Mergi la conţinut

Two Ride Pamir

Membri
  • Conţinut

    122
  • Membru din

  • Ultima vizită

  • Days Won

    4
  • Online

    34m 33s

Two Ride Pamir last won the day on 23 Februarie 2014

Two Ride Pamir had the most liked content!

Vizitatori recenţi

592 vizualizări profil
  1. 56. Departe in Asia – Un drum cu sens unic

    Home Back Next Cât vezi cu ochii șoseaua taie deșertul fierbinte care pare nemărginit. Căldura încinge motoarele și radiatorul meu pierde constant lichid dar merg bine. Planul este să ajungen astăzi până la Darvaza, în mijlocul deșertului Kara-Khum, la 300 de kilometri de Keneurgengh, distanță pe care pe hărți nu este nici o altă […]
  2. 63. Departe in Asia – Un drum cu sens unic

    Ieșim din Tbilisi pe o șosea foarte bună, printre dealuri înverzite, care acum seamănă cu ale noastre prin Transilvania, spre vest în direcția Manglisi. Am ales varianta asta fără să știm ce vom întâlni pe drum dar pe hartă este figurată ca drum secundar și până la Batumi trece prin două pasuri peste 2000 de metri. Prin nord, prin Mestia, știm că drumul este foarte frumos dar mai lung cu două zile și noi nu prea mai avem nici nervi nici bani pentru asta. Poate ne vom întoarce cândva, într-o tură mai scurtă! Dar și pe aici este foarte frumos. Trecem prin câteva sate liniștite de munte, cu casele împrăștiate pe văi largi, cumpărăm de pe marginea șoselei struguri foarte buni și alune de pădure la preț de nimic, mergem printre dealuri împădurite pe care toamna a început să le coloreze în nuanțe calde galben-portocalii. Theo zburdă pe curbele strânse, eu, mai prudent (și mai bătrân!) merg mai încet. Primul pas, Tukmatash la 2168 metri este pe un platou foarte întins. Nu departe de șosea vedem sate, câteva sate mari la peste 2000 de metri! La noi, la înălțimea asta nu mai găsim nici cabane, doar refugii de câteva locuri. Paralel cu șoseaua, la altitudine maximă o cale ferată care intră într-un tunel de unde iese ceva mai jos. Coborârea ușoară spre oglinda lacului Paravani o facem cu un vânt din față rece ca gheața. Este foarte frig și după ce trecem de lac și cerul începe să se acopere. În Ninotsminda intersectăm șoseaua care spre sud duce în Armenia unde granița este închisă. Noi cotim ușor spre nord pe același platou înalt, mohorât, bătut de vânt rece. În Akhalkalaki, oraș mai mare, parcă am vrea să căutăm un loc de dormit dar nu ne place cum arată și mai este și timp. Am oprit doar să mai luăm ceva bani de la un bancomat și să cumpărăm ceva de ronțăit. În Aspindza, comună cu case decente vedem un indicator de placaj pe un pom: homestay. Intrăm imediat pe o ulicioară îngustă de pământ, trecem un pârâu, mai mergem un pic și dăm de o casă mare cu porțile deschise. Am intrat să întrebăm de preț dar decizia de a rămâne era deja luată. Femeia ne cere 25 de dolari o cameră și mic dejun, noi oferim 20 ea ne spune că nu. Fără să clipesc îi spun că plecăm, așa s-o pun la încercare. Nu facem 5 pași că acceptă 20. Primim o cameră decentă la etaj, mobilată modest, curat, cu o terasă mare. Casa are grădină foarte mare cu pomi și zarzavaturi, este foarte liniște. Jos în bucătărie câțiva bărbați îmbrăcați lejer stau la o masă, beau bere și discută aprins. Îi salutăm, ei ne răspund dar nu se întrerup din discuția lor. Desfacem noi tot, stăm pe terasă dar ar trebui să mâncăm ceva. Îi spun lui Theo că o să o rog pe doamnă să ne prepare cartofi prăjiți și ochiuri. El jubilează dar se îndoiește că o să ne înțelegem. Cobor la ea, între timp bărbații au plecat, ne înțelegem prin semne „cartoșka” îi arăt tigaia pe aragaz, deschid frigiderul și îi arăt ouă, iar tigaia, ea se luminează la chip și face semn că „panimaiu”. Totul pentru 6Lari! Ne-a adus mult mai mult decât am cerut, brânză, salată, unt, dulceață și parcă și un șnaps! Am întrebat dacă problem cu motocicletele peste noapte în curte dar ne-a spus că toți bărbații care au fost acolo sunt polițiști în zonă, colegi cu fiul ei! Trip 264Km. A doua zi de dimineață nu e deloc bine. Nori grei negri se învârtesc pe deasupra noastră și e rece. Aici mai iese din când în când o rază de soare dar spre vest, spre Batumi, e complet acoperit. După micul dejun foarte bun ne luăm la revedere și pornim. Nu departe se Aspindza trecem prin orașul Akhaltsikhe despre care aveam să aflăm mai târziu că este orașul natal al lui Michael Aznavourian, tatăl lui Shahnour Variang Aznavourian, nimeni altul decât celebrul cântăreț francez Charles Aznavour! Are un aspect foarte caucazian, între munți, dominat de pe înălțimea unei coline de o veche cetate bine păstrată, de prin secolul 13. Pe la ora prânzului părăsim drumul principal și virăm la stânga pe drumul secundar care ne duce la Batumi prin Pasul Goderdzi. Cerul este din ce în ce mai negru, tot mai frig, și începe să plouă mărunt și des. Asfaltul este din ce în ce mai prost până dispare de tot. Lăsăm în urmă un ultim sat și urcăm pe o coastă de munte numai prin pădure pe un drum plin de gropi, apă murdară, noroi, ceață. Suntem echipați pentru ploaie și frig dar mănușile se udă din ce în ce mai tare și mâinile încep să ne înghețe. Pe măsură ce urcăm este tot mai frig, un frig care pleacă de la mâini, de la picioare și cuprinde tot corpul. Eu am mânerele încălzite dar nu le pornesc să nu se simtă dezavantajat Theo. El suportă frigul mai greu decât mine și nu mai are niciun chef de mers. Înjură birjărește drumul, motocicleta, ploaia, frigul. Din vale văzusem sus pe coamele munților zăpadă proaspătă. Frigul ca frigul dar Doamne ferește să trebuiască să mergem pe zăpadă! Pasul urcă la 2025 de metri și e foarte posibil ca și drumul să fie nins. Puțin înainte de pas dăm de un cătun cu case modeste de lemn risipite pe coaste. Am fi vrut să intrăm la căldura unei sobe, dar prin curți nu era nimeni cu cine să vorbim. Ne-am adăpostit de ploaie într-o troiță foarte mică de lemn, am făcut ceai și am mâncat biscuiți. Am scos mănușile ude, am lovit degetele de la mâini unele de altele provocându-ne dureri groaznice pe măsură ce se încălzeau. Cât de cât mai întremați am pornit pe ultimele sute de metri până în vârf. Pe drum nu era zăpadă dar foarte puțin mai sus pe pante era un strat de câțiva centimetri. Sus de tot, prin ceață deasă și pâraie care se scurgeau pe drum am auzit zgomot de motor din sens invers. Întâi nu ne-a venit să credem, dar sunetul de motor de motocicletă se apropia din ce în ce mai mult. A apărut o Honda Transalp încărcată cu bagaje, cu două persoane pe ea, săltând prin groplile drumului. Am oprit imediat toți, am dat căștile jos, așa în ploaie, cu o bucurie imensă că nu suntem singuri pe acolo. Doi tineri foarte simpatici, Bruno și prietena lui, el din Rio ea din Sao Paulo. Trăiesc însă de câțiva ani în Elveția…Veneau de pe undeva din Turcia, voiau să treacă în Armenia și să o ia apoi spre casă. Pe ei parcă nu îi plouase, pentru ei parcă nu era frig, bagajele atârnau să cadă, dar erau atât de veseli și atât de binedispuși că ne-au alungat toată tristețea. Au picat ca din cer, fix la momentul potrivit ca să ne redea și nouă speranța și încrederea. Am stat numai câteva minute și ne-am despărțit. După două trei sute de metri mai jos am găsit un Cafe, din păcate închis. Un termometru mare digital a cărui existență acolo ne-am explicat-o foarte repede arăta +2 grade Celsius. Ne aflam pe „Goderdzi ski resort”la capătul liniei de telegondolă. Drumul pe partea asta este considerabil mai bun iar până la Batumi mai avem de mers cam 100 de kilometri. A plouat mai mereu dar s-a mai încălzit pe măsură ce coboram. Aici munții și satele sunt la fel ca la noi. Pante împădurite sau acoperite de iarbă coboară mai abrupt sau mai lin în văi adânci. Traversăm foarte multe pîraie iar uneori auzim în vale vuietul apelor de munte. Casele de lemn sau de piatră sunt risipite pe dealuri la distanță mare una față de alta. Coborâm continuu și începem să trecem prin sate pe unde oamenii ne salută. Întâlnim mașini vechi rusești, singurele probabil care se simt bine pe drumul ăsta. Încet-încet intrăm pe asfalt pe valea râului Achara traversat de câteva poduri de piatră construite prin secolul 13, rămase doar ca monumente istorice. Intrăm în periferie la Batumi pe ploaie. Ar trebui să căutăm de dormit aici pentru că dacă ajungem în oraș nu găsim decât un hotel scump. Încercăm la o casă mare, mai degrabă o vilă, cu grădină frumoasă din a cărei curte tocmai ieșea o doamnă tânără, drăguță, care ne-a întrebat în engleză ce vrem. L-a chemat pe proprietar, un domn în vârstă, foarte amabil care a fost de acord să punem cortul în grădină, pe iarbă. Când a auzit nevastă-sa, o femeie rea și nesuferită care se uita pieziș la noi s-a supărat foc și azis că ea nu vrea. Omul s-a scuzat jenat, noi i-am mulțumit sincer, am scos motocicletele din curte și am vrut să plecăm. Tocmai atunci a apărut grăbit, din curtea vecină, un bărbat tânăr care ne-a invitat la ei acasă. Era soțul doamnei drăguțe, care doamnă era nepoata domnului în vârstă cu nevasta scorpie! Ne-am trezit într-o casă mare, cu o grădină frumoasă, cu livadă de mandarini, în mijlocul unei familii foarte ospitaliere. În afară de tineri si băiatul lor de 7 ani erau și părinții doamnei, oameni amabili și ei. Ne-au așezat la masă pe tersă afară și au adus, pentru început, alune, fistic, bomboane, ceai. În scurt timp a venit și unchiul, simpatic foc, îmbrăcat frumos, cu o pagină veche de ziar cu un articol cu poză despre Spătarul Milescu și călătoria lui în Orient. Ne-a cam pus la încercare memoria și istoria dar am spus că noi pe vremea aia eram prea mici și nu ne aducem bine aminte cum a fost! Am petrecut o seară frumoasă, în jurul unei mese europene, bogată și delicioasă. Oamenii aveau toată casa în renovare și ne-au culcat într-o cameră mare, camera lor de zi, pe saltele, pe dușumea. Trip 200Km.
  3. test

    sbfsjh gdsgdg gdgdgd gdgd f
  4. Despre vise implinite, familie, prietenia dintre tata si fiu si calatorii de lasat mostenire. Pe scurt, Two Ride Pamir si aventura unor oameni minunati,Vali si Theodor Pana, pana in Asia Centrala. Un reportaj de Catalina Filip. Reportajul cu noi incepe la minutul 26:50. Vizionare placuta! http://www.tvrplus.ro/editie-arte-carte-si-capricii-449789
  5. Teaser “Arte, Carte si Capricii” 26 mai, TVR 2

    Despre vise implinite, familie, prietenia dintre tata si fiu si calatorii de lasat mostenire. Pe scurt, Two Ride Pamir si aventura unor oameni minunati,Vali si Theodor Pana, pana in Asia Centrala. Un reportaj de Catalina Filip, 26 mai, pe TVR2.
  6. Emisiunea “Scurt pe 2” TVR 2, 9 iunie 2016

    Pe data de 9 iunie am fost prezenti la emisiunea “Actual pe 2” unde am povestit alaturi de Gina Buliga si Bogdan Comanescu despre calatorii, locuri frumoase si oamenii pe care i-am intalnit. Cine nu a apucat sa vada emisiunea live, este disponibila aici. Multumim Catalina Filip si echipa TVR2. http://www.tvrplus.ro/editie-actual-pe-2-454231
  7. 67. Departe in Asia – Un drum cu sens unic

    De ce plecăm la drum? Ni s-a pus de foarte multe ori întrebarea, mai peste tot. Ce căutați aici, de ce faceți asta? Nu prea am știut ce să răspundem. Pentru că așa am simțit, pentru că am vrut să vedem cu ochii noștri. Dar asta este prea puțin, mai sunt și alte impulsuri interioare care te mână. „Uneori o călătorie se naște din speranță și instinct, dintr-o convingere amețitoare, în timp ce degetele tale parcurg harta: Da, aici și aici…și aici. Acestea sunt terminațiile nervoase ale lumii… Sute de motive pledează în favoarea plecării tale. Te duci să intri în contact cu identități umane, să populezi o hartă goală. Crezi că aceasta este inima lumii. Te duci deoarece ești încă tânăr și arzi de nerăbdare să auzi scrâșnetul ghetelor tale în praf; te duci deoarece ești bătrân și simți nevoia să înțelegi ceva înainte de a fi prea târziu. Te duci să vezi ce se va întâmpla”.(Colin Thubron, Redescoperind Drumul Mătăsii, Editura Polirom 2013). Am fost, pentru scurt timp, rotițe minuscule ale unui sistem planetar de explorare, cunoaștere și inițiere. Pe drum ne-am întâtnit cu alții ca noi, veniți din toate colțurile lumii, mânați de aceeași patimă irezistibilă de a vedea cu ochii lor. Am înțeles că lumea se deschide, uneori mai ușor, alteori mai greu, acelora care vor să-i pătrundă sensurile, că numai pornind la drum poți să începi să asamblezi părți ale unui întreg din care lipsește ceva. Am înțeles, nu fără o egoistă mulțumire de sine, foarte personală, că atunci când la întrebarea „v at ku da”, pusă în orice limbă, pronunți numele țării tale, pui acest nume într-un sistem global de valori. Cât de aproape am fost de Himalaya? Foarte aproape! Gândind la scară planetară ai zice că ar fi fost de ajuns să întinzi o mână ca să-i simți asprimea crestelor veșnic acoperite de zăpezi. De la Langar, Tajikistan, până la ucigașul Nanga Parbat, Pakistan, considerat mai periculos decât Everestul, am avut, în linie dreaptă, mai puțin de 300 de kilometri. Pentru unii ar putea să pară mult, dar pentru mine, care nu cred că voi mai avea a doua șansă, înseamnă foarte puțin. Atât de puțin încât, de multe ori, nici nu-mi vine să cred că am ajuns până acolo! Ce rămâne? Rămân în primul rând amitirile, care sunt întotdeauna plăcute, indiferent de situație, indiferent de cât de greu a fost. Rămân impresiile, care chiar dacă se estompează în timp, lasă urme adânci în subconștient. Rămân imagini foarte clare, disparate, care nu se vor șterge niciodată din minte. Rămân convingerile născute dintr-o experiență personală unică și foarte intensă. Rămâne încrederea că aproape orice situație poate fi depășită cu bine. Vezi că încrederea este mai mereu singurul lucru de care ai nevoie, că încrederea te duce de cele mai multe ori la succes, dar și că norocul, soarta ta, au alteori ultimul cuvânt. Rămâne o doză imensă de cunoaștere și de înțelegere datorată contactului nemijlocit cu lumea și cu oamenii. Dar ceea ce este cel mai important este că descoperi încă foarte multe lucruri despre tine însuți. Lucruri bune și lucruri rele, lucruri de care nu te-ai fi crezut în stare. Vezi că planurile de acasă nu se potrivesc mereu cu ce găsești pe drum, uneori e mai rău, alteori e mai bine, că oamenii cu care mergi sau pe care îi întâlnești sunt altfel decât îi credeai tu, uneori mai buni, alteori mai răi. Astea toate te fac să fii altfel decât înainte deși, în aparență, ești neschimbat. Astea schimbă felul în care te raportezi la lumea din jurul tău, îți schimbă valoarea ta personală, păstrând însă măsura. Nu ești un supraom, nu ești unic, ești doar ceva mai aproape de vechiul îndemn, devenit maximă celebră, „cunoaște-te pe tine însuți”. Niciodată nu este prea devreme sau prea târziu. Călătoria în date statistice. Continente parcurse: 2 Număr de țări parcurse , în afară de Romania: 12 (Moldova, Ukraina, Rusia, Kazakhstan, Kyrgyzstan, Tajikistan, Uzbekistan,Turkmenistan, Azerbaijan, Georgia, Turcia, Bulgaria). Număr de capitale traversate: 6 (Astana,Kazakhstan; Bishkek,Kyrgyzstan; Dushanbe,Tajikistan; Ashgabat,Turkmenistan; Baku,Azerbaijan; Tbilisi,Georgia) Alte orașe mari traversate: Odessa, Volgograd, Alma-Ata, Osh, Samarkand, Buchara, Batumi, Istanbul, Varna. Lanțuri de munți traversate: 4 (Urali, Tian-Shan, Pamir, Caucaz). Pasuri peste 4000 de metri: 5. Pasuri peste 3000 de metri: 11 Cea mai mare altitudine atinsă: Pasul Ak-Baytal, 4655 metri, M41, Pamir, Tajikistan. Cea mai mică altitudine: Baku, Azerbaijan, -28 metri. Cele mai mari fluvii traversate: 4 ( Don, Volga, Sir-Daria, Amu-Daria). Zone deșertice traversate: 1 (Deșertul Kara-Khum, Turkmenistan). Cel mai nordic punct: Celiabinsk, Rusia, Paralela 55. Cel mai sudic punct: Ishkashim, Tajikistan. Sud de paralela 37. Cel mai estic punct: Qarqara, Kazakhstan, est de meridianul 79. Distanță totală parcursă: 17.298Km. Număr aproximativ de ore de condus: 350 Număr total de zile: 69. Perioada: 23 Iulie – 29 Septembrie 2013. Motocicletele: Theo: BMW F650 GS Dakar, an fabricație 2003. Kilometri la plecare 32.000 Vali: BMW F650 GS, an fabricație 2004. Kilometri la plecare 70.000. Anvelope: Theo: HEIDENAU K76. Vali: METZELER TOURANCE. Accesorii suplimentare față de echiparea standard: Theo: Cadru protecție motor și carene Heavy Duties-Romania, protecții manete ambreiaj-frână BMW. Vali: Cadru protecție motor BMW, protecții manete ambreiaj-frână BMW. Ulei motor: CASTROL POWER 1- 4T- 10W40. Ulei furcă: MOTOREX 7,5W. Ulei ungere lanț: MOTOREX CHAIN LUBE OFF ROAD FULLY SYNTHETIC. Benzină consumată: Vali: Aproximativ 600 litri. Consum specific: 3,44litri/100km. Theo: Nu s-a ținut evidența strictă a alimentărilor dar, de regulă, consumurile au fost mai mari cu 5%. Pregătirea motocicletelor a fost făcută de noi în limita cunoștințelor și experienței proprii. Bagaj: Theo: Cutii alumuniu G+G, 41 Litri, Germania. Cadru fixare Heavy – Duties, Romania. Vali: Cutii aluminiu Hepco&Becker Alustandard 45 Litri, Germania. Cadru fixare Hepco&Becker. Sacoșe Louis, 50 Litri: 2 buc. Canistre metalice pentru benzină 5 litri: 2 buc. Echipament personal: Theo: Costum moto BEARING, costum ploaie LOUIS 75, bocanci șantier protecție Gore-Tex, mănuși ciclism, cască SUOMI, carapace, brâu. Vali: Costum moto UVEX, costum ploaie LOUIS 75, pantofi sport PUMA, bocanci KILLTEC protecție Killpor, cizme cauciuc, mănuși piele subțire,cască SUOMI, brâu LOUIS. Echipament foto-video: Cameră foto digitală NIKON D 300S (principală). Cameră foto digitală NIKON D 200 (rezervă). Obiectiv zoom NIKON 24-85mm, f2,8-4. Obiectiv zoom NIKON 10-24mm, f3,5-4,5. Obiectiv zoom Nikon 70-300mm, f4,5-5,6. Număr de fotografii realizate: 6500. Timp efectiv de fotografiere: Aproximativ 75 ore. Cameră video GoPro Hero 3. Timp total de filmare: Aproximativ 20 de ore. Echipament navigație și comunicație: Hărți Asia Centrală: 2Buc. Ghid Lonely Planet „Central Asia”. File atlas geografic general: Ucraina, Rusia, Kazakhstan, Azerbaijan, Turcia, Bulgaria. Busolă. GPS: Garmin CSX60MAP. Telefon mobil NOKIA C1-01. Telefon mobil IPhone 4. Lap-top Lenovo B590. Cărți: Ghid de conversație rus-român, Editura Științifică 1957. Ghid de conversație român-rus, Editura Minerva 2012. Dicționar român-rus, rus-român, Editura Știința,Chișinău, 2010. Costuri totale: aproximativ 6300 Euro. Sponsorizări: Din suma de 6300 Euro, aproximativ 650 au venit de la prieteni care au vrut să ne ajute. În afară de suma de 6300 Euro, am primit cadou, tot de la prieteni, materiale pentru motociclete în valoare de aproximativ 400 de Euro, camera video GoPro și Lap-top-ul. Mulțumiri: Înainte de orice vrem să mulțumim tuturor prietenilor care ne-au sprijinit financiar, cu materiale pentru motociclete sau echipamente electronice. Fără resurse financiare călătoria nu ar fi fost posibilă. O mulțumire specială pentru familia Timofte, Emma și Ștefan care au contribuit cu sume substanțiale la bugetul călătoriei. Mulțumim tuturor ambasadelor care ne-au acordat vize pentru țările lor, mulțumim agenției „Stantours”. O mulțumire specială domnului Tehran Shukurov, consulul Republicii Azerbaijan la București care s-a oferit să ne ajute oriunde am avea nevoie în imensul spațiu fost sovietic. Mulțumim cluburilor motocicliștilor „Almaty Nomads” și „Liberty Chu” din Kazakhstan pentru prietenie și ospitalitate. Mulțumim Arhiepiscopiei romano-catolice din Karaganda și părintelui Tonda din Balkash, Kazakhstan, pentru ospitalitate. O mulțumire specială armatei Republicii Uzbekistan pentru ajutorul și prietenia acordate în punctul de graniță Keneurgench.Mulțumim Ambasadei Romaniei la Ashgabat, pentru ajutorul pe care ni l-a acordat într-un moment critic al călătoriei. Mulțumim lui Elmin și hotelului Altstadt din Baku pentru sprijinul acordat. Mulțumim altor călători din toate colțurile lumii care au fost înaintea noastră pe acolo și, prin cărți, descrieri pe web-site-uri personale, fotografii, au fost surse prețioase de inspirație și de informare. O mulțumire specială prietenului nostru Mihai, a cărui carte despre călătoria lui cu motocicleta in Mongolia, a fost pentru noi o permanentă și foarte accesibilă sursă de documentare și cunoaștere. Mulțumim tuturor ziarelor, posturilor de radio și televiziune din Romania care au prezentat călătoria noastră. O mulțumire specială redactoarei Eliana Radu de la agenția „Mediafax” al cărei articol scris înainte de plecare a fost preluat de toate celelalte spații media. Mulțumim ziarului „Allgemeine Deutsche Zeitung fur Rumanien” pentru că a acordat o întreagă pagină călătoriei. Mulțumim postului de televiziune ”Digi 24” pentru interviul prezentat în cadrul emisiunii „Din interior”. Mulțumim tuturor acelora care vizitează și apreciază pagina noastră de „facebook” și pagina de web-site. Mulțumim tuturor popoarelor pe care le-am vizitat pentru ospitalitatea cu care ne-au primit și ne-au făcut să ne simțim în siguranță într-o lume considerată periculoasă. Sperăm ca din experiența noastră alții să învețe așa cum noi am învățat, la rândul nostru, de la alții. La final „spasiba vam” tuturor! SFÂRȘIT
  8. 66. Departe in Asia – Un drum cu sens unic

    Ne-am trezit înainte de răsăritul soarelui pentru că astăzi avem mult de mers. Nu știu dacă vom ajunge la București dar, măcar la Constanța la Viorel Bobe, ar trebui să ajungem. Aseară când ne-am culcat erau în parcare numai câteva camioane, acum sunt câteva zeci trase unul lângă altul ca sardelele. Nu am auzit nimic peste noapte, semn că până și eu care dorm destul de prost am avut un somn adânc. Când soarele încă mai arata ca un disc luminos roșu-portocaliu la orizont, spre Marea Neagră, am pornit, lăsând paznicului ultimii bani turcești pe care îi mai aveam: o liră! Drumul este foarte clar: autostradă pe șase benzi 80 de kilometri spre Edirne, apoi viraj la dreapta, autostradă pe patru benzi direcția Kirklareli, spre granița cu Bulgaria, încă 80 de kilometri. Vameșii turci ne-au mai întrebat câte ceva, vameșii bulgari când au auzit „Romania” ne-au trântit câte o ștampilă în pașapoarte și ne-au făcut semn plictisiți să mergem mai departe. Am alimentat la prima benzinărie (în Turcia benzina este scumpă, am alimentat foarte puțin) și am început coborârea, prim pădure, spre Burgas. Singurul lucru care ne-a atras atenția a fost o turmă de 15-20 de mistreți, cu pui dungați, care nu păreau deloc deranjați de puținele mașini de pe drum. Încă ne mai gândeam la o baie dar cerul devenea din ce în ce mai acoperit. O mică tură prin Burgas, un oraș normal, și apoi pe malul mării, spre Varna. Înainte cu aprox. 20 de kilometri de oraș, pe la ora 13.30 începe să plouă mărunt. La ieșirea din Varna ploua torențial și începuse să fie frig. Singurul lucru pe care ni-l doream era să se termine, să ajungem odată în țară, la adăpost, la căldură. Dar pe ce mergeam spre nord era tot mai frig și ploua tot mai tare. În marginea Balcicului am vrut să întrebăm un echipaj de poliție pe unde este drumul dar ăia nici măcar nu au lăsat geamul jos să nu-i plouă. Ceva mai încolo am dat de un echipaj „antitero”, băieți mai simpatici care nu se temeau de ploaie și ne-au spus, în limba romănă, că mai avem foarte puțin. Nu mai este nimeni pe șosea în afară de noi și ploaia. Trec de un panou albastru pe care scrie în bulgară și în română „Romania 3” adică mai avem 3 kilometri până la graniță. Deși îmi este foarte frig întorc să facem o poză să rămână în eternitate. Am scos trepiedul, am potrivit aparatul și am zâmbit amândoi, nu știu cu ce puteri ascunse, ca și cum am fi fost foarte fericiți, dacă nu chiar eram fără să ne dăm seama. Imediat după ce am intrat în țară am început să sunăm la Viorel, dar oricât am insistat nu ne-a răspuns. Nici nu avea cum să ne răspundă pentru că omul își vedea de munca lui pe la Houston, USA! Îmi era foarte frig și i-am spus lui Theo că am putea rămâne la un popas undeva prin stațiunile litoralului dar el a dat de înțeles că vrea să ajungam acasă. A mers în față, repede, să nu-i mai pot spune nimic. Vorbisem să oprim puțin la un adăpost, o benzinărie, să mai pun pe mine, pe sub pantalonii de motociclism și cei de ploaie, pantalonii mei de oraș. A zis că da dar nu a oprit. Am trecut prin toate stațiunile, am ieșit din Eforie, și la Agigea a intrat pe autostradă. Asta m-a scos din minți. Am oprit, ne-am certat zdravăn, mai să-i scap o palmă, m-am dezbrăcat în chiloți acolo în ploaie și vânt foarte rece și am pus pe mine pantalonii. După ce am pornit, ca să mă răzbun, am cuplat încălzirea la mânere. Nu eram total împotriva mersului până la București dar aș fi vrut să cădem de acord împreună, nu să mă tragă după el cu de-a sila. Nu ploaia sau frigul mă speriau, mă speria mersul pe întuneric. Combinația asta poate fi mortală pe două roți. Ar fi păcat să dăm peste vreun câine mort sau cine știe ce prostie căzută din vreun TIR și să ne dăm peste cap tocmai aici, după ce ne întoarcem teferi din Asia. Dar el nu vrea să înțeleagă, așa că nu avem altceva de făcut decât să mergem. Am gonit cât am putut de repede pe lumină dar până la urmă ne-aprins noaptea la 150 de kilometri de București. Am intrat la o benzinărie, ca doi strigoi înghețați, să bem un ceai fierbinte. Nu știu cum arătam dar lumea se uita la noi cu un amestec de curiozitate și indiferență, de compasiune și mustrare, de admirație și dispreț. Am căutat să mergem cât mai mult în spatele camioanelor, pe roata lor cum se spune, eu în față, Theo în spate. Uneori nu mai vedeam nimic din cauza ploii, uneori camionul mergea prea repede sau prea încet și rămâneam pe cont propriu. Faza lungă nu ajuta la nimic, doar norocul era aliatul nostru fidel. Pe ce ne apropiam de București neliniștea mea creștea. Trebuia să părăsim autostrada, oarecum mai sigură, și să mergem vreo 15 kilometri pe centură. Acolo e chiar mortal. Șoseaua este îngustă, denivelată, pădure, câini morți, trebuie să mergi încet și te depășesc TIR-uri. Salvarea noastră este să fie multe mașini, să se meargă încet, cum se merge de obicei, dar acum este și târziu și duminică. Ar mai fi o variantă să intrăm în oraș de pe autostradă și să mergem prin oraș pe unde avem lumină. De departe văd luminile camioanelor pe centură și ieșim si noi. Ne luăm locul între ele, ridic viziera, îi fac semn lui Theo să asigure bine spatele, să nu lase pe nimeni între noi. Picăturile lovesc fața ca o ploaie de ace dar nu mai avem mult. Cu puțin noroc în 30 de minute suntem acasă. Coloana merge constant, la viteză convenabilă. Terminăm partea de drum îngust, cu gopi, intrăm pe partea nouă, autostradă. Văd în stânga luminile Școlii Americane. Cotim la dreapta, urcăm podul la Tunari și dăm de lumini. Asta a fost. Reducem, rulăm încet, în formație strânsă, până în fața casei unde ne așteptau, îngrămădindu-se unii în alții, în scara măgarului precum muzicanții din Bremen, țopăind de bucurie, Hank, Codiță și Emma.Trip 779Km. Odo. 87.400 km.
  9. 65. Departe in Asia – Un drum cu sens unic

    A doua zi în Turcia hotărâm să urmăm șoseaua care merge pe malul mării, poate totuși facem o baie. Peisajul este absolut neschimbat, aceeași autostradă perfectă, în dreapta marea de un albastru azuriu, în stânga pantele verzi abrupte pe care se cațără orașe mai mari sau mai mici. Unele au aspect clar de stațiuni foarte turistice, altele animate de comercianți de toate felurile și de o forfotă continuă de lume și mașini. Uneori între aceste orașe este un spațiu liber unde marea și pădurea sunt separate doar de șosea, alteori se trece din unul în altul fără să observi. O mică pauză de masă pe malul mării, într-un loc pustiu, pe blocurile imense de piatră așezate cu escavatorul unul câte unul pentru a proteja de eroziune, și pornim mai departe. După 700 de kilometri parcurși ieri și azi numai pe țărm începem să ne plictisim. Hotărâm să cotim spre sud și să continuăm drumul până la Istanbul prin Podișul Anatoliei. Și cerul a început să se acopere ușor, cam răcoare, slabe șanse să facem baie. Nu ne pare rău de alegere, mergem printre dealuri foarte frumoase, drumuri foarte bune, circulație slabă. În Karabuk, oraș mare, aglomerat, ajungem pe seară. Refacem „rezervele” de hrană la un supermarket, de data asta adevărat supermarket, și ne prinde noaptea în parcare. Cât mai mergem prin oraș e bine dar după ce ieșim e beznă și cam multe mașini. Trebuie să găsim repede ceva de dormit, orice. În oraș am căutat un hotel, am bântuit pe câteva străzi în pantă mare mai pe la margine, apoi prin centru, dar nu am văzut nimic. După 20 de kilometri de luptă cu întunericul și cu camioanele (nu cred că există țară în lume cu mai multe camioane decât Turcia!), pe dreapta ne apar luminile unui popas izolat. Oprim în parcare și vedem că are și un camping cu foișoare frumoase de lemn și grup sanitar curat. Luăm câte un ceai și întrebăm dacă putem să campăm acolo. Patronul, un tip tânăr, foarte solid, nu prea vorbăreț, la început ezită dar după ce stăm puțin de vorbă devine chiar prietenos. Paza de noapte este o femeie în vârstă care doarme într-o cabină mică de lemn și un câine lup cam cât o motocicletă de-a noastră. Totul gratis! Trip 609Km. Ne trezim devreme și împachetăm. Astăzi atingem Istanbulul. Dimineața este răcoroasă, puțină ceață dar cerul este albastru. O cafea cu băiatul de la bar, apoi rulăm voinicește spre Bosfor. Rețeaua de drumuri devine năucitoare. La un moment dat avem două autostrăzi paralele, pline de mașini. Localitățile devin din ce în ce mai apropiate una de alta până când dispare orice delimitare. La 100 de kilometri de Istanbul apare în stânga luciul albastru al Mării Marmara. Drumuri se desprind în toate părțile, spre mare, spre depozite imense, spre zone industriale, spre cartiere de blocuri. Nu știm când am intrat practic în Istanbul, când și unde începe orașul. Ne-am trezit într-un haos de mii de mașini și autobuze, sâmbătă pe la ora 13, într-o coloană care abia se mișca, într-o căldură isuportabilă, gazați de-a binelea. După vreo doi kilometri de infern în spatele unui autobuz, după ce becul meu de supratemperatură se tot aprindea și stingea băgându-mi frica în oase, am cotit pe o stradă liberă la întâmplare. Din nou norocul a fost de partea noastră. În alte câteva viraje pe străzi libere, încercând să țin totuși direcția încotro credeam eu că este marea, ajungem pe un „corso„ pe faleză. Nu intenționăm să rămânem în oraș dar aș fi vrut totuși să văd „Sfânta Sofia” și podul peste Bosfor care habar nu avem unde sunt. În depărtare, dincolo de apă, se văd minarete foarte înalte, simetrice, dar este imposibil de ajuns la ele. În Europa suntem obligați să trecem, așa că, cel puțin podul nu îl ratez. La zecile de terase înșirate de-a lungul drumului oamenii consumă tot felul de delicatesuri orientale cu mirosuri atrăgătoare și se răsfață în soarele după-amiezii. Pe faleză, pe aleile pietonale, sute de localnici, turiști, pescari amatori, într-o mișcare continuă. De la pontoane vin și pleacă nave de agrement de toate mărimile, de la vaporașe care dau ture prin Bosfor la vapoare imense de croazieră cu mai multe etaje. Istanbulul are peste 14 milioane de locuitori și este vizitat anual de peste 11 milioane de turiști și ai zice că toți sunt acum pe străzi. După o buclă a drumului vedem podul, o lamă subțire, ușor curbată, suspendată deasupra apei. Oprim și noi, ne uităm în toate părțile, admirăm, fotografiem și pornim mai departe. În scurt timp drumul pe faleză se termină și suntem obligați să urcăm pe străzi înguste, cotite, pline de lume, de mașini și de prăvălii cu marfa pe trotuare. Când ajungem la plat întrebăm un tânăr cum ajungem la pod. Ne arată o stradă vis-a-vis, ne explică cum ajungem la ea și după câteva manevre mult mai puțin complicate decât ne așteptăm ne angajăm pe magistrala cu șase benzi care ne duce la pod. Se merge foarte repede, nu ai unde să oprești să faci o poză dar în cele din urmă risc și totuși oprim. În mare viteză îi fac 2-3 poze lui Theo și pornim mai departe să traversăm Bosforul, de data asta intrând definitiv în Europa. Apa nu se poate vedea din cauza balustradelor înalte iar valul de mașini te mână din urmă împingându-te mereu înainte fără voia ta. Nu pot să spun că nu am avut emoții traversând acest pod. Theo mi-a spus că undeva pe la jumătate a fost un panou mare pe care scria „welcome to Europe” dar eu nu l-am văzut! Așa cum nu știm când am intrat în Istanbul, nu știm nici când am ieșit. Zeci de kilometri după pod am mers pe autostrăzi aglomerate, suspendate peste cartiere, traversând alte autostrăzi, ieșind și intrând în suburbii imense. Am luat direcția „Edirne”, am vrut să ieșim de pe autostradă ca nu cumva să ajungem la puncte de plată, am trecut prin porți cu senzori luminoși și cu bariere automate deschise fără să înțelegem nimic, n-am găsit o intrare în șoseaua paralelă cu autostrada, am revenit în autostradă, iar prin porțile automate, iar am ieșit, și în final, ne-am trezit pe niște câmpuri pustii în marginea unui oraș, Corlu, lângă un gard lung de beton pe care era înșirată sârmă ghimpată, ca de pușcărie, în beznă. Am stat puțin acolo cu teamă să nu ne ia poliția apoi am întors vreo 10 kilometri și am intrat din nou pe autostradă, cu orice risc. La primul popas, o parcare mare pentru Tir-uri, bine luminată, cu magazin, cu toalete, am oprit. Nu mai aveam energie să mai mergem nici măcar un metru. Am întrebat pe cei de acolo dacă putem să punem cortul pe spațiul verde dar ne-au trimis undeva mai în spate într-o iarbă mare uscată. Nu ne-am grăbit să ne instalăm, am mai stat puțin până când paznicul parcării ne-a arătat un loc pe o peluză, aproape de platforma pe care înoptau camioanele. Trip 508 Km.
  10. 64. Departe in Asia – Un drum cu sens unic

    A doua zi, la micul dejun am aflat că, absolut întâmplător, tânărul bărbat era polițist în Batumi. Am muțumit gazdelor noastre și am pornit pe o vreme mohorâtă spre centrul orașului. Trecem repede de un cartier mărginaș foarte aglomerat, cam murdar, plin de lume, chioșcuri, prăvălii, blocuri urâte, taxiuri, microbuze, autobuze, unele mai vechi, altele mai noi și orientați de un indicator ajungem în centru. Aici mai puțină lume, mai puține mașini, curat, clădiri frumoase cu fațade renovate, vitrine elegante, spații verzi îngrijite. Batumi este cu aproape 400 de kilometri mai la sud de București, între paralelele 41 și 42 Nu pare mult, dar cresc în voie palmieri și mandarini, lucru pe care mi-l explic mai greu. Este clar că pe ce cobori mai la sud este mai cald și pe ce urci mai la nord este mai frig dar, în pasul Goderdzi, la peste 2000 de metri aveam pădure de brad iar aici avem palmieri. Îm Romania, la peste 2000 de metri nu avem ghețuri veșnice iar la 450 de kilometri nord de București nu găsim reni și vulpi polare, iarna nu e mai aspră, nici mai lungă, vara nu e mai friguroasă sau mai scurtă. Abia de pe la Moscova începe să se simtă răceala nordului! Oricum ar fi, bine că încă nu ne plouă! Se pare că din întâmplare am nimerit în centrul istoric. O stradă îngustă, pavată foarte îngrijit ne conduce printre magazine selecte la țărmul Mării Negre…Aici voiam să ajungem și am ajuns! Dacă la Baku sau Turkmenbashi călătoria noastră se termina psihologic, aici începe să dea semne că în curând se va termina de tot. Și planul de kilometri se termină tot aici. Mai departe, în caiet sunt scrise doar două etape: Batumi-Istanbul și Istanbul-București, deși putea să fie foarte bine una singură, Batumi-București. Prin Turcia ar fi fost totuși două variante. Una care traversează țara spre sud până în Antalya și apoi să urcăm spre Izmir-Canakale-Dardanele, dar traseul ăsta este cu câteva zile mai lung și de la Izmir în sus am mai fost. Cealaltă rută ar urma litoralul Mării Negre până la Istanbul-Bosfor, mai scurt și pe unde nu am mai fost. Tacit am optat amândoi pentru a doua variantă care ne duce mai repede acasă deși eu, în mod poate paradoxal, nu mă simt atras de dorul de casă dar parcă și să umblu îmi ajunge. Nu știu ce să cred despre mine. Acasă ne așteaptă Emma, fratele meu, mama mea, pe care la plecare nu știam dacă o vom mai găsi în viață când ne întoarcem, toate aceste ființe dragi de care, cu un sentiment de vinovăție, constat că nu-mi este dor, sau nu le resimt lipsa. Poate că în mintea ta se întâmplă ceva atunci când pleci la un asemenea drum, ceva care te rupe total de ce rămâne în urmă, ceva care te face să vezi numai drumul și riscurile lui, ceva care face posibilă plecarea. Altfel, ar trebui să rămâi pe loc. Sau poate faptul că sunt cu Theo, că trebuie să ne purtăm de grijă unul altuia, că ne bucurăm împreună de o minune pe care o vedem dusă la bun sfârșit, cu ochii noștri… În fața noastră coastele împădurite ale Caucazului Mic plonjează direct în valuri, la orizont piscurile Caucazului Mare acoperite de zăpadă. Un bulevard nu prea lat, drept, pe care sunt înșitați la linie palmieri robuști ne conduce spre ieșirea din oraș. Începe să plouă mărunt. Șoseaua se strecoară pe sub un versant abrupt la câțiva metri de mare și în 10 kilometri ajungem la granița cu Turcia, la punctul de trecere Sarpi. Formalitățile sunt simple și rapide. Ni se cer asigurările „Carte verde” arătăm unele expirate și trecem mai departe. Suntem din nou în Asia dar o Asie foarte dezvoltată, în care nu mai întâlnim nimic din ce am lăsat în urmă. La numai câțiva kilometri de la graniță iese soarele iar noi rulăm pe o autostrasă impecabilă, între albastrul intens al mării și verdele încă destul de viu al abrupturilor împădurite. Case foarte frumoase cu grădini pline de flori multicolore urcă în terase succesive. Orașele sunt aglomerate, pline de viață, frumos construite și întreținute. Turcia nu este o țară foarte avansată în comparație cu țările vest-europene dar ce vedem aici ne întrece cu mult așteptările. Noduri de autostrăzi perfecte care pleacă în toate direcțiile, cartiere noi de locuințe, lanțuri de magazine, supermarket-uri, bănci, show-room-uri perfecte pentru toate mărcile de autoturisme, utilaje agricole, camioane și autobuze, la pontoane înguste care avansează în mare stau acostate zeci de ambarcațiuni de toate mărimile. Traficul este animat, șoferii se respectă între ei, de la stop se pleacă instantaneu ce apare verde, nimeni nu înjură pe nimeni. În Trabzon, unde aeroportul este o fâșie îngustă între munte și mare, cu pista la numai câteva zeci de metri distanță de apă, vedem de la înălțimea unei pasarele pietonale de traversare a autostrăzii cum decolează unul dintre cele mai mari avioane cargo din lume(locul doi, după Antonov 225) uriașul Antonov 124, construit la Kiev pe vremea URSS. Spre seară am vrea să găsim un loc unde să punem cortul pe malul mării. Sezonul este complet încheiat, deși soarele strălucește pe cer este frig și nimeni nu mai face baie. Cu puțin noroc, în Ordu, găsim o plajă care are un mic camping pustiu. Patronul, un tip tânăr foarte amabil, ne invită să campăm gratis și ne spune că avem acces și la grupul sanitar. Tot el ne-a invitat la masă, contra cost, rezonabil, în restaurantul unde în afară de el și câțiva prieteni de-ai lui la o masă și noi la altă masă, nu a mai fost nimeni. Pe lângă cort, se învâtreau 3-4 iepuri de casă foarte blânzi care și dimineața când ne-am trezit erau tot pe acolo. Trip 398Km.
  11. 63. Departe in Asia – Un drum cu sens unic

    Ieșim din Tbilisi pe o șosea foarte bună, printre dealuri înverzite, care acum seamănă cu ale noastre prin Transilvania, spre vest în direcția Manglisi. Am ales varianta asta fără să știm ce vom întâlni pe drum dar pe hartă este figurată ca drum secundar și până la Batumi trece prin două pasuri peste 2000 de metri. Prin nord, prin Mestia, știm că drumul este foarte frumos dar mai lung cu două zile și noi nu prea mai avem nici nervi nici bani pentru asta. Poate ne vom întoarce cândva, într-o tură mai scurtă! Dar și pe aici este foarte frumos. Trecem prin câteva sate liniștite de munte, cu casele împrăștiate pe văi largi, cumpărăm de pe marginea șoselei struguri foarte buni și alune de pădure la preț de nimic, mergem printre dealuri împădurite pe care toamna a început să le coloreze în nuanțe calde galben-portocalii. Theo zburdă pe curbele strânse, eu, mai prudent (și mai bătrân!) merg mai încet. Primul pas, Tukmatash la 2168 metri este pe un platou foarte întins. Nu departe de șosea vedem sate, câteva sate mari la peste 2000 de metri! La noi, la înălțimea asta nu mai găsim nici cabane, doar refugii de câteva locuri. Paralel cu șoseaua, la altitudine maximă o cale ferată care intră într-un tunel de unde iese ceva mai jos. Coborârea ușoară spre oglinda lacului Paravani o facem cu un vânt din față rece ca gheața. Este foarte frig și după ce trecem de lac și cerul începe să se acopere. În Ninotsminda intersectăm șoseaua care spre sud duce în Armenia unde granița este închisă. Noi cotim ușor spre nord pe același platou înalt, mohorât, bătut de vânt rece. În Akhalkalaki, oraș mai mare, parcă am vrea să căutăm un loc de dormit dar nu ne place cum arată și mai este și timp. Am oprit doar să mai luăm ceva bani de la un bancomat și să cumpărăm ceva de ronțăit. În Aspindza, comună cu case decente vedem un indicator de placaj pe un pom: homestay. Intrăm imediat pe o ulicioară îngustă de pământ, trecem un pârâu, mai mergem un pic și dăm de o casă mare cu porțile deschise. Am intrat să întrebăm de preț dar decizia de a rămâne era deja luată. Femeia ne cere 25 de dolari o cameră și mic dejun, noi oferim 20 ea ne spune că nu. Fără să clipesc îi spun că plecăm, așa s-o pun la încercare. Nu facem 5 pași că acceptă 20. Primim o cameră decentă la etaj, mobilată modest, curat, cu o terasă mare. Casa are grădină foarte mare cu pomi și zarzavaturi, este foarte liniște. Jos în bucătărie câțiva bărbați îmbrăcați lejer stau la o masă, beau bere și discută aprins. Îi salutăm, ei ne răspund dar nu se întrerup din discuția lor. Desfacem noi tot, stăm pe terasă dar ar trebui să mâncăm ceva. Îi spun lui Theo că o să o rog pe doamnă să ne prepare cartofi prăjiți și ochiuri. El jubilează dar se îndoiește că o să ne înțelegem. Cobor la ea, între timp bărbații au plecat, ne înțelegem prin semne „cartoșka” îi arăt tigaia pe aragaz, deschid frigiderul și îi arăt ouă, iar tigaia, ea se luminează la chip și face semn că „panimaiu”. Totul pentru 6Lari! Ne-a adus mult mai mult decât am cerut, brânză, salată, unt, dulceață și parcă și un șnaps! Am întrebat dacă “problem” cu motocicletele peste noapte în curte dar ne-a spus că toți bărbații care au fost acolo sunt polițiști în zonă, colegi cu fiul ei! Trip 264Km. A doua zi de dimineață nu e deloc bine. Nori grei negri se învârtesc pe deasupra noastră și e rece. Aici mai iese din când în când o rază de soare dar spre vest, spre Batumi, e complet acoperit. După micul dejun foarte bun ne luăm la revedere și pornim. Nu departe se Aspindza trecem prin orașul Akhaltsikhe despre care aveam să aflăm mai târziu că este orașul natal al lui Michael Aznavourian, tatăl lui Shahnour Variang Aznavourian, nimeni altul decât celebrul cântăreț francez Charles Aznavour! Are un aspect foarte caucazian, între munți, dominat de pe înălțimea unei coline de o veche cetate bine păstrată, de prin secolul 13. Pe la ora prânzului părăsim drumul principal și virăm la stânga pe drumul secundar care ne duce la Batumi prin Pasul Goderdzi. Cerul este din ce în ce mai negru, tot mai frig, și începe să plouă mărunt și des. Asfaltul este din ce în ce mai prost până dispare de tot. Lăsăm în urmă un ultim sat și urcăm pe o coastă de munte numai prin pădure pe un drum plin de gropi, apă murdară, noroi, ceață. Suntem echipați pentru ploaie și frig dar mănușile se udă din ce în ce mai tare și mâinile încep să ne înghețe. Pe măsură ce urcăm este tot mai frig, un frig care pleacă de la mâini, de la picioare și cuprinde tot corpul. Eu am mânerele încălzite dar nu le pornesc să nu se simtă dezavantajat Theo. El suportă frigul mai greu decât mine și nu mai are niciun chef de mers. Înjură birjărește drumul, motocicleta, ploaia, frigul. Din vale văzusem sus pe coamele munților zăpadă proaspătă. Frigul ca frigul dar Doamne ferește să trebuiască să mergem pe zăpadă! Pasul urcă la 2025 de metri și e foarte posibil ca și drumul să fie nins. Puțin înainte de pas dăm de un cătun cu case modeste de lemn risipite pe coaste. Am fi vrut să intrăm la căldura unei sobe, dar prin curți nu era nimeni cu cine să vorbim. Ne-am adăpostit de ploaie într-o troiță foarte mică de lemn, am făcut ceai și am mâncat biscuiți. Am scos mănușile ude, am lovit degetele de la mâini unele de altele provocându-ne dureri groaznice pe măsură ce se încălzeau. Cât de cât mai întremați am pornit pe ultimele sute de metri până în vârf. Pe drum nu era zăpadă dar foarte puțin mai sus pe pante era un strat de câțiva centimetri. Sus de tot, prin ceață deasă și pâraie care se scurgeau pe drum am auzit zgomot de motor din sens invers. Întâi nu ne-a venit să credem, dar sunetul de motor de motocicletă se apropia din ce în ce mai mult. A apărut o Honda Transalp încărcată cu bagaje, cu două persoane pe ea, săltând prin groplile drumului. Am oprit imediat toți, am dat căștile jos, așa în ploaie, cu o bucurie imensă că nu suntem singuri pe acolo. Doi tineri foarte simpatici, Bruno și prietena lui, el din Rio ea din Sao Paulo. Trăiesc însă de câțiva ani în Elveția…Veneau de pe undeva din Turcia, voiau să treacă în Armenia și să o ia apoi spre casă. Pe ei parcă nu îi plouase, pentru ei parcă nu era frig, bagajele atârnau să cadă, dar erau atât de veseli și atât de binedispuși că ne-au alungat toată tristețea. Au picat ca din cer, fix la momentul potrivit ca să ne redea și nouă speranța și încrederea. Am stat numai câteva minute și ne-am despărțit. După două trei sute de metri mai jos am găsit un Cafe, din păcate închis. Un termometru mare digital a cărui existență acolo ne-am explicat-o foarte repede arăta +2 grade Celsius. Ne aflam pe „Goderdzi ski resort”la capătul liniei de telegondolă. Drumul pe partea asta este considerabil mai bun iar până la Batumi mai avem de mers cam 100 de kilometri. A plouat mai mereu dar s-a mai încălzit pe măsură ce coboram. Aici munții și satele sunt la fel ca la noi. Pante împădurite sau acoperite de iarbă coboară mai abrupt sau mai lin în văi adânci. Traversăm foarte multe pîraie iar uneori auzim în vale vuietul apelor de munte. Casele de lemn sau de piatră sunt risipite pe dealuri la distanță mare una față de alta. Coborâm continuu și începem să trecem prin sate pe unde oamenii ne salută. Întâlnim mașini vechi rusești, singurele probabil care se simt bine pe drumul ăsta. Încet-încet intrăm pe asfalt pe valea râului Achara traversat de câteva poduri de piatră construite prin secolul 13, rămase doar ca monumente istorice. Intrăm în periferie la Batumi pe ploaie. Ar trebui să căutăm de dormit aici pentru că dacă ajungem în oraș nu găsim decât un hotel scump. Încercăm la o casă mare, mai degrabă o vilă, cu grădină frumoasă din a cărei curte tocmai ieșea o doamnă tânără, drăguță, care ne-a întrebat în engleză ce vrem. L-a chemat pe proprietar, un domn în vârstă, foarte amabil care a fost de acord să punem cortul în grădină, pe iarbă. Când a auzit nevastă-sa, o femeie rea și nesuferită care se uita pieziș la noi s-a supărat foc și a zis că ea nu vrea. Omul s-a scuzat jenat, noi i-am mulțumit sincer, am scos motocicletele din curte și am vrut să plecăm. Tocmai atunci a apărut grăbit, din curtea vecină, un bărbat tânăr care ne-a invitat la ei acasă. Era soțul doamnei drăguțe, care doamnă era nepoata domnului în vârstă cu nevasta scorpie! Ne-am trezit într-o casă mare, cu o grădină frumoasă, cu livadă de mandarini, în mijlocul unei familii foarte ospitaliere. În afară de tineri si băiatul lor de 7 ani erau și părinții doamnei, oameni amabili și ei. Ne-au așezat la masă pe tersă afară și au adus, pentru început, alune, fistic, bomboane, ceai. În scurt timp a venit și unchiul, simpatic foc, îmbrăcat frumos, cu o pagină veche de ziar cu un articol cu poză despre Spătarul Milescu și călătoria lui în Orient. Ne-a cam pus la încercare memoria și istoria dar am spus că noi pe vremea aia eram prea mici și nu ne aducem bine aminte cum a fost! Am petrecut o seară frumoasă, în jurul unei mese europene, bogată și delicioasă. Oamenii aveau toată casa în renovare și ne-au culcat într-o cameră mare, camera lor de zi, pe saltele, pe dușumea. Trip 200Km.
  12. 62. Departe in Asia – Un drum cu sens unic

    Eu sunt acum într-o dilemă morală, neavând altceva mai bun de făcut până vine Theo. Oamenii ăștia poate își fac datoria. Ne-au arătat clar vitezele pe monitor deci trebuie să aplice legea, pentru asta sunt ei plătiți de stat. Dacă este așa eu nu mai am ce comenta, plătim și gata, am greșit, plătim! Numai că aici e problema, au mai fost și alte mașini în fața noastră care au mers la fel de repede sau chiar mai repede și nu le-a oprit nimeni. Tot timpul cât am stat acolo până să se întoarcă Theo, aproape o oră, nu au mai oprit nicio mașină din sensul nostru, deși au trecut destule. Au oprit una din sens invers, o rablă de Lada al cărei șofer s-a certat cu ei la cuțite. Am auzit povești cum că poliția de circulație din Azerbaidjan își face de cap și au fost chiar proteste și scandaluri publice. Noi am încercat mereu, peste tot, să mergem cum mergeau și celelalte mașini și până aici, în 15.000 de kilometri nu am avut probleme. Acum se simulează aplicarea legii. La urcarea pe vapor șmecherul ăla tânăr ne-a luat 200 de dolari fără să ne dea bilet. Negriciosul din Baku a cerut mai întâi 100 de dolari de fiecare apoi a lăsat le 80, a dat niște hârtii care nu m-au convins. Acum ăștia vor câte 150 de euro pentru o depășire de viteză, la mine sub 20Km/oră. Și numai de la noi, de la alții nu. Mă întreb în sinea mea dacă președintele Aliev, ale cărui portrete uriașe, însoțite de citate pe care nu le înțeleg le întâlnim la tot pasul, dacă dumnealui știe cam cum muncește poliția dotată numai cu limuzine BMW… Întoarcerea lui Theo îmi curmă impasul existențialist, dilema eroului pozitiv pus să aleagă între dispreț și onoare! A scos tot ce era pe card, câțiva dolari pe care îi mai aveam, câțiva manați, totul face 147 de manați. Civilul se duce în post, iese cu actele noastre și ne cheamă afară în spatele clădirii. Theo îi spune că mai mult nu avem și că un manat îl oprim pentru colecția noastră de monede. I-a spus categoric: unul nu ți-l dau! El ne dă actele, bagă banii în buzunar și foarte amabil ne dă un sfat prietenesc: la 4 kilometri de aici mai este un radar tot ca ăla din urmă. După aia putem să mergem cum vrem că nu mai este niciun pericol. Mulțumim frumos domnilor polițiști că aveți grijă de noi, ați fi putut să fiți mai rezonabili. Ne-ați lăsat la 2500 de kilometri de casă, în plin câmp, cu numai 1 manat în buzunare! Sunăm imediat disperați la Emma la București să pună repede ceva bani pe card pentru că în 20 de kilometri ajungem la granița cu Georgia și s-ar putea să trebuiască să plătim ceva. Ne sună repede, noroc cu „internet banking”, și ne spune că a pus 200 de euro. Pornim și începe să plouă mărunt. Mergem încet deși vrem să scăpăm cât mai repede de Azerbaidjan. Păcat, mare păcat că se termină așa! Nu depășim 50Km/oră până la graniță. Deși sunt foarte multe mașini suntem invitați în față și în câteva minute ieșim din Azerbaidjan. În alte câteva minute intrăm în Georgia unde nu ne mai trebuie viză. Polițiștii de la frontieră, băieți tineri in uniforme foarte asemănătoare cu ale poliției americane, cu chipiuri în colțuri, ne urează „welcome to Georgia”! La scurt timp după ieșirea din vamă oprim să celebrăm. Batem palma, până aici a fost bine, suntem întregi, motocicletele merg, până la Marea Neagră mai avem un pic. Apoi, dacă ne uităm bine, vedem Bucureștiul! Ce facem cu Azerbaidjanul, ce-i dăm !? Dacă ar fi să judecăm după toți care ne-au jefuit de bani n-ar trebui să mai stăm pe gânduri. Dar ce facem atunci cu Elmin, cu șoferul de taxi care ne-a dus noaptea la „Altstadt”, cu băieții de la restaurantul de aseară, cu omul care ne-a dat un pepene pe gratis văzând că nu prea avem bani, cu polițiștii cu care am glumit pe drum, și, de ce nu, cu domnul consul al Azerbaidjanului la București care ne-a ajutat foarte mult acasă și care s-a oferit să ne ajute oricând și oriunde am fi în infinitul spațiu al limbii ruse, dându-ne numărul dumnealui de telefon. Cu ei cum rămâne !? Pentru ei, smiling face Azerbaidjan !!! Până la Tbilisi avem de mers 50 de kilometri. Ploaia a stat dar e înorat și răcoare. Șoseaua coboară constant în curbe mai strânse sau în paliere mai lungi printre dealuri arse. Caucazul nu arată nici aici așa cum mă așteptam eu să arate, este prea arid. Din sensul opus urcă din greu un grup mare de bicicliști. Sunt din Ucraina, nu prea departe de aici, și au printre ei câteva fete de îți iau mințile. Una din ele vrea să se fotografieze cu mine, dar numai atât, refuză invitația de a o lua cu motocicleta, să nu se mai obosească pedalând… Intrăm în Rustavi, oraș tipic muncitoresc. Pe dreapta numai blocuri, pe stânga un maidan mare în fundul căruia, pe gardul unei curți scrie „hotel”. Nu pare rău, n-ar trebui să fie nici scump, e și foarte aproape de capitala Tbilisi. Hotărâm să ne ducem. În fața curții, pe iarba uscată a maidanului, câteva dubițe pline de noroi și un camion la fel. Mai într-o parte, o limuzină Mercedes foarte curată. Pe scaunul șoferului, un domn cam gras, în spate se foiește o domnișoară blondă, adolescentă, foarte frumoasă. Când coboară și face câțiva pași pe lângă mașină arătându-si grațiile puse în valoare de un mini foarte strâns te trec fiorii. Domnul nu pare impresionat. Noi intrăm in curte, întrebăm, ni se arată o cameră luxoasă, baie, televizor color, grădină, pomi, flori, aer curat, toate la 30 de dolari. E bine dar noi nu avem decât un manat azer și ăla pentru colecție. Pornim peste maidan spre orașul de vis-a-vis, găsim repede bancomat de unde scoatem…Lari (1USD=1,7Lari), moneda georgiană! Mai dăm o tură pe câteva bulevarde cam ca Pantelimonul nostru, cumpărăm de mâncare și bere de la un supermarket și revenim în amurg. Mercedesul nu mai este acolo, în schimb sunt alții care umblă de colo-colo prin cele câteva corpuri de clădiri fără etaj ale hotelului. Camera noastră este undeva mai în spatele curții. Stăm și bem bere în ușă și vedem cum intră și ies din camere unii însoțiți de fete tinere. Intră și lumina se stinge imediat. Unul, doi, băi Theo aici e bordel tată! Chiar pe ușa vecină cu a noastră, la câțiva pași de noi, a intrat unul mai trecut, ras, tuns, la costum, cu una pârguită de-ți lăsa gura apă. Lumina s-a stins imediat și s-a aprins după mai puțin de o oră, când noi eram la masă în curte. Trip 268Km. A doua zi avem o vreme splendidă cu un cer albastru intens, nori albi și lumină foarte clară. Activitatea „de bază” a hotelului este întreruptă, probabil până după prânz. Noi decidem să schimbăm aici simeringul de la furca lui Theo, avem loc în curte și urmează să mergem pe drumuri secundare care nu știm cum sunt. Avem tot ce trebuie și rezolvăm foarte repede. Nu am avut ulei pentru furcă dar am cumpărat ieri un ulei pentru cutii de viteze auto care merge foarte bine. Părerea mea sinceră este că dacă pui și apă chioară acolo, tot te descurci. Descoperim însă, lucrând la furcă, un șurub de fixare a semicadrului de cadru, rupt. Încercăm să înlocuim șurubul dar nu putem să scoatem partea rămasă în cadru. Lăsăm pe mai târziu dar treaba trebuie rezolvată pentru că șurubul ăla este unul din cele 4 care țin toată greutatea pusă pe motocicletă. Până la Tbilisi avem 10-12 kilometri. În marginea orașului, prin curtea unui service dezordonat și murdar găsim o sârmă groasă cu care legăm cadrul. Pornim apoi să ne plimbăm puțin prin centrul orașului pe câteva bulevarde mai mari. Georgia, o țară mică, își trage numele de la Sfântul Mare Mucenic Gheorghe născut în Capadocia. În imperiul țarist, și mai apoi sovietic, era cunoscută sub numele de Gruzia. Este și țara lui Iosif Visarionovici Stalin, marele Stalin, gruzin născut la Gori, un oraș la foarte puțini kilometri de aici. Tbilisi, un oraș de munte, străbătut de râul Kura, cu casele urcând nu prea sus pe pante line, cu un milion de locuitori. Nu are strălucirea altor capitale din Asia Centrală. Ca toate țările desprinse din URSS, Georgia se zbate în tot felul de greutăți care au început cu un război civil în anii 90 peste care a venit și un război cu Rusia în 2008. Fondul este același ca peste tot în spațiul fost sovietic: două regiuni din Caucazul de Nord, părți componente ale Georgiei, Abkhazia și Ossetia de Sud și-au declarat independența în 2008. Georgia a intervenit militar dar Rusia a apărat cele două regiuni separatiste invocând dreptul lor la libertate și protecția cetățenilor ruși de acolo. Ca de fiecare dată au venit dar nu au mai plecat. Când alte regiuni din Caucazul de Nord, Cecenia, Ingusetia, Dagestan, și-au declarat independența față de Rusia au fost nimicite. Aici Rusia apără dreptul oamenilor la libertate…Ajungem din întâmplare într-un parc unde, în jurul unui mic monument, are loc o ceremonie în memoria victimelor unui conflict foarte vechi cu Iranul. Georgienii, popor ortodox, au venit aici cu o mulțime de icoane, preoți, cor bisericesc, drapele naționale. Îi respectăm, privim discret și plecăm. Mai mult nu știm ce s-ar putea vedea și nici timp nu avem.
  13. 61. Departe in Asia – Un drum cu sens unic

    Este imposibil să nu observi aici bogăția furnizată de petrol. După ce ne-am luat rămas bun de la Elmin am hoinărit câteva ore, timp absolut insuficient, prin cetate și pe bulevardele de un lux sclipitor ale orașului. Cel puțin în zona centrală, Baku se poate compara cu orice metropolă europeană. Poate că nu este un oraș încărcat de istorie sau de simbolurile unei civilizații foarte avansate (deși cetatea este foarte bine conservată) dar se vede ambiția de a-și face loc printre cele mai renumite orașe ale Europei și Asiei. Poate că nici un alt loc din oraș nu arată această ambiție cum o arată Piața Drapelului Național. La data inaugurării, 1 septembrie 2010, a fost cel mai înalt drapel din lume, confirmat de Guinness Book of Records. Catargul are înălțimea de 162 de metri, diametrul la bază de 3,2 metri diametrul în vârf de 1,09 metri, greutatea totală de 220 de tone. Dimensiunie drapelului sunt 70×35 metri și o greutate de 350 de kilograme. Când este ud greutatea se dublează. A fost proiectat de o firmă americană și executat de o firmă azeră. Se vede din orice punct al orașului iar de pe mare se vede de la mai mult de 20 de kilometri. Piața ocupă o suprafață de 60 de hectare iar platforma pe care este instalat drapelul are 3 hectare (cât 6 terenuri de fotbal). Costurile totale sunt estimate la 24 de milioane de dolari. Recordul nu a rezistat însă prea mult, o altă țară dornică să-și afirme identitatea națională, Tajikistanul, construind la Dushanbe, în mai 2011, un drapel mai înalt cu 3 metri…Spre după-amiază am părăsit cu părere de rău Baku îndreptându-ne spre vest. La periferie și kilometri buni mai încolo, trecând pe lâgă rafinării ultramoderne simțim în aer aroma miliardelor de dolari. Șoseaua este perfectă dar orașele și satele pe care le întâlnim nu mai arată bogăția din capitală. Într-un sat intrăm pe o poartă deschisă într-o curte foarte mare și cerem voie să punem cortul pe iarbă. Spre marea noastră surprindere suntem goniți de un tip tânăr. La un alt popas, lângă o lizieră de salcâmi amestecați cu rodii întrebăm un alt tânăr, cam prostuț, dacă știe unde am putea să instalăm cortul. Ne invită peste drum, într-un cimitir, spunându-ne că acolo e locul cel mai sigur pentru că Alah ne apără. Nu era târziu, mai aveam timp dar nu prea mai aveam chef de mers. Observ la Theo o stare de absență totală la tot ce facem. Stă liniștit în urmă, nu trece în față dacă îi fac semn, nu are niciun fel de părere despre nimic. Opresc și îl întreb ce are. Zice că nimic dar îl văd că este supărat, și știu și de ce. M-a tot presat să mergem mai repede dar eu am refuzat ținând-o între 90 și 100Km/oră. Deși radiatorul meu nu mai pierde mi-e totuși teamă să forțez, să supraîncălzesc motorul. Măcar până în Turcia unde dacă ne lasă, deși n-aș crede, putem să chemăm pe cineva de acasă cu mașina să ne ia, fără probleme și complicații de viză. Pe de altă parte, la orice oprire, pentru o poză, pentru băut apă, pentru mers în tufișuri, el aprinde o țigară iar eu trebuie să aștept să termine el. Timpul trece, ajungem să căutăm de dormit pe întuneric și asta înseamnă bani mai mulți. Uneori aruncă țigara abia începută și asta înseamnă bani aruncați. Îi spun toate astea, el ascultă și tace. Avem două soluții: ori tragem amândoi înainte, ca o echipă adevărată, ori ne despărțim și fiecare își vede de drumul lui cum știe. Până aici totul a mers aproape perfect, se poate și de aici încolo dar fiecare trebuie să-și asume responsabilitate. Dacă nu vrei să-ți asumi răspundere față de echipă, faci ce ți se spune fără să ceri explicații sau mergi singur. Simplu. Înțeleg și că două luni pe drum ajungi să obosești, să devii nervos sau să ai indispoziții dar noi nu ne putem permite să mergem nervoși, indispuși, sau prea relaxat. Pe două roți astea pot fi pericole mortale. Pornim oarecum împăcați. Trece în față și înțeleg din asta că este de acord cu ce i-am spus. Cotim într-un sat să căutăm un bancomat. În timp ce Theo scoate bani, în jurul meu se adună imediat nu mai puțin de 19 oameni curioși să știe cât mai multe despre noi. Cel mai important, în afară de „vî at ku da”, este cât costă motocicletele, cât costă tot drumul, cu ce ne ocupăm de avem bani să ne plimbăm prin lume. Cu bani în buzunar hotărâm să căutăm de dormit. Un domn amabil ne îndrumă spre un hotel, spune el, mai ieftin. Este așezat într-o grădină foarte frumoasă, construcție nouă, esplanadă pavată pe marginea unui râu. Duminică după-amiază este pustiu. Negociem prețul la 30 de manați (1manat=1euro) pentru o cameră foarte curată, mare, cu tot confortul, fără mic dejun. Pentru că afară începuse să plouă băieții de la restaurant ne-au invitat într-un mic salon unde ne-au servit o masă foarte europeană, votca din partea casei, berea rusească. Trip 328Km. Deși a plouat mărunt mai toată noaptea de dimineață iese soarele. Cafeaua am băut-o la prima benzinărie întâlnită în drum și apoi am luat-o spre Georgia. Mă așteptam ca munții să înceapă să semene cu Carpații noștri dar mergem tot printre coline uscate prea puțin împădurite. În Ganca, oraș mai mare, tragem la un fast-food unde Theo ia faimosul „kebab” pe care eu nu pot să-l sufăr. Foarte multă lume pe străzi deși e înainte de ora 12. La marginea orașului, câțiva polițiști cu limuzina lor albă BMW Seria 3 cu însemnele poliției azere ne opresc, dar numai să ne întrebe amical ce e cu noi pe acolo. Le arătăm pe cutii traseul și pe măsură ce parcurgea țările cu voce din ce în ce mai tare, ca și pentru ceilalți, unul dintre ei, brunet, ras în cap, făcea ochii tot mai mari. O făcea în așa fel încât a reușit să stârnească o veselie generală atât printre colegii lui cât și printre ceilalți pierde-vară care se adunaseră acolo. Qazax este ultimul oraș mare prin care trecem înainte de granița cu Georgia. Rulăm calm, pe o șosea bună nu prea circulată. În marginea unei păduri văd un radar fix montat pe un stâlp, identic cu cele de la noi. Diferența era că mai avea montată deasupra o antenă ca o plasă de sârmă. Nu i-am dat mare atenție dar am călcat totuși puțin frâna mai mult din reflex decât de teamă. Prea era pustiu pe acolo si părea pus să intimideze. Pe primii kilometri nu am dat de nici un echipaj de poliție. Am zis că poate e de-ăla care primești acasă amenda dar noi vom fi fost departe. După vreo 20 de kilometri, când ne ieșise complet din cap, parapeți de beton, post de control, trei mașini de poliție BMW oprite. Un polițist, de data asta deloc prietenos, ne face semn să oprim, să lăsăm motocicletele și să ne ducem la colegii lui în post. Acolo ne ia în primire unul solid, într-o engleză greu de înțeles. De fapt nici nu prea era mare lucru de înțeles. Ne arată pe un monitor motocicletele noastre în pădure cu vitezele înregistrate: eu 68, Theo 72. Viteza legală 50. Documente, passport, amendă 150 de manați de fiecare. Plata la ei. Când aud să leșin! Îl iau cu binișorul: domnule ofițer, noi suntem de mult pe drum, mai avem destul până acasă, în Romania, poate ne iertați, nici nu avem atâția bani… Mă vait eu în toate felurile, el nimic. Deschide un sertar plin cu procese verbale la care erau atașate și carnete de conducere și ne spune că dacă nu plătim ajung și ale noastre la „colecția” lor și nu plecăm din Azerbaijan. Iar mă vait eu, el nimic. Îmi dau seama că nu scăpăm, deși unul dintre ei, civil, mai în vârstă, parcă aș zice că i-a făcut semn solidului să ne lase în pace. Eu cred totuși că ăștia iau banii pentru ei de sunt așa de răi, dar nici nu se apucă să scrie vreun document. Țin pașapoartele pe masă și discutăm. E clar că e șpaga lor. Le propun să plătim numai o amendă dar nici pentru aia nu avem bani, trebuie un bancomat. De acord, bancomat no problem, pleacă Theo cu unul din ei cu Mercedesul personal înapoi la Qazax, vreo 30 de kilometri. După ce pleacă Theo civilul mă invită foarte amabil în spatele postului într-o construcție separată, o singură cameră în care aveau pentru ei o bucătărie cu câteva mese. O doamnă bucătăreasă mă servește cu ceai și îmi oferă și mâncare dar accept numai ceaiul. Civilul se poartă normal, respectuos, mă întreabă de drum, vorbim de una alta. Cred și eu, pentru 150 de Euro cum să nu se poarte frumos!
  14. 60. Departe in Asia – Un drum cu sens unic

    Imediat ce vaporul nostrum „Dagestan” a ieșit în larg Theo s-a dus să se culce iar eu am rămas singur pe puntea superioară. Am mai stat cam o oră după care m-am dus și eu în cabină. Nu era nimeni, puteai să te plimbi în voie pe vasul pustiu, pe culoarele lungi și înguste din care dădeau nenumărate uși spre cabine. Foarte aproape de cabina noastră era amenajat un mic salon rotund cu canapele, fotolii masă și perdele la geamuri. Peste noapte m-am trezit de câteva ori și am deschis hubloul. Vedeam doar apa neagră în lumina lunii. Pe la 7.30 mă trezesc, mănânc ceva și ies din nou pe punte. Este absolut senin și suflă briza. Privesc în toate părțile dar, deși mergem de 12 ore ne se zărește nici urmă de uscat. Vaporul trece pe lângă multe platforme, unele mai mari altele mai mici, înfipte în mare în sute de picioare de metal. Ele scot și împing spre maluri petrolul Mării Caspice. M-am uitat puțin, din curiozitate, la sistemul de lansare la apă al unei bărci de salvare. Cabluri ruginite și rupte, lanțuri ruginite, blocaje înțepenite, defecte, incomplete, barca însăși ruptă, ferească Dunmezeu să fie nevoie de ele. Mai degrabă se poate conta pe plutele îngrămădite pe punte. Mi-am găsit un loc foarte comod într-o barcă unde puteam să stau chiar întins la plajă. A venit și Theo dar nu a stat prea mult, s-a dus în salon unde, alături de șoferul TIR-ului turcesc au urmărit pe un laptop un film de aventuri dublat în limba turcă. Spre ora 16.00 începem să vedem în fața noastră uscatul, Europa. Pe măsură ce ne apropiem se disting din ce în ce mai bine cele două părți ale capitalei Baku. Partea dinainte de 90 cu blocuri normale, aliniate perfect pe câteva coline domoale, un spațiu liber și apoi blocurile noi cu arhitectură SF, distribuite cât mai variat și mai spectaculos pe alte câteva coline. Îmi atrage atenția ceva ce seamănă cu un catarg pe care flutură un drapel, chiar pe țărm. Comparat cu blocurile din fundal pare foarte înalt. Ne apropiem mai mult și văd că este într-adevăr drapelul Azerbaijanului, de o mărime impresionantă. Pe la ora 17 vaporul acostează, coborâm și facem destul de repede formalitățile de vamă. Vedem însă și ce înseamnă o greșeală de planificare. Doi tineri englezi, un băiat și o fată cu biciclete, au ajuns la vamă să iasă din țară mai târziu cu o zi decât viza. Nu sunt lăsați să plece până nu plătesc o amendă de 1000 de dolari. Aproape că plâng, stau pe acolo și așteaptă să li se facă azerilor milă de ei și să-i lase să plece. Dacă ar plăti amenda ar trebui să abandoneze restul călătoriei prin Asia Centrală spre China și să se întoarcă imediat acasă. Am încercat să le dăm o mână de ajutor dar nu cred că le-a folosit la nimic. La noi, în caietul de kilometri stă scris din decembrie 2012: Baku, 21 Septembrie. Suntem fix în 21 Septembrie 2013… Brusc însă dăm și noi de necaz. Când eram gata să pornim spre oraș, cu barierele deja deschise de soldat, un zdrahon de vreo 2 metri, negricios, îmbrăcat în haine de marină spune soldatului să închidă barierele, nouă să ducem motocicletele în parcare și să plătim 200 de dolari. Pentru ceee? Pentru transportul motocicletelor. Cică banii dați în Turkmenistan, câte 20 de dolari de fiecare au fost pentru altceva, el este reprezentantul companiei de navigație și la el trebuie plătit. Îi arătăm chitanțele pe care scrie „motoțikla” dar el nu se lasă, ori plătim ori rămânem acolo. Bun, plătim, dar nu avem bani, trebuie să mergem în oraș să luăm de la bancomat. Ne dă un pașaport și ne spune că putem să mergem pe jos. Avem noroc că portul este chiar în oraș, în partea nouă. În câteva minute ne aflăm printre vitrine sclipitoare, blocuri cu arhitectură magnifică, bulevarde pline de mașini luxoase, animație de sâmbătă seara. Am găsit imediat un bancomat am luat bani și ne-am întors în port. Ne-am mai certat cu el într-o engleză mai mult rusă, am plătit în final câte 80 de dolari de fiecare pentru care ne-a dat chitanțe. Cu toate chitanțele lui cred că ne-a jefuit pur și simplu profitând de situație. Când am ieșit în oraș era întuneric, întuneric un fel de a spune. Orașul este luminat ca ziua, pe fațadele uriașe ale clădirilor jocuri de lumini colorate, coloane verticale de lumini ca flăcările, ceva ce întrece imaginația. Am bîntuit la întâmplare câteva bulevarde năuci și uimiți de ce vedeam. Spre ora 22 sunăm la Elmin la hotel „Altstadt” să ne spună cum ajungem la el. Elmin ne-a ajutat foarte mult încă înainte să plecăm din București. Fără nici un fel de pretenție de bani ne-a trimis o rezervare la hotelul lor, rezervare strict necesară pentru obținerea vizei azere. El ne explică ceva, zgomotul străzii face să nu înțeleg mare lucru dar mă bazez pe intuiție. „Altstadt” înseamnă în limba germană „Orașul vechi”. Eu înțeleg prin „Orașul vechi” partea comunistă a orașului, deși, pe web-site-ul hotelului scrie că este aproape de port. Pornim din nou pe bulevardele luminate „a giorno” le „călcăm” bine și în câțiva kilometri ajungem la blocurile sovietice. Lumina e mai slabă, lume mai puțină, blocurile mai toate la fel. Nu cred că suntem bine. Oprim și întrebăm un șofer de taxi cu care ne înțelegem greu. Pare a ști de „Altstadt” dar zice că e în partea cealaltă, de unde venim noi. Sun la Elmin și îl las pe șofer să vorbească cu el. Așa este, hotelul „Orașul vechi” este în centrul orașului nou. Șoferul se oferă să ne ducă el acolo pentru 7Manați (1Manat azer = 1Euro). Omul este corect, spune că lui îi rămân doar 5 pentru că 2 costă intrarea în „Orașul vechi”. Încep să bănuiesc foarte vag despre ce este vorba. Întoarcem, și ajungem iar pe bulevardele scăldate în lumină. Taxiul ne conduce pe o alee frumos pavată către o poartă într-un zid de piatră medieval, cu metereze ca de cetate. Intrăm toți, plătim căte 2Manați fiecare și ne trezim dintr-o dată în altă lume. O cetate perfect întreținută, cu case foarte frumoase din blocuri de piatră, cu balcoane din lemn, străzi înguste perfect pietruite, într-o rețea complicată, unele urcă, altele coboară, mici piațete cu restaurante cochete încă deschise, magazine elegante de suveniruri, totul cu foarte mult bun gust. Undeva, pe o stradă pe care abia aveai loc cu motocicleta, în pantă mare, hotelul „Altstadt”. Nu l-am fi găsit singuri nici dacă l-am fi căutat două zile. Am plătit șoferului, a fost un om absolut onest. Poate că tot răul spre bine. Dacă nu am fi căutat atâta nu am fi văzut noaptea un oraș magnific! Elmin nu mai era acolo dar a lăsat vorbă că venim. Rezervarea noastră trecuse, hotelul era plin dar ne pregătise o cameră de serviciu foarte mică, un loc în pat, unul pe o saltea jos, absolut suficient și foarte frumos. Deși era spre ora 23 am ieșit să cumpărăm ceva de mâncare de la un mic magazine din apropiere. În cele dim urmă nu am rezistat însă tentației și am poposit într-un restaurant mic, elegant, discret care mai avea încă destui clienți, mâncare și bere foarte bune… Azerbaidjan (Țara Focurilor) este cea mai mare țară din Caucaz. Este de trei ori mai mică decât Romania și are o populație de nouă milioane și jumătate de locuitori. Nordul este dominat de Caucazul Mare iar sudul de Caucazul Mic. Cel mai înalt vârf, Bazarduzu, în nord la granița cu Dagestan, are o înălțime de 4466 de metri. Perioada de desprindere de URSS, la începutul anilor ’90 a însemnat în același timp și un sângeros război civil în sudul țării, în regiunea muntoasă Nagorno – Karabach, dominată de etnici armeni sprijiniți de Armenia vecină. După câțiva ani de război muriseră 30.000 de oameni și 15% din teritoriul azer, inclusiv toată regiunea Nagorno – Karabach, au trecut sub controlul Armeniei. Acum conflictul este stins dar nu pare a fi încheiat. Legăturile dintre cele două țări sunt complet întrerupte, nu există niciun punct terestru de trecere dintr-o parte în alta. Mai mult, dacă ceri viza pentru Azerbaidjan ești întrebat dacă vrei să călătorești și în Armenia. Dacă „da”, nu ești admis. În anul 2011 Azerbaidjanul și-a propus ca bugetul pentru apărare să depășească întregul buget anual al Armeniei. În anul 2013 îl depășise cu un miliard de dolari! Plasat în zona Eurasiatică Azerbaidjanul are legături foarte strânse cu Uniunea Europeană, al cărei membru intenționează să devină cândva. Capitala Baku, oraș cu peste 2 milioane de locuitori este așezat pe Peninsula Absheron. Istoria orașului se leagă de istoria petrolului. Primul puț petrolier a fost forat în 1846 iar exploatarea la scară industrială a inceput în 1872. La începutul secolulul 20 Baku furniza jumătate din petrolul necesar la nivel mondial. Astăzi petrolul și gazele naturale sunt principalele resurse ale Azerbaidjanului. După destrămarea URSS în oraș au fost demolate masiv clădirile vechi și construit după cele mai fanteziste proiecte arhitectonice. Din anul 2000 centrul vechi a fost inclus în Patrimoniul Cultural UNESCO. În anul 2012 Baku a fost gazda concursului Eurovision, în 2015 va organiza prima ediție a Jocurilor Europene (o „Olimpiadă” numai pentru Europa), în 2016, pe un circuit stradal, se va organiza Marele Premiu al Europei la Formula 1, în 2020 va fi unul din cele patru orașe europene care vor găzdui sferturile de finală ale Campionatul European de Fotbal „Euro 2020”. Lonely Planet îl plasează în top 10 destinații de viață de noapte.
  15. 59. Departe in Asia – Un drum cu sens unic

    A doua zi la 7.00 punct părăsim curtea pustie a autobazei pornind spre est, direcția Marea Caspică, portul Turkmenbashi. Ziua de ieri a început prost dar s-a terminat până la urmă bine. Ziua de azi începe minunat cu o lumină piezișă, clară, portocalie peste deșertul roșiatic. Șoseaua, o badă de asfalt negru perfect, șerpuiește ușor printre coline stâncoase. Nu este nici o adiere, cerul albastru, limpede, o căldură foarte plăcută. S-ar putea ca astăzi să părăsim Asia, aceste spații infinite cu o incredibilă forță de atracție. În mai puțin de o oră ne apare, în stânga noastră, ca o tremurare de aer încins, albastru palid, netezimea apei mării. Încă puțin și începem să o distingem chiar bine. Din dreapta, de după munți, se ridică un nor dens de fum negru iar aerul miroase a hidrocarburi aromate…Muchii stâncoase, aride, ca degetele unei mâini, avansează în largul coastei. Trecem pe lângă un post de poliție, coborâm în câteva curbe largi și rulăm apoi pe malul mării. În câțiva kilometri, pe la ora 11.30, dăm de bifurcația spre port și intrăm. Doi polițiști ne privesc absolut indiferenți cum parcăm motocicletele noastre masive și ne îndreptăm spre ei. Nu prea mai e nimeni pe acolo. Salutăm vesel, relaxat, cam zgomotos, ei la fel, fără să se ridice de pe banca pe care stăteau la umbră. Nu e nevoie să le explicăm prea mult ce vrem, toți care vin acolo vor același lucru. Vaporul urmează să vină din clipă în clipă dinspre Baku, Azerbaijan, descarcă vagoanele, încarcă altele, și pleacă înapoi în jur de ora 20. Putem să mergem prin oraș și dacă pe la ora 16 suntem înapoi este foarte bine. Cea mai frumoasă veste primită în tot Turkmenistanul. Așadar a meritat. A meritat să ne luăm în gură cu consulii, a meritat să stăm în „no man’s land”, a meritat să facem traseul prin Kara-Khum. Singurul lucru neplăcut este că trebuie să plecăm… În timp ce noi priveam curioși spre dana cu linii de cale ferată și ne întrebam cam cum o merge cu încărcatul și descărcatul, polițiștii ne arată vaporul care începuse deja manevrele de acostare. Bem o cafea la barul portului, servită de o doamnă foarte grasă și foarte prost dispusă și ieșim în oraș. Turkmenbashi este prins între colinele muntoase din nord și Marea Caspică la sud. Nu pare a fi un oraș mare dar umblând puțin prin el ne dăm seama că se dezvoltă. Partea veche, în preajma portului, arată destul de bine, case mari, construite solid. Partea nouă însă, peste un deal, arată foarte bine iar undeva în depărtare, probabil în zona viitorului port, se disting siluete ale unor clădiri de SF. Am revenit repede, după ce am trecut pe la un supermarket și am mai cumpărat câte ceva de mâncare să avem pe vapor. La dană zăngăneau vagoanele de marfă pe care le descărcau. Pe la ora 17 încep formalitățile de îmbarcare. În afară de noi mai așteaptă 7-8 persoane cu bagaje mai mici. Plătim la casă câte 20$ pentru motocicletă și 20$ pentru bagajul de pe motocicletă fiecare, plus câțiva Som. Așteptăm apoi dar nu ne mai bagă nimeni în seamă. Vagoanele au fost încărcate, un TIR din Turcia care aștepta și el pe acolo a fost băgat în cală, ceilalți pasageri au urcat numai noi nu ne mișcam. Îngrijorat întreb la casă. Mi se spune că trebuie să vorbesc cu comandantul. Imediat mă ingrijorez și devin neliniștit. Asta sună a șpagă, a șpagă groasă, ordinară, în văzul lumii. Îmi aduc aminte cum fix în urmă cu 30 de ani, în patria noastră dragă, la Orșova, împreună cu un prieten, cocoșați de rucsaci de 35 de Kg. am vrut să luăm un vapor numit pompos „Săgeata Albastră” să urcăm cu el în sus pe Dunăre să vedem și noi „Cazanele”. Deși am ajuns primii în port, pe la ora 5.00 dimineața, am fost plimbați de grăniceri de colo până colo până pe la ora 10.00 când vaporul a plecat fără noi, că nu mai erau nici locuri, da’ eram și cam suspecți. Când am cerut explicații unui locotenent mai prost decât patul puștii pe care o căra în spate ne-a dus la ei la unitate unde ne-au dezbrăcat literalmente la curul gol, ne-au căutat literalmente și în cur, că vrem să fugim din țară. După câteva ore de interogatoriu încrucișat ne-au lăsat să plecăm da’ să nu ne mai ducem în port că nu avem voie cu vaporul, e zonă de frontieră. Am auzit apoi de la alții că am scăpat ieftin, pe unii i-au ținut acolo câteva zile și i-au pus să spele closetele mizerabile ale bravei armate române. Asta era țara pe care eu trebuia să o iubesc ca pe ochii din cap, dar numai din ce scria în ziare, că dacă voiam să-i văd frumusețea cu ochii mei eram suspect. Acum nu mă tem că o să mă dezbrace dar mă tem că or să-mi ai banii. Îl găsesc pe comandant, mă plimbă după el prin câteva birouri fără să-mi ceară nimic, nici bani, nici documente, apoi imi spune să-mi văd de treabă. Brusc situația se deblochează totuși. Trecem prin toate controalele de frontieră, făcute rezonabil de vameșii turkmeni, și ne îmbarcăm ultimii aproape de căderea serii. Pe vapor, doi manevranți jegoși ne cer câte 10 dolari pentru fiecare motocicletă, cică să o păzească. Să o păzească de cine, pentru că pe acolo nu umblă decât ei. Le dau totuși 5 dolari pentru amândoi iar ei bombănind nemulțumiți le ancorează să nu cadă în caz de furtună. Imediat după asta apare un tip tânăr, curat, șmecher, speek english, și spune că trebuie să plătim câte 100 de dolari de fiecare. Când aud, să turbez. Pentru ce? Pentru locurile noastre în cabină. Așa a plătit toată lumea, putem să întrebăm. Plătim 200 de dolari, nu chitanță, nimic. Urcăm în lumina unor becuri chioare, afumate, pe o scară abruptă de metal pe lângă niște conducte verticale imense din care scapă fum și o căldură sufocantă și ajungem afară pe o punte, pe un coridor lung, mult deasupra apei. Suntem îndrumați de tânărul cu banii către o cabină în interior unde o doamnă între două vârste, grasă și murdară împarte așternuturi curate. El ne spune că o să vorbească cu ea să ne dea o cabină foarte bună, așa ca pentru noi, deși nu sunt mai mult de 10 pasageri iar vaporul are peste 50 de cabine. Eu, ajuns la capătul răbdării și al disperării, îi spun că nu putem să dăm nimic în plus, să ne dea o cabină ca la toată lumea, pentru cât am plătit. El devine imediat alunecos, pozitiv, o roagă să ne conducă. Primim o cabină de patru locuri, nu mai mare decât un compartiment de tren, cu o chiuvetă mică și un hublou la 6-7 metri deasupra apei. Punem așternuturile „curate” și ieșim pe puntea superioară să vedem luminile orașului și despărțirea de Asia. Prindem ultimele minute de lumină și primele de întuneric. Vaporul se desprinde lin și lasă în urmă linii paralele de lumini galbene care se micșorează din ce în ce mai mult devenind parcă din ce în ce mai multe. Ieșirea din port se face puțin mai complicat din cauză că apa este foarte mică. Două rânduri paralele de balize ale căror lumini avansează ca niște săgeți aprinse ghidează vaporul printre câteva insule către larg. Reprezentantul companiei de navigație, tânărul care ne-a cerut câte 100 de dolari, ne spune că apa are numai 5 metri adâncime iar vaporul este scufundat 4 metri. Avem un singur metru rezervă! Lăsăm în urmă ultimele balize și ne angajăm în larg. Luminițele Asiei abia se mai disting apoi dispar. Din stânga, o lună plină deschide pe apa neagră o cale de lumină care se pierde și ea în infinitul Mării Caspice. Dinspre prova se aude zgomotul apei despicate iar dinspre pupa torsul înfundat al motoarelor. În rest nimic. Sunt încercat de sentimente contradictorii. Mă bucur că sunt pe vaporul ăsta dar îmi pare și rău. Întoarcerea în Europa înseamnă de fapt sfârșitul călătoriei. Deși mai avem de mers 3000 de kilometri, psihologic aici s-a încheiat tot. De la Baku încolo vom face tot ce putem ca să ajungem cât mai repede acasă. Adio Turkmenistan (cu „smiling face”), adio Asia Centrală cu minunile și greutățile tale! Trip 210Km.
×