple plămânii. Sunt la peste 4.000 de metri în Anzi și am dat, în sfârșit, de viață. Țin casca deschisă chiar dacă sunt 2-3 grade afară și trag adânc aer în piept. Deodată, întru într-un nor de ceață. Cu filmatul fericirii mele de moment, am rămas singur. Văd o siluetă, pe dreapta, păzind drumul. Are mătură, pălărie și o pelerină ce flutură în vânt. Mă apropii încet. Da, este o vrăjitoare. Nu una în carne și oase, dar una vie, dacă e să mă iau după ce se vede. Muntenii peruani sunt superstițioși. Cred în tot felul de bazaconii, de la vampiri la spirite și diavoli care produc cutremure și avalanșe. Iar ca să-i mulțumească, le aduc ofrandă sticle de băutură. Așadar, vrăjitoarea asta are la picioare vreo 30 de sticle (goale), câteva bomboane (ca sa-i treaca greața, probabil) și, darul de bază, o butelcă de pisco atârnată de gât. Și pentru că muntenii sunt creștini, până la urmă – chiar dacă păstrează supersiții păgâne – vrăjitoarea are atârnat de gât un crucifix. Ca să fie acoperiți. O las să-și vadă de treabă și-mi continui drumul. Ajung în unul dintre cele mai frumoase locuri din Peru – Canionul Colca. O vale de un verde curat, cu culturi agricole în terase, nori albi, umezeală și un miros care te îmbată. Cu un asfalt perfect, virajat, fără trafic. E al doilea cel mai vizitat loc din Peru după Macchu Picchu, dar nu văd picior de turist. Probabil pentru că e extra-sezon sau pentru că e târziu. O biserică simplă, o uliță de sat goală și trei motociclete. Ne oprim din cinci în cinci kilometri ca să facem fotografii. Priveliștea asta nu te lasă să mergi mai departe. Nu știi cum să prinzi cât mai mult, nu știi în ce parte să te uiți. La un moment dat, vedem un mirador (punct de belvedere) și un indicator ce ne pune să ne uităm la vârful Mismi, despre care se spune că e locul unde se naște Amazonul. Nu-l vedem din cauza norilor, dar ne abatem puțin de la șosea și coborâm în vale, pe un drum de pământ. Se înserează pe nesimțite. Nu ne dăm seama când a venit noaptea. Noroc că George își rezervase o camera undeva (eu și Daniel plănuiam sa mergem mai departe, dar renunțăm). Așadar, iată-ne în satul Cabanaconde, o așezare aflată pe la 3.200 de metri, savurând o friptură de Alpaca și un ceai de frunze de coca cu rom. Pregătite simplu, dar bine, de familia de munteni care ne oferise camerele. Picăm lați. A doua zi ne vom trezi de dimineață ca să vedem condorii zburând. Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro
  7. Suntem lângă orașul de frontieră Arica (Chile) și mâncăm o supă de pui într-un restaurant de camionagii. Peste șosea, un ghetou cum n-am prea mai văzut. Ne-am oprit să ne relaxăm puțin înaintea trecerii în Peru. Nu știm ce ne așteaptă în Vamă – aglomerație, încurcături, multe formulare? Să mergem, că stând aici n-ajută prea mult. La frontieră, surpriză. Un chilian burtos și cumsecade ne face semn și ne ghidează către un ghișeu. De acolo luăm câte patru formulare simple – două pentru noi, două pentru motociclete – două pentru Chile, două Pentru Peru. Trebuie să le completăm pe toate, pentru că fiecare o să rămână la unul dintre cele patru ghișee pe la care urmează să trecem. O fată puțin încurcată – nu prea vede români cu motociclete în leasing sau pe firmă trecând pe-acolo, ne dă certificatul de import temporar și gata. Bun venit in Peru! Fără coadă, fără încurcături, oameni binevoitori, amabili, corecți. Ni se zâmbește peste tot. Mai că ne iau de mână să ne arate ce avem de făcut. Imi imaginez ce-ar fi însemnat patru ghișee la frontiera România – Bulgaria. Sau mai bine să nu-mi imaginez și să ies din Chile într-o notă pozitivă, după aproximativ o oră. Nu trebuie decât să-mi fac asigurarea obligatorie – 27 dolari pentru două săptămâni – la un ghișeu ce-l găsesc după semnul ce-mi urează “Bun venit în Peru”. Orașul dentiștilor Simțim din start că am intrat în altă țară. Drumul este mai prost, mai aglomerat, mașinile sunt mai vechi și mai rablagite și apar așa-numitele moto-taxi (tuc-tuc-uri) apar pe la colțuri. Multe dintre ele “tunate”, cu tot felul de simboluri și cu sisteme audio. În această seară vom rămâne în Tacna, un orășel de lângă graniță, ce n-are nimic special cu excepția multitudinii de cabinete stomatologic. Intuim c-o fi mai ieftind decât în Chile și că vin mușterii de peste graniță. Altfel nu s-ar justifica trei cabinete stomatologice pentru fiecare colț de stradă. Mâncăm o friptură – bem bere Cuzquena, un pisco sour excelent și plătim 50 de soli – adică 12 euro. Mai gustos și mai ieftin ca-n Chile. Arequipa După un drum de aproape 500 de km, ajungem în Arequipa. Este amiază și este înnorat. Nu putem vedea cei doi vulcani ce tronează asupra orașului. Arequipa este al doilea oraș ca importanță din Peru, a fost fondat de coloniști, iar centrul este sit UNESCO. Și este de-o frumusețe extraordinara. Plaza de Armas este punctul central, iar străzile din jur sunt formate din clădiri elegante, albe. Fiecare clădire are o curte interioară care te duce în altă lume. Iar una dintre cele mai frumoase lumi este cea din curțile interioare ale mănăstirii Santa Catalina. Un labirint multicolor cu piațete, fântâni, și camere ale călugărilor, cu bucătării și acareturi, prin care poți să te plimbi și să te întorci în timp. Manastirea Santa Catalina În Plaza des Armas e agitație. “Aici, de fiecare dată se sărbătorește ceva”, ne spune George, care-a mai văzut odată orașul. Nu ne dăm seama ce sărbătoare o fi, mai ales că decorul este destul de încărcat: un parc plin de palmieri înalți, cu o fântână în mijloc, înconjurat de clădiri cu coloane, catedrala și un brad – tocmai a trecut Crăciunul – lângă care stă un Moș Crăciun incaș cu un “ho-ho-ho” cam exagerat. Lume de toate felurile, personaje pestrițe, cu toții ieșiți la plimbare. Este sfârșit de săptămână, iar noi ne pierdem în mulțimea de pe străzile cochete ale orașului lui Llosa. Catedrala din Plaza des Armas Mos Craciun Incas si George, bucuros c-a primit un cadou Barman, preparând Pisco Sour, mândria peruanilor alături de ceviche. Urmează o duminică leneșă, în care parcă nici ceasul nu bate. Suntem obosiți. Stăm în curtea hanului nostru – o clădire veche, colonială – ce are o curte interioară verde, cu mese la care să te lungești, să bei ceai din frunze de coca și să te uiți la păsările colibri. Am avut un ritm intens, cu 3.300 de km într-o săptămână. Ne ducem după fructe la un aprozar – vânzătorul se uită extrem de atent la o telenovelă și pare de neclintit din fața ecranului. Aici toată lumea se uită la telenovele. Chiar și la cele chinezește. Până la urmă se clintește. Luăm fructele și plecăm spre hanul nostru. Tăcuți, fiecare cu ecanului lui. Eu mă apuc de scris. O să mă culc pentru că mâine mă așteaptă un drum lung. Curtea hanului nostru Sursa
  8. Suntem lângă orașul de frontieră Arica (Chile) și mâncăm o supă de pui într-un restaurant de camionagii. Peste șosea, un ghetou cum n-am prea mai văzut. Ne-am oprit să ne relaxăm puțin înaintea trecerii în Peru. Nu știm ce ne așteaptă în Vamă – aglomerație, încurcături, multe formulare? Să mergem, că stând aici n-ajută prea mult. La frontieră, surpriză. Un chilian burtos și cumsecade ne face semn și ne ghidează către un ghișeu. De acolo luăm câte patru formulare simple – două pentru noi, două pentru motociclete – două pentru Chile, două Pentru Peru. Trebuie să le completăm pe toate, pentru că fiecare o să rămână la unul dintre cele patru ghișee pe la care urmează să trecem. O fată puțin încurcată – nu prea vede români cu motociclete în leasing sau pe firmă trecând pe-acolo, ne dă certificatul de import temporar și gata. Bun venit in Peru! Fără coadă, fără încurcături, oameni binevoitori, amabili, corecți. Ni se zâmbește peste tot. Mai că ne iau de mână să ne arate ce avem de făcut. Imi imaginez ce-ar fi însemnat patru ghișee la frontiera România – Bulgaria. Sau mai bine să nu-mi imaginez și să ies din Chile într-o notă pozitivă, după aproximativ o oră. Nu trebuie decât să-mi fac asigurarea obligatorie – 27 dolari pentru două săptămâni – la un ghișeu ce-l găsesc după semnul ce-mi urează “Bun venit în Peru”. Orașul dentiștilor Simțim din start că am intrat în altă țară. Drumul este mai prost, mai aglomerat, mașinile sunt mai vechi și mai rablagite și apar așa-numitele moto-taxi (tuc-tuc-uri) apar pe la colțuri. Multe dintre ele “tunate”, cu tot felul de simboluri și cu sisteme audio. În această seară vom rămâne în Tacna, un orășel de lângă graniță, ce n-are nimic special cu excepția multitudinii de cabinete stomatologic. Intuim c-o fi mai ieftind decât în Chile și că vin mușterii de peste graniță. Altfel nu s-ar justifica trei cabinete stomatologice pentru fiecare colț de stradă. Mâncăm o friptură – bem bere Cuzquena, un pisco sour excelent și plătim 50 de soli – adică 12 euro. Mai gustos și mai ieftin ca-n Chile. Arequipa După un drum de aproape 500 de km, ajungem în Arequipa. Este amiază și este înnorat. Nu putem vedea cei doi vulcani ce tronează asupra orașului. Arequipa este al doilea oraș ca importanță din Peru, a fost fondat de coloniști, iar centrul este sit UNESCO. Și este de-o frumusețe extraordinara. Plaza de Armas este punctul central, iar străzile din jur sunt formate din clădiri elegante, albe. Fiecare clădire are o curte interioară care te duce în altă lume. Iar una dintre cele mai frumoase lumi este cea din curțile interioare ale mănăstirii Santa Catalina. Un labirint multicolor cu piațete, fântâni, și camere ale călugărilor, cu bucătării și acareturi, prin care poți să te plimbi și să te întorci în timp. Manastirea Santa Catalina În Plaza des Armas e agitație. “Aici, de fiecare dată se sărbătorește ceva”, ne spune George, care-a mai văzut odată orașul. Nu ne dăm seama ce sărbătoare o fi, mai ales că decorul este destul de încărcat: un parc plin de palmieri înalți, cu o fântână în mijloc, înconjurat de clădiri cu coloane, catedrala și un brad – tocmai a trecut Crăciunul – lângă care stă un Moș Crăciun incaș cu un “ho-ho-ho” cam exagerat. Lume de toate felurile, personaje pestrițe, cu toții ieșiți la plimbare. Este sfârșit de săptămână, iar noi ne pierdem în mulțimea de pe străzile cochete ale orașului lui Llosa. Catedrala din Plaza des Armas Mos Craciun Incas si George, bucuros c-a primit un cadou Barman, preparând Pisco Sour, mândria peruanilor alături de ceviche. Urmează o duminică leneșă, în care parcă nici ceasul nu bate. Suntem obosiți. Stăm în curtea hanului nostru – o clădire veche, colonială – ce are o curte interioară verde, cu mese la care să te lungești, să bei ceai din frunze de coca și să te uiți la păsările colibri. Am avut un ritm intens, cu 3.300 de km într-o săptămână. Ne ducem după fructe la un aprozar – vânzătorul se uită extrem de atent la o telenovelă și pare de neclintit din fața ecranului. Aici toată lumea se uită la telenovele. Chiar și la cele chinezește. Până la urmă se clintește. Luăm fructele și plecăm spre hanul nostru. Tăcuți, fiecare cu ecanului lui. Eu mă apuc de scris. O să mă culc pentru că mâine mă așteaptă un drum lung. Curtea hanului nostru Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro
  9. Nu putem părăsi Chile fără a vă povesti de San Pedro de Atacama. E un loc tare interesant. Toate casele sunt clădite din chirpici, inclusiv cea în care voi dormi (bonus o șopârlă sculptată pe perete) dar nu sunt impresionat, pentru că am copilărit la bunici, în Oltenia, unde tot din chirpici sunt casele (dar fără șopârle pe pereți). Partea haioasă este că pereții sărăcăcioși de pe ulițele neasfaltate, ascund magazine și restaurante scumpe. San Pedro de Atacama pare uneori desprins din filmele Star Wars, – are aerul unui oraș-târg de pe planete îndepărtate unde apar tot felul de creaturi. San Pedro de Atacama este viu, tânăr și boem. Este plin de oameni ce par gata-gata să escaladeze vulcani de 6.000 de metri ce se văd de pe străzile orașului, plin de motocicliști, plin de mașini 4×4 venite de te miri unde. San Pedro de Atacama este un loc turistic. Iar asta înseamnă multe hoteluri și hosteluri, coadă mare la singura benzinărie din zonă, restaurante scumpe, vânzoleală, magazine de suveniruri și tot felul de tururi către obiectivele din zonă. Dar este o bază bună pentru a începe să explorezi locurile și tocmai de aceea am rămas două nopți – după aceea ne-am dat seama că a fost cam puțin. Ulita din San Pedro de Atacama Satul se află în Altiplano, la 2.500 de metri, iar după o noapte dormită (nu petrecută) acolo începi să te aclimatizezi. Spun “nu petrecută” pentru că o sticlă de vin roșu înainte de-a urca la 5.000 de metri nu e o idee tocmai bună. Pornim dimineața spre Parcul Național Los Flamencos și avem în stânga noastră vulcanul Licancabur (5,916 m) când vedem primele llame. Lăsăm motocicletele pe cric și plecăm spre ele să le fotografiem. După câțiva pași încep să mă simt ușor amețit, să obosesc și-mi dau seama că e prima dată când ajung la peste 4.000 de metri. Iar vârful nu e aici. Următoarele ore le vom petrece la peste 4.500 de metri, șoseaua ajungând undeva la 4.800. Vedem primele camelide Guanacos, mai sperioase, mai mici și mai gingașe decât llamele. Dar hai să stabilim și cum e cu camelidele: există patru rase – llama, alpaca, guanaco și vicuna. Primele două sunt domesticite, în timp ce guanacos și vicuna sunt sălbatice, ultimele fiind protejate. Au fost vânate intens pentru că lâna pe care o produc, ajungând să fie pe cale de dispariție. În 1974 rămăseseră doar 6.000 de exemplare, dar acum sunt 350.000. Dar camelidele vicuna nu sunt singurele animale rare pe care le-am văzut. Într-o oază de vegetație aflată la marginea unei întinderi de sare am zărit elegantele păsări flamingo. O imagine deosebită – fără autocare de turiști – noi trei singuri pe acel platou, având în fața ochilor o mică colonie de flamingo, un grup de guanacos, și un deșert de sare în miniatură, la 4.500 de metri deasupra mării, înconjurați de vulcani de 6.000 de metri. George și un vulcan de 6.000 de metri în fundal Coborâm spre după-amiază din Parcul Național, începem să respirăm omenește pe la 2.500 de metri și ne îndreptăm către Valea Lunii, un loc de la care aveam mari așteptări. Locul în sine este formidabil și nu degeaba poartă acest nume. Dar e plin de turiști. Mașini, autocare, fotografii, selfie-uri. “Civilizația” mă indispune mai tare ca diferența de altitudine și nu pot simți acest loc – atracția numărul unu a zonei. Așadar, parcurg rapid traseul, ca să nu zic că nu l-am văzut, fac câteva fotografii și mă întorc în sat, rupt de foame și de oboseală. O masă caldă și cad lat. A doua zi suntem iar pe drum. Plecăm spre Peru. Cine mai are nevoie de cric? Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro
  10. Nu putem părăsi Chile fără a vă povesti de San Pedro de Atacama. E un loc tare interesant. Toate casele sunt clădite din chirpici, inclusiv cea în care voi dormi (bonus o șopârlă sculptată pe perete) dar nu sunt impresionat, pentru că am copilărit la bunici, în Oltenia, unde tot din chirpici sunt casele (dar fără șopârle pe pereți). Partea haioasă este că pereții sărăcăcioși de pe ulițele neasfaltate, ascund magazine și restaurante scumpe. San Pedro de Atacama pare uneori desprins din filmele Star Wars, – are aerul unui oraș-târg de pe planete îndepărtate unde apar tot felul de creaturi. San Pedro de Atacama este viu, tânăr și boem. Este plin de oameni ce par gata-gata să escaladeze vulcani de 6.000 de metri ce se văd de pe străzile orașului, plin de motocicliști, plin de mașini 4×4 venite de te miri unde. San Pedro de Atacama este un loc turistic. Iar asta înseamnă multe hoteluri și hosteluri, coadă mare la singura benzinărie din zonă, restaurante scumpe, vânzoleală, magazine de suveniruri și tot felul de tururi către obiectivele din zonă. Dar este o bază bună pentru a începe să explorezi locurile și tocmai de aceea am rămas două nopți – după aceea ne-am dat seama că a fost cam puțin. Ulita din San Pedro de Atacama Satul se află în Altiplano, la 2.500 de metri, iar după o noapte dormită (nu petrecută) acolo începi să te aclimatizezi. Spun “nu petrecută” pentru că o sticlă de vin roșu înainte de-a urca la 5.000 de metri nu e o idee tocmai bună. Pornim dimineața spre Parcul Național Los Flamencos și avem în stânga noastră vulcanul Licancabur (5,916 m) când vedem primele llame. Lăsăm motocicletele pe cric și plecăm spre ele să le fotografiem. După câțiva pași încep să mă simt ușor amețit, să obosesc și-mi dau seama că e prima dată când ajung la peste 4.000 de metri. Iar vârful nu e aici. Următoarele ore le vom petrece la peste 4.500 de metri, șoseaua ajungând undeva la 4.800. Vedem primele camelide Guanacos, mai sperioase, mai mici și mai gingașe decât llamele. Dar hai să stabilim și cum e cu camelidele: există patru rase – llama, alpaca, guanaco și vicuna. Primele două sunt domesticite, în timp ce guanacos și vicuna sunt sălbatice, ultimele fiind protejate. Au fost vânate intens pentru că lâna pe care o produc, ajungând să fie pe cale de dispariție. În 1974 rămăseseră doar 6.000 de exemplare, dar acum sunt 350.000. Dar camelidele vicuna nu sunt singurele animale rare pe care le-am văzut. Într-o oază de vegetație aflată la marginea unei întinderi de sare am zărit elegantele păsări flamingo. O imagine deosebită – fără autocare de turiști – noi trei singuri pe acel platou, având în fața ochilor o mică colonie de flamingo, un grup de guanacos, și un deșert de sare în miniatură, la 4.500 de metri deasupra mării, înconjurați de vulcani de 6.000 de metri. George și un vulcan de 6.000 de metri în fundal Coborâm spre după-amiază din Parcul Național, începem să respirăm omenește pe la 2.500 de metri și ne îndreptăm către Valea Lunii, un loc de la care aveam mari așteptări. Locul în sine este formidabil și nu degeaba poartă acest nume. Dar e plin de turiști. Mașini, autocare, fotografii, selfie-uri. “Civilizația” mă indispune mai tare ca diferența de altitudine și nu pot simți acest loc – atracția numărul unu a zonei. Așadar, parcurg rapid traseul, ca să nu zic că nu l-am văzut, fac câteva fotografii și mă întorc în sat, rupt de foame și de oboseală. O masă caldă și cad lat. A doua zi suntem iar pe drum. Plecăm spre Peru. Cine mai are nevoie de cric? Sursa
  11. Cum e în Chile? E sigur? Cum sunt drumurile, cum se circulă, cât costă benzina, cum sunt oamenii? Întrebările care-ți vin în minte înainte de-a pleca la drum. Pe scurt, e aproape la fel ca-n Europa. Nu te aștepta la Germania, ci la ceva mai… latin. Chile este cea mai dezvoltată țară din America de Sud. Liberalizarea pieței din anii 80, urmată de sfârșitul dictaturii militare a lui Pinochet (1988) și, cu precădere, de consolidarea regimului democratic pe un continent unde încă se dădeau lovituri de stat și la putere se aflau dictatori, au făcut din Chile un pol al dezvoltării și stabilității. Stațiune la Nord de Valparaiso Deși încă există mari diferențe dintre bogați și săraci, între casele de vacanță de lângă Vina del Mar și maghernițele de lângă Arica, între prețurile hotelurilor din Valparaiso și nivelul de trai din orașele mici, Chile rămâine un exemplu de normalitate. Economia chiliană se bazează în principal pe minerit – minele de cupru din nordul țării sunt gigantice, îmi amitesc și acum mina-gigant de lângă orașul Calama. Apoi, Chile este al doilea exporator de somon din lume, și în top 10 al producătorilor de vin. Soiurile aduse din Europa au întâlnit condiții climatice excelente, iar industria s-a perfectionat, astfel încât vinurile chiliene ajung deseori în paharele europenilor. Infrastructura rutieră este, de asemenea, foarte bine dezvoltată. Șoselele sunt marcate, bine-întreținute, iar pe Pan-Americană trebuie să plătești taxă – de obicei 750 de pesos (1 Euro). Șoferii sunt educați, respectă regulile, iar despre polițiști se spune că nu sunt corupți. Am văzut câteva echipaje cu radarul, dar nimeni nu ne-a oprit până acum. Prețul bezinei: 821 Peso (1,12 Euro) – Premium 97, 796 Peso (1,09 Euro) Super 95 si 771 Peso (1,05) – cea de 93. Aproape la orice benzinărie poți plăti cu cardul – “tarjeta”. La fel și la hoteluri și restaurante. Interiorul unui bar din Valparaiso Așadar, trebuie să te aștepți și la prețuri similare celor din Europa. O cameră de hotel pentru cei mai pretențioși este în jur de 100 de euro, dar poți sta în condiții bune și cu 60. Există și hostaluri sau hospedaje pentru prețuri mai mici. Dacă plătești în dolari la anumite hoteluri ești scutit de TVA (18%), dar ca să fii sigur că primești reducerea trebuie să întrebi la recepție. Prețuri europene sunt și la restaurant. În Valparaiso, de exemplu, găsești restaurante cu priveliște deosebită, meniu bine pus la punct, preparate gustoase și o listă de vinuri generoasă. Dar trebuie să te aștepți la o notă de plată pe măsură. Poți mânca, în schimb, și supă de pui la restaurantele de pe marginea drumului, iar acolo vei scăpa mai ieftin. E o chestiune de alegeri. Nu toate magazinele au licență să vândă alcool, iar în San Pedro de Atacama nu ai voie să ieși cu paharul de băutură în fața restaurantului. Nici să parchezi unde te taie capul. Apropo de asta, îmi amintesc că am dat pe un six-pack de bere 4.000 de pesos, adică 25 de lei. Poți să-ți iei de oriunde cartelă pre-pay locală (rețelele Movistar și Claro par să fie cele mai dezvoltate) – iar traficul de date are un preț rezonabil – 12.000 de pesos (16 euro) pentru 6 GB de net pe mobil. Nu te sfătuiesc să iei din aeroport, unde prețul este dublu. Între aeroportul din Santiago și Valparaiso există autobuze. Noi, fiind trei, am negociat un taxi pentu 100 de dolari. Dar să revenim la Chile, În rest, totul e mai colorat. Că vezi câini (foarte prietenoși) peste tot, că oamenii au ritmul lor, că sunt destule mașini din care curg tablele și care au capotă roșie și uși verzi. Apropo de mașini, o să vezi o mulțime de epave ruginite pe marginea drumului. Probabil că au rămas abandonate acolo după accidente și nimeni nu se sinchisește să le ia. Mai vezi și bâlci pe străzi, tarabe și o mulțime de autobuze hodorogite. Alături de peisajele incredibile, aceste detalii colorate îi dau farmec țării. Pentru c-ar fi păcat să călătorești 30 de ore și să schimbi două avioane ca să ajungi într-un fel de … sud al Spaniei. Mașină abandonată pe marginea șoselei. Vezi astfel de epave odată la 10 km. P.S. Ce caut eu cu o vestă reflectorizantă și cu o cască de șantier în cap? Erau regulile de acces la depozitul de unde ne-am ridicat motocicletele. Costul transportului: 1.600 de euro (Varșovia – Valparaiso și retur) / motocicletă + transport București – Varșovia și retur. De ce Varșovia? Pentru că am transportat cu advfactory.com – care sunt niște polonezi ce organizează transport de motociclete spre America de Sud și spre alte părți ale lumii la dată fixă. Închiriază un container pe care-l umplu cu motociclete, se ocupă de hârtii, astfel încât tu semnezi un document și-ți iei motorul. Sursa
  12. Cum e în Chile? E sigur? Cum sunt drumurile, cum se circulă, cât costă benzina, cum sunt oamenii? Întrebările care-ți vin în minte înainte de-a pleca la drum. Pe scurt, e aproape la fel ca-n Europa. Nu te aștepta la Germania, ci la ceva mai… latin. Chile este cea mai dezvoltată țară din America de Sud. Liberalizarea pieței din anii 80, urmată de sfârșitul dictaturii militare a lui Pinochet (1988) și, cu precădere, de consolidarea regimului democratic pe un continent unde încă se dădeau lovituri de stat și la putere se aflau dictatori, au făcut din Chile un pol al dezvoltării și stabilității. Stațiune la Nord de Valparaiso Deși încă există mari diferențe dintre bogați și săraci, între casele de vacanță de lângă Vina del Mar și maghernițele de lângă Arica, între prețurile hotelurilor din Valparaiso și nivelul de trai din orașele mici, Chile rămâne un exemplu de normalitate. Economia chiliană se bazează în principal pe minerit – minele de cupru din nordul țării sunt gigantice, îmi amitesc și acum mina-gigant de lângă orașul Calama. Apoi, Chile este al doilea exporator de somon din lume, și în top 10 al producătorilor de vin. Soiurile aduse din Europa au întâlnit condiții climatice excelente, iar industria s-a perfectionat, astfel încât vinurile chiliene ajung deseori în paharele europenilor. Infrastructura rutieră este, de asemenea, foarte bine dezvoltată. Șoselele sunt marcate, bine-întreținute, iar pe Pan-Americană trebuie să plătești taxă – de obicei 750 de pesos (1 Euro). Șoferii sunt educați, respectă regulile, iar despre polițiști se spune că nu sunt corupți. Am văzut câteva echipaje cu radarul, dar nimeni nu ne-a oprit până acum. Prețul bezinei: 821 Peso (1,12 Euro) – Premium 97, 796 Peso (1,09 Euro) Super 95 si 771 Peso (1,05) – cea de 93. Aproape la orice benzinărie poți plăti cu cardul – “tarjeta”. La fel și la hoteluri și restaurante. Interiorul unui bar din Valparaiso Așadar, trebuie să te aștepți și la prețuri similare celor din Europa. O cameră de hotel pentru cei mai pretențioși este în jur de 100 de euro, dar poți sta în condiții bune și cu 60. Există și hostaluri sau hospedaje pentru prețuri mai mici. Dacă plătești în dolari la anumite hoteluri ești scutit de TVA (18%), dar ca să fii sigur că primești reducerea trebuie să întrebi la recepție. Prețuri europene sunt și la restaurant. În Valparaiso, de exemplu, găsești restaurante cu priveliște deosebită, meniu bine pus la punct, preparate gustoase și o listă de vinuri generoasă. Dar trebuie să te aștepți la o notă de plată pe măsură. Poți mânca, în schimb, și supă de pui la restaurantele de pe marginea drumului, iar acolo vei scăpa mai ieftin. E o chestiune de alegeri. Apropo, bacșișul (“propina”) este inclus în notă. Nu toate magazinele au licență să vândă alcool, iar în San Pedro de Atacama nu ai voie să ieși cu paharul de băutură în fața restaurantului. Nici să parchezi unde te taie capul. Apropo de asta, îmi amintesc că am dat pe un six-pack de bere 4.000 de pesos, adică 25 de lei. Poți să-ți iei de oriunde cartelă pre-pay locală (rețelele Movistar și Claro par să fie cele mai dezvoltate) – iar traficul de date are un preț rezonabil – 12.000 de pesos (16 euro) pentru 6 GB de net pe mobil. Nu te sfătuiesc să iei din aeroport, unde prețul este dublu. Între aeroportul din Santiago și Valparaiso există autobuze. Noi, fiind trei, am negociat un taxi pentu 100 de dolari. Dar să revenim la Chile, În rest, totul e mai colorat. Că vezi câini (foarte prietenoși) peste tot, că oamenii au ritmul lor, că sunt destule mașini din care curg tablele și care au capotă roșie și uși verzi. Apropo de mașini, o să vezi o mulțime de epave ruginite pe marginea drumului. Probabil că au rămas abandonate acolo după accidente și nimeni nu se sinchisește să le ia. Mai vezi și bâlci pe străzi, tarabe și o mulțime de autobuze hodorogite. Alături de peisajele incredibile, aceste detalii colorate îi dau farmec țării. Pentru c-ar fi păcat să călătorești 30 de ore și să schimbi două avioane ca să ajungi într-un fel de … sud al Spaniei. Mașină abandonată pe marginea șoselei. Vezi astfel de epave odată la 10 km. P.S. Ce caut eu cu o vestă reflectorizantă și cu o cască de șantier în cap? Erau regulile de acces la depozitul de unde ne-am ridicat motocicletele. Costul transportului: 1.600 de euro (Varșovia – Valparaiso și retur) / motocicletă + transport București – Varșovia și retur. De ce Varșovia? Pentru că am transportat cu advfactory.com – care sunt niște polonezi ce organizează transport de motociclete spre America de Sud și spre alte părți ale lumii la dată fixă. Închiriază un container pe care-l umplu cu motociclete, se ocupă de hârtii, astfel încât tu semnezi un document și-ți iei motorul. Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro
  13. La început voiam să plec singur. Să fiu nevoit să socializez cu localnicii, să am mai mult timp de scris, să am o experiență totală. Dar treaba asta cu plecatul singur implică și alte lucruri: e mai periculos – dacă pățești ceva n-are cine să-ți sară imediat în ajutor – și, pe deasupra, n-ai cu cine sta seara la o bere. Două lucruri esențiale, mai ales cel din urmă. Așadar, m-am “pricopsit” cu doi tovarăși de călătorie: Daniel și George. Cu Daniel am mai mers în Caucaz și în Maroc, deci știam ce nărav are, iar pe George l-am întâlnit la GS TT. Daniel trebuie să-și “seteze un obiectiv”, iar obiectivul ăsta este de a ajunge la destinație – așadar mârâie dacă aude de opriri dese. “Jorge” e invers: se oprește des și foarte des, de fiecare dată când vede ceva care-i place și face multe fotografii. Daniel vrea să se trezească mai târziu, George vrea să plece mai devreme. Eu sunt, de fiecare dată, undeva la mijloc, cu excepția faptului că ajung ultimul cu bagajul la motocicletă. Un tovarăș de drum care să fie exact ca tine nu există. Fiecare are prioritățile lui, toanele lui, ritmul lui. Important e să știi când să lași de la tine și să nu uiți care e scopul pentru care ai plecat în această călătorie. Pe lângă asta, la noi mai funcționează niște lucruri. Toți trei avem aceleași motociclete și mergem în același ritm – mai puțin eu, care am rezervorul mai mic și trebuie să opresc mai des să alimentez. Apoi, o zi reușită de călătorie trebuie să se încheie cu o seară la fel de reușită – Daniel știe vinuri, iar George este gurmand. Iar totul este asezonat cu glume, unele mai bune, altele cu un nivel mai puțin academic, dar tot bune – care asigură reușita unei seri, chiar dacă friptura de alpaca la care visai s-a dovedit a fi o bucată de cauciuc pusă pe grătar. Daniel e pasionat de arhitectură, case, orașe. Jorge e cu istoria și se documentează foarte bine în legătură cu locurile prin care trecem. Amândoi au călătorit mult și au niște repere clare. Inițial, George voia să se ducă în Patagonia. Dar după ce mai mulți oameni i-au recomandat s-o ia spre nord, a renunțat și a venit cu noi. Daniel spune că George are un ghiozdan urât, că are șlapi nu știu cum și de șapcă… că-i și aia urâtă. Jorge nu se supără, dar începe să râdă când Daniel obosește și devine morocănos. Sunt mici fragmente de viață care fac călătoria mai frumoasă. Sunt norocos că m-am pricopsit cu asemenea tovarăși de drum. Azi e ziua mea de naștere. Nu fac mare caz din asta, încerc să nu număr zilele ci să le trăiesc. Dar mă bucur că am cu cine da noroc la un pisco sour mai pe seară. Sau două. Căci pisco sour ca-n Peru nu mai găsești nicăieri. P.S. Ne vom despărți de George zilele viitoare. Avem trasee diferite. Dar vom primi de la el fotografii și impresii de pe drum, astfel încât să vă arătăm cât mai multe locuri din această parte de lume. George Daniel Sursa
  14. Despre tovarășii de drum. Go South – Ep. 04

    La început voiam să plec singur. Să fiu nevoit să socializez cu localnicii, să am mai mult timp de scris, să am o experiență totală. Dar treaba asta cu plecatul singur implică și alte lucruri: e mai periculos – dacă pățești ceva n-are cine să-ți sară imediat în ajutor – și, pe deasupra, n-ai cu cine sta seara la o bere. Două lucruri esențiale, mai ales cel din urmă. Așadar, m-am “pricopsit” cu doi tovarăși de călătorie: Daniel și George. Cu Daniel am mai mers în Caucaz și în Maroc, deci știam ce nărav are, iar pe George l-am întâlnit la GS TT. Daniel trebuie să-și “seteze un obiectiv”, iar obiectivul ăsta este de a ajunge la destinație – așadar mârâie dacă aude de opriri dese. “Jorge” e invers: se oprește des și foarte des, de fiecare dată când vede ceva care-i place și face multe fotografii. Daniel vrea să se trezească mai târziu, George vrea să plece mai devreme. Eu sunt, de fiecare dată, undeva la mijloc, cu excepția faptului că ajung ultimul cu bagajul la motocicletă. Un tovarăș de drum care să fie exact ca tine nu există. Fiecare are prioritățile lui, toanele lui, ritmul lui. Important e să știi când să lași de la tine și să nu uiți care e scopul pentru care ai plecat în această călătorie. Pe lângă asta, la noi mai funcționează niște lucruri. Toți trei avem aceleași motociclete și mergem în același ritm – mai puțin eu, care am rezervorul mai mic și trebuie să opresc mai des să alimentez. Apoi, o zi reușită de călătorie trebuie să se încheie cu o seară la fel de reușită – Daniel știe vinuri, iar George este gurmand. Iar totul este asezonat cu glume, unele mai bune, altele cu un nivel mai puțin academic, dar tot bune – care asigură reușita unei seri, chiar dacă friptura de alpaca la care visai s-a dovedit a fi o bucată de cauciuc pusă pe grătar. Daniel e pasionat de arhitectură, case, orașe. Jorge e cu istoria și se documentează foarte bine în legătură cu locurile prin care trecem. Amândoi au călătorit mult și au niște repere clare. Inițial, George voia să se ducă în Patagonia. Dar după ce mai mulți oameni i-au recomandat s-o ia spre nord, a renunțat și a venit cu noi. Daniel spune că George are un ghiozdan urât, că are șlapi nu știu cum și de șapcă… că-i și aia urâtă. Jorge nu se supără, dar începe să râdă când Daniel obosește și devine morocănos. Sunt mici fragmente de viață care fac călătoria mai frumoasă. Sunt norocos că m-am pricopsit cu asemenea tovarăși de drum. Azi e ziua mea de naștere. Nu fac mare caz din asta, încerc să nu număr zilele ci să le trăiesc. Dar mă bucur că am cu cine da noroc la un pisco sour mai pe seară. Sau două. Căci pisco sour ca-n Peru nu mai găsești nicăieri. P.S. Ne vom despărți de George zilele viitoare. Avem trasee diferite. Dar vom primi de la el fotografii și impresii de pe drum, astfel încât să vă arătăm cât mai multe locuri din această parte de lume. George Daniel Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro
  15. articole O zi în Atacama. Go South

    Șoseaua este superbă. Fără trafic, linii drepte, cât vezi cu ochii, ce alternează cu scurte secțiuni virajate. Filmăm cu camerele GoPro, facem fotografii, ascultăm muzică. Motocicleta este pe pilot automat și n-ai nevoie să ții mâna pe ghidon. Se ghidează singură, iar boxerul toarce liniștit, pe la 4.000 de rpm. Mergem cu 100 de km/h. La un moment dat, un drum secundar se desparte de Ruta 5. Regula este să evităm pe cât posibil drumurile principale, de obicei anoste și aglomerate. Șoseaua îngustă șerpuiește printre stânci și case-container, aflate pe plajă. Lângă casele cu aspect sărăcăcios vezi mașini vechi și ruginite de parc-ar fi fost scoase direct din Mad Max. Locurile sunt ireale. Plaje albe, unele mici și flancate de stânci în care se sparg valurile oceanului, altele întinse cât vezi cu ochii, iar în dreapta un perete maroniu. Drumuri necirculate, de pământ, dar fără gropi și din când în când câte-o mașină. În stânga și în dreapta, nisip. Suntem aproape de ocean, deci nu e cald. Sunt 22-24 de grade la prânz, dar soarele arde puternic. Pe sub geaca moto am doar un tricou. În mers, e perfect. Te ventilezi, iar mirosul oceanului îți dă o stare de bine. Seara se face mai frig și începi să închizi din ventilații și să mai pui straturi. Pe malul oceanului Păstrăm drumul secundar de pe malul mării și ajungem în Parcul Național Pan de Azucar. E ca și cum am fi pe-o altă planetă. Forme ciudate de reflief, cactuși și semne care ne indică prezența camelidelor guanaco. Nu vedem niciuna, dar ne ajunge peisajul din fața ochilor. Este impresionant. Ne oprim la fiecare 5-10 km să facem fotografii și să admirăm locurile. Avem 500 de km în fața ochilor. Probabil c-o să ne ia mult timp. Ieșim din nou în drumul principal, pentru ca apoi să ne abatem iar. Avem în fața ochilor o fâșie îngustă de asfalt, dreaptă, care se pierde în orizont. Accelerăm, dar parcă stăm pe loc. Este momentul în care-ți dai seama cât ești de vulnerabil și de neînsemnat în fața sorții. Ești ca o furnică ce înceacă să fugă ca să nu fie înghițită de pământ. Vezi ieșirea undeva departe, la orizont. Drumul este lung cât vezi cu ochii. După ce trudești și ajungi la capăt, îți dai seama că nu e nicio ieșire, ci doar intrarea într-o altă linie subțire pe care trebuie să-ți ții echilibrul. Sunt doar patru culori: albastrul cerului, maroniul deșertului, asfaltul negru și liniile albe. Totul este foarte simplu, iar această simplitate inspiră putere. Deșertul e dur, de neclintit. Te face să te simți singur și să-ți asculți gândurile. Dacă drumul printr-o pădure te uimește prin bogăția de culoare și-ți ține ochii ocupați, drumul prin deșert te obligă să fii tu, cu tine. Mai avem câteva zeci de minute de lumină și tragem tare să ajungem la Mano del desierto, o sculptură de 11 metri înălțime în inima deșertului Atacama. A fost creată în 1992 de sculptorul chilian Mario Irrazabal și este dedicată victimelor torturii din regimul dictaturii lui Pinochet (1973 – 1990). Mâna din mijlocul deșertului. De la stânga la dreapta – Daniel, George, eu. Ne oprim în Antofagasta. Undeva la marginea orașului, pentru că nu ne propunem să-l vizităm. Suntem obosiți, dar cumva împliniți. A fost cea mai bună zi de până acum. Sursa
×