Mergi la conţinut

freeriderro

Membri
  • Conţinut

    5.632
  • Membru din

  • Ultima vizită

    Niciodată
  • Days Won

    3
  1. Acest articol participă la concursul organizat de Freerider împreună cu Green Dental. Portugalia. Camino Portughez. Eu, cu o bicicleta si un rucsac de aproape 8 kilograme in spate. Nepregatita, dar temerara… primele 3 zile imi organizasem trasee de peste 100 km/zi, crezand ca sunt relativ plate. Nu erau plate. Numai prima zi vreo 10 dealuri. A doua zi: Santarem – Coimbra, aproximativ 110 km. Plec la 7.30 dimineata, ajung in Coimbra pe la 18:30 (dupa o pauza de masa de doar 30 de minute avuta pe parcursul zilei din cauza de serpi morti pe marginea strazii si de stres ca ma prinde noaptea pe drum). Nu gasesc adresa. Coimbra este… un alt oras cu multe dealuri care mai inalte, care mai joase… si eu eram terminata. Pentru prima data in viata simteam ca muschii de la picioare se dezintegreaza… Dupa ce am coborat o vale adanca intalnesc, in sfarsit, un student vorbitor de limba engleza si care mai si merge cu mine pana la cel mai apropiat hotel, sa ne lamurim cu adresa negasibila… Doamna receptionista extrem de amabila, cauta pe google, nu gaseste. Ok, eu am numarul de telefon, o rog sa vorbeasca cu proprietarul si sa-i zica sa ma culeaga cumva de la hotel ca eu sunt praf si nu ma mai misc nici un centimetru. Se face. “Vine in 10 minute! Sa stiti ca are un Mercedes negru!” Suuuper! Vine un Mercedes negru in fata hotelului, parcheaza, eu zambesc si dau sa zic “buna ziua”, soferul coboara, se uita la mine nedumerit si ca la ultimul huligan de pe pamant, nu cumva sa-l ating! …ok, cred ca nu e asta Mercedesul… bine ca n-am deschis gura… Trece timpul si vine in sfarsit Mercedesul negru. Soferul-proprietar de hotel vine spre mine, na, nu ma asteptam sa fie cine stie ce model, dar nenea…. parea mai degraba un “peste” cu lantuc, cu maieu si pantaloni scurti, putin transpirat… si zambeste: “V-ati ratacit? Hai sa mergem!” Imi ia bicla, o rezolva cu portbagajul, mai iesea o roata, dar daca e permis… Ma sui in spate, cu telefonul in mana si cu vocea tremuranda incropesc un dialog: – Au mai venit pelerini pe la dumneavoastra? – Da, dar pe jos, nu cu bicicleta. – Erau multi? – Da, grupuri! Nu ca dumneavoastra, singura! … Dar de unde veniti acum? – Din Santarem… – De unde????? Doamne fereste!!!! Eu in tot timpul asta privesc pe fereastra cum mergem fix in directia din care eu venisem… strang telefonul in mana si ma tot gandesc “domne ce mi-a trebuit sa merg singura, mi se intampla naibii ceva, ce fac cu telefonul, cum il ascund, cum o sa sun la politie….“ – mai multe ganduri si scenarii de-astea… adaug: – Pai eu pe aici am venit! Unde mergeti acum? – Da, da, pai asta este drumul! E singurul drum! Ne intelegem… si ajungem la hotel. Totul frumos! Aveam sa aflu dupa, ca “pestele” fusese avocat in Brazilia, asa reusise sa deschida hotelul si sa sa se stabileasca in Portugalia. Mi-a comandat mancare si mi-a adus-o intr-o sala de mese care era de o frumusete desavarsita. Candelabru cu o mie de lumini, fata de masa alba scrobita, totul de o curatenie impresionanta, un peisaj de Brazilie coloniala de unde incepusem sa-mi imaginez femei negre si grase cu fuste lungi si colorate…cantand. Am mancat singura, a venit o doamna si mi-a servit un platou cu fructe si cu o umbra de admiratie pentru domnisoara rosie de la soarele de peste o zi de neuitat. “Luati mai multe!” A doua zi domnul nici nu a vrut sa auda de planurile mele fabuloase de a ajunge in Porto (numai 108 km). M-a condus cu masina la gara si m-a suit in tren (a stat efectiv sa se convinga ca ma sui in tren) si a zis ca “macar un pic sa va odihniti”. Dupa negocieri aprige cu oameni de neinduplecat, am mers pana la Santa Maria da Feira, unde aveam sa traiesc o alta zi plina de peripetii. Articol trimis de Elena Cengiz Sursa: freerider.ro
  2. Articol aprobat în cadrul concursului DentalClinic, ce oferă un voucher de 2.000 de euro câștigătorului. Cine a avut inspirația sa aleagă acest nume merita o broasca! Sau… nu chiar o broasca, doar picioarele… Sau omleta de oua de broasca de țestoasă! Cel puțin pentru mine, acest concurs țopăie pana la înălțimea numelui lui. Acum 4 ani am țopăit, după un prim concurs terminat pe un loc cu mult peste 60, pana pe 23. Acum 3 ani am țopăit într-un șanț și am trecut linia de finiș cu roata din fata în mana! Acum 2 ani am țopăit de pe locul 3 la final pana pe locul 7 la festivitatea de premiere. Iar anul trecut nu am țopăit, dar am inotat. Asta e, Amfibianul trebuie respectat! Am ajuns și la ediția 2018! O noua ediție săltăreata! De data aceasta, topaiala a fost la propriu! Și ce zgaltaiala a mai fost! A fost ca decolarea unui avion pe pista de la Otopeni, înainte de decopertare. A fost atât de intensa încât telefonul meu a înregistrat 12.000 pași în loc de 21 km! Chiar o sa întreb la fabrica GT de câte ori a sărit pe cadru roboțelul chinez pentru a testa rezistenta. Pana la urma s-a dovedit a fi un traseu tehnic și extrem de solicitant. Eu m-am dus cu gândul doar sa ma simt bine, venit după o noua accidentare și o noua perioada de convalescenta. Toate elementele pe care le ador creau premisele unei curse distractive: căldură mare, praf, pădure, prieteni! Aliniat la start, au început zvonurile, confirmate apoi de mini ședința tehnica premergătoare startului: șanțuri adânci săpate în poteca deja scorojita de seceta, având drept consecință îngustarea drumului. Asa ca, încet-încet, teama de o noua căzătură la început de cursa a început sa pună stăpânire pe mintea mea. Abia a doua zi am fost luminat ca, dacă îți faci griji suferi de doua ori, asa ca cea mai buna defensiva era atacul! Dar cursa era deja terminata de 36 de ore. În momentul startului aleg cea mai cuminte trasa și eliberez drumul pentru vitejii care se avanta ca ploaia de vara și se termina repede ca o adiere în mijlocul pădurii. Dupa aceste șanțuri, urmează primul palier de viteza, demna de clasicul Hockenheim, palier care se termina în prima pădure. Aceasta prima pădure este traversata repede, în viteza, încât nici nu ne dam seama când ajungem pe al doilea palier rapid, propice depășirilor. Acesta are în jur de 1 km, în ușoară coborâre, pe un drum de tara acoperit cu pietriș. În plina viteza, pe o ușoară curbă la dreapta, cauciucurile și-au arătat, din nou, limitele și mi-au temperat elanul. Terminând acest speed trap, urmează o noua porțiune de pădure. Și ce porțiune!!! Dacă pana aici traseul era similar cu cel din anii trecuți, de acum începe surpriza!!! Cu o săptămână înainte de concurs, s-au instalat în raza traseului apicultori, ademeniți de mirosul teilor proaspăt infloriti. Și cum nu puteam sa ne intersectam cu hărnicia albinelor, s-a luat decizia unei rute alternative. Aici Răzvan și-a dovedit măiestria și talentul de organizator. A găsit traseul perfect în jungla de arbuști. Am fost înconjurați, pe km întregi, de ziduri de arbuști încâlciti și deși, care pe alocuri formau adevărate tuneluri de verdeață. Prima impresie a fost o exclamație de ‚wow’! Ma simțeam ca Leul pe Drumul de cărămidă galbena sau ca Alice, când a întrat pentru prima oara în vizuina iepurelui. Ma rog, nu chiar Alice, dar sunt sigur ca au fost Doamne, Domnișoare sau Domnite care s-au simțit asa😉. În mijlocul acestui colț de basm am auzit click-ul binecunoscut al unui aparat foto. Și m-am trezit cu un portret de toată frumusețea, pictat în rozul costumului meu pe fundalul verde al vegetației luxuriante care ne înconjura. Încă o data se confirma ochiul fin și plin de pasiune al Brindusei, care, câteodată, pare ca se teleporteaza în punctele perfecte ale traseului, surprinzând efortul nostru! Continuând crosetarea pomilor pe aleea abia vizibila printre ei, am ajuns pe malul lacului. Aici… Dezastru! Hmm, nu chiar dezastru, ci… De ce ți-e frica, nu scapi… Problema tehnica… Mi s-a desfăcut șiretul. M-am oprit, am luat o gura din licoarea ce o purtam cu mine în bidonul bicicletei, care între timp ajunsese aproape de punctul de fierbere (apa clocita, în limbaj popular), am refăcut legătura siretului și am purces către final. Cu vreo 3 km înainte de finiș l-am ajuns pe Radu, care, șocant, a făcut pana. I-am înmânat pompa, dar nu a reușit sa remedieze problema, asa ca a trecut linia de sosire în doua picioare și o roata umflata. După un ultim km chinuitor pentru rinichi, articulații și discuri herniate, am trecut linia de sosire cu timpul de 1h06m, ajungând pe locul 9 la categorie. Pana la urma, m-am ales cu experienta extraordinara a noului traseu, combinata cu distracția într-o zi de vara petrecuta în mijlocul naturii! Articol trimis de Laur Radu Sursa: freerider.ro
  3. Am avut mai multe revelații la această a doua ediție a Carpathian MTB Epic. Prima, pe care cu siguranță au avut-o mulți, a fost doar o reamintire despre cât de bine pregătiți sunt unii sportivi străini, un lucru care nu reiese doar din clasamentul final ci unul care poate fi văzut cu ochiul liber și este de regulă sintetizat în clasica frază: ăștia urcă ca locomotivele, bă! Apoi, am realizat că n-am mai fost de mult la o competiție sportivă care să reunească atâtea nume importante de pe scena locală și trebuie să recunosc că mi-a plăcut la nebunie (din lipsă de timp, chiar n-am mai ajuns pe la vreo competiție). Mai ales duelul dintre Tudor Oprea și Robert Dobai, care a fost unul ce m-a ținut cu sufletul la gură și cred că dintre toate ale competiției, a fost și cel mai spectaculos. Ultima, dar nu cea din urmă, s-a născut sub prestația lui Raul Sînza, care ne-a dovedit că putem avea speranțe din partea sportivilor români. Peeter Pruus (Estonia) a fost văzut mai tot timpul în față. Victoria este cât se poate de clară, următorul sosit, Marek Rauchfuss având un gap de peste 5 minute. Frans Claes a sosit la o diferență de peste 8 minute de Pruus.Revenind la ceea ce MPG a pus pe picioare în România, adică Carpathian MTB Epic – o cursă cu 4 etape adresată doar celor puternici și capabili să înfrunte așa ceva, pot spune că a doua ediție a luat ce-a fost mai bun de la prima și a dus totul la un nivel superior. Nu țin minte să fi auzit plângeri legate de organizare, iar în ceea ce privește traseele, acestea au fost modificate față de cele de anul trecut, cu o a 2a etapă de suferință, privind desigur prin prisma dificultății urcărilor și coborârilor, unele similare cu cele de la enduro, altele atât de dificile încât nici măcar nu pot fi categorisite. Dar frumoase. Ziua de duminică a fost cea mai relaxată, aceasta fiind de altfel deschisă către cei care au vrut să dea tot ce-au mai bun timp de o zi, pe un traseu de 60 de km cu aproximativ 2.400m diferență de nivel. Lejer dacă ne gândim la zilele anterioare ale competiției. 1-day-challenge a adus peste 60 de concurenți la start, primul reușind să încheie cursa în sub 3 ore, iar ultimul, în aproape 8 ore. La fete s-a impus Ariane Luthi care a mers incredibil de bine (poți să înțelegi doar dacă o vezi) și care a închis cursa cu un timp de top 30, la general! Româncele au fost preprezentate până la final de Alexandra Vulpe, de la Daimon Cycling Team, care a reușit să parcurgă toate etapele, terminând cu un gap de 7 ore și 55 minute, după elvețiancă. În ceea ce-i privește pe sportivii români, Arpad Kelemen s-a clasat după Raul Sînza, urmat fiind de Bogdan Duca. O cursă spectaculoasă au făcut Tudor Oprea și Robert Dobai, între aceștia fiind înregistrată o diferență la final de doar 45 de secunde în favoarea lui Oprea – o luptă aprigă și spectaculoasă, după cum notam mai sus. Ede Molnar i-a urmat pe cei doi cu o diferență de 3 minute și 18 secunde, după acesta sosind Alexandru Stancu, Attila Malnasi, Lucian Logigan și Roberto Burță. Deși nu i-am văzut foarte aproape unul de celălalt în cursă, Marius Ionașcu Maus și Daniel Roșioru au fost separați de mai puțin de 2 minute, în favoarea ciclistului gălățean. 7 dimineață, privind spre Bucegi.7:15 dimineața, privind spre Piatra Craiului și spre casă – munții Iezer-Păpușa.7:20, privind sub mine: bicicleta lui Frans Claes.7:21, privind în dreapta mea: bicicleta lui Maus.Alternativa la SUV-urile de lux cu suporturi de biciclete pe plafon: Citroen CX Turbo.Pasiunea are diverse variante de exprimare.Emoții mari înainte de ultima etapă, cu același punct de plecare: complexul Cheile Grădiștei.Start în forță, wați din belșug, praf în urmă.Un public simpatic și viu, cu multe goarne. Atmosferă faină la start și finish.România pitorească și Filip Adel în roată cu Peeter Pruus.Raul Sînză, pe aceeași urcare, urmat de colegul său de la Carcover Racing Team, Martin Blazso.Câteva minute mai târziu își face apariția și Arpad Kelemen, urmat de Bogdan Duca.Robert Dobai infiltrat în echipa celor de la Scott-Geiger. Lucian Logigan în fruntea grupului.Puțin asfalt pentru relaxare. Piatra Craiului găzduiește unele dintre cele mai faine concursuri din țară.La pas, că-i mai sigur.Nu știu de ce, dar am impresia că am văzut doar S-Works-uri la acest concurs.Moment de respiro…Viteză mare pe o potecă off-camber.Coborârea pe potecă pe lângă Cheile Dâmboviței.Raul Sînză a trecut în mare viteză și pe aici. Să ne spună câți kilometri a pedalat anul acesta, da?A treia zi a fost una bună pentru Alexandru Stancu.Arpad Kelemen concentrat pe coborâre și urmat de Ede Molnar.Go Ede, go!După vreo 40 de km, Tudor Oprea și Robert Dobai încă puteau fi zăriți împreună. Cred că a fost o cursă palpitantă chiar și pentru ei. 🙂Poteca plină de praf și de pietre putea să pună mari probleme celor fără experiență. Practice makes perfect!Whoaaa! Vine Ariane Luthi! Pfff… ai văzut cum a trecut?!Maus cu bateriile aparent interminabile.Puțin stil nu strică. Dă bine și-n poze.Subsemnatul cu copilul încurajându-l pe Gerhard Dumitrescu. Gerhard Dumitrescu trage frâna de spate și face ca lucrurile să pară mai palpitante. Când colo, știa exact ce face.Coborârea din Cioara din a 2a etapă a pus ceva probleme participanților.Nu cred că se vede prea clar în fotografie, dar aici urma o porțiune ruptă dintr-un traseul de downhill. Lui Raul Sînză nu-i pasă.Kelemen, coborâtor înnascut.Sigel Pirmin din echipa Bulls, un tânăr talentat care a mers de-a rupt pământul.Lucian Logigan, după coborârea din Vârful Cioara…… urmat de Tudor Oprea care a luat distanță pe această porțiune față de urmăritori.Bogdan Duca, de la Vee Tire Team, un rider puternic.Și Robert Dobai pe coborârea pe care n-a îndrăgit-o prea mult.Daniel Roșioru, ceva mai sus, pe aceeași coborâre.Și nimeni altul decât Vlad Urzică, recuperat rapid după o mică și nesemnificativă accidentare.Gerhard Dumitrescu încercând să-mi spună ceva despre frâne…… și Ede Molnar, mai serios decât îl știu de regulă.Carpathian rămâne în continuare o cursă spectaculoasă, exemplar organizată, ajutată nu doar de trasee și peisaje dar și de vremea bună (cu mici excepții) care cu siguranță a dat o nuanță diferită acestei competiții pe parcursul celor 4 zile. Oamenii din spatele organizării, pe care-i cunosc, merită desigur toată aprecierea, căci doar ei știu cât a fost de tras pentru amenajarea traseelor și pentru asistența în timpul concursului. Înainte de retragere am zis să mai trag o poză, cu telefonul. Destul de sugestivă pentru Carpathian MTB Epic, zic eu.Într-un final însă, tot ce contează este că efortul a meritat pentru toate taberele, România și-a mai adăugat în calendar o competiție care atrage sportivi străini pe meleagurile noastre – promovându-ne țara și în vestul Europei, lansând totodată o nouă provocare pentru ediția care urmează: cine va fi noul rege al Carpaților? Dragoș Mitroi editor-in-chief FreeRider.ro Cheile Grădiștei – Jud. Brașov Sursa: Freerider
  4. A sosit şi ziua de graţie, momentul în care mi-am făcut bagajele, am predat camera, am urcat F-SI4 (fără de care nu aş fi reuşit…) în duba racing şi o umbră de melancolie parcă mă încearcă, mă întorc în lumea „normală”, care ştiţi prea bine cum e. Obsevaţi că nu vorbesc despre rezultat, la nivelul ăsta contează prea puţin, pentru mine cel mai bun rezultat este că am rămas întreg şi eu şi materialul de concurs, după aproximativ 190 de kilometri şi aproape 9.000 de metri diferenţă de nivel. Un lucru ştiu de când eram jurnalist moto şi încercam să ţin un site specializat pe moto off-road, răposatul – dar scos pe zero totuşi, dirtbikezone.ro, atunci când românii se apucă de organizat curse pe două roţi, le ies chestii tari de tot, a se vedea RedBull Romaniacs – mă rog, asta e creaţia unui austriac, Martin Freinadametz, dar şi Enduro Panorama, Hard Enduro Piatra Neamţ, King of the Hill, etc. Ei bine, acelaşi fenomen s-a întâmplat şi la biciclete, eu sper şi chiar cred că aşa va fi, Carpathian MTB Epic va deveni unul din reperele mondiale ale acestui sport. În mod limpede, ultima zi de Carpathian a fost şi cea mai uşoară, dar asta nu înseamnă că trebuie să ne culcăm pe o ureche. Astăzi a fost şi cursa de o zi, pe aproximativ acelaşi traseu, cu vreo zece-cincisprezece kilometri mai scurt, iar asta a răspuns pentru mine unei întrebări la care mă gândesc de ieri. Cum ştii dacă e ok pentru tine să participi la Carpathian MTB Epic – versiunea „full”, ei bine, din punctul meu de vedere, dacă ai parcurs peste 90% din traseul de o zi pe bicicletă, te-ai simţit bine, simţi că vrei mai mult şi orice ar fi în drumul tău nu pui niciodată întrebarea magică – „mai e mult, mai urcăm mult?”, ei bine, la anu’ merită să vii aici! Cum a fost ziua de azi pentru mine? Se demonstrează încă o dată, puterea antrenamentului specific: etapa a semănat mult mai mult cu MTB-ul pe care îl cunoşteam eu, nu s-a depăşit cu mult altitudinea de 1.200 de metri, au fost multe „rolling hills”, coborâri mai lejere, dar nici într-un caz plictisitoare, m-am simţit bine, în special în prima parte a cursei, când am stat mult mai în faţă decât în zilele precedente. Am stat ca pe ace, să nu cadă cumva lanţul – cred că cea mai bună alegere e o foaie AbsoluteBlack pentru SRAM Eagle-ul de pe bicicleta mea (dar aici nu e clar dacă îmi trebuie offset de 6 mm sau de 3 mm, am spus asta doar să mă dau mare de cât de „tehnic” am ajuns J ) pedalând chiar şi pe zonele de frânare, dar până la urmă tot am comis-o, lanţul a picat la chainstay, însă din nou, o singură dată. La scurt timp după ce m-am repus în mişcare, l-am întâlnit pe Vlad Urzică de la Perfect Bike, pe lângă bicicletă, l-am întrebat dacă îl pot ajuta, mi-a răspuns că doar cu o şa nouă şi mi-a părut rău pentru păţania lui, pentru că începuse ziua pe locul şase în categoria 19-39. Asta este stage racing-ul, foarte complex şi cu multe posibile răsturnări de situaţie. Au urmat zone interasante, cote de nivel, cu niscaiva urme de „copitate”, foarte provocatoare din punct de vedere tehnic, urcări, iar apoi, surpriză, am intrat pe un scurt segment pe care l-am parcurs şi la Zărneşti MTB Challenge, având în sfârşit ocazia să fac o comparaţie directă Lauf – Lefty Ocho, concluzia fiind că nu există termeni de comparaţie. A urmat apoi un moment de satisfacţie, parcurgerea unei bucle mai tehnice pe care m-am dat acum două săptămâni tot la Zărneşti MTB Challenge, de fapt, m-am dat pe lângă bicicletă, iar acum, bucurie, am rămas pe ea! Pot să spun că după aceste patru zile, m-am mai „dezgheţat” ca tehnică, după atâtea coborâri şi urcări, pur şi simplu nu ai încotro şi tot ajungi să le abordezi mai relaxat şi mai cursiv. Plus încă un lucru pe care l-am observat, după o asemenea competiţie, începi să citeşti mult mai rapid terenul, un lucru extrem, extrem de important. Am avut şi câteva podeţe construite peste mici râpe sau peste un părâu, la unul dintre ele, doi buşteni conectaţi cu un rând de stinghii dese, întâlnindu-mă cu Răzvan Preda (HPM Cycling Team). Am schimbat câteva amabilităţi, eu întrebându-mă dacă nu cumva Ariane Luthi o fi trecut pe acolo în manual. Cert este că urma un forestier pe coborâre, destul de pietros, un soi de „easy rock garden”, dar destul de lung, unde Răzvan s-a tot dus cu full-ul său.Am mai apreciat apoi o potecă în cotă de nivel cu ceva bolovani, foarte „hard-enduristică”, unde conta şi cât de bine reuşeai să te repliezi şi să treci bicicleta peste bolovani, dar şi parcursul de pe marginea unui pârău, traversat de câteva ori. Încet, încet, kilometrii se scurgeau, urmând o ultimă urcare pe un forestier rapid, unde, surpriză, m-am întâlnit din nou cu Andrei Căţoiu (XC Riders), tânărul rider impunând un ritm foarte bun, pe care nu am reuşit să-l ţin până la capăt, dar care m-a ajutat să închei etapa cu doar câteva minute peste patru ore, aşa cum şi sperasem. Ce pot să spun acum, nu prea îmi place să mă erijez în analist de organizări de curse, dar eu nu am ce cusur să găsesc pentru Carpathian MTB Epic, cu siguranţă este unul dintre puţinele lucruri cu adevărat occidentale care s-au făcut şi se fac în România şi după cum spuneam şi mai prin deschiderea articolului, sper că faima acestei curse să crească. Deja numărul de rideri de top, există aici pe site mai multe materiale pe această temă e mai mare decât poate mintea mea să proceseze, le mulţumesc Riders Club pentru invitaţia de a participa ca jurnalist-concurent la această cursă, mereu am mers ştiind că am un race report de scris, pentru mine, o asemenea „intensitate” stage race epic şi 5.000 de semne afterparty fiind o premieră. Chiar această experienţă mi-a deschis apetitul pentru altele similare, gândul meu fiind deja la Titan Desert, cursa din Maroc, care te duce prin munţii Atlas şi dunele deşerturilor africane. Ei zic că e „the hardest MTB race in the world”, dar după acest weekend eu sunt realmente sceptic. 6.000 de metri diferenţă de nivel, în şase zile, după ce am avut aici, îi fumez! foto – Dragos Mitroi, Carpathian MTB Epic Sursa: Freerider
  5. A sosit şi ziua de graţie, momentul în care mi-am făcut bagajele, am predat camera, am urcat F-SI4 (fără de care nu aş fi reuşit…) în duba racing şi o umbră de melancolie parcă mă încearcă, mă întorc în lumea „normală”, care ştiţi prea bine cum e. Obsevaţi că nu vorbesc despre rezultat, la nivelul ăsta contează prea puţin, pentru mine cel mai bun rezultat este că am rămas întreg şi eu şi materialul de concurs, după aproximativ 190 de kilometri şi aproape 9.000 de metri diferenţă de nivel. Un lucru ştiu de când eram jurnalist moto şi încercam să ţin un site specializat pe moto off-road, răposatul – dar scos pe zero totuşi, dirtbikezone.ro, atunci când românii se apucă de organizat curse pe două roţi, le ies chestii tari de tot, a se vedea RedBull Romaniacs – mă rog, asta e creaţia unui austriac, Martin Freinadametz, dar şi Enduro Panorama, Hard Enduro Piatra Neamţ, King of the Hill, etc. Ei bine, acelaşi fenomen s-a întâmplat şi la biciclete, eu sper şi chiar cred că aşa va fi, Carpathian MTB Epic va deveni unul din reperele mondiale ale acestui sport. În mod limpede, ultima zi de Carpathian a fost şi cea mai uşoară, dar asta nu înseamnă că trebuie să ne culcăm pe o ureche. Astăzi a fost şi cursa de o zi, pe aproximativ acelaşi traseu, cu vreo zece-cincisprezece kilometri mai scurt, iar asta a răspuns pentru mine unei întrebări la care mă gândesc de ieri. Cum ştii dacă e ok pentru tine să participi la Carpathian MTB Epic – versiunea „full”, ei bine, din punctul meu de vedere, dacă ai parcurs peste 90% din traseul de o zi pe bicicletă, te-ai simţit bine, simţi că vrei mai mult şi orice ar fi în drumul tău nu pui niciodată întrebarea magică – „mai e mult, mai urcăm mult?”, ei bine, la anu’ merită să vii aici! Cum a fost ziua de azi pentru mine? Se demonstrează încă o dată, puterea antrenamentului specific: etapa a semănat mult mai mult cu MTB-ul pe care îl cunoşteam eu, nu s-a depăşit cu mult altitudinea de 1.200 de metri, au fost multe „rolling hills”, coborâri mai lejere, dar nici într-un caz plictisitoare, m-am simţit bine, în special în prima parte a cursei, când am stat mult mai în faţă decât în zilele precedente. Am stat ca pe ace, să nu cadă cumva lanţul – cred că cea mai bună alegere e o foaie AbsoluteBlack pentru SRAM Eagle-ul de pe bicicleta mea (dar aici nu e clar dacă îmi trebuie offset de 6 mm sau de 3 mm, am spus asta doar să mă dau mare de cât de „tehnic” am ajuns J ) pedalând chiar şi pe zonele de frânare, dar până la urmă tot am comis-o, lanţul a picat la chainstay, însă din nou, o singură dată. La scurt timp după ce m-am repus în mişcare, l-am întâlnit pe Vlad Urzică de la Perfect Bike, pe lângă bicicletă, l-am întrebat dacă îl pot ajuta, mi-a răspuns că doar cu o şa nouă şi mi-a părut rău pentru păţania lui, pentru că începuse ziua pe locul şase în categoria 19-39. Asta este stage racing-ul, foarte complex şi cu multe posibile răsturnări de situaţie. Au urmat zone interasante, cote de nivel, cu niscaiva urme de „copitate”, foarte provocatoare din punct de vedere tehnic, urcări, iar apoi, surpriză, am intrat pe un scurt segment pe care l-am parcurs şi la Zărneşti MTB Challenge, având în sfârşit ocazia să fac o comparaţie directă Lauf – Lefty Ocho, concluzia fiind că nu există termeni de comparaţie. A urmat apoi un moment de satisfacţie, parcurgerea unei bucle mai tehnice pe care m-am dat acum două săptămâni tot la Zărneşti MTB Challenge, de fapt, m-am dat pe lângă bicicletă, iar acum, bucurie, am rămas pe ea! Pot să spun că după aceste patru zile, m-am mai „dezgheţat” ca tehnică, după atâtea coborâri şi urcări, pur şi simplu nu ai încotro şi tot ajungi să le abordezi mai relaxat şi mai cursiv. Plus încă un lucru pe care l-am observat, după o asemenea competiţie, începi să citeşti mult mai rapid terenul, un lucru extrem, extrem de important. Am avut şi câteva podeţe construite peste mici râpe sau peste un părâu, la unul dintre ele, doi buşteni conectaţi cu un rând de stinghii dese, întâlnindu-mă cu Răzvan Preda (HPM Cycling Team). Am schimbat câteva amabilităţi, eu întrebându-mă dacă nu cumva Ariane Luthi o fi trecut pe acolo în manual. Cert este că urma un forestier pe coborâre, destul de pietros, un soi de „easy rock garden”, dar destul de lung, unde Răzvan s-a tot dus cu full-ul său.Am mai apreciat apoi o potecă în cotă de nivel cu ceva bolovani, foarte „hard-enduristică”, unde conta şi cât de bine reuşeai să te repliezi şi să treci bicicleta peste bolovani, dar şi parcursul de pe marginea unui pârău, traversat de câteva ori. Încet, încet, kilometrii se scurgeau, urmând o ultimă urcare pe un forestier rapid, unde, surpriză, m-am întâlnit din nou cu Andrei Căţoiu (XC Riders), tânărul rider impunând un ritm foarte bun, pe care nu am reuşit să-l ţin până la capăt, dar care m-a ajutat să închei etapa cu doar câteva minute peste patru ore, aşa cum şi sperasem. Ce pot să spun acum, nu prea îmi place să mă erijez în analist de organizări de curse, dar eu nu am ce cusur să găsesc pentru Carpathian MTB Epic, cu siguranţă este unul dintre puţinele lucruri cu adevărat occidentale care s-au făcut şi se fac în România şi după cum spuneam şi mai prin deschiderea articolului, sper că faima acestei curse să crească. Deja numărul de rideri de top, există aici pe site mai multe materiale pe această temă e mai mare decât poate mintea mea să proceseze, le mulţumesc Riders Club pentru invitaţia de a participa ca jurnalist-concurent la această cursă, mereu am mers ştiind că am un race report de scris, pentru mine, o asemenea „intensitate” stage race epic şi 5.000 de semne afterparty fiind o premieră. Chiar această experienţă mi-a deschis apetitul pentru altele similare, gândul meu fiind deja la Titan Desert, cursa din Maroc, care te duce prin munţii Atlas şi dunele deşerturilor africane. Ei zic că e „the hardest MTB race in the world”, dar după acest weekend eu sunt realmente sceptic. 6.000 de metri diferenţă de nivel, în şase zile, după ce am avut aici, îi fumez! foto – Dragos Mitroi, Carpathian MTB Epic Sursa: Freerider
  6. Carpathian MTB Epic, Race Report, ziua 2: Şi mai ameţitor!

    Fac un push-bike către cer şi mă gândesc că, la urma urmei, nu e absurd să includ presa pentru umeri în programul de forţă pentru ciclism, întrucât, sunt efectiv cu bicicleta deasupra capului. Mult deasupra capului. Mă mai gândesc şi că împinsul saniei cu greutate, pe care il au inclus diverşi sportivi în programul de pregătire, nu e o idee rea, pentru că împing vârtos la F-SI4. Răzvan Jugănaru ne-a spus la briefing ceva despre cinci minute de push-bike, bătând un a-propos că de ar fi să petreci mai mult cu această procedură, nu ai fi suficient de pregătit. Nu zic că nu, dar nu despre pushbike e vorba aici, ci despre faptul că după ce împing bicicleta pe o un soi spirală cu pietre, între două maluri de potecă, gândindu-mă la ceva gen „pas cu pas, hai”, văd cea mai demenţială imagine din cei opt ani de ciclism. Doi munţi, în dreapta, asemenea a două piramide, verzi, iar pe crestele lor, siluete de ciclişti care pedealază! Asta e, rien ne va plus, ce mai pot adăuga… Creasta e aproape ciclabilă pentru mine şi urmează momentele acelea sublime când stai în poziţie de atac, mai pompezi, mai arunc o privire la ceas, e bine, 30 km/h, mai fac un pic de pushbike, mestec mecanic pe modul fastforward un baton, schimb două vorbe cu oamenii „de gardă”, care sunt bine îmbrăcaţi… De trei zile vreau să spun asta, nu e puţin lucru, toţi voluntarii, te aplaudă şi te încurajează! Apoi, la cum e marcat traseul, aş spune că e imposibil să te rătăceşti. Bun, iar despre coborârea care urmează, să tragem cortina peste cele întâmplate. Dacă despre precedenta am concluzionat că e un Ciocanu pe steroizi, despre aceasta chiar am să-l întreb pe Lucian Neaga dacă nu cumva s-ar califica pentru RedBull Romaniacs, cel mai dificil raliu de hard-enduro al lumii, acolo unde riderul Velox Cycling Team a câştigat cel puţin odată clasa Hobby şi credeţi-mă, pe testate, „hobby” înseamnă altceva când e vorba despre această cursă motorizată. Revenind la coborârea din creastă, epuizantă şi din punct de vedere fizic, pot să spun că am avut şi câteva momente bune, vreo două când am nimerit pe bolovani şi nu am mai avut ce să fac decât să o las să curgă, dovedindu-se că aceasta e cea mai bună soluţie. Cătălin Maxim, de la Evergreen Biking Team m-a gratulat cu un „bravo mă, ai scos-o!”, după ce paranoic să nu încing din nou frânele – se pare că am exagerat ieri cu critica Shimano MT500, circulă o vorbă că mulţi concurenţi au cam rămas fără frâne acolo unde am catapultat bicicleta, am intrat cam tare, în afara limitelor proprii, pe o combinaţie de viraje, movile, dropuri, etc., reuşind iarăşi să îmi fac mintea să tacă şi să merg pe simţ şi probabil descoperind că există noi limite şi un pic de flow. În ce priveşte, sincer, eu m-aş întoarce să încerc măcar să dau coborârea cap-coadă, dar echipat cu cel puţin o bicicletă all-mountain, cască full şi protecţii, iar asta demonstrează ce treaba extraordinară fac elitele dar şi amatorii care reuşesc să se descurce pe acolo. Practic, traseul de azi, cu ai săi 3.300 metri şi 60 km a semănat cu un half-pipe uriaş, urmat de două mici piramide şi apoi o urcare înapoi la Cheile Grădiştei Fundata, m-am simţit bine pe prima urcare, foarte abruptă, dar ciclabilă, dar nu am scăpat de blocarea transmisiei, din nou pe forestierul de după start, de această dată am rămas ultimul concurent, de-a venit şi fostul meu coleg de la Focus Cylcing Team, Aly Avram, care face aici oficiile de închizător, începând să glumim cu „Marc Sandu se avântă într-o cursă de recuperare”. Oricum a fost o decizie bună să păstrez foaia originala 34T în dubă şi să îi rog pe cei de la Ambulanţa de Biciclete să îmi seteze şaua, tija Cannondale C3,care are un sistem ciudat spuneam eu iniţial, acuzându-l că ar fi proiectat de oamenii de la Citroen împreună cu cei de la Alfa Romeo, adică, şurubul din faţă îngropat în tijă şi o rotiţă pe care eu nu reuşeam să o învârt mai mult decât un sfert de cerc. Se pare însă că reglajul e foarte stabil şi nu mai trebuie să ţii şaua „în echilibru” până strângi şurubul spate. Cert este că am început să mă obişnuiesc cu bicicleta, iar furca Lefty m-a surprins de cât de bine s-a comportat la ieşirea dintr-un pârău, cum a filtrat un şant în care intram cu încredere. Problema cu bidoanele am rezolvat-o cu două bucăţii de 500 ml, pe care am tras un strat de powertape, care le face foarte stabile, aşa am înţeles că se procedează şi în Paris-Roubaix. Cât despre bicicletă, mi se pare că te ajută să accelerezi şi păstrează o inerţie entuziasmantă, la un moment dat, pe o urcare pe un forestier perfect pentru un gravel bike, reuşind să îmi cresc (!) media orară la un 12.5 km/h, ar fi fost o treabă să o păstrez, în consdiţiile în care am reuşit un timp final de cinci ore şi treizeci de minute, la care a contribuit şi întâlnirea cu Andrei Căţoiu, de la XC Riders, omul care a terminat de două ori traseul cel mai lung de la Salzkammergut Trophy, şi împreună am reuşit să ducem un ritm foarte bun pe un ultim forestier de vreo zece kilometri şi chiar să mai povestim, urcarea asta lungă şi constantă, pe o suprafaţă uşoară, aducându-mi aminte de cât de mult îmi doresc să particip anul viitor la Haute Route, o cursă de şosea de amatori, de şapte zile, la alegere între Alpi şi Pirinei sau pentru un restrâns cerc, ambele! În mod clar, aceasta a fost cea mai frumoasă zi de până acum pentru mine la Carpathian MTB Epic, de abia de dimineaţă mi-am dat seama cât de încordat am fost zilele precedente, am auzit păreri foarte interesante despre cursă, de exemplu, imediat după finiş, Hans Comyn mi-a spus ceva de genul „Carpathian MTB Epic face să pălească înţelesul de până acum al conceptului de epic”, un amic de-al său american, mi-a spus că e mult mai greu decât „Ruta Conchistadorilor” – mă rog de cursa asta, mea culpa, nu am auzit, dar omul părea foarte convins, eu pot să spun că după aceste două zile, că La Rioja Bike Race (Spania, 2014) a fost o plimbare în parc, iar despre Absa Cape Epic am auzit că pur şi simplu e foarte lungă, dar nici pe departe atât de tehnică. Mâine e ultima zi, teoretic se anunţă o zi mai uşoară cu „doar” 2500 metri de căţărare, dar cu siguranţă nu va fi… o plimbare în parc! n.b. în fotografia de sus, nu sunt eu! Hai sa vedem daca ghicim riderul! Eu as miza pe Gerhard Dumitrescu… Sursa: Freerider
  7. Fac un push-bike către cer şi mă gândesc că, la urma urmei, nu e absurd să includ presa pentru umeri în programul de forţă pentru ciclism, întrucât, sunt efectiv cu bicicleta deasupra capului. Mult deasupra capului. Mă mai gândesc şi că împinsul saniei cu greutate, pe care il au inclus diverşi sportivi în programul de pregătire, nu e o idee rea, pentru că împing vârtos la F-SI4. Răzvan Jugănaru ne-a spus la briefing ceva despre cinci minute de push-bike, bătând un a-propos că de ar fi să petreci mai mult cu această procedură, nu ai fi suficient de pregătit. Nu zic că nu, dar nu despre pushbike e vorba aici, ci despre faptul că după ce împing bicicleta pe o un soi spirală cu pietre, între două maluri de potecă, gândindu-mă la ceva gen „pas cu pas, hai”, văd cea mai demenţială imagine din cei opt ani de ciclism. Doi munţi, în dreapta, asemenea a două piramide, verzi, iar pe crestele lor, siluete de ciclişti care pedealază! Asta e, rien ne va plus, ce mai pot adăuga… Creasta e aproape ciclabilă pentru mine şi urmează momentele acelea sublime când stai în poziţie de atac, mai pompezi, mai arunc o privire la ceas, e bine, 30 km/h, mai fac un pic de pushbike, mestec mecanic pe modul fastforward un baton, schimb două vorbe cu oamenii „de gardă”, care sunt bine îmbrăcaţi… De trei zile vreau să spun asta, nu e puţin lucru, toţi voluntarii, te aplaudă şi te încurajează! Apoi, la cum e marcat traseul, aş spune că e imposibil să te rătăceşti. Bun, iar despre coborârea care urmează, să tragem cortina peste cele întâmplate. Dacă despre precedenta am concluzionat că e un Ciocanu pe steroizi, despre aceasta chiar am să-l întreb pe Lucian Neaga dacă nu cumva s-ar califica pentru RedBull Romaniacs, cel mai dificil raliu de hard-enduro al lumii, acolo unde riderul Velox Cycling Team a câştigat cel puţin odată clasa Hobby şi credeţi-mă, pe testate, „hobby” înseamnă altceva când e vorba despre această cursă motorizată. Revenind la coborârea din creastă, epuizantă şi din punct de vedere fizic, pot să spun că am avut şi câteva momente bune, vreo două când am nimerit pe bolovani şi nu am mai avut ce să fac decât să o las să curgă, dovedindu-se că aceasta e cea mai bună soluţie. Cătălin Maxim, de la Evergreen Biking Team m-a gratulat cu un „bravo mă, ai scos-o!”, după ce paranoic să nu încing din nou frânele – se pare că am exagerat ieri cu critica Shimano MT500, circulă o vorbă că mulţi concurenţi au cam rămas fără frâne acolo unde am catapultat bicicleta, am intrat cam tare, în afara limitelor proprii, pe o combinaţie de viraje, movile, dropuri, etc., reuşind iarăşi să îmi fac mintea să tacă şi să merg pe simţ şi probabil descoperind că există noi limite şi un pic de flow. În ce priveşte, sincer, eu m-aş întoarce să încerc măcar să dau coborârea cap-coadă, dar echipat cu cel puţin o bicicletă all-mountain, cască full şi protecţii, iar asta demonstrează ce treaba extraordinară fac elitele dar şi amatorii care reuşesc să se descurce pe acolo. Practic, traseul de azi, cu ai săi 3.300 metri şi 60 km a semănat cu un half-pipe uriaş, urmat de două mici piramide şi apoi o urcare înapoi la Cheile Grădiştei Fundata, m-am simţit bine pe prima urcare, foarte abruptă, dar ciclabilă, dar nu am scăpat de blocarea transmisiei, din nou pe forestierul de după start, de această dată am rămas ultimul concurent, de-a venit şi fostul meu coleg de la Focus Cylcing Team, Aly Avram, care face aici oficiile de închizător, începând să glumim cu „Marc Sandu se avântă într-o cursă de recuperare”. Oricum a fost o decizie bună să păstrez foaia originala 34T în dubă şi să îi rog pe cei de la Ambulanţa de Biciclete să îmi seteze şaua, tija Cannondale C3,care are un sistem ciudat spuneam eu iniţial, acuzându-l că ar fi proiectat de oamenii de la Citroen împreună cu cei de la Alfa Romeo, adică, şurubul din faţă îngropat în tijă şi o rotiţă pe care eu nu reuşeam să o învârt mai mult decât un sfert de cerc. Se pare însă că reglajul e foarte stabil şi nu mai trebuie să ţii şaua „în echilibru” până strângi şurubul spate. Cert este că am început să mă obişnuiesc cu bicicleta, iar furca Lefty m-a surprins de cât de bine s-a comportat la ieşirea dintr-un pârău, cum a filtrat un şant în care intram cu încredere. Problema cu bidoanele am rezolvat-o cu două bucăţii de 500 ml, pe care am tras un strat de powertape, care le face foarte stabile, aşa am înţeles că se procedează şi în Paris-Roubaix. Cât despre bicicletă, mi se pare că te ajută să accelerezi şi păstrează o inerţie entuziasmantă, la un moment dat, pe o urcare pe un forestier perfect pentru un gravel bike, reuşind să îmi cresc (!) media orară la un 12.5 km/h, ar fi fost o treabă să o păstrez, în consdiţiile în care am reuşit un timp final de cinci ore şi treizeci de minute, la care a contribuit şi întâlnirea cu Andrei Căţoiu, de la XC Riders, omul care a terminat de două ori traseul cel mai lung de la Salzkammergut Trophy, şi împreună am reuşit să ducem un ritm foarte bun pe un ultim forestier de vreo zece kilometri şi chiar să mai povestim, urcarea asta lungă şi constantă, pe o suprafaţă uşoară, aducându-mi aminte de cât de mult îmi doresc să particip anul viitor la Haute Route, o cursă de şosea de amatori, de şapte zile, la alegere între Alpi şi Pirinei sau pentru un restrâns cerc, ambele! În mod clar, aceasta a fost cea mai frumoasă zi de până acum pentru mine la Carpathian MTB Epic, de abia de dimineaţă mi-am dat seama cât de încordat am fost zilele precedente, am auzit păreri foarte interesante despre cursă, de exemplu, imediat după finiş, Hans Comyn mi-a spus ceva de genul „Carpathian MTB Epic face să pălească înţelesul de până acum al conceptului de epic”, un amic de-al său american, mi-a spus că e mult mai greu decât „Ruta Conchistadorilor” – mă rog de cursa asta, mea culpa, nu am auzit, dar omul părea foarte convins, eu pot să spun că după aceste două zile, că La Rioja Bike Race (Spania, 2014) a fost o plimbare în parc, iar despre Absa Cape Epic am auzit că pur şi simplu e foarte lungă, dar nici pe departe atât de tehnică. Mâine e ultima zi, teoretic se anunţă o zi mai uşoară cu „doar” 2500 metri de căţărare, dar cu siguranţă nu va fi… o plimbare în parc! n.b. în fotografia de sus, nu sunt eu! Hai sa vedem daca ghicim riderul! Eu as miza pe Gerhard Dumitrescu… Sursa: Freerider
  8. Carpathian MTB Epic, Race Report, ziua 1: Ameţitor!

    E un lucru bun acest Carpathian MTB Epic: să vii după o etapă grea cum a fost cea de astăzi şi să te retragi într-o cameră confortabilă de hotel – Complexul Cheile Grădiştei, adică, cum ar fi fost dacă eram la Absa Cape Epic, să stau într-un cort?!? Plus că aseară, la cina riderilor, am băut o jumătate de Birra Moretti, începută de însuşi Alexandru Ciocan, care cumpătat aşa cum îl cunoaştem mi-a pasat-o mie, iar eu nu am ezitat să o dau pe gât, căci, cine ştie, poate mai prind nişte enzime de campion. Birra Moretti la liber pentru rideri, pe mine asta m-a cucerit, aş mai bea una deseara, dar mi-e teamă să nu adorm direct în restaurant… Dar cu siguranţă vă întrebaţi cum a fost etapa de astăzi, o etapă „introductivă” de 60 de kilometri, cu 2.700 de metri diferenţă de nivel. Ei bine, ameţitor! Un soi de „living on the edge”, la propriu, pentru că am mers pe niscaiva şei şi, cel puţin eu, dacă începeam să mă uit în jur, cu pulsul de peste 160 bpm, constatam că eram la o înălţime atât de mare, că se vedea atât de parte, că eram atât de aproape de cer, dar şi de prăpăstii, încât mă lua ameţeala. Am avut o senzaţie asemănătoare o singură dată, la Thassos MTB Ultra Challenge, când am ajuns sus pe munţii aceea şi cum eram şi pe o insulă relativ mică, parcă mă urcasem în turnul televiziunii din Berlin. Ei bine, senzaţia a fost mai intensă acum!!! Ce pot să spun, consider că a fost o etapă foarte reuşită din toate punctele de vedere, cumva mă aşteptam la un traseu compus pe partea de coborâre doar din „nenorociri” cu pietre şi rigole, cum a fost o scurtă bucată de prolog, dar din fericire nu a fost cazul: un singur versant extrem de abrupt cu bolovăniş alunecos am avut, doar aici am fost nevoit să o iau la modul „consistent” pe lăngă, în rest am avut poteci de munte, înguste, şerpuitoare, mai cu câte niscaiva praguri de piatră, forestiere, o cotă de nivel cu multă piatră, mai enduristică, dar care mergea dată, iar coborârea finală, care te scotea pe drumul de asfalt ce urcă în Fundata a fost pur şi simplu perfectă, abordabilă de multe categorii de rideri, făcută parcă să te încânte după o zi grea şi chestia care sunt de părere că pur şi simplu trebuie să se găsească în orice concurs cu pedigree, tu erai cel ce alegea cât de rapidă să îşi „facă” poteca. Şi trebuie să mă întorc la acele poteci, aflate sus în golul alpin, pe care, după câte un scurt, intens şi suportabil push-bike, puteai să le dai cursiv fără prea mare efort, cât de flatant poate să fie asta pentru orice pasionat(ă) de MTB, mai-mai să te gândeşti la clipurile acelea artistice cu rideri care se dau în vârf de munte! Cum a fost cursa pentru mine? Ei bine, oamenii de la Ambulanţa de Biciclete sunt foarte competenţi, mi-au explicat rapid că e vorba de un chainline păcătos din cauza foii ovale, existând opţiunea (acasă) a unui alt offset (dacă bine îi zic) sau a revenirii la foaia originală, dar cred că am să spun pas, pentru că e un 34T şi mi-aş pierde din stilul de spărgător molcom de gheaţă, pe urcările pieptişe, care nu sunt puţine, cu moviliţe şi pietre la pachet. Transmisia mi s-a blocat o singură dată, imediat după start, pe un forestier rapid, pe undeva e un lucru bun, pentru că pe coborâririle pe care m-aş învârtoşa cu gazul, adică pinionul mic, fiind foarte prudent, ceea ce nu strică. Practic, nu am un ritm de cursă propriu zis, ca la şosea de exemplu, unde cumva sunt pe modul „race, race, trage, trage” aici e mai degrabă „rulează, rulează”, ştiu cât de uşor pot să greşesc. Problema a fost că în mai puţin de zece kilometri am pierdut ambele bidoane, cred că e o problemă cu suporţii, mergând fără isotonic până la primul punct de alimentare, unde am primit un bidon plin, lăsat de altcineva şi am mai luat unul gol, să fie. Mă lua mama naibii cu Lauful pe cărările astea de munte de care spuneam, cu o furcă „normală” merg date fără probleme, dar cu vechea bicicletă aş fi mers ca şi cu TIR-ul cred. Foarte faină noua Lefty Ocho, am început să mai capăt încredere, păcat însă că sistemul de frânare al lui F-SI4 (ce îmi place cum sună, parcă e navă spaţială) este subdimensionat, exact pe ultima coborâre – un soi coborâre la gard din Trofeul Muscelului, dar mult mai lungă şi mai îmbărligată, rămânând fără frâna faţă. Adică, unde doream să fie apăsare şi grip, cu spatele la limita derapajului, pur şi simplu nu mai era nimic, noroc că eram pe un soi de deal stil amfiteatru, pe iarbă, am reuşit să „zigzaghez” şi m-am oprit prin întoarcere la 180 de grade pe versant. Nu am mai auzit de Shimano M500 astea, dar sunt clar sub DeoreXT. Problema a fost că am vrut să continui, discul faţă era efectiv cărămiziu şi am fost nevoit să repet manevra, reuşind să mă „catapultez” cu mare eficienţă, dar aici e o problemă pentru că furca Lefty întoarce mereu ghidonul spre stânga şi am fost nevoit să privesc din nou cu groază un F-SI4 cum se dă peste cap. Mai aveam după peripeţia asta doar urcarea pe asfalt până în Fundata şi aici m-am înviorat brusc, în stil de şoselar şi chiar sunt mulţumit de cum am mers, am reuşit să „atac” şi eu, cu pulsul la 162, încercând să câştig cât mai mult timp. Până la urmă am reuşit un 5 ore şi două minute, e clar că ai multe pâini de mâncat până să fii competitiv la acest gen de curse şi nici eu nu mă pot hotâri dacă sunt MTBist, şoselar sau ciclocrosist. Mâine, m-am uitat pe „fişele” de cursă, avem tot 60 de kilometri, dar cu 3.300 de metri urcare, deci cu 600 metri mai mult decât azi… Sursa: Freerider
  9. E un lucru bun acest Carpathian MTB Epic: să vii după o etapă grea cum a fost cea de astăzi şi să te retragi într-o cameră confortabilă de hotel – Complexul Cheile Grădiştei, adică, cum ar fi fost dacă eram la Absa Cape Epic, să stau într-un cort?!? Plus că aseară, la cina riderilor, am băut o jumătate de Birra Moretti, începută de însuşi Alexandru Ciocan, care cumpătat aşa cum îl cunoaştem mi-a pasat-o mie, iar eu nu am ezitat să o dau pe gât, căci, cine ştie, poate mai prind nişte enzime de campion. Birra Moretti la liber pentru rideri, pe mine asta m-a cucerit, aş mai bea una deseara, dar mi-e teamă să nu adorm direct în restaurant… Dar cu siguranţă vă întrebaţi cum a fost etapa de astăzi, o etapă „introductivă” de 60 de kilometri, cu 2.700 de metri diferenţă de nivel. Ei bine, ameţitor! Un soi de „living on the edge”, la propriu, pentru că am mers pe niscaiva şei şi, cel puţin eu, dacă începeam să mă uit în jur, cu pulsul de peste 160 bpm, constatam că eram la o înălţime atât de mare, că se vedea atât de parte, că eram atât de aproape de cer, dar şi de prăpăstii, încât mă lua ameţeala. Am avut o senzaţie asemănătoare o singură dată, la Thassos MTB Ultra Challenge, când am ajuns sus pe munţii aceea şi cum eram şi pe o insulă relativ mică, parcă mă urcasem în turnul televiziunii din Berlin. Ei bine, senzaţia a fost mai intensă acum!!! Ce pot să spun, consider că a fost o etapă foarte reuşită din toate punctele de vedere, cumva mă aşteptam la un traseu compus pe partea de coborâre doar din „nenorociri” cu pietre şi rigole, cum a fost o scurtă bucată de prolog, dar din fericire nu a fost cazul: un singur versant extrem de abrupt cu bolovăniş alunecos am avut, doar aici am fost nevoit să o iau la modul „consistent” pe lăngă, în rest am avut poteci de munte, înguste, şerpuitoare, mai cu câte niscaiva praguri de piatră, forestiere, o cotă de nivel cu multă piatră, mai enduristică, dar care mergea dată, iar coborârea finală, care te scotea pe drumul de asfalt ce urcă în Fundata a fost pur şi simplu perfectă, abordabilă de multe categorii de rideri, făcută parcă să te încânte după o zi grea şi chestia care sunt de părere că pur şi simplu trebuie să se găsească în orice concurs cu pedigree, tu erai cel ce alegea cât de rapidă să îşi „facă” poteca. Şi trebuie să mă întorc la acele poteci, aflate sus în golul alpin, pe care, după câte un scurt, intens şi suportabil push-bike, puteai să le dai cursiv fără prea mare efort, cât de flatant poate să fie asta pentru orice pasionat(ă) de MTB, mai-mai să te gândeşti la clipurile acelea artistice cu rideri care se dau în vârf de munte! Cum a fost cursa pentru mine? Ei bine, oamenii de la Ambulanţa de Biciclete sunt foarte competenţi, mi-au explicat rapid că e vorba de un chainline păcătos din cauza foii ovale, existând opţiunea (acasă) a unui alt offset (dacă bine îi zic) sau a revenirii la foaia originală, dar cred că am să spun pas, pentru că e un 34T şi mi-aş pierde din stilul de spărgător molcom de gheaţă, pe urcările pieptişe, care nu sunt puţine, cu moviliţe şi pietre la pachet. Transmisia mi s-a blocat o singură dată, imediat după start, pe un forestier rapid, pe undeva e un lucru bun, pentru că pe coborâririle pe care m-aş învârtoşa cu gazul, adică pinionul mic, fiind foarte prudent, ceea ce nu strică. Practic, nu am un ritm de cursă propriu zis, ca la şosea de exemplu, unde cumva sunt pe modul „race, race, trage, trage” aici e mai degrabă „rulează, rulează”, ştiu cât de uşor pot să greşesc. Problema a fost că în mai puţin de zece kilometri am pierdut ambele bidoane, cred că e o problemă cu suporţii, mergând fără isotonic până la primul punct de alimentare, unde am primit un bidon plin, lăsat de altcineva şi am mai luat unul gol, să fie. Mă lua mama naibii cu Lauful pe cărările astea de munte de care spuneam, cu o furcă „normală” merg date fără probleme, dar cu vechea bicicletă aş fi mers ca şi cu TIR-ul cred. Foarte faină noua Lefty Ocho, am început să mai capăt încredere, păcat însă că sistemul de frânare al lui F-SI4 (ce îmi place cum sună, parcă e navă spaţială) este subdimensionat, exact pe ultima coborâre – un soi coborâre la gard din Trofeul Muscelului, dar mult mai lungă şi mai îmbărligată, rămânând fără frâna faţă. Adică, unde doream să fie apăsare şi grip, cu spatele la limita derapajului, pur şi simplu nu mai era nimic, noroc că eram pe un soi de deal stil amfiteatru, pe iarbă, am reuşit să „zigzaghez” şi m-am oprit prin întoarcere la 180 de grade pe versant. Nu am mai auzit de Shimano M500 astea, dar sunt clar sub DeoreXT. Problema a fost că am vrut să continui, discul faţă era efectiv cărămiziu şi am fost nevoit să repet manevra, reuşind să mă „catapultez” cu mare eficienţă, dar aici e o problemă pentru că furca Lefty întoarce mereu ghidonul spre stânga şi am fost nevoit să privesc din nou cu groază un F-SI4 cum se dă peste cap. Mai aveam după peripeţia asta doar urcarea pe asfalt până în Fundata şi aici m-am înviorat brusc, în stil de şoselar şi chiar sunt mulţumit de cum am mers, am reuşit să „atac” şi eu, cu pulsul la 162, încercând să câştig cât mai mult timp. Până la urmă am reuşit un 5 ore şi două minute, e clar că ai multe pâini de mâncat până să fii competitiv la acest gen de curse şi nici eu nu mă pot hotâri dacă sunt MTBist, şoselar sau ciclocrosist. Mâine, m-am uitat pe „fişele” de cursă, avem tot 60 de kilometri, dar cu 3.300 de metri urcare, deci cu 600 metri mai mult decât azi… Sursa: Freerider
  10. A început Carpathian MTB Epic – Prolog la capac!

    Iată mă aşadar intrat la „program”, sunt în camera de hotel din Cheile Grădiştei Fundata, o muzică suavă se aude din televizor, mi-am pregătit bicicleta pentru ziua de mâine, mi-am băut regulamentar recovery shake-ul, am făcut un duş, iar acum voi sintetiza impresiile după prima zi. Acestea ar fi cam aşa: vremea este superbă, peisajul idilic, lumea prietenoasă, iar eu sunt puţin panicat după Prolog. Pentru că am plecat relativ târziu din Bucureşti, nu am apucat să fac un singur metru de recunoaştere pe acesta, în schimb, am auzit la telefon, lucruri destul de îngrijorătoare despre acesta. Am ajuns în Fundata şi m-am dus direct la masă, lăsând preluarea camerei de hotel după „înfăptuirea” Prologului şi având încredere într-o digestie rapidă. Sunt mulţi rideri din străinătate aici, atmosfera este foarte „profesionistă”, într-adevăr e un concurs diferit, se simte cumva că ştacheta e sus şi pentru aceasta, am avut emoţii destul de serioase la start, pentru că… pur şi simplu nu am mai trecut prin aşa ceva, decât la şosea, dar nu putem compara mere cu pere. Cumva, am avut o senzaţie de ireal, după ce luni de zile am aşteptat şi am aşteptat şi am ştiut că voi participa la acest concurs, să mă aflu aici, în sfârşit, e clar, acesta e „highlite-ul” anului pentru mine. Senzaţia asta de spectator poate fi periculoasă pentru siguranţa proprie şi de aceea, am trecut imediat pe un mod în care nu simt că „alerg în concurs” ci doar parcurg traseul cât de bine şi de curat pot, pentru că e lung şi complicat. Din fericire, traseul de la Prolog a început „smooth”, asfalt, apoi forestier – am recunoscut câteva din pasajele folosite la Campionatul Naţional de WinterTriathlon, apoi, nişte viraje mai strânse şi un teren uşor-tehnic, apoi o coborâre uşurică şi de abia apoi, coborârea cu „balauri” de care auzisem la telefon. Din păcate, au existat pentru mine destul probleme: la ieşirea de pe o coborâre în primele zece minute de cursă, la o schimbare de la pinion mic pe pinion mare, fără a forţa într-un fel, transmisia s-a blocat pur şi simplu, trebuind să mă opresc să scot lanţul dintre chainstay şi pinioane. Desigur, asta nu mi-a căzut prea bine, pentru că pur şi simplu îmi doresc să duc la bun sfârşit cele patru zile de competiţie şi să îmi „onorez” gentlemen agreement-ul cu Freerider.ro şi Riders Club, bănuiala mea e că se întâmplă aşa din cauza foii ovale Rotor, am fost avertizat de însuşi Alex Ciocan, care comentează live acest concurs, că o foaie ovală se împacă bine doar cu schimbatoare de top. Pe KTM aveam un Deore XT cu ambreiaj, care bloca bine patina, o singură dată întâmplându-se să îmi sară lanţul, la Zărneşti MTB Challenge, pe o coborâre de viteză cu multe denivelări. Acum am un SRAM NX, probabil se poate mai bine, clar e că i-ar prinde bine un ambreiaj. A urmat apoi coborârea, exact genul care mă blochează pe mine – multe variante de rigole printre bolovani, pe teren abrupt, am ales să cobor pe lângă bicicletă, iar apoi m-am răzgândit, considerând că o să meargă treaba şi am făcut exact ce nu trebuia să fac: până m-am poziţionat şi clipsat în pedale, am făcut o mică eroare de trasă, trimiţând F-SI4-ul direct în copaci şi bolovani, ceea ce m-a cam ofticat, sincer: ghidonul strâmb, maneta de frână coborâtă pe ghidon, ce să spun, un bun botez, total gratuit, asta îmi aduce aminte de prima mea cursă cu KTM Myroon-ul proaspăt pensionat, Ziua B, 2013, când îl azvârleam în toate tufele şi copacii. A urmat apoi o zonă foarte faină, cu flow şi taluzuri, ceva rădăcini, genul de zonă în care mi-a căzut fisa să mă bucur de dat, iar apoi o lungă urcare spre finiş, abruptă bine, dar ciclabilă, pentru că avea porţiuni de respiro, mai puţin abrupte, unde puteai să mai răceşti motorul. Din păcate, aici am lăsat un rider mai rapid să treacă şi am fost nevoit să trec la push bike până la un platou, unde mi-am găsit din nou lanţul pe pinion mic şi transmisia blocată, având câteva momente de panică să nu fi îndoit patina. Aşadar, multe sincope, care m-au costat o grămadă de timp, ştiu că important e pur şi simplu să nu greşeşti sau să nu avariezi bicicleta în acest concurs. Am să încerc să fiu cât mai fin cu transmisa sau cine ştie, ar trebui să montez înapoi foaia originală, pe care am luat-o cu mine. Restul urcării am făcut-o cu „poftă”, profitând de foaia 32T şi pinionul de 50, terminând într-o paranoia că am pană, simţindu-mi spatele „ciudat”. Clar, nu o să fie o cursă uşoară: mâine, dacă bine reţin de aşteaptă 60 de kilometri cu 2700 de metri diferenţă de nivel şi e de abia prima zi a Carpathian MTB Epic. Sursa: Freerider
  11. Iată mă aşadar intrat la „program”, sunt în camera de hotel din Cheile Grădiştei Fundata, o muzică suavă se aude din televizor, mi-am pregătit bicicleta pentru ziua de mâine, mi-am băut regulamentar recovery shake-ul, am făcut un duş, iar acum voi sintetiza impresiile după prima zi. Acestea ar fi cam aşa: vremea este superbă, peisajul idilic, lumea prietenoasă, iar eu sunt puţin panicat după Prolog. Pentru că am plecat relativ târziu din Bucureşti, nu am apucat să fac un singur metru de recunoaştere pe acesta, în schimb, am auzit la telefon, lucruri destul de îngrijorătoare despre acesta. Am ajuns în Fundata şi m-am dus direct la masă, lăsând preluarea camerei de hotel după „înfăptuirea” Prologului şi având încredere într-o digestie rapidă. Sunt mulţi rideri din străinătate aici, atmosfera este foarte „profesionistă”, într-adevăr e un concurs diferit, se simte cumva că ştacheta e sus şi pentru aceasta, am avut emoţii destul de serioase la start, pentru că… pur şi simplu nu am mai trecut prin aşa ceva, decât la şosea, dar nu putem compara mere cu pere. Cumva, am avut o senzaţie de ireal, după ce luni de zile am aşteptat şi am aşteptat şi am ştiut că voi participa la acest concurs, să mă aflu aici, în sfârşit, e clar, acesta e „highlite-ul” anului pentru mine. Senzaţia asta de spectator poate fi periculoasă pentru siguranţa proprie şi de aceea, am trecut imediat pe un mod în care nu simt că „alerg în concurs” ci doar parcurg traseul cât de bine şi de curat pot, pentru că e lung şi complicat. Din fericire, traseul de la Prolog a început „smooth”, asfalt, apoi forestier – am recunoscut câteva din pasajele folosite la Campionatul Naţional de WinterTriathlon, apoi, nişte viraje mai strânse şi un teren uşor-tehnic, apoi o coborâre uşurică şi de abia apoi, coborârea cu „balauri” de care auzisem la telefon. Din păcate, au existat pentru mine destul probleme: la ieşirea de pe o coborâre în primele zece minute de cursă, la o schimbare de la pinion mic pe pinion mare, fără a forţa într-un fel, transmisia s-a blocat pur şi simplu, trebuind să mă opresc să scot lanţul dintre chainstay şi pinioane. Desigur, asta nu mi-a căzut prea bine, pentru că pur şi simplu îmi doresc să duc la bun sfârşit cele patru zile de competiţie şi să îmi „onorez” gentlemen agreement-ul cu Freerider.ro şi Riders Club, bănuiala mea e că se întâmplă aşa din cauza foii ovale Rotor, am fost avertizat de însuşi Alex Ciocan, care comentează live acest concurs, că o foaie ovală se împacă bine doar cu schimbatoare de top. Pe KTM aveam un Deore XT cu ambreiaj, care bloca bine patina, o singură dată întâmplându-se să îmi sară lanţul, la Zărneşti MTB Challenge, pe o coborâre de viteză cu multe denivelări. Acum am un SRAM NX, probabil se poate mai bine, clar e că i-ar prinde bine un ambreiaj. A urmat apoi coborârea, exact genul care mă blochează pe mine – multe variante de rigole printre bolovani, pe teren abrupt, am ales să cobor pe lângă bicicletă, iar apoi m-am răzgândit, considerând că o să meargă treaba şi am făcut exact ce nu trebuia să fac: până m-am poziţionat şi clipsat în pedale, am făcut o mică eroare de trasă, trimiţând F-SI4-ul direct în copaci şi bolovani, ceea ce m-a cam ofticat, sincer: ghidonul strâmb, maneta de frână coborâtă pe ghidon, ce să spun, un bun botez, total gratuit, asta îmi aduce aminte de prima mea cursă cu KTM Myroon-ul proaspăt pensionat, Ziua B, 2013, când îl azvârleam în toate tufele şi copacii. A urmat apoi o zonă foarte faină, cu flow şi taluzuri, ceva rădăcini, genul de zonă în care mi-a căzut fisa să mă bucur de dat, iar apoi o lungă urcare spre finiş, abruptă bine, dar ciclabilă, pentru că avea porţiuni de respiro, mai puţin abrupte, unde puteai să mai răceşti motorul. Din păcate, aici am lăsat un rider mai rapid să treacă şi am fost nevoit să trec la push bike până la un platou, unde mi-am găsit din nou lanţul pe pinion mic şi transmisia blocată, având câteva momente de panică să nu fi îndoit patina. Aşadar, multe sincope, care m-au costat o grămadă de timp, ştiu că important e pur şi simplu să nu greşeşti sau să nu avariezi bicicleta în acest concurs. Am să încerc să fiu cât mai fin cu transmisa sau cine ştie, ar trebui să montez înapoi foaia originală, pe care am luat-o cu mine. Restul urcării am făcut-o cu „poftă”, profitând de foaia 32T şi pinionul de 50, terminând într-o paranoia că am pană, simţindu-mi spatele „ciudat”. Clar, nu o să fie o cursă uşoară: mâine, dacă bine reţin de aşteaptă 60 de kilometri cu 2700 de metri diferenţă de nivel şi e de abia prima zi a Carpathian MTB Epic. Sursa: Freerider
  12. Acest material este un test. Planul este să particip la Carpathian MTB Epic şi graţie încrederii oferite de Freerider.ro şi Riders Club, să scriu câte un race report după fiecare etapă. Nu ştiu cât de greu sau cât de uşor va fi, urmează să vedem în teren, am auzit lucruri precum „o să ţi se ia de MTB” sau că „după ce termini etapa, doar de scris îţi va mai arde”. Dar, mă bazez pe experienţa de jurnalist la Red Bull Romaniacs, unde ritmul de viaţă era pe cât de frumos, pe cât de draconic. A propos de chestii draconice, deşi mi-am propus să trăiesc cât mai călugăreşte de luni încoace, pentru a merge la Carpathian MTB Epic cât mai odihnit, nu mi-a ieşit pasenţa. Am avut parte de cele mai variate evenimente: o instalare „blitzkrieg” de termopane, parte din genialul plan de upgradare al blocurilor gri, atât de complicată şi de absurdă încât nici nu vreau să mai vorbesc aici, alergătură pentru a pune la punct noua bicicletă, un Cannondale F-SI 4 Lefty Ocho, da, acum are şi tubeless, o dispariţie temporară a pisoiului T.T., recuperat dar şi o mutare a activităţii de trainer, chiar la studioul Postural Alignment by Tiberiu Vintiloiu, din zona parcului Herăstrău. Aşadar, am evitat la limită participarea la Carpathian MTB Epic cu KTM-ul Myroon Elite resuscitat şi echipat cu furca Lauf, o posibilitate care a stârnit ceva discuţii, după ce m-am chinuit la Trofeul Muscelului şi Zărneşti MTB Challenge. În ultima instanţă, planificam să alerg pe un KTM Ultra Sport, pentru că mai am experienţa unui Geiger cu un KTM Ultra Fun cu furca SR Suntour, dar mai bine vorbesc foarte pe scurt despre noua bicicletă: am ajuns la ea pentru că eram în căutarea unui pachet furcă Fox – transmisie SRAM, gata să îl cumpăr de pe bike.24, în ultimul moment, „devalizând” economiile, dar sincer, variantele de acolo mi s-au părut pur şi simplu scumpe, ca de obicei sunt drăguţ, îmi lipseşte sarcasmul şi nu specific mărcile care la un cadru din carbon cu SLX-uri şi XT se vând ca ouălele Fabergé. Apoi am început să mă uit la Cannondale, atras de ideea de Lefty şi de transmisia SRAM Eagle, fie ea şi entry-level şi până la urmă am cumpărat ultima bucată din stocul de zece bucăţi – România e o ţară săraca, deh, direct de la magazinul Stonefeet, cred că e frumos şi nu exagerez cu momentele publicitare, merită spus că echipa Stonefeet mi-a oferit o reducere. Am ales varianta L şi bine am făcut, pentru că deşi până acum am mers pe cadre XL sau 21 de inci, un XL de la Cannondale ar fi fost uriaş, geometria e realmente diferită, de exemplu, am fost uimit când am măsurat ampatamentul KTM-ul de 21 de inci, care corespundea mărimii M de la F-SI! Bun, acum foarte pe scurt, cum merge bicicleta, ei bine, mie îmi aduce aminte de o motocicletă de cross ca şi geometrie şi comportament şi anume Yamaha YZ125 şi chiar m-am deja cu bicicleta pe circuitul de motocross TCS Racing Park. Mă opresc aici cu descrierea bicicletei, hai să vedem cum mi-am făcut eu temele pentru Carpathian MTB Epic, adică aşa şi aşa. După articolul destul de deprimant despre participarea mea la Geiger de anul trecut, m-am axat pe şosea, am băgat zece zile de cantonament în Grecia, în primăvară, sperând să particip la Haute Route (rămâne în continuare obiectiv, pentru 2019), am stat toată iarna pe trainer, epuizând seria Peaky Blinders – cel mai bun serial după Dallas şi în genere am avut un sezon de care eu mă declar mulţumit şi despre care am mai scris una alta. Ca MTB, m-am bazat exclusiv pe taberele MTB Skills and Boot Camp, mai ales pe cea Level 2, unde am încercat, fără succes să recreez distanţele şi diferenţele de nivel şi „ciudăţenii” gen animal flow, Trofeul Muscelului fiind prima mea cursă din acest an, urmată de Zărneşti MTB Challenge, unde am încercat să culeg şi să împrospătez informaţii, reluând ideea de după Geiger, de anul trecut, că dacă nu locuieşti într-o zonă de munte, unde să te antrenezi cu ture consistente, e foarte dificil să ţinteşti podiumul, chiar şi în categoriile de vârstă de amatori. Plus că ai nevoie de un sezon full de curse, reţetă adaptată de suficient de mulţi rideri ambiţioşi şi puternici sau să fii … Ionascu „Maus” Marius, care am înţeles că stă în Galaţi! 🙂 Bun. Care e planul meu pentru Carpathian MTB Epic? Să iau fiecare zi aşa cum vine, să îmi iau în bagajul care aşteaptă să fie făcut compresiile, dopurile de urechi, masca de faţă, pentru a mă odihni cât mai bine, foam roller-ul şi o mingiucă de masaj pentru detensionare după cursă, să aplic o rutină de stretching şi… să mă bucur de procesul în sine pe traseu. Nu văd ce aş putea scrie mai mult, foarte rar îmi iese o încheiere mai de Doamne ajută la reporturile astea, îmi aduc aminte de La Rioja Bike Race, au trecut patru ani deja, m-am dus acolo cu un mare grad de inconştienţă, fără măcar să am o asigurare medicală, e cert că acum am mai mari emoţii, dar sunt şi încântat de faptul că mă îndrept spre cele mai palpitante Sursa: Freerider
  13. Acest material este un test. Planul este să particip la Carpathian MTB Epic şi graţie încrederii oferite de Freerider.ro şi Riders Club, să scriu câte un race report după fiecare etapă. Nu ştiu cât de greu sau cât de uşor va fi, urmează să vedem în teren, am auzit lucruri precum „o să ţi se ia de MTB” sau că „după ce termini etapa, doar de scris îţi va mai arde”. Dar, mă bazez pe experienţa de jurnalist la Red Bull Romaniacs, unde ritmul de viaţă era pe cât de frumos, pe cât de draconic. A propos de chestii draconice, deşi mi-am propus să trăiesc cât mai călugăreşte de luni încoace, pentru a merge la Carpathian MTB Epic cât mai odihnit, nu mi-a ieşit pasenţa. Am avut parte de cele mai variate evenimente: o instalare „blitzkrieg” de termopane, parte din genialul plan de upgradare al blocurilor gri, atât de complicată şi de absurdă încât nici nu vreau să mai vorbesc aici, alergătură pentru a pune la punct noua bicicletă, un Cannondale F-SI 4 Lefty Ocho, da, acum are şi tubeless, o dispariţie temporară a pisoiului T.T., recuperat dar şi o mutare a activităţii de trainer, chiar la studioul Postural Alignment by Tiberiu Vintiloiu, din zona parcului Herăstrău. Aşadar, am evitat la limită participarea la Carpathian MTB Epic cu KTM-ul Myroon Elite resuscitat şi echipat cu furca Lauf, o posibilitate care a stârnit ceva discuţii, după ce m-am chinuit la Trofeul Muscelului şi Zărneşti MTB Challenge. În ultima instanţă, planificam să alerg pe un KTM Ultra Sport, pentru că mai am experienţa unui Geiger cu un KTM Ultra Fun cu furca SR Suntour, dar mai bine vorbesc foarte pe scurt despre noua bicicletă: am ajuns la ea pentru că eram în căutarea unui pachet furcă Fox – transmisie SRAM, gata să îl cumpăr de pe bike.24, în ultimul moment, „devalizând” economiile, dar sincer, variantele de acolo mi s-au părut pur şi simplu scumpe, ca de obicei sunt drăguţ, îmi lipseşte sarcasmul şi nu specific mărcile care la un cadru din carbon cu SLX-uri şi XT se vând ca ouălele Fabergé. Apoi am început să mă uit la Cannondale, atras de ideea de Lefty şi de transmisia SRAM Eagle, fie ea şi entry-level şi până la urmă am cumpărat ultima bucată din stocul de zece bucăţi – România e o ţară săraca, deh, direct de la magazinul Stonefeet, cred că e frumos şi nu exagerez cu momentele publicitare, merită spus că echipa Stonefeet mi-a oferit o reducere. Am ales varianta L şi bine am făcut, pentru că deşi până acum am mers pe cadre XL sau 21 de inci, un XL de la Cannondale ar fi fost uriaş, geometria e realmente diferită, de exemplu, am fost uimit când am măsurat ampatamentul KTM-ul de 21 de inci, care corespundea mărimii M de la F-SI! Bun, acum foarte pe scurt, cum merge bicicleta, ei bine, mie îmi aduce aminte de o motocicletă de cross ca şi geometrie şi comportament şi anume Yamaha YZ125 şi chiar m-am deja cu bicicleta pe circuitul de motocross TCS Racing Park. Mă opresc aici cu descrierea bicicletei, hai să vedem cum mi-am făcut eu temele pentru Carpathian MTB Epic, adică aşa şi aşa. După articolul destul de deprimant despre participarea mea la Geiger de anul trecut, m-am axat pe şosea, am băgat zece zile de cantonament în Grecia, în primăvară, sperând să particip la Haute Route (rămâne în continuare obiectiv, pentru 2019), am stat toată iarna pe trainer, epuizând seria Peaky Blinders – cel mai bun serial după Dallas şi în genere am avut un sezon de care eu mă declar mulţumit şi despre care am mai scris una alta. Ca MTB, m-am bazat exclusiv pe taberele MTB Skills and Boot Camp, mai ales pe cea Level 2, unde am încercat, fără succes să recreez distanţele şi diferenţele de nivel şi „ciudăţenii” gen animal flow, Trofeul Muscelului fiind prima mea cursă din acest an, urmată de Zărneşti MTB Challenge, unde am încercat să culeg şi să împrospătez informaţii, reluând ideea de după Geiger, de anul trecut, că dacă nu locuieşti într-o zonă de munte, unde să te antrenezi cu ture consistente, e foarte dificil să ţinteşti podiumul, chiar şi în categoriile de vârstă de amatori. Plus că ai nevoie de un sezon full de curse, reţetă adaptată de suficient de mulţi rideri ambiţioşi şi puternici sau să fii … Ionascu „Maus” Marius, care am înţeles că stă în Galaţi! 🙂 Bun. Care e planul meu pentru Carpathian MTB Epic? Să iau fiecare zi aşa cum vine, să îmi iau în bagajul care aşteaptă să fie făcut compresiile, dopurile de urechi, masca de faţă, pentru a mă odihni cât mai bine, foam roller-ul şi o mingiucă de masaj pentru detensionare după cursă, să aplic o rutină de stretching şi… să mă bucur de procesul în sine pe traseu. Nu văd ce aş putea scrie mai mult, foarte rar îmi iese o încheiere mai de Doamne ajută la reporturile astea, îmi aduc aminte de La Rioja Bike Race, au trecut patru ani deja, m-am dus acolo cu un mare grad de inconştienţă, fără măcar să am o asigurare medicală, e cert că acum am mai mari emoţii, dar sunt şi încântat de faptul că mă îndrept spre cele mai palpitante Sursa: Freerider
  14. La standul Devron de la Eurobike am dialogat pentru prima dată în viață cu un reprezentant, în engleză. Știm deja că cei de la Devron ochesc de mult piața din afară și marchează și cifre de vânzări importante acolo, prin urmare s-au pus la punct atât cu gama de full-suspension-uri, prin prezentarea noului Zerga FS cât și cu gama de e-bike-uri, în cazul acestora fiind mai mare ca niciodată. Zerga FS se află deja la a doua generație, fiind lansat inițial prin 2016. Dacă suspensia a rămas din punct de vedere al conceputului similar, aceasta având 4 pivoți, tot restul cadrului este complet modificat, fie că vorbim de triunghiul posterior sau cel anterior. Top tube-ul, alături de seat stay-uri, formează o linie aproape drepată, iar pentru mai multă rigiditate cei de la Devron au adăugat un nou segment din aluminiu care face legătura dintre seat tube și top tube. Cablurile sunt trase prin interior, headtube-ul este conic, iar urechile (drop-out-urile) sunt frumos decupate. În plus, prinderea roții de spate se face cu ax de 12mm boost, așadar din punct de vedere tehnologic bicicleta este adusă la zi. În ceea ce privește echiparea acesteia, Devron mizează pe o transmisie Shimano SLX 1×11, cu pinion de 46 și un angrenaj din aceeași gamă care este asigurat cu ajutorul unui chainguide. Acesta ghidează și ține lanțul pe poziție atât în partea superioară cât și în cea inferioară, similar cu cele disponibile pentru bicicletele de downhill. Furca este de asemenea oferită în format Boost, așadar are un ax de 110mm și o cursă de 140mm, iar anvelopele instalate pe bicicleta de la expoziție proveneau de la WTB, modelul Trail Boss cu o lățime de 2.4 inch (deși în fișa oficială se menționează anvelope cu o lățime de 2.8 – așadar bicicleta poate fi utilizată și cu anvelope în format plus). Detalii despre greutate sau preț nu au fost făcute publice, însă sperăm ca aceasta să ajungă și pe la noi pentru o testare riguroasă. Același Zerga FS va fi disponibil și în versiunea electrică, purtând denumirea E în coadă. Acesta va avea o motorizare Shimano E8000, de 250W și cuplu de 70Nm, un acumulator mare de 500Wh și va fi echipat cu aceeași gamă Shimano SLX la nivelul sistemului de transmisie, alături de o furcă Rock Shox Recon RL. Cadrul este desigur Boost, precum și furca, iar anvelopele în versiunea de serie vor avea o lățime de 2.8 inch. Gama de biciclete electrice performante este completată și de un hardtail, botezat tot Zerga, cu anvelope în format plus, o echipare ceva mai slabă decât a full-suspension-ului dar bineînețeles și cu un preț mai mic. Nu în ultimul rând, cei de la Devron s-au gândit și la fetele care vor să pedaleze recreațional pe un e-bike și au lansat modelul Riddle WE 1.7, o bicicletă electrică entry-level pentru trasee lejere. Aceasta este echipată cu un motor de 350W în butucul roții spate, are un acumulator Phylion de 396Wh, iar din echipare fac parte un schimbător de pinioane/foi Shimano Altus, anvelope WTB Ranger și o furcă cu o cursă de 120mm (nu se precizează modelul). Alte modele prezentate la Eurobike: Devron a prezentat și un nou city bike electric cu acumulator integrat…… echipat cu motor Bafang. În ofertă există și e-bike-uri cu motor central și acumulator montat în spate. Sursa: Freerider
  15. După succesul modelului nou Jekyll axat pe enduro, acesta primește în 2019 o versiune cu roți mari, Cannondale Jekyll 29. Modelul de enduro 27.5 a fost reîmprospătat cu o geometrie de trail agresivă și cu o suspensie cu două moduri de funcționare, Noul 29 primește aceiași tehnologie, dar cu o cursă puțin mai mică și cu capacitate de trecere mărită. Noul Jekyll 29 are un triunghi frontal din carbon ce imită foarte mult modelul 27.5, folosind carbonul BallisTec pentur a crea o mașină rezistentă pentru enduro și all mountain. Modelul 29 nu primește însă o versiune cu triunghiul spate sau brațele suspensiei din carbon, acestea fiind din aluminiu SmartForm C1, brațul amortizorului fiind din mai multe piese din aluminiu sudate. Funcționarea suspensiei e neschimbată la modelul 29 și folosește același pivot unic poziționat sus și un braț lung ce acționează amortizorul montat și el destul de sus, făcând loc pentru un bidon, totul fiind montat cu axuri thru foarte rigide. Cursa pentru modelul 29 e scurtată la 150 mm în modul Flow, împerecheată cu o furcă tot de 150 mm, față de 165 mm cadrul și 170 mm cursa la modelul 27.5. Bineînțeles că Jekyll 29 păstrează personalitatea duală sugerată de nume, cu amortizorul special Gemini cu două moduri de funcționare de la Fox. Din telecomandă, amortizorul poate fi trecut în modul Hustle unde cursa pe spate este redusă la 120 mm pentru urcări mai ușoare. Jekyll 29 păstrează transmisia Cannondale Ai cu offset și elementele cadrului de 27.5 cum ar fi prinderea ISCG 05, rutarea internă modulară, monoblocul PF30, prinderea de etrier spate flat mount, headtube-ul conic și spațierea Boost pentru ambii butuci. Nouk Jekyll vine în patru mărimi de cadru între S și XL și trei versiuni de echipare. Toate folosesc același cadru cu triunghiul față din carbon și spatele din aluminiu, dar nu ar fi surprinzător să apară și versiuni complet din carbon sau complet din aluminiu în viitor pentru a se alinia cu oferta modelului de 27.5. Modelul de top 29 1 are un preț de 6500 $ și folosește o transmisie SRAM X01 Eagle 1×12 cu frâne Code RSC, roți Stans Flow și suspensie Fox Factory incluzând amortizorul spate DPX2 cu piggy back. Modelul de mijloc Jekyll 29 2 folosește suspensie Fox Performance, tot cu amortizor DPX2, transmisie X01/GX Eagle și frâne XT la prețul de 5300 $. Cea mai ieftină versiune 29 3 costă 3800 $, folosește o transmisie SRAM GX/NX Eagle, frâne Guide R și suspensie Fox Performance cu amortizor spate cu o singură cameră. Toate modelele vin cu anvelope Maxxis Minion DHF 2.5 în față și DHR 2.4 pe spate, în versiuni diferite. Mai multe informații găsiți pe pagina producătorului și în curând pe pagina importatorului în România. Informații de pe bikerumor.com Sursa: Freerider
×