Mergi la conţinut

Caută în comunitate

Se afișează rezultate pentru cuvintele cheie 'articol'.

  • Caută După Etichete

    Scrie cuvinte cheie separate de virgulă.
  • Caută După Autor

Tip Conținut


Forumuri

  • Motociclism în România
    • Pasionati si pasionate
    • Experiente, Calatorii si Poze
    • Evenimente si Motorsport
    • Stiri si articole
    • Crema motociclismului
    • Echipamentul motociclistului
    • Dealeri, Servicii si Oportunitati
    • Comunitati Moto Regionale
    • Clubul Motoveteranilor
    • Intreaba aici, orice!
    • Despre motociclete / pareri si impresii
    • ATV-ul meu
    • Scuterul meu
    • Discutii generale
    • Accidente si Furturi
  • Alte pasiuni
    • Pasiunea pentru ciclism
    • Mașinile - frumoase sau puternice sau amandoua
  • Bursa de Motociclete, Scutere, ATV, Echipamente si Accesorii
    • Anunturi cu motociclete, echipamente, piese si accesorii
  • Clubul Motoveteranilor's Discutii
  • Adventure Club - Big bikes's Discutii

Categorii

  • Noutăți & Îmbunătățiri

Bloguri

Niciun rezultat de afișat.

Niciun rezultat de afișat.

Calendare

  • Evenimente Motociclism
  • Evenimente Ciclism
  • Zile de nastere
  • Clubul Motoveteranilor's Evenimente

Categorii

  • Cataloage de Echipamente, piese si accesorii
  • Tutoriale, Ghiduri, Articole Utile
  • Reviste de profil
  • Manuale de Service si Intretinere
  • Clubul Motoveteranilor's Fişiere

Marker Groups

  • Members
  • Biker Friendly

Categorii

  • Motociclete
  • Biciclete

Categories

  • Trasee Motocicleta

Categorii

  • Permis A / A1 / A2

164 rezultate găsite

  1. Dacă se poate spune un singur lucru bun despre acest nou virus apărut în lume, SARS-CoV-2, este că a stimulat puternic oamenii să iasă mai mult în natură. Poate nu neapărat virusul ci mai degrabă „abstinenţa” la care am fost forţaţi o perioadă, carantina. S-a vazut că în ciuda „lenii” care ne cam caracterizează, oamenilor le place afară, chiar şi dacă e vorba doar de o plimbare în parc. E bună şi asta. Un alt lucru bun pe care „covidul” ni l-a dat este că ne-a învăţat şi să fim mai curaţi. Observând această dorinţă „nemaivăzută” a oamenilor de a ieşi din case, ne-am spus că împrejurarea merită investigată, aşa că am întrebat industria locală cum se vede situaţia din direcţia lor, pentru a înţelege dacă fenomenul are efecte benefice şi asupra vânzărilor de biciclete şi echipament outdoor. Personal, recunosc că am fost suprins, plăcut, să văd că rafturile au început să se golească. „În perioada de carantină, firma noastră a funcționat non-stop”, spune Robert Sipiczki – CEO BikeFun, reprezentant Merida Bikes. „Magazinele din România care au și vânzare online, nu au încetat să ne trimită comenzi nici în această perioadă. După a doua săptămână a lunii Mai, valoarea comenzilor a crescut simțitor cu fiecare zi. Valoarea vânzărilor în România este mai mică încă decât cea specifică acestei perioade a anului, dar întrevedem posibilitatea să se ajungă la nivelul preconizat până la sfârșitul anului. În toată România a pornit în forță piața bicicletelor și a componentelor, accesoriilor. Exemplele din Europa occidentală ne arată că cererea în magazine la terminarea carantinei, va exploda, așa că magazinele care stoc suficient vor putea beneficia de acest boom de vânzare. Între mărcile mari pe plan internațional, Merida a reușit să asigure un flux de biciclete noi chiar bun, până acum, însă din cauza de lipsă de stocuri a partenerilor, în viitor este posibil să apară mici probleme. Starea stocurilor pentru componente și accesorii putem spune că este satisfăcătoare.” „Aproape tot ce poate fi integrat în sintagma „echipament sportiv”, sigur a înregistrat o creştere de minim 20% în ultimele 30 de zile”, spune şi Simona Vasiliu – marketing manager Giant România. „Bicicletele nu reprezintă o excepţie. Distincţia se face în gama: low/medium – creştere, high-end – stagnare. De asemenea, se constată o apetenţă pentru bicicletele electrice care permit plimbări comode şi lungi pe aproape orice tip de teren. Claustrarea impusă de pandemie a permis o reconfigurare a valorilor şi priorităţilor. Studiile o arată şi totul se reflectă în piaţă: românii au învăţat să economisească (~50%), să pună accent pe sănătate (~9%), să se bucure de lucruri simple. Bicicleta conţine câte puţin din fiecare valoare redescoperită: – economisire – cel mai ieftin, rapid şi sigur mijloc de transport; – sănătate – fizică şi psihică; – lucruri simple – starea de urgenţă s-a transformat în stare de alertă ceea ce înseamnă că nu există libertate totală de deplasare. Deci, va trebui să ne mulţumim cu cea parţială. Iar bicicleta va fi unul dintre instrumentele de mare ajutor deoarece ne va permite să exersăm starea de libertate într-un spaţiu relativ restrâns.” „Într-adevăr, vânzările în perioada asta au crescut, lucru care ne bucură”, mărturiseşte Ovidiu Ciovică, general manager Erelka SRL, reprezentant Silverback Bikes. „Chiar dacă pe piaţa din România suntem de mai mulţi ani cu bicicletele Silverback, Barcicleta Social Bike Shop este o locaţie tânără în Craiova. Activitatea cafenelei a scăzut acum, oferind clienţilor, momentan, doar varianta ”take away”. Dar vânzările de biciclete, piese şi accesorii, cât şi operaţiunile de service, recondiţionare şi închiriere biciclete au crescut semnificativ. Aşa cum în alte oraşe europene au fost luate acum măsuri suplimentare de reconfigurare a pistelor de biciclete, sper că şi la noi se va face o schimbare în acest sens, îmbunătăţind infrastructura şi astfel piaţa bicicletelor să fie mereu în creştere”. Ce avem aici e doar vârful icebergului, pentru că situaţia este cam general întâlnită, nu doar la magazinele de biciclete ci şi la cele pentru drumeţie şi outdoor. O mişcare inteligentă ar fi să mergi rapid într-un magazin de biciclete şi să vezi care sunt ofertele, pentru că bicicletele zboară efectiv de pe rafturi, în special cele din gama medie! Sursa: freerider.ro
  2. Diete, diete și iar diete… Indiferent că sunt grași sau slabi, sedentari sau sportivi, azi toți sunt înnebuniți de diete! Este probabil una din marile obsesii ale lumii moderne! Și eu trec prin asta de ani de zile. Am încercat de toate, luni de zile fiecare, simple, combinate, extreme sau mai lejere. Pot să spun multe despre fiecare… Doar că faptul că spun despre cum a funcționat sau nu ceva la mine, nu înseamnă că același lucru e valabil și la alții. Organismul uman e foarte variat și nu există soluții universale… Oricum, trebuie început cu concluziile. Să fie clar, nu există diete sănătoase dacă acestea se bazează pe excluderi totale și măsuri extreme. Sănătoase pe termen lung sunt doar cumpătarea și echilibrul. Dar totuși unele diete pot da o mână de ajutor din când în când… Dieta keto și low-carb Cumva, cel mai mult am cochetat cu keto. Pentru că sunt un gurmand, iubesc ceafa de porc suculentă sfârâind pe un grătar iar keto se împacă de minune cu poftele astea. Practic keto implică eliminarea aproape completă a oricăror carbohidrați din alimentație, meniul constând în cea mai mare parte din grăsimi, cu o mică parte de proteine. Este cea mai ”smart” dietă deoarece se joacă cu fiziologia organismului. Activează un mecanism de protecție și face ca omul să treacă de pe combustibilul său principal, glucidele, pe cel de rezervă, cetonele. Este o protecție dobândită de organism în perioadele istorice de foamete. Practic, în lipsa de carbohidrați, organismul descompune grăsimile și mușchii, iar ficatul le transformă în corpi cetonici. Aceștia fac ca organismul să meargă în continuare, până când resursele se termină. Adică ajungem ca amărâții aceia ce mor de foame în Africa, piele și os. Pentru a ne ajuta să trecem peste asta, organismul elimină parțial și senzația de foame. Doar că trecerea de la regimul normal la funcționarea pe cetone, numită ketoză, nu e chiar ușoară, organismul se desprinde greu de mult iubiții carbohidrați: stări de rău, amețeli sunt lucruri normale 2-3 zile. Bun, gata teoria. Cum merge? Pai pentru slăbit merge excelent. Grăsimi nu prea poți mânca prea multe fără o felie de pâine sau un cartofior lângă, așa că aportul caloric e scăzut și senzația de sațietate e permanentă. Iar corpul pierde greutate văzând cu ochii. Odată în ketoză, apare și o stare ciudată de bine. Cam miroase gura a acetonă, în rest totul pare ok. Problema e cu sportul. Deși te simți bine, parametrii funcționali scad. VO2 max o ia în jos grav. Pulsul nu prea mai vrea să joace cum juca înainte. Anduranța rămâne și e chiar mai bună, dar capacitatea de efort puternic rapid, de sprint, e praf. Nu mai vorbim de efort anaerob, ăla e ca și cum a dispărut în neant. Acesta e motivul pentru care dieta asta mi se pare perfectă pentru cicliști în perioada de iarnă, când se lucrează pe antrenamente de bază, de intensitate redusă. Este sănătos? Încă nu se știe… Medicii sunt rezervați în a se pronunța, de obicei spunând că e o idee nouă și că nu există studii serioase. Personal nu mi se pare o idee bună să dureze peste 3 luni, dar sunt unii care țin un astfel de regim de ani de zile. eficiență: ***** ușor de ținut: **** nivel performanță: ** Dieta vegetariană (fără carne) A renunța la carne e o idee interesantă. O justificare excelentă e cea morală: animalele chinuite, efectul de seră produs de creșterea industrială a animalelor mari… E greu de ținut? Așa și-așa… pur și simplu renunți la carne. Poți apela cât de des vrei la produse înlocuitoare, cum ar fi cele de la Beyond Meat, care au produs înlocuitori de carne din plante, aproape perfecți la gust și senzație. Sau poți să de dezici total. Fiecare cu alegerea lui. Dieta păstrează totuși produse animale: lactate și ouă. Astfel, putem spune că alimentația e destul de echilibrată. Există teorii despre deficiențe de vitamina B12, dar nu e ceva complet elucidat. Cum merge? Merge bine părerea mea. E doar un alt mod de viață. Schimbarea e mai mult morală. Personal mi se pare că eliminarea cărnii aduce un plus de energie, deoarece probabil aceasta consumă multe resurse pentru a fi digerată. Pe perioadele renunțării la carne m-am simțit bine, aș putea zice că un pic mai bine decât cu alimentație completă. Dar slăbești? Păi nu neapărat, depinde ce și cât mănânci. Totuși văd o tendință de păstrare mai ușoară a siluetei. Nu aș încadra totuși dieta asta la cele de slăbit. eficiență: ** ușor de ținut: ** nivel performanță: ***** Dieta vegană (fără produse animale) Personal asta mi se pare cea mai dură încercare prin care am trecut. Dieta vegană e foarte greu de ținut. Pentru a putea păstra o alimentație completă și sănătoasă, trebuie să procuri alimente mai greu de găsit (chia, quinoa, tot felul de alune și nuci foarte scumpe, goji, avocado) ce nu se regăsesc uzual în bucătărie. Viața se complică enorm. Procesul de procurare și preparare a hranei ajunge să ocupe o parte mare a vieții. Dar slăbești? Da, cu siguranță se simte. Doar că nu e spectaculos cum e la keto, unde poți scăpa și de 1 kg pe zi. Aici slabitul merge constant și sigur, dar într-un ritm mai lent. Se spune că în 6 luni, nivelul îl ajunge pe cel din keto, unde efectul e mai pronunțat la început și scade pe parcurs. Dar cu sportul? Sincer, cu o dietă ce conține chestii uzuale eu am simțit o lipsă acută de proteine în alimentație. Deși carbohidrații permit performanțe bune, după un antrenament serios recuperarea e de durată, durerile musculare sunt persistente zile întregi. Să rezolv problema asta, am apelat la suplimente: shake proteic vegan. Odată ce am început să consum o porție de shake după fiecare antrenament, lucrurile au revenit la normal. E sănătos? Eu zic că pentru a fi sănătos trebuie unul din două lucruri: fie să completezi cu suplimente, fie să calculezi foarte bine aportul de nutrienți și să pregătești meniuri scumpe și eficiente. eficiență: **** ușor de ținut: * nivel performanță: **** Intermitent fasting Intermitent fasting-ul nu e neapărat o dietă ci un mod de consum al alimentelor, ce poate fi combinat cu orice dietă. Implică o pauză de masă lungă și consumarea tuturor meselor din zi într-o perioadă scurtă. Cea mai folosită schemă e 16 ore de pauză cu 8 ore în care mănânci. Aici părerea mea s-ar putea să nu fie pe placul tuturor, deoarece sunt mulți avocați ai acestui mod de viață. Teoria prin care în 8 ore nu poți să mănânci tot aportul caloric necesar pentru 24 de ore o fi valabilă la unii, dar nu la mine. Sincer, dacă sunt rupt de foame pot mânca 3-4000 kcal așa, din antebraț. Iar cele 16 ore de pauză sunt o justificare psihologică periculoasă pentru astfel de festin. Practic toată ideea asta de fasting mi s-a părut funcțională doar în combinație cu keto, unde oricum foamea e la nivel foarte redus. Altfel pentru mine cel puțin aportul caloric în cele 8 ore e mai mare decât în 24 h normale. E sănătos? Discutabil… Afectează performanța? Tot discutabil… Practic totul depinde de cele 8 ore și ce faci tu cu ele… eficiență: *** ușor de ținut: *** nivel performanță: *** Dieta Herbalife Fără să vreau să fac publicitate negativă sau pozitivă, Herbalife e o opțiune luată în considerare de multă lume, o dietă veche de zeci de ani pe piață. Evident am trecut și eu prin ea. Dieta Herbalife implică pur și simplu înlocuirea a 2 mese pe zi cu câte un shake-minune, în timp ce a treia masă e lăsată la latitudinea fiecăruia, dar cu măsură. În plus, se mai adaugă niște vitamine și tablete naturiste. Funcționează? Așa singură nu știu, dar pot să spun că în combinație cu sportul eu am slăbit de la peste 120 kg până pe la 90, în vreo 2 ani. Nu am ținut-o chiar strict, uneori am folosit doar 1 shake, dar a mers. Merge și fără sport? Nu știu… Organismul fiecăruia reacționează diferit. E ușor de ținut? Sincer, deși reclama e că da, nu e chiar așa. Shake-ul ăla nu ține de foame între mese. Mai ai voie o gustare, dar e praf în ochi. Faci foamea. La greu. Dar funcționează… Din păcate produsele nu sunt ieftine deloc, însă s-ar putea ca fix banii aceia mulți cheltuiți să te motiveze să nu calci pe lângă, ar putea și acesta să fie un factor important ce contribuie la rezultatele pozitive. Este sănătos? Aici chiar e greu de comentat…. Practic 60-75% din ce bagi în tine sunt produse sintetice. Nu sunt paranoic, nici indiferent cu asta. Vrei să slăbești, îți asumi niște riscuri, personal nu am resimțit niciun efect negativ. Performanțele sportive? Da, aici stai bine, deoarece consumând atât de multe produse sintetice, acestea sunt calculate perfect și ai tot ce e nevoie. Există chiar și produsele dedicate pentru sportivi. eficiență: ***** ușor de ținut: *** nivel performanță: ***** CONCLUZIE? Nu, din păcate nu există vreo concluzie foarte clară. De ani de zile schimb dietă după dietă. Fac sport. Mă simt bine, analizele au fost mereu perfecte, dar nu am ajuns la forma fizică dorită, la pătrățelele alea. Pentru că probabil fiecare are o genă care îi spune cum trebuie să arate. Nu e condamnat nimeni să fie mereu așa, dar peste un anumit nivel munca de schimbare devine exponențial mai grea. Mă simt și m-am simțit mereu sănătos, însă știu și că sunt o victimă a cutumelor moderne care ne spun cum ar trebui să arătăm și să fim. O victimă conștientă și neajutorată. Știu și nu pot să fac nimic. Voi ajunge vreodată să fiu mulțumit de mine, de propriul organism, să ajung la pacea aceea interioară? Nu știu… sper… momentan nu mi se arată. Și azi iar au la masă la serviciu doar cu carne, mi-am adus pachet de acasă… Sursa: freerider.ro
  3. Salzkammergut Trophy nu prea mai are nevoie de prezentare. Este cel mai mare concurs de maraton mtb de o zi din Austria și unul dintre cele mai mari din lume, la fiecare ediție atrăgând la start peste 5000 de participanți din mai mult de 40 de țări. Este evenimentul despre care a auzit tot mtb-istul pasionat și care dorește să ajungă aici măcar o dată în carieră. Concursul oferă participanților 7 distanțe de concurs, „vedeta” fiind traseul A cu o lungime extremă de 210 km și diferență de nivel monstruoasă de peste 7000 m. Bucla lungă, de peste 200 km, este cu adevărat specială pentru că străbate regiunile Hallstatt – Dachstein – Salzkammergut incluse în Patrimoniul Mondial Cultural UNESCO, traseul de mtb fiind considerat unul din cele mai spectaculoase și frumoase peisagistic din Europa. Cum majoritatea dintre noi nu prea tragem pentru podium, înseamnă că avem timp berechet pentru admirat peisajul. Și crede-mă, ai ce vedea aici. Spre exemplu, unul din pasajele absolut superbe și iconice pentru acest concurs, este zona de tuneluri și balcoane săpate direct în stâncă, pe unde binențeles, vei trece cu bicicleta. foto Ewige WandÎnsă cum nu mulți sunt capabili să parcurgă tura lungă, la Salzkammergut Trophy vei găsi alte 6 distanțe dintre care una sigur ți se potriveste. Astfel, avem tura lungă, traseul A de 210 km pentru care startul este la ora 5 dimineața (!), traseul B de 119 km, traseul C de 76 km, traseul D „All Mountain” la care am participat, cu 56 km, traseul E de 54 km, F de 38 km și G cu o lungime de 22 km. Însă Salzkammergut Trophy este mai mult decât un simplu concurs de mtb. Este un festival al bicicletei, o sărbătoare unde se strânge nu doar toată Europa, ci totă lumea pasionată de mtb. Evenimentul este foarte mare și pe lângă concursul propriuzis, găsești aici multe alte activități conexe. În primul rând e vorba de expozitia de biciclete, piese, echipament și accesorii, care de la an la an este mai mare. Găsești aici o mulțime de oferte speciale și multe mărci pe care nu le găsești în România. Este o bună ocazie spre exemplu, să-ți completezi garderoba specială cu echipament pentru ciclism. Însă activitatea fizică pe care o faci când vii aici, și peisajele pe care le primești, înseamnă doar o parte din pachetul complet al experienței. Cealaltă parte este locul în care stai, cazarea pe care o alegi și care nu are cum să fie decât perfectă. De fiecare dată când am venit la acest concurs, noi ne-am cazat la Hagan Lodge din satul Altaussee. Hagan Lodge este practic un complex de căsuțe confortabil amplasat între doi versanți de munte. Căbănuțele sunt de mai multe feluri însă majoritatea au două sau trei camere la etaj, living și bucătărie la parter, două băi și da, o saună. Sunt abslout perfecte atunci când vii cu prietenii și familia și închiriezi una în care pot locui confortabil patru-șase persoane. Layout-ul interior este foarte bine gândit, căsuțele fiind construite să ofere maximum de confort, și vara, când vii aici cu bicicleta și iarna dacă ești la schi. Însă cireașa de pe tort trebuie să fie sauna ta privată, cu acces direct la exterior. Ce poate fi mai plăcut ca după o zi mizerabilă petrecută la concurs pe bicicletă, în frig, ploaie și noroi, așa cum am avut eu “norocul” la ediția 2019, să intri direct sub un duș fierbinte, apoi în sauna în care stai cât vrei tu, alternând cu tradiționalele ieșiri afară la frig sau sub dușul rece. Vă spun că mai plăcut de atât poate fi doar berea nefiltrată pe care o bei la final de zi afară, pe terasa cabanei, povestind cu prietenii, mirosind iarba și ploaia care tocmai se termină înseninând cerul și privind liniștit apusul cum se lasă peste crestele munților din jurul tău, în timp ce uiți coșmarul prin care ai trecut de-a lungul zilei. Totuși, ca să nu te plictisești de atât bine la căsuțele Hagan, poți alterna cu vizite la thermele din zonă. Poți merge la Narzissenbad din Aussee, situate la doar 7 km de Hagan Lodge. Și aici beneficiezi de relaxare maximă în timp ce uiți de „greutățile” prin care ai trecut de-a lungul zilei. Mai ales dacă ai concurat cumva cu bicicleta greșită, la un concurs la care te-a plouat toată ziua. Am participat la Salzkammergut Trophy de câteva ori până acum și tot timpul cu bicicleta de cross country, pentru că ăsta este și profilul concursului – maraton mtb cross country. Recent însă organizatorii au introdus și traseul „All Mountain”, căruia i-au spus D și pe care m-am gândit să-l încerc în 2019, având și o bicicletă nouă care s-ar fi potrivit unui traseu mai tehnic de mtb. Profilul traseului, lungimea și diferența de nivel ofereau deja primele indicii care ar fi trebuit să-mi atragă atenția că sunt pe cale să fac o greșeală, să particip adică pe un traseu de cross country cu bicicleta de enduro-mtb. Pentru că ăsta era planul, să merg pe noua Merida One-Sixty pe care o aveam la test. Totuși apelativul „all mountain” pe care l-au dat organizatorii traseului D, îmi dădea speranțe că vor exista coborâri dificile pe care le voi parcurge fără probleme mulțumită suspensiilor mari de 160 mm ale bicicletei, porțiuni pe care aș fi putut recupera „masiv” ce pierdeam pe urcare. Ei bine, n-a fost așa. Adică, deși coborâri am avut, acestea nu au fost deosebit de grele. În schimb urcările m-au rupt. Bicicleta aleasă pentru concurs a fost nepotrivită însă am folosit-o fiind în plin proces de testare. Merida One-Sixty este o bicicletă enduro pursânge, gândită să meargă extrem de tare, dar la vale. Strălucește când merge la vale, și tu împreună cu ea. Geometria este foarte bine gândită, iar suspensiile le fel. La deal însă este coșmar, lucru pe care l-am spus fără perdele în review. Nu ai cum să faci o bicicleta care să meargă foarte bine și la vale și la deal, decât dacă faci compromisuri, lucru care înseamnă practic că bicicleta nu va merge bine nici acolo, nici acolo. Aventura a fost și mai intensă pentru că toata ziua a fost frig și a plouat la concurs. De la prima oră până la finiș. Noutate pentru mine a fost și faptul că traseul D a avut startul în altă localitate decât tradiționalul Bad Goisern, unde se întâmplă toate. Am ajuns la start cu trenul special pus la dispoziție de organizatori, iar acolo am avut timp să conștientizez coșmarul care urmă să aibă loc. Nu are rost s-o mai lungesc, concluzia este simplă. La Salzkammergut Trophy participi cu bicicleta de cross country, preferabil full suspension, indiferent cum numesc organizatorii traseul. Pe de altă parte, deși ediția 2019 Salzkammergut Trophy s-a numit pentru mine eșec, experiența per ansamblu a fost la fel de plăcută ca de fiecare dată când am ajuns în zonă. Și asta pentru că dacă te hotărăști să participi la acest concurs nu bați atâta drum doar să te dai o zi la concurs și apoi să pornești înapoi spre casă alți 1300 km. Nu, vii să stai câteva zile, poate chiar o săptămână. Aduci cu tine toate bicicletele posibile – mtb xc și enduro, gravel și cursiera, și te dai pe toate până leșini. Pentru că ai pe unde. Pentru cross country nu trebuie să te gândesti deloc în plus. Pur și simplu iei la pedalat oricare din traseele oficiale de concurs. Pentru enduro te duci la Leogang, cum am fost și noi, sau mai aproape la Schladming, și trăiești senzațiile tari dintr-un bikepark. Iar despre cursieră mai are rost să povestim? Ai sute și sute de kilometri de asfalt perfect, cu trafic redus sau complet absent, care te duc până sus pe munte. Odată ajuns sus este obligatorie pauza de bere nefiltrată sau radler, după preferințe, de la cabana perfectă din vârf de munte, după care pornești la vale și te bucuri de viraje, peisaje și natură. Partea frumoasă este că nu ai cum să te plictisești, pentru că știi că a doua zi o iei de la capăt! Sursa: freerider.ro
  4. A-ți petrece concediul sau vacanța acasă nu mai este demult valabil pentru mulți dintre noi. Astăzi destinațiile externe, exotice, sunt cel puțin la fel de apreciate ca cele din țara noastră, Grecia fiind printre cele mai populare. Dacă mulți dintre noi preferă să viziteze această țara primăvara, fie cu ocazia cantonamentelor, fie participând la un concurs, vara Grecia este preferată aproape exclusiv pentru statul la plajă. Însă am spus „aproape”, întrucât traseele de bicicletă sunt la fel de potrivite. Cu excepția temperaturilor mai mari, pentru care trebuie să te pregătești cu mai multă apă și cremă de soare, traseele sunt la fel de primitoare. Sithonia – bună pentru plajă, dar și bicicletă Brațul Sithonia al peninsulei Halkidiki din Grecia, este situat central, între Kassandra și Athos. Dacă peninsula Kassandra este cea mai dezvoltată din punct de vedere turistic, al drumurilor și divertismentului, Athos este închis publicului, pentru a-l vizita fiind necesare formalități speciale. Pentru plajă, Sithonia este cât se poate de potrivită, în sezon fiind mai puțin aglomerată în comparație cu alte destinații din Grecia. Apa este superbă, curată și cristalină, iar plajele nu sunt exagerat de aglomerate. Dar pentru că divertismentul nu ne interesa în mod deosebit, am ales de data asta să vedem cum este Sithonia pe bicicletă. Având experiența anilor trecuți, când am pedalat în Thassos, Corfu, dar și Tenerife sau Turcia, ne așteptam ca Sithonia să fie cât de cât la fel. Însă pentru a fi siguri că nu avem probleme cu rulajul, am luat ambele tipuri de biciclete potrivite reliefului din această zona, mai precis gravel – care putea fi și mtb, și cursiera. Traseu gravel bike – Parthenon, Itamos Pentru gravel/mtb am ales un traseu offroad care ne-a dus până aproape de cel mai înalt punct al peninsulei, vârful Itamos. Cu o altitudine de 817 m, vârful nu este „fabulos” de înalt, însă având în vedere că orice tură pornește de la nivelul mării, de la zero metri, diferența de nivel acumulată într-o tură de aproximativ 50 km, este suficientă. Noi am avut 1.300 m. Pe Sithonia drumurile offroad circulate din interiorul peninsulei, sunt de foarte bună calitate cu foarte puține șanse de noroi, majoritatea suprafețelor de rulare fiind pietriș sau stâncă. Sunt drumuri forestiere late și perfecte pentru gravel bike. Urcările sunt de asemenea decente, nefiind exagerat de abrupte. Când însă ieși de pe ele și intri pe forestiere secundare, treaba se mai schimbă. Calitatea rămâne la fel de bună, drumul devenind mai îngust. Însa diferența principală este că rampa crește semnificativ. Există serpentine, dar puține, urcările devenind pe acolocuri extrem de abrupte. Există un drum forestier principal pe „creasta” munților din interiorul peninsulei, din care se desprind aceste forestiere secundare. Poți planifica astfel, bucle care să stea doar offroad. Însă așa cum am spus mai sus, atenție drumurile extrem de abrupte. De preferat ca acestea să fie făcute la vale. Totuși indiferent de traseul offroad ales, este foarte recomandat ca undeva la mijlocul său să treci prin satul Parthenonas, amplasat la 350 m altitudine. Este o oază plină de măslini, în mijlocul deșertului relativ din munții peninsulei. Vei găsi aici câteva mini restaurante, terase, cafenele, unde îți poți reface forțele. Parthenonas este undeva mai la sud față de ruta directă spre vârful Itamos, așa că dacă vrei să scurtezi, poți ține drumul principal spre vârf, fără să mai faci ocolul spre sat. Download track gps de aici. Traseu șosea – Tour of Sithonia Traseul de șosea nu putea fi altul decât turul peninsulei. Tour of Sithonia are în jur de 115 km cu aproximativ 1.730 m diferență de nivel. Ocolește întreaga peninsula și este destul de solicitant întrucât ai tot timpul fie urcare, fie coborâre. Foarte scurte și puține zonele de plat. Altitudinea maximă o vei găsi undeva în sudul traseului, la 253 m. Întrucât vara temperaturile sunt mari, recomandat este să ai pe bicicletă două bidoane mari de apă pe care să le reumpli în sate cu fiecare ocazie. Download track gps de aici. muntele Athos în zareAșadar, dacă vara asta planifici concediu la mare în Sithonia, ia în considerare să ai la tine și bicicletele întrucât ai pe unde să le folosești. Dacă nu ai loc în masină pentru două, cursieră și mtb, poți folosi cu succes un gravel bike, care combină cu succes avantajele ambelor biciclete. Tour of Sithonia Parthenon climb, Itamos Sursa: freerider.ro
  5. Iarna lui 2019 a fost de vis, cine își mai aduce aminte. Zăpadă din belșug și ocazii de explorare la tot pasul. Explorare pe biciclete, pe fat bike așa cum făceam de câțiva ani de zile. Însă deși era frumos, ceva lipsea și era evident ce, pentru că pe Facebook rulau poze aproape doar cu aventuri la schi de tură. Cum schiul „normal”, alpin, îl practic din copilărie, nu a fost deloc o dezicie grea atunci când am hotărât să încerc și schiul de tură. Și o nouă lume de oportunități s-a deschis în acest fel. Totuși la scurt timp după luarea deciziei am descoperit că alegerea echipamentului potrivit nu este deloc ușoară. La fel ca la biciclete, schiurile de tură sunt de tot felul: mai confortabile, mai rigide, mai de plimbare, mai de freeride(r), mai optimizate pe urcare, mai pe coborâre, coborâre pe zăpadă mică, mare, înghețată etc. Zeci și sute de opțiuni, iar experiență zero. Venind de la mtb, mai precis maraton nu cross country, știam ce voiam să fac în viitor cu aceste schiuri. Sau mai precis credeam că știu. Mă gândeam că va fi ca la bicicletă. Voi urca zeci de kilometri și ore în șir, admirând peisajele în timp ce mă bucur de munte, premiul fiind cucerirea vârfului. Apoi, odată ajuns sus, voi îndrepta vârfurile la vale și voi porni cu viteză „supersonică”, într-o siguranță deplină, mulțumită echipamentului folosit și experienței. Facem absracție de variabila numită avalanșă. Însă dacă echipamentul ar fi performant, experiența lipsea. Așa că partea supersonică trebuia să mai aștepte oricum. Alegerea echipamentului nu a fost ușoară. La fel ca la bicicletă, una performantă la deal va fi groaznică la vale și la fel invers. Greu, dacă nu chiar imposibil, de găsit un compromis care să performeze bine și acolo și acolo. În general când găsești o bicicletă „bună-la-toate”, de obicei nu e cu adevărat bună la nimic, dacă vrei performanță cât de cât. Așa că mă gândeam să aleg schiuri înguste cu pieile de focă aferente, focusul principal fiind pe urcare. Însă la vale aș fi avut o problemă cu zăpada mare, neamenajată ca pe pârtie. Trebuia deci căutat un compromis. La fel și cu clăparii. Îmi imaginam unii comozi, mai moi, cu mai puține clape. Pentru că ținta era în continuare urcarea și chiar mersul pe jos în ei pe traseu montan, acolo unde lipsea zăpada. Însă m-aș fi lovit de aceeași problemă la vale. O pereche de clăpari moi ar fi fost greu de controlat pe zăpadă mare. Așa că după o documentre destul de lungă și complicată, m-am oprit la magazinul Alba Sport Vision din Alba Iulia care mi-a oferit să încerc, și să cumpăr ulterior dacă sunt mulțumit, schiurile K2 Wayback 88 cu legături Alpinist 12 împerecheate cu clăparii K2 Mindbender 120. Și hop, uite cum „inconștient” m-am trezit că am ales echipament care seamănă mai mult cu noua pasiune la mtb – bicicleta de enduro Merida One-Sixty cumpărată la finalul lui 2018, decât cu vechiul meu prieten de încredere Specialized Epic pentru cross country mtb. Nu aș avea cum să le fac celor trei piese de echipament o recenzie. Sunt prea virgin în acest nou sport. Totuși după un concediu pe aceste schiuri în Austria și după câteva ture în România, o impresie „la cald” nu este totuși greu de avut. Schiurile K2 Wayback 88 sunt pentru sportivi avansați. Ok, aici nu prea am nimerit-o. Pe de altă parte fiind gândite pentru backcountry, se pare că se descurcă bine și la deal și la vale. Având 88 mm sub talpă, Wayback sunt mai degrabă înguste dupa standardele de azi, mai ales când te gândești că un schi pentru pârtie normală are în jur de 82 mm. Cu toate astea schiurile sunt suficient de late pentru a te descurca bine pe zăpadă mare. K2 Wayback 88K2 Wayback 88 sunt și foarte ușoare. Cele de 181 cm înălțime folosite de mine cântăresc 1,64 kg bucata, iar fără legături 1,27 kg. Așadar chiar sunt ușoare, iar asta înseamnă un real avantaj la urcare pe ele sau cu ele în spate. Avantajul se pare că se simte și la vale pe zăpadă mare, pentru că îmi era ușor să schimb direcția prin săritură. Însă încă nu am avut suficient de multe astfel de situații ca să fiu sigur pe ce spun. Și chiar este un sentiment plăcut ca după zeci de ani de folosit schiuri de pârtie care cântăresc în mâna ta cât o nicovală, să le poți ține pe acestea de tură cu doar două degete. Sincer, plăcerea principală este când ajungi în vârf „fresh” și ai apoi o grămadă de energie pentru datul tare la vale. Clăparii Aici s-a întâmplat fix la ca la schiuri. Ce am luat nu seamănă deloc cu ce aveam în minte. K2 Mindbender 120 sunt practic de freeride nu touring. Cele 4 clape și felxul mare 120, spun din start asta. Totuși, echipamentul din ziua de azi este atât de performant încât aproape a devenit „bun-la-toate”. Per ansamblu, clăparii sunt văzuți de experți a fi mai degrabă îndreptați spre performanță decât spre începători. Cu un flex 120 și cei 98 mm în zona cea mai lată a labei piciorului, clăparii se simt preciși și rigizi. Și chiar am simțit asta la vale când puteam să trag de ei așa cum simțeam că e bine, iar schiurile mă ascultau. Pe de altă parte talpa GripWalk și liberatea de mișcare de 50° incadrează acești clăpari în categoria touring, devenind foarte ok și confortabili și la deal. Așadar buni-la-toate… K2 Mindbender 120K2 Mindbender 120 au o greutate de 1,9 kg bucata, măsura 44/28.5 (324 mm). Deci destul de grei dacă ne gândim că un clăpar special pentru touring are în jur de 1,2 kg, sau mai puțin dacă crești prețul. Totuși orice sub 2 kg este acceptabil, dacă vrei ca echipamentul să fie mai versatil, să poți face mai multe tipuri de ture cu aceeași clăpari. În natură i-am simțit ok. Spun doar ok și nu „super”, pentru că nu i-am folosit încă suficient și nici nu am suficientă experiență. Sunt însă clăpari înguști cu cei 98 mm, deci mai spre „racing”. Așa că acordă atenție specială acestui aspect. În general nu m-a deranjat partea asta însă dacă mergi mult pe jos în ei, deci nu pe schiuri, s-ar putea să simți oasele laterale ale labei piciorului că sunt deranjate de treaba asta. Partea bună este că ghetuța interioară este complet termoformabilă. Așa că după un sezon de rodaj îi poți duce la un centru de schi pentru a-i termoforma și lărgi în zonele care deranjează. Tot spre racing te duce gândul și felxul 120, care potrivit standardelor internaționale, înseamnă un clăpar pentru schiori intermediari-avansați și experți. Hai să zicem că măcar la prima categorie mă încadrez. Legăturile Însă dacă la schiuri și clăpari m-am scărpinat în creștet o grămadă de timp, legăturile au fost o alegere ușoară. Era clar din start că trebuie să fie legături „în puncte”. Tipul ăsta nou de legături de tură e foarte interesant. Și pe cât de „firave” par a fi, pe atât de performante sunt. Practic clăparii sunt fixați de schiuri în doar 4 puncte, două în față și două în spate, avantajul principal la aceste legături fiind greutatea lor extrem de mică. Marker Alpinist 12Am rămas la Alpinist 12, produsul cu care cunoscutul brand Marker și-a făcut intrarea în lumea legăturilor minimaliste pentru schiul de tură. Din informațiile găsite pe net, greutatea unei perechi este de doar 267g fără frână, iar când o pui în comaprație cu greutatea unei legături clasice care depășește un kilogram, diferența chiar contează. Legăturile îmi plac ca design, dar și pentru că știu acest brand încă din anii ’80 când am intrat eu pentru prima oară în contact cu schiurile. Faptul că sunt mult mai ușoare și mai simple decât tipul tradițional al legăturilor de tură, a însemnat mult pentru mine și a justificat prețul mai mare. foto Andrei BrebulețPe de altă parte Alpinist 12 nu sunt cele mai “cele” legături de pe piață. Spre exemplu pentru a prinde clăparul în față trebuie să pășești în legătura și apoi să speri că s-au fixat corect. În realitate durează mult, ocazional extrem de mult, până nimerești pinii, să intre corect în găurile clăparului. Și este o opinie pe care am mai întâlnit-o în recenziile internaționale. Dacă nu ai reușit din prima „resetezi” legătura și o iei de la capăt. Până acum m-am dat doar pe vreme bună, dar pot doar să-mi imaginez cât de „plăcut” poate fi pe viscul când trebuie s-o iei urgent la vale și nu reușești să fixezi legătura. Alternativa am folosit-o recent la o pereche de legături Skitrab al cărui sistem de fixare, deși similar, este mult mai simplu. La acestea trebuie să apeși cu bațul de schi în legătura care este elastică, și îi dai drumul doar când clăparul este în poziția corectă pentru ca pinii să intre corect. Super simplu! Pe de altă parte la Marker Alpinist 12, modul lui de fixare prin pășire, permite și opțiunea de blocare a clăparului, când ești în modul „mers”, în acest fel eliminând eliberările accidentale ale clapărului din legătură. Și partea din spate a legăturilor Alpinist este pe cât de simplă pe atât de eficientă. Fixarea clăparului în cei doi pini se face mulțumită unei sârme în “U” din titan, groasă și elastică. Asta este tot. Totuși ai eliberare laterală de siguranță, existând opțiunea reglării DIN-ului de la 6 la 12. Marker Alpinist 12Însă spre deosebire de ce am mai folosit fugitiv în trecut și ce mai văzusem la prieteni, înălțătoarele de la Alpinist 12 mi s-au părut aproape inexistente. Potrivit specificațiilor, Marker Alpinist 12 oferă înălțare de 0 grade – atunci când mergi pe plat sau rampă foarte mică, 5° când urci pe rampă medie și 9° când urci cel mai abrupt. Dacă compari cu ce mai găsești pe piață și vezi că există înălțătoare și cu mult peste 13 grade, înțelegi ce vreau să spun. Cu toate astea am reușit să urc și cele mai abrupte rampe fără să simt că mă chinui, folosind înălțarea maximă de 9 grade. Urcarea spre cabana Bârcaciu din Făgăraș, pe drumul “de mașină” nu pe poteca oficială, poate fi considerată un super test, la cât de abrupta e. Reușita o pun în cea mai mare parte pe seama clăparului care fiind în poziția „urcare” a permis piciorului și gleznelor mele, un grad foarte mare de mobilitate. Mi-am dat seama că pot folosi legăturile doar în cele două moduri – plat și înălțare maximă, sărind peste înălțarea medie care, pentru a o folosi, trebuie să rotești legătura spate la 180 grade, lucru puțin mai incomod de făcut. Cabana Bârcaciu, FăgărașAșadar echipamentul cu care am început aventura schiului de tură nu este cel pe care mi l-am imaginat la început. Însă, așa cum de foarte multe ori se întămplă după ce citești mai mult pe net și vorbești cu oameni care se pricep, ajungi să iei altceva, dar care se dovedește în timp că este mai potrivit pentru ce urmează să faci. Până acum, schiurile și clăparii K2 și legăturile Marker sunt ceea ce îmi trebuie, chiar dacă fiecare din cele trei piese de echipament, are câte ceva la care a trebuit să fac compromis. Singurul „păcat” până acum este că iarna 2020 a fost foarte săracă în zăpadă, condiții ideale fiind doar la altitudini mari la care ajungi mai greu când viața ta zilnică este la oraș. Dar chiar și așa am reușit să fac deja kilometri buni pentru a prinde și mai bine gustul schiului de tură. Ce sper însă la final este totuși să nu ajung cu schiurile de tură la fel ca la biciclete, cu 10 tipuri diferite pentru 10 discipline diferite. Sursa: freerider.ro
  6. Nu e niciun secret că Italia poate fi considerată paradisul bicicletelor. Desigur, e la mare concurență cu multe alta zone din Europa, dar pentru cursiere, Dolomiții sunt efectiv Mecca. Și nici pe mtb dacă ești pe aici, nu ți-e rău. Este suficient să ne gândim la Livigno, celebra stațiune de schi iarna, transformată în super-stațiune de bicicletă vara. Însă pe lângă ciclism, Dolomiții sunt paradisul oricărui iubitor de munte, oferind nenumărate poteci, trasee montane de toate dificultățile și foarte multe cabane și refugii alpine extrem de curate și civilzate unde poți opri fie să petreci noaptea, fie să te adăpostești de vreme, fie doar să bei o nefiltrată. În 2019 am decis ca vacanța de vară să ne-o petrecem pe bicicletă în Vest. Am unit mai multe destinații și a ieșit un concediu de vis, pe care va trebui să-l repetăm, cu câteva variații. După ce am participat la maratonul mtb Salzkammergut Trophy din Austria, am continuat spre bikepark-ul Leogang unde, la invitația administratorilor, l-am vizitat pentru a vedea și noi cum arată un bikepark adevărat. Sau mai bine spus cum se poate profita de munte într-un mod eco, și iarna și vara. Apoi, dupa ce am terminat cu „obligațiile”, am pornit spre Italia, schimbând roțile groase de mtb cu cele de cursieră. Ne-am dus acolo unde toată lumea spune că trebuie să mergi, măcar de 10-20 de ori în viață… Dolomiții sunt vestiți pentru geografia și forma lor deosebită. Asemenea peisaje spectaculoase și sălbatice mai găsești doar cu greu în lume. Însă aici le ai la îndemână, fiind ușor accesibile mulțimută relei excelente de drumuri asfaltate și forestiere, potecilor montane foarte bine întreținute și nu în ultimul rând mulțumită transportului pe cablu super bine pus la punct. Cazare După ce am studiat mai multe prețuri, opțiuni de cazare și mai ales proximitatea față de traseele de cursieră pe care voiam să le facem, centrul operațiunilor am ales să fie stațiunea montană Campitello Di Fassa. Trabuie știut din start că zona aceasta din Italia, fiind atât de populară, frumoasă și chiar celebră, este și foarte scumpă. Cu toate acestea, este mai tot timpul plină de turiști, fie vară, fie iarnă. Așa că pentru a găsi o cazare aici trebuie să ai și noroc, în afară de bani. Totuși dacă ai ceva răbdare și cauți bine, găsești, vorba ceea. A fost și cazul nostru întrucât am găsit o excelentă cazare fix în mijlocul statiunii, poziționată la drumul principal (extrem de aglomerat de altfel în perioada concediilor), dar totuși retrasă de la drum, deci suficientă liniște, aflată la „waliking distance” de orice voiai: terase, restaurante, magazine sport, info point și supermarket. Pensiunii îi spune Hotel Garni Defrancesco B&B. Este o locație excelentă, cu gazde primitoare, dar care vorbesc doar italiana. Foarte curat și cu mic dejun inclus. În iulie când am fost noi, am platit 86 euro / noapte camera dublă. Pare mult însă mai ieftin găseai doar la cort. Și nu cu mult! Vremea joacă un rol extrem de important, desigur. Ești practic în natură pe bicicletă întreaga zi, în feicare zi și vrei și tu soare sau măcar nor, dar să nu plouă. Săptămâna cât am stat în Campitello vremea a fost foarte ciudată. Devreme în fiecare dimineață urmăream minut cu minut prognoza întrucât aproape întreaga săptămână cât am stat acolo, a fost sub semnul ploilor. Și totuși, de udat ne-a udat foarte puțin pentru că în general ploile veneau în a doua parte a zilei, după amiaza în jurul orei 4, când se presupunea că ai terminat tura. Dacă însă traseul și numărul de kilometri era mai mare, aveai parte de o torențială brutală, așa cum s-a și întâmplat, din fericire o singură dată. După o documentare destul de minuțioasă, am ales să facem patru trasee de cursieră. Dar pentru că voiam să profităm cât mai mult de sejurul nostru aici, am ales să nu ne limitam doar la cursiere ci să facem și câteva trasee la picior, potecile pentru trekking și peisajele aferente, nefiind accesibile pe bicicletă. Campitello Di Fassa, Canazei, Cortina D’Ampezzo, Sella Ronda, sunt doar câteva nume din zonă, la auzul cărora ți se zburlește părul, așa că traseele de cursieră trebuiau să treaca pe aici. La pățești și când enumeri doar o parte din pasurile aflate aici, și pe care trebuie să le cațeri cu bicicleta: Pordoi, San Pellegrino, Fedaia, Sella, Gardena, Campolongo, Falzarego, Valparola, Giau. Pe de altă parte trebuie să fii conștient că în iulie este concediu pentru toată lumea, așa că așteaptă-te la aglomerație mare pe drumuri. Am observat că nu sunt probleme cu mașinile care te depășesc, o fac tot timpul la distanță mare față de tine și cu viteză mică, chiar și la vale. La fel te depășesc și motocicletele însă acestea sunt nu multe ci extrem de multe și din păcate mirosul de benzină este mult mai pregnant decât motorina. De asemenea motocicliștii sunt și foarte, foarte gălăgioși. Așadar acesta este reversul medaliei la pedalatul în timpul sezonului, pe drumurile populare, cam este tot în Europa de vest. Ceva trafic mai redus poți prinde dacă îți faci turele în timpul săptămânii. Track-urile GPS le poți downloada de aici. Traseu 1: Sella Ronda – 70 km distanță, 2051 m urcare, rampă medie 7%, alt. max. 2244m în pasul Sella. Pasuri: Sella, Gardena, Campolongo, Pordoi. Sella Ronda nu mai are nevoie de nicio prezentare. Extrem de celebră iarna, pentru ski safari-ul pe care îl faci aici, vara devine centrul lumii pentru iubitorii de cursiere. Este un rond pe care trebuie să-l faci. Însă în afară de peisajele absolut epice de care ai parte după fiecare viraj, foarte plăcut suprins am fost când am descoperit, la final de zi, că tura Sella Ronda nu este atât de grea pe cât ai putea crede. Parcursă de noi in sensul contrar acelor de ceasornic, ai patru cățărări principale care se încheie fiecare cu câte un pas – Sella 2244m, Gardena 2136m, Campolongo 1875m și Pordoi la 2239m. Distanța măsurată a fost 70 km porniți însă din Campitello (50 km oficial doar rondul), iar diferența de nivel am măsurat-o la 2051m. Rampa maximă a fost pe la vreo 22% la un moment dat, însă medie a fost doar 7%. Spuneam că a fost mai ușoară decât credeam pentru că, spre deosebire de alte trasee și pasuri pe care le urci, la Sella Ronda nu cobori niciodată sub altitudinea de 1500 m. Practic urci, până la peste 2200 m, dar mai departe nu cobori atât de mult, pentru a avea de recuperat mult la următoarea cățărare. Dacă mai pui că la mijlocul turei te oprești la o terasă pentru spaghete și nefiltrată, atunci chiar nici nu mai simți efortul. Traseul 2: Campitello, San Pellegrino, Fedaia – 90 km distanță, 2100 m urcare, rampă medie 7%, alt. max. 2042 m în pasul Fedaia. Pasuri: San Pellegrino, Fedaia. Pentru mine a fost un circuit greu, nu doar pentru că distanța a fost destul de mare, ci mai ales pentru că s-a urcat extrem de mult. Doar două cățărări în total însă a 2a mi-a pus capac. Spre deosebire de Sella Ronda unde nu cobori sub 1500, la tura asta, după prima cățărare am coborât până la sub 800m. Imaginați-vă că pentru următoarea urcare, spre pasul Fedaia, a trebuit să pedalez până la peste 2000 m, iar asta pe o distanță de 30 km. A fost dur, dar greu, vorba ceea. Dacă mai ții cont și de faptul că ultimii 7 km sunt cățărare continuă cu rampă medie de 10%, atunci e posibil să te întrebi ce cauți totuși cu bicicleta în Italia. Glumesc desigur, pentru că la final contează experiența totală, locul, muntele, peisajul și faptul că faci ceea ce îți place, mergi cu bicicleta. Traseul 3: Falzarego, Giau – 65 km lungime, 2039 m urcare, rampă medie 7,4%, alt. max. 2185 în pasul Giau. Pasuri: Falzarego, Valparola, Giau. Un traseu de 54 km însă tot cu peste 2000 m urcare. De data asta mai ușor decât circuitul din ziua precedentă pentru că între cele doua pasuri Falzarego și Giau, am coborât doar până la 1500. Practic însă ai 3 pasuri în acest tur. Din Falzarego faci stânga, sau dreapta în funcție de direcția ta de mers și mai ai de pedalat 1 km până în pasul Valparola. Nu e nimic deosebit, doar urci de la 2064 m la 2154, dar na, mai adaugi un pas la colecție. Cu 13 km înainte de finiș mai ai o urcare, de la 1320 m la 1470m. Nu ai aici niciun pas de pus la colecție însă vei găsi restaurantul Belvedere unde, dacă vrei, faci o pauză pentru încă o nefiltrată, înainte de coborârea finală de aproape 10 km pe serpentine destul de strânse. Traseul 4: Cortina D’Ampezzo, Lago Di Misurina, Tre Cime, Passo Tre Croci – 55 km, 1255 m urcare (doar dus), rampă medie 6%, 2320 m alt. max. la cabana refugiu Auronzo. Ultima zi am rezervat-o traseului care urcă spre Tre Cime (Trei Varfuri), cunoscuta formațiune muntoasa cu trei vârfuri învecinate, poziționată în Dolomiții Sestini, probabil cea mai cunoscută grupare din Alpi. Am urcat până la ce italienii numesc „refugiu”, dar care este cabana în toată regula, Auronzo, la altitudinea de 2320. Nu are rost să mai spun că până aici este drum asfaltat și se urcă cu mașina dacă ai chef. Totuși dacă vrei cu masina, trebuie să cotizezi jos la bariera cu nu mai puțin de 30 euro. Așa că cel mai bine iei bicicleta. Pe de altă parte cățărarea este criminală. De la lacul Di Misurina, începe calvarul. Partea bună este că jos, acolo unde începe urcarea, ai două mici cabane cu restaurant, unde îți poți face plinul pentru urcarea spre refugiu. Din Cortina D’Ampezzo până la Lago Di Misurina, urcarea este constantă și fără probleme, însă de la lac trebuie să îți faci curaj pentru a ajunge sus. E vorba de aproape 8 km cu rampă medie de 8 % care are și porțiuni de 14%. Cu alte cuvinte ocazional trebuie să faci și zig-zag-uri. Odată ajuns sus îți poți face iarăși plinul la cabana-refugiu, întrucât cu siguranță ai consumat cam tot până la peste 2300 m altitudine. Din păcate din locul unde ajungi cu bicicleta cele trei vârfuri nu sunt vizibile „în forma” pe care o vedem în poze. Dar din fericire la cabană se vinde prăjitura Tre Cime, așa că tot am reușit să facem poză cu vârfurile. Returul de la Auronzo nu a fost doar la vale. Pe drumul înapoi spre Cortina D’Ampezzo am mai trecut un mic pas, Tre Croci, aflat la 1800 m. Din păcate de la Auronzo nu am mai avut baterie la ciclocomputer așa că nu am și cifrele, dar per total ziua pentru Tre Cime cu plecare din Cortina D’Ampezzo nu e desperiat. Este doar frumoasă și plină de locuri unde trebuie să te oprești pentru poze. Track-urile GPS le poți downloada de aici. Escapada noastră cu bicicleta în Dolomiți a meritat din plin. Am mai văzut și noi ce înseamnă cursieră prin vest, că pe mtb ne-am tot dat. Concluzia este cât se poate de pozitivă și optimistă. O vacanță în vest pe cursieră merită să faci cât poți de des. E drept că-i mai scump însă pentru banii dați primești înzecit față de România. Și da, inclusiv ca peisaj. Dar tot e bine pentru că nu trebuie să inventăm nimic. Înseamnă doar că avem de unde învăța pentru a face și la noi să fie bine. Sursa: freerider.ro
  7. „Niciodată nu este prea târziu”, aș spune că este mottoul după care mă ghidez uneori în viață. După o „carieră” de peste 20 de ani de mtb „obișnuit”, am observat că vreau și pot mai mult decât am făcut în trecut, sau decât credeam că pot. Astfel, în toamna lui 2018 am adăugat o nouă bicicletă la colecție, un mtb pentru enduro, și lucruri nemaipomenite au început să se întâmple. Mai mult, șansa a făcut ca tocmai în 2019 Cupa Națională de Enduro să ne ofere nu mai puțin de 7 concursuri. A fost potriveala perfectă pentru că bicicleta o folosim nu doar la plimbare ci și la concursuri. Sincronizarea a fost perfectă! 2019 a fost un sezon incredibil, nebun! Am alergat cu noul mtb peste tot prin țară, iar cele 7 concursuri din calendarul Cupei au fost obligatorii, având prioritate chiar și în fața concediului la mare „super-important” și care poate deveni subiect delicat în conversațiile cu consoarta, dacă nu rămâne inclus printre priorități. Cumva, le-am potrivit pe toate, iar anul a fost cum nu se poate mai reușit. Dar nu neapărat pentru că mă dădeam eu cu bicicleta, ci mai ales pentru că am vizitat locuri noi din țară, împreună cu familia și prietenii. Am văzut locuri foarte frumoase! The Epic Bikepark LeogangCum însă bicicleta era nouă și în căutare de senzații noi, eventual și tari de ce nu, am dat o fugă „afară”. Și unde puteam merge decât într-unul din locurile consacrate unde bicicleta este, nici mai mult, nici mai puțin, venerată. Leogang este una din cele mai cunoscute stațiuni montane din Austria, celebră pentru sporturile de iarnă. Însă vara Leogang devine The Epic Bikepark Leogang, pentru că deja de ceva vreme, stațiunea este „cotropită” vara de iubitorii disciplinei mtb gravitaționale, eduro și downhill. Traseele pentru cross country mtb sunt și de asemenea, acolo, iar cât privește cursiera, o poți folosi cu succes pentru că drumurile asfaltate din regiune sunt absolut perfecte. Însă, în adevăratul spirit austriac, administratorii zonei nu stau cu mâinile în sân și dezvoltă în continuare. Nu demult au investit încă 1 milion de euro în construirea de trasee noi. Steinberg Line by FOX – LeogangProaspăt încheiată mini-aventura de la un alt eveniment la fel de celebru din Austria, concursul de mtb-xc Salzkammergut Trophy, în drumul spre traseele de cursieră din Dolomiți, ne-am oprit trei zile și în Leogang. Am stat la hotel Bacher, amplasat chiar prea bine, la baza pârtiei, în cazul nostru la baza gondolei pe care o foloseai pentru a coborî apoi pe oricare din traseele din bikepark. Hotelul nu este exagerat de mare, dar e optimizat pentru pasionații de bicicletă, iar personalul este extrem de amabil. I se spune simplu “bike hotel”. La subsol ai ce vara este „camera de biciclete”, la care ai acces direct de afară. Apoi de aici, ai acces direct în cameră. Da știu, mă impresionează lucruri care la alții sunt normalitate… Mai avem „puțin” și ajungem și noi la nivelul ăsta. Nu în ultimul rând, pe acoperiș îți era oferită și piscina pentru ca totul să fie bine, după o zi „grea” la dat pe trasee. În Leogang am sosit cu echipamentul folosit la Salzkammergut Trophy unde plouase generos și de care de nu avusesem încă timp să mă ocup. Așa că păstra incă aroma și pământul de acolo. Hotel Bacher avea însă și serviciul de spălătorie specială pentru echipamentul sporiv, contra cost desigur. Le-am dat hainele pe care aproape le credeam irecuperabile, iar înapoi le-am primit impecabile. The Epic Bikepark Leogang este mare! Spre exemplu doar zona Riders Playground dedicată începătorilor, are 10.000 m2. Însă fiecare aspect ce ține de bicicletă este acoperit aici, indiferent că vorbim de downhilleri, freerideri și mtb-isti. Dacă te urci în gondola Asitzbahn de 8 persoane sau Steinbergbahn at Asitz de 10 persoane, vei ajunge direct la startul celor 12 trasee din parc, ce oferă niveluri de la ușor la moderat și dificil. Matzalm Trail – Leogang Forsthof Trail – Leogang Matzalm Trail – Leogang Schwarzleo Trail – Leogang Forsthof Trail – Leogang Bikepark Leogang este unul din primele și cele mai mari din Europa, și va găzdui în 2020 pentru a 2a oară, Campionatul Mondial de MTB UCI presented by Mercedes-Benz, programat să aibă loc între 4 și 6 septembrie. Dacă te tentează să încerci traseele pe care se dau profesioniștii, aici trebuie să vii. Însă cum experiența mea gravitațională era „limitată”, am ales să nu mă aventurez pe trasee fără să le cunosc puțin mai întâi. Așa că am luat legătura cu școala Elements Outdoor Sports care nu doar te învață cum să abordezi fiecare traseu și element de pe traseu ci organizează inclusiv camp-uri și excursii. Scoala Elements Outdoorsports LeogangDavid Willet a fost ghidul care m-a luat în primire, iar inițierea a fost complexă. Am început de la baza traseelor, din Riders Playground, unde David mi-a evaluat nivelul, după care am urcat cu gondola până în vârf. Cum intențiile mele nu erau să dau „shred” și să rup bicicleta și trailurile în două sau mai multe, pauzele erau dese, timp în care David povestea cum a ajuns să lucreze aici în calitate de ghid, cum e în general viața în bikepark și de ce Leogang este mecca bicicletelor. Pe scurt, este super, atunci când pasiunea ta este datul tare la vale. Însă în bikepark mi-a plăcut nu doar pentru că ai aceste trasee construite artificial pe care te poți da doar la vale, la fel ca la schi. Găsești și trasee naturale, poteci pe care ai voie cu bicicleta. Trasee care pleacă de jos din stațiune, urcă alternând când pe drumuri forestiere, când pe poteci, până când ajungi sus unde te lasă și gondola. Odată ajuns aici, după binemeritata bere care poartă numele vârfului din zonă, o iei la vale fie pe trailurile din bikepark, fie pe alte poteci naturale cu înclinație mai mică și potrivite cam indiferent de nivelul tău, inclusiv pentru cei mici. Dar imaginea cu adevărat impresionantă și care la noi lipșeste în general, este cea cu copiii echipați din cap până în picioare cu echipament de downhill. Ok, nu vă închipuiți că instrunctorii îi duc pe cei mici pe vârf și de acolo le dau drumul la vale. Dimpotrivă, se începe tot de jos, din zona Riders Playground, iar protecția este folositoare indiferent cât de “light” se dau cei mici. Însă mentalitatea și sensul cuvintelor în Bikepark Leogang și în general în Vest, este alta. Nefiind încă familiarizați cu nișa gravitațională, care în Austia nu este deloc nișă, noi cuătam „family trails” pe care să se poate da întreaga familie, de la cei mici, până la cei mari indiferent de nivleul skill-ului. Însă ce ințelegeam noi prin family trails era cu totul altceva față de ce înseamnă la ei. Dacă la noi un family trail este un drum forestier domol care urcă ușor și pe care până și cei mai mici bicicliști pot merge, în „țările civilziate” family trail este o potecă de foarte bună calitate, pe care te dai la vale și de-a lungul căreia întâlnești suficient de multe elemente atent construite și dimensionate, încât să nu-ți pună probleme, dar care sunt totuși elemente, cum ar fi contapante, sărituri, tabletop-uri etc., toate trebuind abordate într-un anumit fel pentru a fi „safe”, dar și „fun”. Și pentru ca totul să fie bine, întâlnești aici în Leogang o mulțime de școli de mtb, la fel ca cele de schi și snowboard iarna. Riders Playground – Leogang Riders Playground – Leogang Schwarzleo Trail – Leogang Elements Outdoorsports Sejurul nostru în Leogang a fost scurt și evident, n-am avut timp să mă dau pe toate traseele, insă am înțeles ce înseamnă un bikepark, reușind să le și compar cu ce avem pe la noi. Din păcate nu putem face vreo comparație. Dar ce mi-a plăcut cel mai mult este că Bikepark Leogang nu înseamnă doar „dat tare la vale”. E drept că pe asta se axează, ture epice și foarte intense la vale, pe trasee mai mult sau mai puțin tehnice, ce culminează cu cele folosite la Cupele Mondiale. Însă locul înseamnă mult mai mult de-atât. Găsești și trasee „normale”, așa cum le înțelegem noi, numai bune pentru plimbări, totul acompaniat de inconfundabilul peisaj absolut superb al Alpilor austrieci. Ah și da, să nu uităm de curățenia impecabilă. Păstrată cum? Cu bun simț și în lipsa lui, cu amenzi. Simplu. Dar foarte important și nu trebuie uitat, în cazul în care ai de gând să dai o tură anul ăsta în The Epic Bikepark Leogang, să-ți organizezi sejurul în septembrie, pentru a profita și de super-evenimentul care va avea loc acolo, mai precis Campionatul Mondial de MTB UCI presented by Mercedes-Benz, între 4 și 6. Așadar organizează-te și fă-ți rezervările din timp, pentru că toată lumea va fi acolo! Sursa: freerider.ro
  8. Acesta este un text experimental, preluat de pe pagina mea de facebook și ușor adaptat, publicat aici, în rubrica mea de blog, la insistențele unor persoane. Este un text care nu se adresează celor serioși, scorțoși și înțepați care nu pot vedea lumea ca pe un loc mai relaxant. Acestea fiind spuse, să începem. Când am descoperit și am înțeles că Bucureștiul avea de oferit și alternativa asta de transport în comun, aveam vreo 8 ani (deci prin 92), căci nu foloseam bicicleta de teamă să nu fie furată. Și ca să fie clar: frica de trafic era inexistentă pe atunci deoarece nu era trafic. Mergeam de regulă cu bunică-mea, care schimba banii în fise d-alea de 100 de lei cu Mihai Viteazu. Le mai știți? Dacă erai copil și avea vreo 10 la tine, e posibil să-ți fi atârnat atât de tare în buzunar încât ajungeai să fii consolat de trecători: -sărăcuțul, are hernie femurală (alternativ, ăia mai bulangii ziceau că ți-au ajuns ouțele în șosete)! Două fise magice cu Mihăiță deschideau barierele alea nenorocite din fier mort, dacă le băgai în găurica potrivită. Bunică-mea îmi dădea un bun exemplu: bagi banii și circuli cu metroul, așa se face în lumea civilizată! Ea era bine intenționată, dar nu știa că preferam să-mi cumpăr pateuri și reviste de banii ăia. Când ajungeam la acea barieră, de regulă pulsul se accelera, căci așa ne-a învățat natura: luptă sau fugi. Corpul mă pregătea de fapt pentru ceea ce avea să urmeze: fugi spre metrou sau fugi spre ieșirea de la metrou, depinde de rezultatul acțiunii. Disperarea de a ajunge de la școală până acasă era mare, așadar eram obligat să fac ceva. O scanam pe tanti de la casă (paznici nu existau), așteptam să vină cineva să schimbe o hârtie mare în monede și când prindeam momentul potrivit – haț! Săream pârleazu. Între colegii de clasă era o regulă nescrisă: te bagi pe sub barieră – ești pussylău. O dai pe sus, cu ambele mâini sprijinite pe marginea barierei – ești Rambo. Această din urmă treabă nu era simplă deloc deoarece trebuia să combine incredibil de bine forța din mâini cu abilitatea de a ridica picioarele. Nu doar o dată am asistat la scene când oamenii își agățau picioarele în barieră, aterizau în cap, apoi se chinuiau să se ridice repede și să-și strângă ochelarii și geanta de pe jos ca să spele rapid rușinea. Nici măcar șuvița de lângă chelie nu mai stătea bine, ce să mai zic de parpalacul de culoare închisă care se murdărea de la noroiul de pe jos din zilele ploioase. Chiar dacă erau atenționați de doamna din gheretă, tot nu mai plăteau nimic, căci după un asemenea eveniment nicio mustrare nu mai avea vreo valoare. Până la urmă plătiseră cu onoarea în văzul tuturor… Fiind mai mic de înălțime, preferam să mă bag pe jos. Fără complicații și fără explicații de dat în cazul în care se petrecea o dramă. Ca fapt divers, mă descurcam atât de bine, încât o singură dată mi-a rămas ghiozdanul prins în barieră. Mi-am spus că aia mi-a fost, dar s-a adeverit o panică similară celei când umbli noaptea prin casă și îți agăți pantalonii în ceva, având convingerea că bunică-ta s-a întors de pe lumea cealaltă și vrea să te pună din nou să-ți faci temele pentru școală. Odată intrat la metrou în tot corpul se instala o stare de relaxare extraordinară. Aveam de fiecare dată acel sentiment că am reușit în viață. E incredibil cum în România trebuia să lupți din greu ca să furi statul, iar alții delapidau bănci cu atâta nonșalanță. Când am ajuns în Germania, în 2000, și am văzut că nu existau bariere la metrou, ci doar cumpărai bilet ca un om de bună credință și nu aveau nici gherete cu doamne cu părul permanent pus pe bigudiuri, am rămas perplex. Adevărul este că mereu m-a fascinat râma de metal care curgea pe sub pământ, condusă mereu de doi domni în costum albastru. Și la fel de mult m-a fascinat și aglomerația care se produce acolo, deși nu m-am aflat niciodată într-una din simplul motiv că am refuzat să fiu parte a acelei situații, preferând mereu alternativele. Milioane de nimeni, cum aflam în 2002 din Filantropica, își crează uneori ambiții peste măsură, transformând locul în ceva ce seamănă cu o cameră în care colcăie șobolani. Aruncă două petarde acolo și vei vedea că jumătate dintre ei se vor călca literalmente în picioare până la ultima suflare având impresia că sunt atacați de teroriști. Până de curând credeam totuși că sunt cauze tehnice de defecțiune a metroului care duc la aceste ambuteiaje umane. Duminică, la Aviatorilor, după parada de Ziua Națională, am înțeles că oamenii o fac intenționat, fără a mai lua în calcul că există și alternative sau că următoarea stație era la vreo 2 km depărtare. A trebuit să se nască o nouă premieră mioritică: polițiști păzind gura de intrare de la metrou, fără ca în subteran să se fi produs vreun accident sau vreun atentat. Concluziile? Simple. Oamenii, evident, extrem de nemulțumiți de serviciile Metrorex. Poliția, desigur, inamicul numărul 1 al cetățeanului. Guvernul? Și el vinovat că nu a construit o magistrală paralelă pentru astfel de cazuri. Prea puțini însă s-au gândit să folosească bicicleta. Sau trotineta. Sau propriile picioare. Imagini de duminică, de la gura de metrou Aviatorilor. Foto: ZiuaNews.roSursa: freerider.ro
  9. A fost o aventură anul ăsta. Pentru unul ca mine, care a făcut tot posibilul să participe la toate etapele Cupei, plus Campionatul ţinut la Straja, plus Ciucaş, sezonul a fost o adevărată vijelie. Tot timpul în priză, tot timpul pe drumuri. A fost excelent! Etapa de la Reşiţa a fost ultima din seria de şase. Potrivit tradiţiei, Metal Enduro încheie şi în 2019 Cupa Naţională de Enduro. Şi, ca deobicei, o încheie în forţă, oferind spectacol de-a lungul a două zile de concurs. Din punctul meu de vedere Metal Enduro este un eveniment de 5 stele! Pe de altă parte ediţia din acest an a venit şi cu o veste proastă întrucât Bike Attack Reşita a anunţat că în 2020 Metal Enduro va lua o pauză. Cu siguranţă organizatorii au nevoie de aşa ceva, pentru a se replia, regândi strategia şi reveni în forţă, sperăm în 2021. Metal Enduro 2019 – foto Andrada CardașSpre deosebire de toate celelalte concursuri de mtb-enduro din România, la Metal Enduro te dai două zile întrucât cele 8 probe speciale sunt împărţite patru şi patru. Asta înseamnă că ar trebui să ajungi la faţa locului cel puţin cu două zile înainte, dacă nu chiar cu trei, pentru a avea timp să parcurgi toate cele 8 poteci. Însă există un „clenci”. Te dai două zile doar dacă eşti „licenţiat”. Dacă esti doar hobby, concurezi doar o zi, doar pe 4 trasee. Aşadar, pentru experienţa completă, gândeşte-te la o licenţă FRC/UCI. Avantajul este că vei beneficia şi de o asigurare ieftină şi bună, pentru orice accident ce are legatură cu bicicleta. La Metal Enduro locaţia este frumoasă. Chiar dacă Reşiţa nu este vreo „perlă” a turismului românesc, oraşul cuibărit între dealurile bănăţene îţi creează o stare de linişte. Şi asta cu toate că industria grea din oraş încă funcţionează. Totuşi linşite este doar până când ajungi la start unde te ia în primire muzica „metal”. Reşiţa – foto Eugen D, sursa wikimedia.orgDacă la celelalte etape din Cupă mă dădusem „blind” cu o singură excepţie, pentru Metal Enduro am făcut un efort şi am sosit împreună cu prietenii de la Vertical Riding Romania, cu suficiente zile înainte, pentru a face traseele în cunoştinţă de cauză. Însă şi două zile de dat tot nu sunt suficiente pentru a cunoaşte etapele, pentru a ţine minte detaliile sau capcanele. Deja, după ce te dai pe 3-4, încep să se amestece în mintea ta, lipsa de experienţă contribuind şi mai mult la starea asta. Totuşi este mult mai bine decât nimic, aşa cum am făcut în 2017 când am participat prima oară la concursul ăsta. Era pentru mine atunci abia al 2lea concurs de mtb-enduro, participam cu o bicicletă mai puţin potivită, ma simţeam destul de nesigur şi vedeam că pe măsură ce avansam în concurs emoţiile creşteau în loc să scadă. Nu era deloc uşor. De data asta însă în 2019, situaţia a fost mult diferită şi experienţa mult mai plăcută. Contează nu doar să ai experienţă acumulată însă mai mult contează să-ţi placă ce faci. În momentul ăla totul devine mai uşor. Metal Enduro 2019 – foto Andrada CardașAvând parcurse traseele în prealabil, vei reţine elementele principale pentru fiecare în parte. Spre exemplu pe traseul Moşu nu ai cum să nu ţii minte rockgarden-ul de la final, unde la track preview te opreşti şi-l dai de mai multe ori. Vei reţine linia ideală, iar în cadrul concursului vei putea traversa rockgarden-ul mult mai cursiv/agresiv, fără să te „împiedici” sau să cazi. Sau pe Uzină, unde trebuie să ţii minte traversarea expusă pe dreapta unde dacă nu faci bine echilibristică, vei cădea în gol 2-3 m, aşa cum mi s-a şi întâmplat de data asta. Partea bună este că organizatorii au instalat acolo plase de siguranţă şi practic nu ai cum să păţeşti ceva. Însă pierzi timp preţios, necesar la o clasare bună. Metal Enduro 2019 – foto Adina DianaFolositor a fost track preview-ul şi pe Învăţ unde am putut să văd cum arată drop-ul aflat aproape imediat după start, drop care putea fi ocolit pe dreapta. După ce am avut ezitări la primele ture, în cadrul concursului l-am dat. Startul traseului Învăţ este comun cu cel pentru Driglovăț și Canada, aşa că acest drop îl vei avea de fiecare dată. Bike Attack Reşiţa a construit pe dealurile din jurul oraşului opt trasee, Moşu, Uzină şi Învăţ fiind doar trei dintre ele. Poţi citi aici descrierea detaliată a tuturor celor 8. Asociaţia ne-a transmis însă că acestea sunt gândite pentru utilizare multiplă: plimbare, drumeţie, trail running, ciclism montan şi organizare de evenimente sportive. Întrucât activitatea ta pe aceste trasee are impact asupra peisajului, potecilor, naturii și desigur asupra celorlalţi utilizatori ai traseelor, este nevoie să respecţi câteva reguli de bun-simţ: Acordă prioritate celui care se deplasează mai rapid. Drumeţul alergătorului, alergătorul biciclistului; Dacă trebuie să treci pe lângă altă persoană care se deplasează mai încet, încetineşte, anunță-ţi intenţia verbal și așteptă până când celălalt utilizator al traseului este în afara căii; Nu lărgi poteca şi nu lăsa urme în afara ei; Respectă flora şi fauna. Observă animalele sălbatice de la distanţă. Nu tăia arbori şi nu distruge vegetaţia; Adună gunoiul şi ia-l cu tine până la cel mai apropiat tomberon; Fii draguţ. Salută-i pe cei cu care te întâlneşti pe potecă; Respectă-i pe cei care au construit potecile și fii un ambasdor al traseelor de la Reşiţa. Traseele de la Reşiţa sunt tehnice şi te solicită mult fizic, însă acum în 2019, mi s-au părut mult mai abordabile decât în 2017. Evident că experienţa acumulată contază foarte mult. Şi aproape la fel de mult contează şi bicicleta, pentru că una special gândită pentru enduro-mtb te va ajuta considerabil în cazul lipsei experienţei. Specificaţiile şi geometria vor face ca bicicleta să te „ierte” dacă cumva intri greşit pe un viraj, jump sau drop. Pe de altă parte, dacă eşti „avansat”, vei face faţă chiar şi cu o bicicletă mai „normală”. Metal Enduro 2019 – foto Claudiu JivanÎnsă enduro înseamnă nu doar la vale ci şi la deal sau plat, destul de mult în unele situaţii. La Reşiţa, traseele de aici sunt în mare parte la vale, dar de-a lungul lor vei întâlni suficiente zone de plat şi urcare unde condiţia fizică bună va face diferenţa. Spre exemplu pe Fluturelu, după ce intri în Poiana Golului, ai o porţiune lungă în uşoară coborâre, pe care trebuie să pedalezi la maxim încontinuu. Pulsul va ajunge aici în tavan, dacă nu era deja ridicat din cauza bucăţilor tehnice peste care tocmai ai trecut. Fiind tehnice traseele de la Reşiţa pot fi considerate şi periculoase, mai ales atunci când ai despre tine o părere mai bună decât trebuie. Există zone expuse şi mai ales rockgarden-uri unde te poţi accidenta dacă nu le abordezi corect. Şi nu ai cum să le faci corect decât dacă le cunoşti. Aşa că cel mai bine, în cazul în care nu le ştii „la milimetru”, este recomandat să le abordezi precaut şi cu viteză mai mică decât ai putea în realitate. La ediţia 2019 am văzut suficiente accidentări, inclusiv două în grupul de prieteni cu care am fost, accidentări care au adus pentru unii ratarea podiumului, pentru alţii a însemnat anularea completă a concursului, iar pentru alţii a însemnat chiar un drum la spital, finalizat cu internare. Metal Enduro 2019 – foto Adina DianaTranziţiile la Metal Enduro sunt bune. Asta înseamnă practic că vei merge pe bicicletă, pe drum forestier, măcar 90% din tranziţie. Din câte am observat, doar ultima parte a tranziţiei implică ceva potecă şi push, dar nu la toate probele speciale. Acuma, e drept că depinde de condiţia ta fizică, pentru că pe unde unii pedalează, alţii împing. De asmenea, pentru 2019 organiaztorul a scurtat timpii pe tranziţii. Cu alte cuvinte erai obligat să-i dai la deal mai repede. Chiar dacă timpul scos pe tranziţii nu contează în clasament, asta înseamnă practic enduro, să încerci să parcurgi şi tranziţia cât mai repede. Dacă întârzii la startul specialelor, primeşti penalizări. Metal Enduro 2019 – foto Adina DianaMetal Enduro 2019, etapa a 6a şi finală din Cupa Naţională de Enduro, a fost încă un eveniment reuşit. Practic echipa Bike Attack ar putea organiza concursul ăsta şi cu ochii închişi. A ieşit foarte bine, iar dacă îţi place enduro, trebuie neapărat să vii aici pentru a te da pe traseele din jurul Reşiţei. Pe măsura că-ţi creşte „skill-ul”, le vei putea aborda din ce în ce mai repede, traversând obstacolele din ce în ce mai uşor şi elegant. Mi-a plăcut pentru că de data asta startul principal al concursului a fost în centrul oraşului, nu undeva în lateral cum a mai fost în trecut. Lăsând la o parte expunerea evident mai mare pe care o primeşte evenimentul, simplul fapt că Metal Enduro are loc în centru arată că importanţa concursului este recunoscută, de autorităţile locale în special. foto Andrada Cardaș foto Andrada Cardaș foto Claudiu Jivan foto Simona Vasilescu Aşa cum spuneam la început, pentru 2020 nu vom avea Metal Enduro însă se anunţă deja locaţii noi de dat prin ţară. Dacă îţi place segmentul ăsta „enduro” al mtb-ului, investeşte într-o bicicletă bună, dedicată, pentru că încep să apară din ce în ce mai multe locuri unde o poţi folosi la capacitate maximă. Ratingul publicat mai jos este subiectiv şi nu are cum sa acopere toate opiniile. Se adresează în momentul ăsta celor cu experienţă limitată la mtb-enduro. De asemenea, la final de sezon vom regândi acest rating în funcţie de toate concursurile autohtone la care am participat. Pentru a cunoaşte modul în care steluţele sunt acordate, citeşte Ghidul de evaluare a etapelor. Sursa: freerider.ro
  10. Anul acesta am avut, și continuă încă, un excelent sezon competițional de mtb enduro. Cel mai tare de până acum din România. Mtb-ul la noi în țară este oricum cea mai dezvoltată ramură a ciclismului, însă enduro nu este deloc. Sau cel puțin nu era până anul ăsta când am avut nu mai puțin de 6 concursuri în cadrul Cupei Naționale de Enduro, un concurs pentru Campionatul Național de Enduro și un concurs independent Ciucaș Enduro. Etapa a 4a din Cupă, Thermal Enduro, nu-mi spunea nimic. Auzisem de la prieteni că-i frumos și că merită să participi, mai citisem câte ceva, dar nemafiind prin zonă habar n-aveam la ce să mă aștept. Plus că na, nu-i niciun munte pe acolo, doar niște dealuri. Așa că ce poate fi spectaculos? Cum însă m-am angajat să particip la toate cursele de enduro de anul ăsta, trebuia să bifez și Thermal. Iar asta nu a fost deloc ușor, distanța dintre București și Oradea fiind mare, iar drumurile „patiei” fiind de multe ori niște capcane. Thermal Enduro 2019 – foto Mihai LeuCele mai multe concursuri din sezon la-am participat „blind”. Practic nu aveam timp să mă dau în prealabil pe probele speciale, cu o zi înainte, pentru a le cunoaște cât de cât. Treaba asta e super importantă nu doar dacă ești om de podium, ci pur și simplu vrei să ai și tu o clasare cât de cât decentă. De cele mai multe ori nu am avut cum așa că tot ce făceam era să mă prezint în ziua concursului direct la start, iar specialele să le parcurg mult mai încet decât dacă le-aș fi cunoscut. Aceeași situație a fost și la Thermal, unde târziu sâmbătă noaptea pe la 11, am ajuns în camping. Tot ce-am mai făcut a fost să întind cortul și să mă culc, după „1000” de ore de condus. Thermal Enduro 2019 a venit cu o idee nouă și interesantă de concurs. Având 6 probe speciale și fiind organizat într-o perioadă călduroasă din august, organizatorii au ales ca după primele 3 speciale concurenții să ia o pauză. Toate bune și frumoase, doar că pauza a fost atât de mare încât ne-a cam demontat. Organizatorul ne-a oferit și mâncare foarte consistentă, așa că după masă și cu căldura de afară, ne-a apucat pe toți o toropeală senzațională. Thermal Enduro 2019 – foto Silviu FilipEu unul m-am dus în cort și am tras un pui de somn până aproape de ora 16 când a fost al 2lea start. Aș sugera ca pentru ediția viitoare, dacă se păstrează formatul, pauza să fie de doar 60-90 minute. Să ai timp doar de masă și siestă. După care, repede iar la dat! Thermal Enduro 2019 – foto Silviu FilipSpuneam la început că nu mă așteptam la ceva deosebit de la Thermal Enduro. Prietenii îmi spuneau că este un concurs ușor, iar mie imi convenea, fiind începător la enduro. Însă ce am găsit aici a fost mult peste așteptări. Nu mă refer doar la trasee, care sunt într-adevăr mai ușoare în comparație cu ce găsim la celelalte concursuri, ci mă refer în primul rând la comunitate și la pasiunea pe care echipa Woodfellas Racing o are față de ceea ce face. Thermal Enduro 2019 – foto Silviu FilipFoarte mult mi-au plăcut și tranzițiile, drumurile dintre speciale. Lăsând la o parte că sunt toate pedalabile, nu trebuie nici hike nici push-bike, etapele fiind concentrate într-un spațiu relativ mic, am avut în cea mai mare parte a concursului, aceeași tranziție pentru toate specialele. Ce vrei mai mult… Traseele de mtb enduro de lângă Betfia, sunt constuite pe dealul Șomleu. Mă rog, unele sunt construite, altele sunt poteci naturale. Este doar un deal, dar ce a făcut Woodfellas Racing aici este incredibil. Traseele sunt constuite și gândite să ofere fiecare în parte o senzații “unice”. Este ceva ce am simțit personal în timpul concursului. Pe fiecare probă specială din cele 6 câte au fost, am avut o experiență diferită. Însă ce le-a caracterizat pe toate a fost că tot timpul m-am simțit pozitiv și încrezător. Thermal Enduro 2019 – foto Mihai LeuȘi nu pentru că ar fi fost trasee ușoare cum ziceam la început. Ok, nu e stâncăraia de la Metal Enduro sau Ciucaș Enduro, dar nici floare la ureche nu sunt. Mai ales atunci când sunt construite sau gândite de o echipă care se pricepe. Spre exemplu pe speciala „Step” cred, m-am trezit cu un step down în față de nu-mi venea să cred ce se întâmplă. O coborâre verticală de pe o stâncă înaltă apărută din senin în fața mea. D-aia e bine să faci recunoașterea traseului înainte. Mă rog, am trecut cu bine și pentru că m-a ajutat mult bicicleta. Dar cum spuneam, deal, diferență mică de nivel, însă când oamenii se pricep, iese treabă bună. Thermal Enduro a fost pentru mine cel mai frumos concurs al anului, chiar dacă sezonul nu este încheiat și mai avem încă Metal Enduro Reșița. Însă concursul de la Reșița îl cunosc și chair dacă îl consider „Etapa Regină” a Cupei 2019, mulțumită numărului mare de speciale bine gândite și construite și faptului că se ține de-a lungul a două zile, tot la Oradea mi-a plăcut cel mai mult. Thermal Enduro 2019 – foto Mihai LeuL-am rugat pe Fabian Istvan, președintele asociației Woodfellas Racing, să ne trimită descrierea traseelor pe care le au la Betfia. Ne ajută să știm despre ce e vorba și după cum o să vedeți mai jos, traseele de aici le consider cele mai bune pentru o școală de mtb enduro. Pentru cei care doresc să meargă la dat aici, trebuie știut că traseele nu sunt marcate, dar în viitorul apropiat urmează ca Woodfellas Racing să facă și asta, cu hartă și tot ce trebuie. Dacă mergeți în zonă, luați legătura cu asociația, iar ei vă vor arăta tot ce e nevoie cu cel mai mare drag. Toate traseele au chiken line-uri, deci nu e nimic obligatoriu “de dat”. Perioada cea mai bună de folosit aceste trasee este primăvara și toamnă sau chiar iarna. Nu prea este zăpadă în zonă, iar și terenul e foarte aderent. În fiecare an la începutul iernii, după ce pică majoritatea frunzelor, traseele sunt măturate cap coadă. “Pe Val” – 1.9 km. Este cel mai vechi dintre trasee și unul dintre cele mai simple. Traseul nu are elemente construite, totul e natural și practic e o simplă potecă ce coboară din vârful dealului până în cel mai îndepărtat punct posibil. E un traseu de viteză cu zone destul de largi (printre copaci), recomandat începătorilor. Se numește Pe Val pentru că la începutul traseului avem câteva așa zise “valuri” de pământ care te bagă într-un fel de roller coaster. “Tufărie” – 2 km. A fost al doilea traseu construit și e la fel ca primul, unul pe cât se poate de natural. Are și câteva elemente construite, printre care și un jump cu gap destul de mare (6-7m în aer dacă îl sari bine). Traseul este la fel recomandat începătorilor neavând zone abrupte și are probabil, cea mai mare lungime dintre cele șase. Numele i se trage de la zona de tufe de la startul acestuia, un tunel lung care s-a format de-a lungul anilor prin simplul fapt că tufele au fost tunse în așa fel încât să formeze un tunel. Arată super cool! Thermal Enduro 2019 – foto Silviu Filip“Camber” – 1 km. Și-a primit denumirea după o zonă destul de lungă pe “off camber”. Este un traseu foarte scurt, undeva la 900- 1000 m, dar și foarte intens. În general terenul din zonă nu este foarte spart în schimb are câteva secțiuni abrupte și asta se vede cel mai bine pe acest traseu. Dacă veri să vezi cât ești de curajos pe zone abrupte sau cât de mult ți-a mai dispărut din “morcov”, atunci este locul pe care merită să îl încerci. De reținut că pe noroi devine și mai distractiv! “Step” – 1,7 km. Este probabil traseul nostru preferat. E un traseu la care s-a muncit mult și care are o tentă de 4X. Multe contrapante, step-up și step-downuri (de unde și numele), jumpuri lungi și de mare viteză, iar la sfârșit un șanț îngust și foarte rapid ca să facă încheierea mai interesantă. Nu e un traseu pentru cei mai slabi de inimă deci în consecință e recomandat celor mai experimentați. Dar ca și idee, băieții de la Woodfellas Racing se dau pe el fără probleme deși cei mai mici au 13 ani. Evident cu chiken line-urile de rigoare. “Belodrom” – 1,8 km, sau cunoscut ca și Bela DH, e un traseu construit de un orădean căruia îi transmitem însănătoșire grabnică (s-a dat și el cu bicicleta și s-a mai îndoit puțin la picior). A fost organizat și un concurs de DH pe acesta, în urmă cu câțiva ani. E un traseu care în prima parte e cât se poate de natural și tehnic, iar pe a doua devine construit (contrapante, kikere, zone abrupte). Este un traseu relativ ușor, dar care sigur îți ține inima în priză probabil, pe 70% din scurta lui distanță. “Lizi” – 2 km. Este cel mai nou dintre trasee. A fost gândit pentru etapa locală de CNE, iar pentru Woodfellas Racing e un traseu foarte simpatic. Nu are aproape niciun element construit, dar e probabil cel mai întortocheat. Numele vine de la liziera pădurii fiindcă traseul aproape în totalitatea lui, coboară pe marginea pădurii, când înăuntru, când afară. E un traseu tehnic, greu de reținut, dar super distractiv și foarte practicabil de orice începător, chiar dacă se chinuie puțin la început. Ratingul publicat mai jos este subiectiv şi nu are cum sa acopere toate opiniile. Se adresează în momentul ăsta, celor cu experienţă limitată la mtb-enduro. De asemenea, la final de sezon vom regândi acest rating în funcţie de toate concursurile autohtone la care am participat. Pentru a cunoaşte modul în care trebuie să acorzi steluţele, citeşte Ghidul de evaluare a etapelor. Sursa: freerider.ro
  11. Penultima etapă din Cupa Națională de Enduro a avut loc pe 8 septembrie la Harghita Mădăraș. Este un loc deosebit, în vârf de munte unde am mai fost o singură dată cu ocazia altui concurs frumos, Gentlemen’s Race 2018 mai precis. Este un loc frumos și liniștit unde personal m-aș duce doar să mă odihnesc, să mă regenerez și să dorm! Aici, în vârf de „munte”, cu ghilimele de rigoare pentru că este un munte mic, la vreo 1.675 m altitudine, sunt doar câteva pensiuni, iar în rest curățenie. Mda, Ungaria… La Mădăraș ai însă și un mic bike park cu trei trasee, fiecare cu particularitățile și gradul lui de dificultate. foto Cristina IonPe aceste trasee a avut loc a 5a etapă din Cupă, iar gradul lor diferit de dificultate l-am găsit perfect pentru a-ți cizela puțin tehnica. Însă pentru concurs, le-aș fi pus într-o ordine puțin diferită față de cea oficială. Harghita Enduro in cifre: Numărul de probe speciale: 3 Km probe speciale: 6 Km total cursă: 12 Numărul de zile de concurs: 1 Diferență de nivel: 1000 m Proba specială 1 a fost destul de grea pentru un începător. Aș spune că e traseul perfect de enduro: este la vale însă la început ai vreo 3 „gâturi” la deal care îți taie din avânt și consumă energie. După care restul este intens, nu ai timp de respiro sau admirat peisajul. Efortul fizic e mare. Cine merge la sală și efectiv „face muschi” la mâini, picioare și degete, este în câștig. foto Cristina IonPS2 este ok, seamănă cu un traseu lucrat de bike park. Îl văd a fi potrivit pentru cei care vor să învețe. Dar și pe acesta îl poți face să fie dificil dacă îi dai tare. Însă la nivelul meu, m-am mulțumit să-l studiez și să-l înțeleg. Ocazional aici chiar ai timp să mai și admiri peisajul. Proba specială 2 aș fi ales-o să fie prima dintre cele trei, apoi doiul, pentru a crește treptat nivelul și gradul de dificultate. Ultima Specială de la Harghita Enduro este însă chiar specială. Este traseul de downhill oficial al zonei. Chiar dacă pentru enduro au fost scoase elementele cele mai dificile, tot au rămas suficiente locuri unde erai solicitat la maxim. Și cu atât mai mult erai solicitat dacă te dădeai tu la maxim. Pe traseul ăsta s-a facut cu adevărat diferența dintre cei care știu cu ce se mănâncă enduro și cei care se dau doar din plăcere și fără miză, ca subsemnatul. foto Cristina IonSpre deosebire de alte etape din Cupă la care ajungeam fix cât să particip în ziua de concurs, la Harghita Enduro am reușit să ajung cu o zi înainte și să fac recunoașterea traseelor. Se știa că PS3 e „mama lor” așa că toată lumea era concentrată în primul rând pe acesta. Și chiar era mama lor. Fix din start te lovea în moalele capului cu o coborâre „în cap” pe stânci și apoi un viraj la 90 grade la dreapta, tot în cap, tot pe stânci. Super tehnic, dar mi-a plăcut. Am reușit să mă dau pe 3 de 3 ori din care doar de 2 ori am avut start bun, a 3a oară am căzut. Partea bună era însă că startul se dădea de pe o platformă de unde puteai pleca deja „clipsat” în pedale. Pentru mine e crucial lucrul ăsta, să mă țină pedalele la locul meu. foto Mihai LeuConsiderând însă probabil că este prea greu, pentru ziua de concurs organizatorii au modificat startul și au scos virajul. Se pleca acum pe traseu drept, direct din curbă cum ar veni. Asta ușura puțin situația însa pentru mine a îngreunat-o pentru că nu mai puteam pleca clipsat. Cum după start urmau imediat bolovanii, plecand neclipsat am alunecat în zona aia. N-am căzut, dar nici elegant nu a fost. Mai departe speciala 3 a fost tare. S-a văzut că este un traseu muncit și amenajat, dar unde întâlnești și o mulțime de zone cu obstacole naturale dificile. Spre exemplu la un moment dat se traversa o zonă foarte abruptă cu copaci, plină de rădăcini mari care mergeau în toate direcțiile. Dacă nu aș fi reușit să fac un „track preview” cu o zi înainte, aici fie aș fi mers mai încet, fie aș fi căzut. Așa, am ținut minte linia ideală pentru mine și am trecut fără emoții. E bun track preview-ul ăsta, când ai timp să-l faci. foto Vertical Riding RomaniaAm avut și o mică avarie la bicicletă în ziua de antrenamente, prima din seria asta de concursuri. Probabil de la o piatră am îndoit valva roții spate. Încercând s-o îndrept, am rupt-o. Fiind tubeless, trebuia să schimb valva sau să pun cameră. Nu aveam valve tubeless de rezervă însă prietenii au sărit în ajutor și mulțumesc pe calea asta lui Alex Constantin, Alex Delcea, Bogdan Ionescu și mai ales lui Daniel Dumitrescu care a stat cu mine mai bine de o oră ajutându-mă cu reparația, eu reușind astfel și a doua zi să fiu tubeless la concurs. Chiar și tranzițiile au fost ok aici, mai bine spus tranziția. Deși aveai destul de mult de urcat pe drumul forestier, era aceeași tranziție de fiecare dată, cele 3 speciale terminându-se toate în același loc. De acolo aveai de pedalat la deal un forestier destul de lung, până înapoi în stațiune. Dar se putea face întreaga urcare pe bicicletă, fără push. foto Vertical Riding RomaniaHarghita Mădărș este un loc bun de venit, chiar și pentru mai multe zile, nu doar weekend. Cu bicicleta ai ce face și nu doar bicicletă. Ai trasee excelente și de alergare. Dar pentru bicicletă nu-i rău deloc, mai ales că poți veni și cu cea de cross country și cursieră în afară de cea pentru enduro. Ratingul publicat mai jos este subiectiv şi nu are cum sa acopere toate opiniile. Se adresează în momentul ăsta, celor cu experienţă limitată la mtb-enduro. De asemenea, la final de sezon vom regândi acest rating în funcţie de toate concursurile autohtone la care am participat. Pentru a cunoaşte modul în care trebuie să acorzi steluţele, citeşte Ghidul de evaluare a etapelor. foto Cristina Ion foto Cristina Ion foto Cristina Ion foto Mihai Leu Sursa: freerider.ro
  12. Ciucaș Enduro a revenit anul acesta după o pauză de 1 an, cu ultima ediție desfășurată în 2017. Concursul a fost anul acesta „independent” nefăcând parte din etapele Cupei Naționala de Enduro, dar s-a ținut și într-un format nou, mai precis participareaefăcându-se în echipe de 2 rideri. Asadar, pentru a putea concura la Ciucaș Enduro 2019, trebuia să-ți găsești un partener sau parteneră de echipă. foto Andrada CardașDupă ce rezolvai cu echipa mai trebuia doar să studiezi probele speciale și să încerci să te dai pe traseu cel puțin o dată, cu o zi înainte, pentru a cunoaște secretele și capcanele probelor speciale. Spre deosebire de ultima ediție din 2017 și unde au fost 4 probe speciale, în 2019 am avut doar 3: PS1 – Lungime: 1,6 km; coborâre: 271m. Coborâre din muchia Bratocea spre Poiana Zănoaga; PS2 – Lungime: 2,5 km, coborâre: 400 m. Coborâre din Șaua Tigăilor până în Șaua Teslei; PS3 – Lungime: 3,6 km; coborâre 491 m. Coborâre din Poaiana Teslei până în Babarunca. Totuși înainte de a te „înhăma” la Ciucaș Enduro trebuie să știi „despre tranziții”. După mine tranzițiile între specialele de la Ciucaș Enduro sunt cele mai „criminale” în comparație cu orice alt concurs de enduro mtb din România. Umbla o vorbă pe Fcebook potrivit căreia „la Ciucaș Enduro cu cât urci mai mult, cu atât ai mai mult de urcat!” În 2017 când am participat prima oară, nu știam care-i treaba, iar pe parcurs am suferit masiv, întrebându-mă dacă voi mai ajunge vreodată la starturi. În 2019, având experiența 2017 și știind inclusiv care-s timpii aproximativi, nu a mai fost atât de rău. Defapt a fost chiar foarte bine, fiind bine pregătit psihic. Ideea este că prima tranziție durează în jur de o oră în care pedalezi, dar faci și push, în timp ce a 2a tranziție e mama tranzițiilor. Durează 1,5 ore timp în care faci doar push-bike. Abia în ultima parte, după ce ai ajuns pe platou, poți iar să mergi pe bicicletă, pe poteca ce duce spre șaua Tigăilor. A 3a tranziție la Ciucaș Enduro 2019 a fost ok. În jur de 15 minute și cu diferență de nivel mică. Tranziția 1 – 3,28 km lungime; 375 m urcare; 54 min durată; Tranziția 2 – 5 km lungime; 409 m urcare; 90 min durată; Tranziția 3 – 1,1 km lungime; 81 m urcare; 16 min durată. Cât privește specialele, „slick and slippery” a fost „the name of the game” pentru PS1. Se spune că Ciucaș Enduro fără ploaie nu este Ciucaș Enduro. Ei bine în ziua de concurs nu a plouat, dar a plouat cu o zi înainte. Și cum mare parte din poteci este prin pădure, traseul de concurs a fost foarte alunecos. foto Ciucas Enduro 2019Nu era noroi propriuzis însă pământul reavăn aluneca bine. La asta se adăugau și rădăcinile, care erau peste tot. Asta ar fi alt laitmotiv al concursului – rădăcinile! Așadar pentru neexperimentați, cel mai recomandat era să se meargă ușor și cu grijă pentru a menține o trasă acceptabilă, lucru pe care eu și colegul de echipă am reușit să-l facem într-o măsură satisfăcătoare. La PS2 am avut supriza concursului și mi-am amintit de ce Ciucaș Enduro poate fi „ de temut” pentru unii. E vorba de zona de grohotiș, un rock garden abrupt și lung, amplasat de-a lungul unei văiugi înguste. Intri pe aceasta vale și nu mai ai altă opțiune decât să-i dai la vale. Dacă o cunoști este mult mai bine pentru că știi cât de cât că poate fi făcută. Dacă însă te trezești cu ea în față, așa cum a fost la mine, te rogi ca bicicleta să facă măcar jumătate de treabă. foto Andrada CardașDacă ai experiență o poți face în viteză, destul de bine. Pe de altă parte dacă nu ai experiență este bine de știut că grohotișul și stâncăraia poate fi făcut și la viteză mică și în condiții de siguranță relativă. Însă când nu cunoști terenul pur și simplu linia nu se leagă. Așa a fost și la mine, iar din păcate la un moment dat m-am poticnit și am bifat de un OTB. N-a fost o căzătură gravă, m-am adunat repede, am așteptat să treacă vreo doi care mă ajunseseră și am continuat. Proba specială 3 cred că a fost cea mai ok pentru mine și partenerul de echipă. Destul de abruptă și integral pe potecă de munte, așa cum știm că este la Ciucaș Enduro, PS3 a fost prectic cea mai lungă, dar parcă nu și cea mai obositoare. Foarte virajată, tot timpul trebuia să fii atent unde pui roata și mai ales să nu rătăcești traseul. Partea finală a fost mai dreaptă și la un moment dat chiar mă întrebam dacă nu cumva am greșit, traseul fiind atât de virajat până în locul respectiv. foto Ciucas Enduro 2019Cu un rating care mi-a ieșit de 3, Ciucaș Enduro se pare că este pentru mine “la jumate”. Este un concurs frums care te muncește bine la vale, dar cred că mai ales la deal. Te duci la Ciucaș Enduro doar dacă știi că ai de urcat mult și iubești push bike-ul. Însă partea cea mai bună anul ăsta la tranziții, a fost că event-ul s-a ținut în perioada de maxim al afinelor. Când nu mai puteai să împingi făceai o pauză, iar fix la nasul tău era tufa plină de afine. Deci a fost bine până la urmă. Mi-ar plăcea să prind o ediție de Ciucaș Enduro complet uscată, să mă pot bucura cu adevărat de poteci. Altfel ești tot timpul concentrat să nu-ți fugă roțile în toate părțile. Pe de altă parte Ciucaș Enduro este pentru mine ocazia perfectă pentru un weekend prelungit cu familia în superbii munți Ciucaș. O zi ai timp de-o tură la picior pe Ciucaș, o zi faci o tură la afine, o zi încerci un track preview și o zi ai concurs! Sursa: freerider.ro
  13. Spre deosebire de etapele de până acum din Cupa Naționala de Enduro, concursul de la Straja a fost separat și a reprezentat Campionatul Național de Enduro. Este un concurs „singular” în urma căruia cei mai buni enduriști devin campioni naționali la categoriile lor de vârstă, la open și la general. Numărul de probe speciale: 4 Km PS-uri: 9 Km total cursă: 20 Numărul de zile de concurs: 1 Diferență de nivel: 1064 m Consider că locația a fost bine aleasă pentru a găzdui Campionatul, Straja Extreme Park oferind câteva dintre cele mai dificile trasee de mtb enduro. Mai precis traseele Lupilor și Baloo. Doar prin simpla lor lungime de 3,31 respectiv 3,05 km cele două speciale, 3 și 4, au stors și ultima picătură de energie din concurenții mai puțin antrenați. Eu cel puțin, cam de la jumătatea traseului, a trebuit să încetinesc simțitor pentru că mâinile și picioarele nu mai făceau față. foto Mihai LeuTraseele în sine, ca grad de dificultate sau tehnică, nu sunt deosebite. Sunt „lucrate” și întreținute de bikepark și seamănă destul de mult cu ce găsim „afară”. Viraje, contrapante, jumpuri mari și mici, dar toate făcubile. Terenul este de asemenea, aspru. Foarte pietros, stâncos și ascuțit. Din acest motiv, cei care dădeau mai tare la vale se mai alegeau și cu pene. Pentru a face față celor peste 3 km ale specialelor 3 și 4 am fost nevoit să o las mai încet de la jumate, așa cum spuneam. Bicicleta făcea față fără nicio problemă – roțile 27.5 treceau peste orice, frânele cu 4 pistoane frânau oricând fără efort mare, suspensiile de 160 erau suficient de „plush” pentru a oferi confort. Însă am învățat la Straja ce înseamnă să nu ai antrenament specific pe disciplina asta. Dacă la mtb xc și maraton antrenamentul ține de anduranță, la enduro mai este nevoie în plus și de mușchi brut. Pur și simplu trebuie să te țină „macaroanele”. Și vedeam asta cam la toti riderii care terminau specialele 3 și 4. Cei care chiar luau jocul în serioas, aproape cădeau lați la finiș. Iar asta este de laudat. foto Maf AdrianLa Straja Enduro am avut însă 4 speciale. Și am mai avut și tranziții între ele. Unele niște coșmaruri despre care vorbesc puțin mai jos. Asemenea etapei Cupei din Semenic care mi-a plăcut foarte mult datorită zonei și peisajului în special, prima probă specială de la Straja Enduro a pornit din vârful stațiunii, de pe vârful Mutu, la 1.737 m altitudine. Până acolo desigur că trebuia să mergi singur, telescaunul care ajungea în vecinătate fiind folosit doar în zilele anterioare de antrenament. De la startul general luat în centrul stațiunii, plecai pe asfalt, pieptiș, pe care din fericire puteai pedala fiind prima probă a zilei. După care rampa se înducea și treaba mergea mai ușor. Apoi continuai pe forestier după care intrai în gol alpin și de acolo cam începea push-ul. Dacă aveai ceva deosebit de demonstrat celor din jur puteai merge în continuare pe bicicletă. Dar really, nu era nevoie. Era timp suficient pentru a nu fi penalizat. Speciala întâi a fost interesantă, sau ciudată, nici nu stiu. Fiind scurtă, doar 1,23 km, mi s-a părut că s-a terminat neașteptat. Nu a fost grea în adevăratul sens al cuvântului însă a avut și particularitățile ei. În primul rând a fost de la cap la coadă o potecă foarte îngustă străjuită de iarbă înaltă. Din loc în loc pe margini, erau bolovani camuflați în iarbă. Dacă nu făcusei în zilele anterioare niște track preview-uri ca să știi peste ce dai, aveai acum suprizele, așa cum am avut și eu. Fără să-ți dai seama și fără nici măcar să vezi în ce dai, loveai violent acești bolovani. Mi s-a întâmplat, dar din fericire bicicleta / anvelopa / janta a rezistat. foto Mihai LeuTranziția spre speciala 2 a fost însă plăcută, chiar foarte. S-a desfășurat mai mult pe curbă de nivel, pe potecă. Iar pentru că și vremea era perfectă și distanța mică, a fost mai mare plăcerea. Cum eu în general nu apuc să fac track preview fie pentru că ajung în zonă târziu, doar cu o zi înainte de concurs și nu am timp, fie vin din timp, dar cu familia și în zilele anterioare concursului prefer să mă plimb cu ei pe munte, încerc să aflu câte ceva de la colegii de echipă. Este însă „funny” pentru că fiecare vede altfel „pericolele” de pe traseu. Treaba asta este atât de personală încât mai bine nu mai întrebi nimic. Ceva ce cuiva i se pare dificil și extrem, altcuiva i se pare fun și ușor de dat. Dar totuși și pentru speciala 2 m-am interesat, măcar în mare să știu ce mă așteaptă. Am aflat că prima parte are loc pe potecă tehnică stâncoasă după care se deschide și crește și viteza, dar devine alunecos datorită pietrișului. Așa a fost. Feedback-ul mi-a fost util să știu că în prima parte trebuie să merg cu grijă și să protejez bicicleta, pentru a încerca a poi să recuperez de la jumate în jos. Partea bună este că bicicleta pe care mă dau – Merida One-Sixty 600, chiar este bună și echipată cu tot ce trebuie din start, direct din cutie. Așa cum a fost livrată așa o folosesc. Spre exemplu anvelopele sunt fix ce trebuie pentru aproape orice tip de teren. În cazul de față, cu teren uscat și stâncos, anvelopele Maxxis Minion DHR II sunt robuste și aderente. Pentru că le-am făcut și tubeless, riscul de pană este acum și mai mic. Revenind la specialele 3 și 4, mai precis traseul Lupilor și traseul Baloo, recunosc că mi-am aflat limitele. O lungime de 1,5-2 km pentru probele speciale nu e degeaba gândită să fie așa. Orice depășește lungimea asta devine cam dificil. foto Mihai LeuTraseul Lupilor „are un profil relativ tehnic cu obstacole naturale alcatuite din roci, radacini, lespezi, busteni, denivelari naturale ale solului, etc. Traseul are un grad de dificultate mediu pe toata lungimea lui”, stă scris pe site-ul bikeparkului Straja. E corect ce spun. Nu e deosebit de greu, decât după ce inetrvine oboseala. Traseul șerpuiește frumos pe munte și dacă mai și știi ce te așteaptă, dacă ai făcut track preview în zilele anterioare, este cea mai mare plăcere să-l dai. Dacă nu, trebuie să îl parcurgi cu grijă altfel riști să strici bicicleta și pe tine. foto Mihai LeuUltima specială a zilei a fost traseul Baloo, dar nu înainte de a avea tranziția spre Baloo. Aceasta a fost coșmarul „sejurului”, pentru că de la finalul ps3 trebuie să urci tot asfaltul înapoi în stațiune. Telegondola care face această urcare a putut fi folosită doar în zilele de antrenament. Tranziția a durat peste o oră. O oră de pedalat la deal pe asfalt, pe caniculă, pe o bicicleta mtb cu geometrie enduro, adică nasoală pentru la deal. Însă odată ajuns înapoi în Straja te aștepta aici ultima „încercare” a zilei, traseul Baloo și acesta cu o lungime foarte mare, 3,05 km. Baloo are „un profil fluid fara obstacole naturale si un grad de dificultate mediu pe toata lungimea lui. […]Traseul Baloo serpuieste la vale pe o poteca de 80 – 100 cm latime cu contrapante construite natural din pamant de-a lungul telegondolei din statiune. Traseul îmbina padurea de fag cu poienile si pârtia de schi pana la statia de imbarcare a gondolei. Ultimii 200 de metri se suprapun cu Traseul Lupilor unde terenul devine putin mai dificil”, ne spun cei de la Straja. foto Mihai LeuLa fel și aici, dacă știi ce te așteaptă după colț, totul este minunat. Dacă nu, ai face bine să fii precaut. Foarte prăfuit și destul de des presărat cu piatră ascuțită, pe Baloo m-am simțit în siguranță însă doar pentru că nu am mers foarte repede. Spre deosebire de „riderii adevărați”, care nu doar cunoșteau traseul, dar aveau și un nivel mai redus al nevoii de conservare, ca să termini cu bine Baloo trebuia să-ți conștientizezi limitele și să mergi în consecință. Acesta a fost Campionatul Național de Enduro din 2019 ținut la Staja și organizat de o echipă de entuziaști care nu știu cum se motiveazaă să facă treaba bună pe care o fac. Noi Orizonturi împreună cu Bike Attack Reșița sunt „vinovații” care au făcut posibil și acest eveniment, iar povestea de aici este este despre ce s-a întâmplat pe la coada clasamentului. Pentru a afla ce s-a întâmplat la vârf și care sunt campionii pe 2019, citește articolul publicat de colegul meu Dragoș Mitroi. Observ că ratingul pentru Straja Enduro a ieșit destul de bine, la 3,8. Adevărul este că mi-a plăcut, iar la Straja dacă vii, chiar ai ce face cu un mtb de enduro. Ai cele două trasee principale Lupilor și Baloo, accesibile cu gondola, dar dacă iei și telescaunul poți urca până în vârf și începe treaba de acolo. foto Mihai Leu foto Mihai Leu foto Mihai Leu foto Mihai Leu Ratingul publicat mai jos este subiectiv şi nu are cum să acopere toate opiniile. Se adresează în momentul ăsta, celor cu experienţă limitată la mtb-enduro. De asemenea, la final de sezon vom regândi acest rating în funcţie de toate concursurile autohtone la care am participat. Pentru a cunoaşte modul în care trebuie să acorzi steluţele, citeşte Ghidul de evaluare a etapelor. foto Mihai Leu foto Mihai Leu foto Mihai Leu foto Mihai Leu Pe de altă parte Straja, ca stațiune montană, nu o recomand deloc. Este o Rânca mai mică, adică un haos și mizerie de nota 10. Construcții pe jumătate neterminate, dar funcționale, moloz peste tot, beton degradat, clădiri înghesuite, praf și haos. În funcție de noroc cazarea poate fi decentă și mâncarea la fel, dar scumpă pentru condițiile oferite. Sursa: freerider.ro
  14. Duminică 7 iulie a avut loc a 3a etapă din Cupa Naţională de Enduro, Semenic Enduro, desfăşurată da, aţi ghicit, în munţii Semenic. Dacă nu punem la socoteală şi Campionatul Naţional de Enduro care va avea loc la Straja pe 25 august, am putea spune că am ajuns la jumătatea Cupei. Munţii Semenic au însemnat pentru mine întotdeauna un loc liniştit. Odată urcat pe platou simţi că poţi să te relaxezi complet. Pe de altă parte însă Semenicul şi Banatul în general, sunt „locul de joacă” al celor de la Bike Attack Reşiţa, iar când pomeneşti numele lor ştii că e vorba de orice altceva în afară de relaxare. foto Cristina IonE vorba mai precis mtb enduro, Bike Attack fiind responsabili direcţi pentru două etepe din Cupă, Semenic Enduro şi Metal Enduro şi îndrumători pentru toate celelalte etape. Aşa că în weekendul 6-7 iule ne-am dus şi în Semenic pentru a vedea cum este la etapa a 3a. Locul este foarte frumos, iar aici mă refer nu doar la munţi şi platoul de sus ci poate mai ales la satele presărete de-a lungul drumului principal dintre Slatina-Timiş şi Reşiţa, care traversează munţii. Prima observaţie a fost ca este perfect pentru cursieră. Vorbim de 61 km cu 1200 m diferenţă de nivel dacă parcurgi drumul doar într-un sens. După care avem mtb cross country cu trasee lungi în buclă ce pornesc din Reşiţa, trec peste munte şi ajung chiar şi până la Agnita. Nu în ultimul rând avem lacurile de sus în care se poate înota. Aşadar sport peste tot unde priveşti. Însă mtb enduro e la el acasă aici. Recunosc că înainte să ajung în zonă mă aşteptam ca probele speciale de la Semenic Enduro să includă mai mult platou montan. În schimb doar la speciala întâi s-a pornit de pe vârf, intrându-se apoi aproape imediat în pădure. Cu toate astea experienţa per total a fost super. Semenic Enduro 2019 în cifre: Numărul de probe speciale: 4 Km PS-uri: 10 Km total cursă: 36,7 km Numărul de zile de concurs: 1 Diferență de nivel: 1974 m Avantajul în Semenic este că traseele „mai de sus” sunt protejate de ploaie şi apă. Cu o noapte înainte de concurs a plouat abundent, dar a doua zi pe trasee nici nu-ţi dădeai seama că s-a întâmplat ceva peste noapte. Iar asta fie pentru că solul este mai pietroş şi nisipos, fie pentru că se scurge totul la vale. Pe scurt, traseele s-au prezentat admirabil. De asemenea se anunţase că o parte din tranziţiile dintre speciale, practic coşmarurile unora dintre concurenţi, vor fi făcute de data asta cu telescaunul. M-am bucurat la rândul meu nu pentru că nu-mi place să trag la deal sau să fac push-bike ci pentru simplul motiv că nu refuz un ajutor atunci când este oferit. foto Cristina IonÎnsă, cu tot cu acest ajutor tranziţiile nu au fost floare la ureche. La una din ele dupa ce te dădeai jos din telescaun mai aveai încă mult de pedalat sau push, iar la cealaltă mai puţin, dar tot era ceva. Pe scurt, faptul că telescaunul a fost inclus în tranziţii nu le-a făcut cu mult mai uşoare. Un lucru bun dealtfel pentru că asta este parte din chintesenţa concursurilor de enduro. Probele speciale de la Semenic Enduro mi-au plăcut cel mai mult până acum, dar poate sunt subiectiv de data asta, având o slăbiciune pentru Semenic. Totuşi nu poţi să nu recunoaşti frumuseţea pădurii şi a stâncăriei pe care o întâlneai din loc în loc pe parcursul traseelor. Nu am avut momente deosebit de tehnice de-a lungul celor 4 speciale, cu rockgarden-uri prea-prea sau rădăcini alunecoase, dar eu unul nici nu „le dau” la maxim ci mă mulţumesc să mă bucur de atmosfera de concurs, de peisaj, de traseele construite sau naturale şi evident de bicicletă, toate acompaniate de un nivel mediu al adrenalinei şi puls la fel. Îi las pe alţii să se rupă 😉 foto Cristina IonÎn cadrul Cupei urmează acum etapa 4 de la Oradea, Thermal Enduro pe 4 august. Aici avem un format de concurs mai interesant şi puţin diferit cu 6 etape împărţite trei şi trei. Ratingul publicat mai jos este subiectiv şi nu are cum sa acopere toate opiniile. Se adresează în momentul ăsta, celor cu experienţă limitată la mtb-enduro. De asemenea, la final de sezon vom regândi acest rating în funcţie de toate concursurile autohtone la care am participat. Pentru a cunoaşte modul în care trebuie să acorzi steluţele, citeşte Ghidul de evaluare a etapelor. foto Bobescu foto Cristina Ion foto Cristina Ion foto Cristina Ion Sursa: freerider.ro
  15. Pe 9 iunie a avut loc a 2a etapă din Cupa Naţională de Enduro pe 2019. Evenimentul a avut loc în locaţia denumită Ciocanu, practic în localitatea Bughea de Jos de lângă Câmpulung Muscel. Organizarea a fost bună, iar unul din lucrurile care mi-a plăcut cel mai mult a fost locaţia şi faptul că traseele şi tranziţiile dintre speciale erau toate concentrate în acelaşi loc, pe aceleaşi câteva dealuri. Tranziţiile mi-au plăcut pentru că, deşi urcările nu au fost uşoare, era practic o singură urcare pentru toate cele 4 speciale, cu foarte mici diferenţe. Deja de la prima urcare ştiai ce urmează să te aştepte în continuare, lucru de ajutor cel puţin psihic. Ciocanu Enduro 2019 – foto Alexandru MituLa probele speciale s-a văzut că s-a lucrat mult. S-a săpat, s-a construit, iar pentru toate trebuie să-i mulţumim lui Geo Simion şi Vertical Riding Romania împreună cu Bike Attack Reşiţa. Mulţumită lor, concurenţii au reuşit să se dea duminică la concurs. Dar traseele sunt deschise în continuare pentru a fi folosite tot timpul. Ciocanu Enduro 2019 – foto Mihai LeuEtapa a 2a din CNE s-a ţinut „cu casa închisă”. Şi de data asta cursa a fost foarte populară. Au fost concurenţi care au renunţat să mai participe când au văzut că prognoza meteo nu este prea favorabilă însă chiar şi aşa au fost 137 concurenţi la start. Detalii despre cum s-au desfăşurat ostilităţile şi cine a câştigat, puteţi citi în articolul publicat de Dragoş Mitroi. Pe scurt etapa 2 din CNE 2019 a arătat aşa: Numărul de probe speciale: 4 Km PS -uri: 9 Km total cursă: 26 Numărul de zile de concurs: 1 Diferență de nivel: 1150 m Specialele etapei Ciocanu s-au prezentat suprinzător de bine în ciuda ploilor care au tot fost în zilele premergătoare concursului. Cea mai mare parte a traseelor a fost cel mult umedă, cu câteva porţiuni de noroi pe unele viraje, acolo unde apa nu avea cum să se scurgă. Ciocanu Enduro 2019 – Andrada CardasE drept însă că la finalul câtorva etape, nivelul noroiului a fost substanţial, spre „extrem”. Spre exemplu speciala 1 se termina cu o porţiune foarte abruptă şi plina de noroi. Acolo s-a căzut la greu pentru că pur şi simplu mergeai ca pe gheaţă. Cei care reuşeau să treacă spuneau că secretul este să „laşi frânele” şi s-o laşi să se ducă. Mai uşor de spus decât de făcut. Dacă însă reuşeai să faci „track preview” cu o zi înainte, ai fi căzut atunci, iar la concurs reuşeai să alegi o linie mai bună, pentru că exista. Aşa am făcut şi eu, iar la concurs au reuşit să trec cu bine. Şi finalul specialei 2 se termina cu noroi, mai precis cu o mare mlaştină. Aici însă totul era orizontal, iar dacă veneai cu suficientă inerţie de pe traseu, reuşeai să treci. Pe scurt, destul de aventură. Un alt aspect despre care merită vorbit este cuprinsul specialei 3, foarte îngustă şi virajată în anumite locuri, la care s-a adăugat şi că terenul era ud sau cel puţin umed, deci alunecos. Şi aici, dacă nu aveai suficientă inerţie riscai să te opreşti. Iar în unele locuri era atât de îngust încât nici nu aveai loc unde să pui piciorul jos. Ciocanu Enduro 2019 – foto Cristina IonUnii concurenţi mai vorbeau de faptul că pe unele speciale este mult de pedalat, spre exemplu pe 1 unde se urca la „căbănuţă”. Într-adevăr aşa era însă treaba asta face parte dintr-un concurs de enduro, unde îţi este testată nu doar îndemânarea la vale ci şi anduranţa la deal. Mi-a mai plăcut că unele speciale aveau porţiuni comune între ele. Asta însemnă că în anumite locuri pe traseu, erau marcaje care îţi indicau pe unde s-o iei. Mi-a plăcut lucrul ăsta pentru că implica şi puţină navigare, ca la maraton să zicem. Pe de altă parte la finalul specialei 4 am auzit concurenţi care spuneau că au greşit traseul. M-am mirat pentru că eu n-am avut nicio problemă cu orientarea. Din punct de vedere tehnic Ciocanu Enduro nu mi s-a părut exagerat de greu neavând obstacole „clasice” cum ar fi rock garden-uri sau rădăcini multe şi alunecoase. Pe de altă parte eu personal nici nu am mers “la limită”, caz în care traseul ar fi fost considerabil mai greu. Cu toate astea faptul că unele zone din speciale erau foarte înguste şi virajate, a însemnat că etapa nu a fost uşoara. La capitolul anduranţă se pare că pentru mine a fost ceva mai greu decât la Mehedinţi Enduro întrucât s-a pedalat la deal mai mult în timpul specialelor. La „Fun & flow” nu a stat deloc rău. Mi-a plăcut cum virajele se legau între ele şi mai ales faptul că s-a lucrat în aşa fel încât terenul să permită asta. Pericole deosebite pe traseu nu am avut. În afară de câteva zone expuse, cu râpe, în care se putea cădea, dar fără urmări grave, nu am avut de ce să ne temem. Practic nu era ca şi cum am fi fost pe o creastă cu prăpastia plină de stânci în dreapta. Tranziţiile n-au fost deloc rele. Cum spuneam, mi-a plăcut că odată ce urcai una ştiai deja ce te aşteaptă în restul zilei. Putea fi şi demoralizant, ştiind că ai de urcat de 4 ori treaba aia, dar eu am ales partea pozitivă. Pentru mine era de mare ajutor faptul că ştiam când trebuie să mă dau jos să împing şi când să pedalez. Iar de fiecare dată a fost la fel. La organizare sincer n-am ce să reproşez. Din direcţia mea s-a văzut totul bine. Mi-a plăcut în mod deosebit că la startul general erau oferite şi curăţitoare cu presiune. Aşa că dacă aveai timp te puteai opri în timpul tranziţiei trecând pe acolo pentru a spăla bicicleta, măcar superficial, insistând pe transmisie. Nu ar fi fost rău dacă organizatorii ar fi reuşit să încheie un parteneriat cu un sponsor şi pe partea de lubrifiere, pentru a putea să şi ungem transmisiile după spălare. Ratingul publicat mai jos este subiectiv şi nu are cum sa acopere toate opiniile. Se adresează în momentul ăsta, celor cu experienţă limitată la mtb-enduro. De asemenea, la final de sezon vom regândi acest rating în funcţie de toate concursurile autohtone la care am participat. Te invităm şi pe tine să-ţi spui părerea despre #1 Mehedinţi Enduro, prin completarea sondajului de mai jos însă doar dacă ai participat şi ai termiant toate specialele. Pentru a cunoaşte modul în care trebuie să acorzi steluţele, citeşte Ghidul de evaluare a etapelor. Sursa: freerider.ro
  16. O parte din cicliști își doresc mai mult de la bicicletă și ciclism. Vor și ceva rezultate, nu doar să se „dea” pe bicicletă. Rezultate fie finalizate cu podiumuri pe la concursuri, fie doar pentru palmaresul personal, eventual comparat cu rezultatele anului precedent. Însă pentru a se întâmpla lucrul ăsta, adică rezulate mai bune, e nevoie de ceva antrenament în plus. Și cum poți obține acest surplus mai bine decât ocupându-ți iarna cu un program de antrenamente. Din păcate clima noastră nu-ți permite să ieși prea mult cu bicicleta iarna. Nu doar pentru că e frig ci și pentru că e ud și murdar pe jos. În plus să fim sinceri, nici nu e așa plăcere să te îmbraci gros și să tragi prin ger ca un sclav. Ca să nu mai spun și de eventuale răceli sau gripe care se pot lipi de tine. Așa că ce spui de un cantonament de iarnă în țările calde? Ideea nu este nouă nici pe departe, însă la noi e încă destul de „exotică”. De vreo 2-3 ani au început să-mi apară iarna pe Facebook poze cu prieteni care pleacă cu bicicletele de șosea în țări precum Spania sau Turcia mai mult la ture de antrenament decât la plimbări. Evident că dacă faci mișcarea asta profiți de ocazie și te și plimbi, să vezi niște peisaje însă esența unui cantonament este să-ți creezi o bază a antrenamentului și să capeți un avans față de prietenii care au rămas în țară și eventual se antrenează „indoor”. foto Dinamo BikeXpert Racing TeamDespre cantonamentele din Turcia am mai scris însă abia anul acesta am și participat la unul. La invitația celor de la Velo Alanya am fost iarna asta în Turcia pentru a vedea cum este într-un astfel de cantonament, pentru a vedea condițiile drumurilor și opțiunile traseelor de antrenament, clima și desigur condițiile de la hotel. foto Dinamo BikeXpert Racing TeamEste important de menționat că un astfel de cantonament trebuie să aibă loc într-o anumită perioadă a anului, mai precis la sfârșit de februarie și început de martie, atunci când merg și echipele românești precum Dinamo BikeXpert Racing Team, NoMad Merida CST și CSA Steaua Cycling Team. Motivul pentru care cantonamentul trebuie să fie atunci este că odată întors în țară, vremea aici este suficient de bună pentru a-ți continua antrenamentele în outdoor și intra în sezonul competițional deja cu o condiție fizică mult mai bună decât prietenii care au rămas în țară. Un alt motiv pentru care este bine să mergi odată cu echipele românești de ciclism este că te poți antrena împreună cu ei profitând de programul lor zilnic. Este important să-ți evaluezi bine nivelul tău de antrenament pentru a te „lipi” de grupul corect de cicliști și ține pasul cu ei. foto NoMad Merida CSTNu în ultimul rând prețurile din această perioadă sunt foarte bune și la avion și la hotelul care găzduiește sportivii. În stațiunea Alanya sunt puține hoteluri operaționale în acea perioadă a anului însă Justiniano Hotels (4 stele) este special deschis pentru echipele care își fac cantonamentul. Prețurile sunt de 25 euro / persoană / noapte în cameră dublă sau 68 în triplă. În acest preț ai absolut totul inclus, în afară de biletul de avion și transferul de la aeroport la hotel. Hotelul e amplasat pe malul mării și are inclusiv piscină extrerioară. Despre prețuri pe larg am povestit în acest articol, iar despre transportul în siguranță al bicicletei cu avionul am povestit aici. Ca să conteze sejurul cantonamentului trebuie să dureze în jur de 10 zile, ideal două săptămâni. Bicicleta o poți transporta cu avionul într-o cutie rigidă tip „hard case”, într-o husă semi rigidă tip „soft case” sau într-o cutie de carton pentru bicicletă de care poți face rost de la orice magazin de biciclete. Chiar și ultima variantă, de transport în cutia de carton, oferă bicicletei suficientă siguranță. Dacă alegi varianta asta mai poți eventual investi într-o husă specială de la YT care protejează și mai bine cutia de carton. În plus te ajută mult și la transportul prin aeroport. Tot legat de cheltuieli, Turkish Airlines are o ofertă specială în perioada respectivă, transportul bicicletei fiind gratuit. Prețul biletului de avion poate varia puțin însa eu am platit în ianuarie 169 euro pentru dus-întors. Bagajul de cală poate avea greutatea de 30 kg (!!!) fără bicicletă inclusă, deci poți lua cu tine toată casa. Pentru mine pot spune că acest cantonament a fost un succes. Nu doar că te dai pe bicicletă zilnic, dar te afli într-un cerc de prieteni care împărtășesc aceeași pasiune cu tine. Din acest motiv, împreună cu colegii de la Bike FM, am profitat de programul de antrenament al echipei Dinamo BikeXpert Racing Team. În fiecare seară avea loc un briefing în care se vorbea despre programul zilei următoare. A doua zi în fața hotelului, se formau grupuri cu cicliști de diferite niveluri. Cei mai buni aveau un program strict de antrenament în timp ce restul ne mulțumeam să tragem de noi cât putem, dar să mai facem și pauze pentru peisaj. Hotelul la care am stat se află la mijlocul distanței dintre Antalya și Alanya, pe malul mării. De-a lungul litoralului avem un DN cu două benzi pe sens plus bandă de refigiu lată cât o bandă normală. Pe acastă bandă merg cicliștii la antrenamentele de rulaj. Zona este cunoscută de localnici drept locul unde vin echipele de ciclism să se antreneze așa că nu vei avea probleme cu șoferi agresivi sau neatenți. Dimpotrivă, ești respectat și nu sunt rare situațiile când la o intersecție, chiar dacă ai roșu ești lăsat să treci. foto Dinamo BikeXpert Racing TeamPe acest DN se fac antrenamentele de rulaj. Poți merge aici în pluton pentru zeci chiar sute de kilometri. Poți sta în față dacă vrei să tragi plutonul sau poți sta doar în spate dacă asta este ce vrei. Nu te va certa nimeni. Dacă însă vrei diferență de nivel, o iei spre nord și intri în continent. Iar aici vei primi diferență de nivel din plin. foto Dinamo BikeXpert Racing TeamSpre exemplu tura „Regină” a cantonamentului din Alanya este „Tour de Gundogmus”, un traseu de 132 km cu aproape 2.800 m diferență de nivel. În funcție de nivelul tău o poți face chiar de mai multe ori de-a lungul zilelor de cantonament. foto NoMad Merida CSTCalitatea drumurilor din această regiune este de asemenea, un subiect discutat. Trebuie să spun că asfaltul nu este de nota 10. Nici măcar de 9 sau 8. În medie este cam de 7. Din acest motiv este recomandat ca bicicleta de șosea să fie echipată cu anvelope de 28 sau să te antrenezi eventual chiar pe ciclocros. De asemenea o parte din echipa Dinamo BikeXpert Racing Team a venit cu bicicletele mtb, în special pentru că la final de cantonament au participat la câteva concursuri de nivel UCI. Însă chiar dacă asfaltul nu e de cea mai bună calitate, te poți organiza. Spre exemplu urcările le poți face pe drumurile „comunale” înguste și cu asfalt destul de prost, dar foarte pitorești și cu peisaje frumoase, iar coborârile pe DN-urile late cu asfalt nou și perfect. Tour de Gundogmus sau orice tură care include munte, poate fi făcut în acest fel. Pe de altă parte DN-ul de pe litoral este foarte bun din punct de vedere al calității asfaltului. În acest cantonament i-am avut colegi de cameră pe Memo Sebastian Vrânceanu de la Bike FM și pe Ion Boncea de la Explorer Adventure Club. Împreună cu încă doi prieteni am format o echipă „specială” care, în ciuda unui program zilnic serios de antrenament, a reușit să se bucure și de restul plăcerilor de la Hotel Justiniano. Spre exemplu ne plăcea să spunem că după fiecare antrenament încep etapele de „revenire” și anume: hamam, saună, piscină. După care bere, mă rog… Bicicletele le-am ținut tot timpul cu noi în cameră sau pe balcon. Nu a fost nevoie să fie duse într-o sală specială. La nevoie puteau fi spălate în spatele hotelului la furtunul „oficial”. Apropo de bere sau orice alcool, dacă vă dori și așa ceva de-a lungul cantonamentului asigurați-vă că la cazare solicitați brățara neagră și nu cea albă. Cea albă este pentru „Elite”, iar cea neagră pentru „Trainer”. Sportivii de performanță nu au voie alcool în timpul cantonamentului, sau dacă doresc trebuie să plătească. În timp ce „muritorii de rând” se pot bucura gratuit de vin și bere la discreție. Așa cum spuneam, după ce încheiam tura de antrenament care putea dura și 7 ore în cazul turului de Gundogmus, ne duceam să facem „revenirea”. Hamam este baia turcească și e foarte placută. Cu slipul pe tine intri într-o cameră mare, caldă și destul de aburindă și te întinzi pe marmură caldă. Te poți spăla cu apă fierbinte sau poți moțăi cât ai tu chef. Pentru mine haham-ul dura 30 minute. De aici ne mutam la sauna care era destul de aglomerată ce-i drept, și asta pentru că la hotel erau cazate foarte multe echipe de cicliști care făceau același lucru, cantonamentul. Aici mai petreceam 15 minute. Ultima etapă a revenirii era piscina. Piscină e cam impropriu spus pentru că dimensiunile erau mici. Și apa rece. Nu era loc de înotat, dar te puteai învârti în cerc puțin pentru a-ți închide porii. Mai stăteam și aici 10 minute. După care eu treceam pe la recepție, luam o bere și urcam în cameră pentru a-mi scrie porția zilnică de articole pentru Freerider. Alții se opreau la barul de la recepție și pe terasa semi deschisă, la un pahar de vorbă până seara, când mergeam la masă. Masa este „all inclusive” și e bine să profiți de caracteristica asta. E bine să mănânci mult și bine pentru a avea energie și a doua zi. De menționat este că prăjiturile mi s-au părut foarte slabe. Deși erau multe variante, colorate în toate culorile, gustul lăsa de dorit. O altă activitate de seară putea fi și Clubul. în unele seri era foarte animat de restul turiștilor cazați la hotel, ruși în special. Dacă nu aveai somn, puteai da o fugă și pe aici. foto Bike FMVremea din Alanya în perioada asta a anului – februarie/martie, este în general bună spre foarte bună. Noi am prins-o așa și așa. Adică ne-a și plouat, dar parcă n-a fost atât de rău, mai ales că nu era frig. Spre deosebire de gerul care era în România, oricum incomparabil mai bine. Dacă însă se întâmpla să fie vreme nasoală îți puteai face antrenamentul și la interior. Hotelul pune la dispoziție rulouri pe care îți poți face antrenamentul de biciclată, dar și o sală de fortă. Însă eu am preferat să ies la alergare în zilele ploioase. Pe de o parte am avut neplăcuta supriză să observ că nu se putea alerga pe plajă. Aceasta este cu pietriș care formează o suprafață moale în care se afundă piciorul. Dacă vrei să alergi, e la fel ca și cum ai alerga prin smoală. Pe de altă parte în imediata apropiere a hoteului se afla o mare stâncă foarte artistic amplasată și împădurită, un promontoriu. Zona este destul de restrânsă per total însă pe acest promontoriu găsești o rețea întreagă de poteci absolut superbe și perfecte pentru trail run. Deși le intersectezi de mai multe ori, poți face foarte ușor și foarte plăcut un antrenament foarte bun de 1-2 ore cu diferență de nivel suficient de semnificativă. Alegeam varianta asta de antrenament întrucât chiar dacă ploua torențial temperatura nu era scazută. În plus nu era nicio problemă să mă ud pentru că odata întors la hotelul care era aproape, intram direct la duș. Experiența cantonamentului din Turcia a fost excelentă, dar a meritat? Eu spun că da. Personal m-am antrenat încă de la finalul lui octombrie, pentru a fi în vârf de formă în aprilie la maratonul mtb pe etape Mitas 4 Islands din Croația. Dacă am și fost în vârf de formă, este greu de spus pentru că am fost răcit toate zilele cât a durat concursul, iar impresia mea a fost că tot antrenamentul acumulat s-a dus pe apa sâmbetei. Dar dacă nu aș fi avut condiția fizică acumulată în iarnă la care s-a adăugat cantonamentul din Turcia, ar fi fost și mai rău. Recomand cu căldură un astfel de cantonament făcut în țările calde, fie că vorbim de Spania și Tenerife fie de Turcia. Însă pentru Turcia lucrurile sunt mult mai bine organizate și nu trebuie să te ocupi tu de prea multe, dacă mergi împreună cu echipele românești de ciclism. Prețurile sunt excelente, iar condițile sunt de nota 10+. Mă refer nu doar la hotel ci la întreg „pachetul”: condiții meteo, trasee de antrenament, dar cel mai mult la anturaj și atmosferă. Toată lumea este venită acolo unită de o singură pasiune – bicicleta. Fie că iei cantonamentul foarte în serios și te antrenezi alături de elite, fie că o iei mai ușor și te bucuri inclusiv de „centura neagră” (aka permisul de bere), zilele petrecute la Hotel Justiniano vor fi excelente. E ceva ce trebuie făcut în fiecare iarnă/primăvară! Sursa: freerider.ro
  17. Putem spune că Salonul Bicicletei a devenit deja un eveniment de referință în România. Cu o primă ediție care a avut loc în 2015, Salonul Bicicletei pare că ajunge din ce în ce mai popular pe măsură ce trece vremea. Partea bună este că nu doar pare ci chiar crește de la an la an, organizatorul spunându-ne că au fost în jur de 20.000 de vizitatori, asta însemnând o creștere cu 20% față de 2018. Desfășurat anul acesta între 29 și 31 martie, Salonul Bicicletei a fost altfel. Obișnuiți cu formatul „Expo” de data asta am avut un „Târg”. Diferența constă în faptul că un târg este și cu vânzare în timp ce la expoziție doar expui. Se pare că a fost mai bine așa. Pentru prima oară în istoricul de 5 ani al evenimentului, eu am vazut coadă la casa de bilete. Pe de o parte este de înțeles pentru că zilnic vedem prin orașele, pe drumurile și munții din România din ce în ce în ce mai mulți oameni pe bicicletă, fie la plimbare, fie la concurs. Fenomentul crește, iar asta poate doar să ne bucure. La Salonul Bicicletei am avut anul acesta o locație nouă. Obișnuiți cu Romexpo noi, dar și expozanții am fost la început reticenți. La asta s-a adăugat și o zi de vineri foarte friguroasă care ne-a deprimat pur și simplu. Însă noua locație, parcarea centrală de la Băneasa Shopping City București, deși mai mică decât spațiul alocat la Remexpo, s-a dovedit a fi o alegere cât se poate de potrivită și oportună, mai ales că celelalte două zile ale evenimentului, sâmbătă și duminică, au fost însorite, locația fiind plină de oameni dornici să testeze, să cumpere și să înceapă odată sezonul. Sloganul Salonului de anul acesta a fost „Viitorul este electric”, practic anunțând că vei găsi aici multe biciclete, dar și trotinete, electrice. Deși sunt convins de utilitatea bicicletelor electrice, personal nu le vănd încă devenind populare la noi, motivul fiind puterea mică de cumpărare de aici. Dacă în Vest vânzările la bicicletele electrice a luat-o efectiv razna, la noi piața este mai calmă. Pe de altă parte este de lăudat că organizatorii expoziției au avut curajul să promoveze acest segment și bine au făcut. Până la urmă știm că vom urma și noi calea vesticilor, mai devreme sau mai târziu. Așa că este bine să fim pregătiți. Organizarea interioară a Salonului mi-a plăcut deși la început trebuia să te obișnuiești puțin cu layout-ul pentru a găsi pe cineva pe care îl căutai în mod special. Am fost suprins însă că branduri cu prezență semnificativă la Salon în anii trecuți, au fost de data asta foarte discreți. Am văzut standuri pline de biciclete printre care te strecurai cu greu, precum KTM sau Carpat Bike, dar și standuri cu puține biciclete însă frumos aranjate și vizibile, precum Cannondale și GT, Bianchi sau Scott. Pe de altă parte mi-a plăcut zona de teste care, deși nu a fost așa mare, s-a dovedit a fi decentă pentru a-ți face o idee despre ce poate o electrică – bicicletă sau trotinetă. La expoziția de anul acesta am văzut construit din elemente modulare și un pump track. Zarox Pumpyard mi s-a părut interesant pentru că îl poți modifica după bunul plac. Elementele sunt livrate cu un camion, iar tu îți alegi modul cum le asamblezi. Un astfel de pump track îl văd foarte util a fi instalat la diferite evenimente, inclusiv la concursurile de biciclete. Cât timp participanții concurează, însoțitorii și vizitatorii se pot juca pe acest traseu. Țin să spun că pe un astfel de pump track faci un antrenament cardio de nu se poate! Avem și noi un astfel de track, mai mic și din pământ, la sediul „outdoor” Freerider și confirm că poți arde sute de calorii în doar câteva minute și într-un spațiu foarte restrâns. Ce mi s-a mai părut interesantă a fost oferta de la Devron. Nu mă refer la prețuri mici sau reduceri ci la faptul că pentru orice bicicletă Devron cumpărată primeai gratuit o asigurare pe un an de la Asirom. Asigurarea include daune provocate de calamități naturale, coliziuni cu terți, loviri, zgârieturi, derapări, vandalism etc. Se asigura și împotriva furtului în proporție de 80% din prețul bicicletei. Nu sunt despăgubite defectele de fabricație, căderea bicicletei din suportul de pe mașină în timpul transportului etc. Oferta merită avută în vedere însă ne-a interesat și varianta asigurării bicicletelor scumpe, practic „bicicleta de concurs” pe care stai cu ochii și înainte, dar mai ales după finiș. Cei de la Asirom ne-au asigurat că ne vor contacta dacă vor lansa o astfel de ofertă pe viitor. De asemenea ar mai fi utilă o asigurare de tip RCA, pentru coliziuni produse în trafic din vina ta, spre exemplu o oglindă de mașină ruptă sau lovită în timp ce te strecurai printre șirurile oprite la stop. Trebuie să mărturisesc că am rămas foarte plăcut suprins de bicicletele văzute la standul Decathlon. Cunoaștem brandul drept cel care te introduce în lumea sportivă și recreeativă outdoor, marca de la care nu ai mari pretenții, fiind destinată tuturor celor care vor să iasă din casă. Însă știm la fel de bine că la Decathlon găsești și lucruri peste medie, chiar mult peste. Spre exemplu am văzut două biciclete care m-au lăsat efectiv cu gura căscată. Un hardtail și un full cu suspensii mari, echipate cu Sram GX 1x, RockShox Reba și Manitou Markhor, de nu-ți venea să crezi. La standul Drag am văzut lucruri interesante și acest brand fiind perceput drept entry-level. Ca deobicei însă nu trebuie să te lași păcălit de bicicletele vândute în masă, pentru că vei găsi întotdeauna și modele care tind foarte mult spre top. Spre exemplu de menționat ar fi un set de roți profilate din carbon pentru cursieră, dar mai ales prototipul unui mtb full suspension pregătit pentru trail și poate chiar enduro dacă ai ceva mai mult „skill”. Și echipamentul sau accesoriile pentru biciclete au fost ok la expoziție, deși mai puține mărci prezente față de anii trecuți. Am remarcat însă standul HBZ România, reprezentantul mărcii Abus care importă căștile și antifurturile. Am avut la Freerider mai multe teste cu căștile Abus și pot spune că sunt ce trebuie. Deși nu sunt biciclete (duh!), trotinetele electice au fost prezente în număr mare la Salonul 2019. I-am vazut pe cei de la e-Twow – trotineta electrică românească, FreeWheel, Inokim, trotinetele offroad QuickVolt, dar și Wolf-e – trotineta electrică nepliabilă gândită să fie folosita exclusiv în regim de închiriere în locații urbane. Așadar Salonul Bicicletei 2019 pot spune că a fost un succes ținând cont de numărul de vizitatori prezenți care, cu puține excepții au fost mai multumiți de actuala locație față de Romexpo. Organizatorul ne-a transmis că din punctul lor de vedere, al vizitatorilor, formatul de târg a fost potrivit fiindcă în anii trecuți plecau supărați pentru că nu puteau cumpăra ce își doreau. Având loc acum la început de sezon, Salonul Bicicletei a deschis apetitul de outdoor și celor care încă nu-și reveniseră după o iarnă destul de îzăpezită la munte, cum demult n-am mai avut. A mai ajutat și vremea bună, dar și că s-a trecut la ora de vară în timpul evenimentului, lucru care chiar că te încuraja ca pentru vara asta sloganul tău să fie „Niciun weekend acasă!”. Sursa: freerider.ro
  18. Acum când soarele începe în sfârșit să ardă puțin pielea și mă face să renunț încet la echipamentul de iarnă și mai ales la turele plictisitoare în jurul casei, când potecile se ivesc încet de sub stratul gros de zăpadă, uitându-mă la MTB-ul meu pregătit de un nou sezon de aventuri în timp ce sorb o gură de cafea pe terasa din spatele casei, îmi revin în minte momentele superbe trăite pe bicicletă în anul ce a trecut! Munți, poteci, trasee noi și vechi, momente amuzante dar și dezamăgiri, toate îmi trec prin minte și le retrăiesc într-o lungă visare… Dar o experiență mi-a rămas ceva mai adânc sculptată în suflet și în memorie: cea pe care am trăit-o în cele 4 zile ale competiției Carpathian Epic, la Cheile Grădiștei. Nu, nu am uitat-o peste iarnă și mi-a revenit de-abia acum. Urcările ce m-au lăsat fără oxigen, coborârile amețitoare ce m-au făcut să strivesc manetele de frână cu adrenalina inundând fiecare celulă a organismului, toate acestea mi-au servit ca motivație în lungile sesiuni de trainer, la alergările pe viscol și pe ger. Nu cred că există mulți oameni atât de masochiști încât să facă din plăcere intervale la 150% din FTP în dormitor până li se taie firul gândirii. Pentru a fi capabil de așa ceva în timp ce alții stau cu o cană de vin fiert în jurul bradului de Crăciun e nevoie de motivație. Urcarea din Leaota în capătul căreia nu am ajuns din cauza furtunii, coborârea din Șaua Strunga pe care îmi doresc să o fac tot mai repede, frenezia asfaltului final atunci când ziua se termină cu serpentinele drumului către complex, momentele astea mă fac pe mine să găsesc puterea să lupt cu propria voință. Cele 4 zile de MTB full-service, așa cum singuri își laudă organizatorii competiția, sunt o experiență ce trebuie trăită! Practic din momentul în care intri în complexul Cheile Grădiștei înaintea Prologului și până când pleci după cea de-a 3-a etapă, poți lăsa toate grijile undeva… unde vrei! În portbagajul mașinii e o idee bună! Asta pentru că în tot acest interval singura ta grijă va fi să te simți minunat făcând ceea ce iubești cel mai mult: MTB adevărat! Cazarea excelentă, fără reticențele față de biciclete cu care ne-au obișnuit hotelurile, te lasă să te relaxezi în camerele spațioase alături de bicicleta ta, pusă frumos lângă pat dacă așa dorești. Spa, piscină, masaj – toate sunt la îndemână. Micul dejun oferit în regim de bufet este atât de variat încât oricine va fi pe deplin mulțumit și va găsi ceea ce are nevoie, pentru a pleca pe traseu nu doar sătul ci și fericit! La fel și cina, unde pe lângă felurile variate de mâncare, cei ce nu pun preț neapărat pe performanță ci mai mult pe experiență pot să stea să savureze până târziu o bere bună sau un pahar de vin, totul inclus, fără bătaie de cap! Iar la întoarcerea de pe traseu îți poți face realimentarea chiar la linia de sosire cu produse sănătoase și bine alese! Traseele însă sunt cele ce fac cele 4 zile să fie cu adevărat de neuitat! Poteci, single trail-uri, drumuri cu urcări și coborâri amețitoare, toate sunt uimitoare și provocatoare. O spun și riderii străini de top ce au participat și la competiții de renume internațional! Carpathian Epic se ridică la nivelul acestora, ba chiar stă undeva în zona topului ca dificultate și sălbăticie! Eu sunt un obișnuit al zonei, an de an revin acolo de mai multe ori, cunosc zeci de trasee și de poteci ascunse, cunosc toate traseele concursurilor ce au avut loc vreodată prin zonă. Cu toate astea, Carpathian Epic m-a surprins cu poteci cu totul noi, nebănuite, cu locuri încă neatinse de mine, fascinante și uimitoare! Nu pot decât să îmi închipui încântarea celor ce nu au mai fost niciodată în zonă și care sunt prinși pentru prima dată în mrejele coborârii din Strunga sau a crestei Bucegilor, zone pe care eu le pot denumi deja ”acasă”. Marcajul traseelor, ghidajul, arbitrii, punctele de alimentare sunt lucruri la care nu va trebui să te gândești prea mult pentru că toate sunt așa cum trebuie, acolo unde trebuie! Compania din jur este de primă clasă! La un concurs de MTB într-o stare atât de pură, ca iubitor al pedalatului pe munte, nu ai cum să nu te simți extraordinar înconjurat doar de oameni cu aceiași pasiune. Vei constata că majoritatea celor pe care îi consideri MTB-iști serioși sunt acolo, îți vei face prieteni noi, vei avea ocazia să schimbi câteva cuvinte cu riderii de top – deși aceștia nu vor sta prea mult la socializare… Oricum, sunt 4 zile în care toată lumea în jurul tău respiră și trăiește doar MTB! Bicicleta ta se va simți și ea răsfățată. Pe lângă faptul că nu vei fi nevoit să o abandonezi într-un beci sau depozit dubios, echipele tehnice ți-o vor spăla imediat după terminarea etapei și o vei putea lăsa acolo până seara, fără riscul să dispară. Mecanicii te pot ajuta oricând ai o problemă tehnică, toată lumea va face tot posibilul ca indiferent de dificultățile întâmpinate, dacă există cea mai mică șansă să te prezinți a doua zi la start, tu să fi acolo! Sincer, nu mai am răbdare! Aștept din tot sufletul Carpathian Epic 2019! Ani de zile am trecut peste iarnă visând la un concurs prin Alpi. Și acum visez, dar datorită organizatorilor Carpathian Epic pot să visez zi și noapte și la un eveniment ce are loc la mine acasă! Sursa: freerider.ro
  19. Sezonul începe din ce în ce mai devreme, odată cu concursurile care au loc devreme la început de an. Începe devreme și datorită vremii, din ce în ce mai călduroase, dar și iernii, din ce în ce mai scurte. Per total pare să fie bine pentru ciclism, însă pe termen lung, schimbarea asta de climă e posibil să fie problematică. Până una-alta, unul din concursurile de început de sezon este cel din Croația, Mitas 4 Islands. Aflat în 2018 la a 4 editie, acest maraton mtb cu patru etape este încă un concurs tânăr. Tânăr, dar neliniștit, vorba ceea. Pentru că deja de la această a 4a ediție, cursa este înscrisă în calendarul UCI, evenimentul fiind de nivel S2, adică maraton mtb cu etape, premii mai mici și puncte mai puține obținute de cicliștii legitimați UCI. Mitas 4 Islands este un concurs special din mai multe motive. Cel mai evident ține de etapele sale. Toate cele patru etape au loc pe patru insule diferite ale Croației. Un alt motiv este legat de particularitățile terenului fiecărei etape în parte. În România suntem obișnuiți cu pământul moale care devine repede impracticabil dacă dă o ploaie. Abia când urci la altitudine începi să găsești terenul stâncos și nisipos, cu pietriș specific regiunii alpine. La Mitas 4 Islands traseele au loc în cea mai mare parte pe piatră, stâncă și bolovani. Este un teren greu, aspru, tehnic, solicitant și dificil de pedalat pe el. Însă marele avantaj este că indiferent de vreme, este practicabil. Un al 3lea motiv este cel menționat mai sus. Chiar dacă plouă, noroiul fie este absent fie este “de bună calitate”, asta însemnând un noroi subțire, fluid și nisipos care nu blochează nimic. E drept că uzează frânele și lanțul, pentru că intră prin toate găurelele posibile, dar nu se depune pe cadru, roți și schimbătoare așa cum știm de la noi. Încă un motiv pentru care trebuie să încerci concursul ăsta este nu doar peisajul ci mai degrabă modul cum acumulezi diferența de nivel. Imaginează-ți că în fiecare zi startul este de la nivelul mării, iar altitudinea maximă nu ajunge să aibă patru cifre. Imaginează-ți cum e să acumulezi peste 1700 m diferență de nivel urcând până la 450 m, sau 1120 m urcând doar până la amețitoarea altitudine maximă de 130m! Însă chiar și doar atât de sus fiind, peisajul este superb. În concurs noi, ăștia mai amatori, ne permiteam să încetinim din când în când, atât cât să putem ridica privirea din potecă și s-o îndreptăm spre larg, spre mare. Se vedea foarte frumos, iar ocazional palmierii încântau și mai mult. Anul acesta la Mitas 4 Islands vremea a fost iarăși imprevizibilă. Am aflat cum este să trăiești pe insulă, cum este să verifici prognoza din 5 în 5 minute și cum este să fie diferită de fiecare dată când te uiți. Nu poți avea ceva previzibil în zona asta geografică pentru că vântul bate, iar norii vin și trec. Odată cu ei, ploaia. Însă ăsta este farmecul unui concurs mai complex. Nu este ca atunci când te urci pe bicicletă, îi dai forjă 4-6 ore, treci linia de finiș și gata, ai terminat. La Mitas 4 Islands primești mult mai mult. În primul rând este logistica ce se întinde pe patru zile și pe care o văd extrem de complexă nu doar pentru organizator ci și pentru concurent. Cum să faci să te prezinți la linia de start la ora corectă pe insula corectă, când până acolo ai de mers cu mașina și vaporul. E interesant… Pe de altă parte este atmosfera de concurs. Ok, asta ai la orice concurs de ciclism, însă la maratonul din Croația e diferit, mult diferit. La două din cele patru etape startul are loc pe feribot. Totul începe de dimineață, foarte de dimineață. Pe la ora 5 trebuie să te trezești și asta dacă ești norocos și stai la hotelul asigurat de organizatori. Dacă ești în „regie proprie”, totul devine și mai greu. După micul dejun fugi la echipare pentru că în doar câteva minute te așteaptă autocarul. Noroc că de bicicletă au grijă organizatorii, însă doar dacă ai achiziționat pachetul de transferuri, în valoare de 50 euro. După vreo oră de drum, ajungi în port unde ești transferat pe bac. Aici e frumos, ai de toate, inclusiv barul cu espresso atât de necesar, și pentru a te ține treaz și pentru a te băga în viteză. Însă drumul cu bacul durează destul de mult. Iar asta înseamnă că ai cam prea mult timp să te gândești la ce te așteaptă. Cred că ăsta este și motivul pentru care coada la toaletă este de fiecare dată mare. Se pare că lumea e stresată înainte de start. Nu-mi dau seama de ce… Bicicletele călătoresc odată cu tine în burta vaporului. Odată ajuns în port, se deschid ușile, iar toți concurenții au acces la biciclete. Din nou o atmosferă foarte specială și pe bune că unică. Fără doar și poate, doar la Mitas 4 Islands ai onoarea unui start de pe vapor. Pe de altă parte este amuzant, pentru că într-una din etape, startul se dă frumos și în forță de pe bac, însă în nici 200 m drumul se îngustează la o singură bandă și începe să urce foarte abrupt. Mă rog, măcar ies poze frumoase. Ziua ploioasă a fost a doua, una din etapele când s-a plecat de pe vapor. După ce ne-am preluat bicicletele am avut timp să ne gândim ce facem. Plecăm îmbrăcați, echipați, plouă, se oprește? Pornind dintr-un block-start mai de la mijloc, am avut norocul să stăm la adăpost de ploaie. Însă pe măsură ce primii plecau, avansam și noi spre zona descoperită unde erai scos la murat. Am decis să pornim cu foițele de ploaie chiar dacă „prognoza” spunea că ploaia se va opri. OLYMPUS DIGITAL CAMERA Evident nu s-a oprit, sau nu ne-am dat noi seama ce s-a mai întâmplat de-a lungul zilei, pentru că totul a fost un roller coaster. Cert este că noroiul croat nu are gust rău. Amuzant a fost și la final de etapă când am ajuns la hotel. Zeci bune de concurenți au luat cu asalt camerele de hotel, toți fiind echipați cu un strat gros de noroi, din cap până în picioare. Când am plecat a doua zi dimineață spre următoarea etapă, am lăsat cameristei pe masă o atenție, alături de scuzele de rigoare pentru „dezastrul” lăsat în urmă. Însă specificul maratonului din Croația este terenul stâncos. Peste jumătate din trasee sunt formate din poteci sau forestiere pavate cu bolovani și stâncă. Este un rock garden de la cap la coadă. E foarte dificil să alegi suspensia corectă, sau presiunea în anvelope. După primele două zile, să zicem că le mai reglezi, dar tot timpul ai impresia că sunt prea tari. Traseele sunt tehnice. Ai și anduranță evident, dar la Mitas 4 Islands trebuie să știi să te dai la vale. Și să știi bine, că încet sau pe lângă bicicletă poate oricie. Cei cu antrenament bun recuperează cu succes când vine partea de urcare, însă se pierde mult dacă la vale nu ești stăpân pe tine. E drept că de multe ori poteca e îngustă și tot ce trebuie să faci este să aștepți după cei din față. Însă nu sunt totuși rare situațiile când o mai poți lua prin bălării și depăși. Și poteca îngustă e o altă caracteristică a maratonului de aici. Îngustă nu pentru că este poteca în sine îngustă ci pentru că e străjuită de ziduri de piatră. La un moment dat într-una din etapa, poteca era atât de înghesuită încât abia încăpea ghidonul, la modul cel mai serios. Dacă erau 2-3 cm liberi pe fiecare parte. Toată lumea s-a dat jos acolo și a făcut puțin push pentru că era imposibil să menții ghidonul atât de drept încât să nu agăți pereții. Unul din avantajele alegerii variantei de concurs cu hotel inclus este că după cursă ai timp și pentru tine. După ce ai avut grijă mai intâi de bicicletă, cu spălat, curățat și lubrifiat și după ce ai dus-o la bike depot pentru a o găsi cuminte a doua zi la start, poți să-ți vezi de treburi. Eu, împreună cu colegul Eduard, încercam să ne hidratăm cât mai bine pentru că în timpul cursei transpiri mult. Cu alte cuvinte apelam la “recovery drink-ul” local, aka bere. Asta e, amatorii își permit și astfel de excese. La ediția din 2018 am avut și nouă echipe românești participante la acest maraton. Nu este un număr mare, comparativ cu numărul participanților din Cehia, Austria sau Belgia, însă este totuși un început. Bikemag-Vee Tires cu Marton Blazso și Bogdan Duca au participat la Masculin UCI, terminând pe locul 15, timp total 11:28:14 ZuZuTiTi-Team cu Vlad Urzică și Ionel Duță au participat la Masculin, terminând pe locul 34, timp total 13:22:15 Velox Cycling Team cu Lucian Neaga și Paul Muntean au participat la Masculin, terminând pe locul 47, timp total 14:31:43 BikeXpert-NoMad cu Iancu Valentin și Ion Mihai au participat la Masculin, terminând pe locul 55, timp total 14:59:10 com – Spitzer Romania cu Adrian Brătucu și Victor Serbu, au participat la Masculin, terminând pe locul 56, timp total 15:00:15 Velopower cu Mihai Popescu și Nicușor Poiană, au participat la Masculin, terminând pe locul 79, timp total 18:06:46 NoMad Alpinbike cu Suzi Hilbert și Veronika Cseh, au participat la Feminin terminând pe locul 4, timp total 16:57:51 San Marco cu Sorin Simu și Ovidiu Danciuț, au participat la Masters, terminând pe locul 35, timp total 16:23:44 Freerider Cycling Team cu Dan Mazilu și Eduard Oprea au participat la Masters, terminând pe locul 45, timp total 18:03:17 Pentru toată lumea maratonul Mitas 4 Islands a fost o experiență foarte frumoasă, indiferent dacă știau la ce să se aștepte sau era pentru prima oară la această cursă. Personal pot numi acest concurs drept o excelentă ocazie de concendiu pe bicicletă pentru adevărații pasionați de mtb. „Am plecat la 4 Islands fără mari pretenții sau așteptări, sperând doar să ramân cu niște amintiri frumoase și am reușit. La concurs am fost și în 2017, așa că știam zona și știam că îmi plac traseele. Necunoscuta de această dată era faptul că participam într-o echipa de fete, o noutate atât pentru mine cât și pentru coechipiera mea. „Parteneriatul” cu Veronika Cseh avea potențial de reușită încă de dinainte. Am cunoscut-o pe Veronika pe la concursuri și din primul moment ne-am înțeles bine. Dar cum 5 minute la povești după cursă nu se compară cu 4 zile de concurs în echipă, concluzia am putut să o tragem doar după prima zi, fiind una nesperat de pozitivă! Fiecare zi a avut ceva special. În prima zi am avut probleme tehnice care ne-au pus la încercare atat cunoștințele tehnice cât și răbdarea. Am reușit ca după o oră și jumătate pierdută cu o pană să ne gasim motivația și picioarele și să tragem până la capăt ca și cum ne-am bate pentru podium deși eram, probabil, ultima echipă din concurs. Cu un loc 7 din 8 echipe participante, ne-am declarat mulțumite. Etapa a doua s-a desfășurat în întregime pe ploaie. Terenul a devenit tehnic, efortul a fost mai mare și noi am tras mai tare! O pană a echipei de pe locul 3 a fost destul cât să le depășim pe fetele din Italia și să ne menținem poziția până la sfârșitul etapei. Următoarele 2 zile le-am terminat pe locul 4, cu o a treia etapă începută groaznic, dar terminată în forță. Și cu o a patra „full gas” de la început până la sfârșit. Deși logistica a fost foarte complicată, deoarece am ales să ne descurcăm singuri, experiența cu totul a fost una foarte frumoasă pe care cu siguranță o s-o repetăm, cel mai probabil în aceeași formulă. Și dacă totul merge ca la carte, poate încercăm să îmbunătățim locul 4 de anul acesta.” – Suzi Hilbert „La începutul lui Aprilie am fost din nou la concursul pe etape 4 Islands în Croția. Dacă anul trecut am fost surprins de teren și destul de nepregătit fizic, de data aceasta am fost hotărât să mă bucur cât mai mult de trasee tratând evenimentul ca pe o mini vacanță în care să învăț să îmi dozez energia mai bine și să capăt curaj pe coborîrile tehnice. A contribuit foarte mult la starea de spirit relaxată faptul că au fost foarte multe echipe din România, oameni cu care mă știam de mult timp, dar și rideri noi cu care mi-a făcut plăcere să stau de vorbă la o pizza sau chiar în cursă” – Adrian Bratucu. Experiența pe larg a lui Adrian o vei putea citi în curând într-un articol dedicat. „Cred că prima dată am auzit de 4 Islands acum 3 ani, iar din poze era clar o cursă la care aș fi vrut să particip. Vara trecută, înaintea cursei Lupii Dacilor de la Câmpulung, Adrian Brătucu mi-a propus să facem echipă pentru 4 Islands. Îl știam pe Adi de aproximativ 1 an, ne intâlneam destul de des pe traseele competițiilor din România și mi se părea că avem un stil asemănator: mergem tare pe urcări și pe coborâri în siguranță. Așa că am acceptat imediat invitația. Traseul de la 4 Islands mi-a plăcut foarte mult, a fost total diferit față de traseele din Romania și mă bucuram că în sfârșit încep un sezon din primăvară fără să merg aproape deloc prin noroi. Sigur o să revin în Croația în alte concedii pentru terenul stâncos, priveliștea spre mare și mersul printre vii. Din păcate pentru mine, profilul etapelor nu m-a prea avantajat, eu preferând cursele cu 2-3 urcări lungi în locul curselor valonate. Dar e drept că nici picioarele nu au mers cum mi-aș fi dorit după prima iarnă în care am urmat un program de antrenament pentru MTB. Au mai fost și coborâri pe care nu mă simțeam tocmai confortabil, dar am reușit să le fac aproape în întregime pe bicicletă. La final am încheiat competiția pe locul 56, chiar în spatele echipei Vali Iancu – Mihai Ion la o diferență atât de mica încât aș putea spune că nu ne-au bătut” – Victor Serbu. „Mi-am început sezonul destul de repede anul acesta, iar unul din primele obiective a fost să fac un rezultat cât mai bun la 4 Islands. Chiar și cu o zi înainte de începerea cursei nu prea știam la ce să mă aștept, fiind doar a doua cursă pe etape la care participam și prima în echipă. Marton este unul din sportivii pe care îi urmăresc încă de la începutul evoluției mele în cursele de mountain bike, așa că obiectivul era să fiu într-o formă cât mai bună. Fără pana din ultima etapă, care ne-a cam scos din topul 10 propus, pot spune că a fost o cursă destul de reușită la care clar voi reveni de câte ori voi avea ocazia. Având în vedere că în fiecare etapă toată logistica trebuia mutată într-o locație diferită într-un timp foarte scurt, pot spune că am rămas plăcut surprins de organizare. Marcajele de pe traseu erau unde trebuie atunci când trebuie, pe tot parcursul celor 4 etape neavând probleme cu orientarea. Relieful nu poate fi comparat cu nimic de la noi din țară, asta reprezentând o altă provocare. Cu siguranță la următoarele ediții voi opta pentru o bicicletă full suspension. E genul de traseu pe care chiar câștigi minute bune cu o astfel de bicicletă, pe lângă faptul că reusești să salvezi foarte multă energie.” – Bogdan Duca. „Croația… Inițial am mers acolo cu gândul de a face un cantonament, o simulare pentru 4 Munti, dar 4 Islands avea alte planuri cu noi. Din prima zi, relieful ne-a luat prin surprindere. Nu cred că la noi in țară avem vreun traseu cu atât de multe stânci, cred că aproape 60% din distanță. Pe lângă asta, noi eram obișnuiți cu alt profil de maraton, urci 10-15-20km, cobori 10-15km si tot așa. Aici nu… Urcai destul de puțin, dar abrupt. Până la urmă am reușit să ne găsim un avantaj. Cu cât erau mai tehnice urările și coborârile, câștigam poziții în clasament. Unde aveam de mers pe plat… Dumnezeu cu mila…” – Ionel Duta. „4 Islands este un eveniment pe care l-am așteptat cu nerăbdare întrucât oferă, pe parcursul celor 4 etape, de toate: suficientă adrenalină cât necesarul meu pentru o lună, teren foarte variat și cu porțiuni tehnice care îți testează la maxim tehnica și echipamentul, spirit de competiție – cu participanți foarte bine pregătiți, adunați de prin toată lumea și relaxare – peisajele sunt de vis și eveniment foarte bine organizat. Am și două sfaturi pentru cei care doresc să participe pentru prima dată la o astfel de competiție: antrenamentul nu este niciodată suficient și evitați echipamentul netestat.” – Eduard Oprea. „La finalul lui 2017 am luat decizia să iau o pauză în competițiile de enduro (motocicletă). Am două medalii de bronz la Campionatul Mondial pe echipe (echipa României) în Sardinia 2013 și Germania 2012. Așa că am trecut 100% la mtb. Cursa din Croația a fost prima pentru mine de tipul ăsta. Am avut ceva emoții că nu o să pot face față, dar a fost mult mai bine decât m-am așteptat. Mi-a plăcut extrem de mult traseul, a fost tehnic spre foarte tehnic. Sutele de ore petrecute în competițiile enduro m-au ajutat foarte mult. Logistica bună, dar cu ceva lipsuri, din parta organizatorilor. Mai ales în ziua cu ploaia. Am fost foarte încântat de colaborarea cu coechipierul meu, Paul Muntean. Partenerul meu inițial s-a accidentat înainte de cursă și a trebuit să mă reorientez. Dar am făcut echipă aproape perfectă cu Paul, el se cațără mai bine, eu coborar mai repede, dar diferențele nu erau foarte mari și am colaborat foarte bine. De la început am pornit cu ideea să ne distrăm și asta am făcut. În primele zile nu am forțat, am mers precaut, nici eu și nici Paul nu știam cât de mult să forțăm în așa fel încât să nu terminăm “benzina” înainte de finiș. De la o zi la alta am forțat mai mult, iar în ultima zi am urcat foarte multe poziții. Concluzia: Mi-a plăcut foarte mult, o să revin și în 2019. Este un paradis pt mtb, traseu, organizare. Din păcate după un asemenea traseu și competiție, cele de plat și câmpie nu mai sunt așa de atractive. Dar… mergem mai departe!” – Lucian Neaga „Pentru mine cel mai important aspect al acestei curse a fost relieful pe cât de spectaculos, pe atât de tehnic și aici mă refer la piatră – de la mică la mare, fixată în pământ sau care fuge sub bicicletă, a fost peste tot. Dezavantajul meu a fost că nu mă prea antrenasem pe zone asemănătoare, așa că mi-a luat ceva să mă obișnuiesc cu coborârile tehnice pe piatră, însă începând cu ce-a de-a doua etapă treaba mergea mult mai bine. Ca mod de abordare, am văzut destul de multe echipe în care concurenții mergeau la distanțe notabile unul de celălalt și ulterior erau nevoiți să se aștepte. Noi am decis să stăm mereu unul lângă celălalt, la urma urmei de aceea este o cursă pe echipe, nu-i așa? În acest mod, pe lângă încurajări, în cazul apariției vreunei probleme tehnice o puteam rezolva mai rapid împreună. În concluzie, a fost o experiență de neuitat, m-am înțeles de minune cu Luci, asta contând cel mai mult și m-am întors acasă cu mult mai multă încredere în abordarea coborârilor tehnice dar și cu multe amintiri frumoase. ” – Paul Muntean „Un concurs cu o logistică impresionantă, peisaje deosebite, dar când vine vorba de traseu, mie personal mi s-a parut un rock garden continuu.” – Ovidiu Dănciuț „Urmăresc acest concurs din 2015, dar abia anul acesta am reușit să particip. Organizarea, traseul, gastronomia, locația fiecărei etape, și-au pus amprenta asupra mea la capitolul retenție, adică mi-aș dori foarte tare să revin. Nu cred că e cu nimic mai prejos de celelalte concursuri cu 3, 4 etape din Austria de exemplu. M-a impresionat logistica, una foarte complexă, fiecare etapă desfășurându-se pe altă insulă, necesară în plus față de logistica obișnuită a unui concurs pe etape, mutat de biciclete, bagaje, rideri… Cu toate acestea, oganizarea a fost la înălțime, nu am simțit că ar fi fost vreo problemă. Despre traseu, ma așteptam să fie floare la ureche. 1500 – 1700hm cu 60 – 70km nu sună foarte amenințător. Dar textura terenului de rulare, indiferent că era potecă sau forestier, urcare sau coborare, a fost majoritatea pe bolovani/pietre, lucru care te consumă. Multe poteci interminabile, au făcut deliciul acestei curse pentru mine. Este una din cursele la care trebuie neapărat să îți ridici privirea din axul roții față și să fii atent în jur. Ai ce vedea, așa am și facut. În concluzie o experiență foarte plăcută, din mai multe puncte de vedere: al biciclitului bineințeles, al amplasamentului fiecărei curse, culinar, logistic.” – Sorin Simu Sursa: freerider.ro
  20. Perioada de iarnă și primăvară nu este prilej de pauză. Mulți cicliști, chiar dacă rămân în țară, continuă antrenamentele, în casă sau la sală. Însă în ultima vreme am văzut din ce în ce mai des ieșiri specifice în afara țării, pentru antrenamente pe bicicletă. Ultima oară când s-a întâmplat asta a fost chiar în primăvară, când trei echipe românești de ciclism au fost în Turcia pentru cantonament. Întâmplător am fost și eu plecat însă în Spania, vizitând insulele Tenerife și Gran Canaria. Și această destinație este foarte bună pe timpul iernii de la noi. Aici este în continuare cald sau chiar foarte cald. Îmi aduc aminte cum am reparat o pană în plin soare, la 35 de grade (!!) în februarie. Insulele Canare fac parte dintr-un arhipelag spaniol amplasat în nordvest-ul Africii sau în sudvest-ul Portugaliei, aici obișnuind și unele curse aeriene să facă escală. Sunt insule vulcanice și de aici specificul geoegrafiei. Două dintre cele mai cunoscute insule ale arhipelagului sunt Gran Canaria și Tenerife. Ambele au o climă și vegetație asemănătoare. Jumatatea de nord este mai răcoroasă, mai verde și mai umedă, în timp ce sudul este mai cald, mai arid și mai secetos. Dacă vii la pedalat aici, ambele zone sunt potrivite și oferă multiple posibilități. Depinde de tine ce-ți place mai mult, dar mai frecventată este jumătatea de sud. Pe ambele insule noi am stat în nord. Drumul până aici se face cu avionul. Pentru Tenerife există chiar cursă directă cu Wizzair. Poți consulta și acest articol publicat de noi, pentru a vedea costurile transportului bicicletei cu avionul, cu diferite companii aeriene. Cazarea aleasă de noi a fost făcută prin Airbnb.com. Cine nu stie încă de acest serviciu, este vorba de locuințe particulare unde plătești direct la proprietar. Proprietarul nu stă însă cu tine, iar totul este legal, cu factură și tot ce trebuie. Cu Airbnb prețurile sunt mult mai bune, iar condițiile variază. Însă recenziile online ale locației respective îți vor spune tot ce trebuie ca să nu ai suprize. Spre exemplu cele două cazări ale noastre au fost foarte diferite. În Gran Canaria am stat într-un apartament de bloc la un preț destul de mare, în condiții care puteau fi mai bune. Însă locația era excelentă, la maxim trei minute de plajă. În contrast cu locația din Tenerife unde am stat într-o vilă superbă, la preț mai mic, într-un sat mic, departe de plajă și orice, dar totuși cu priveliște frumoasă spre ocean. Dacă ajungi în această zonă și ești “în interes de serviciu”, ai două variante de pedalat. Fie pe bicicleta proprie, dacă ți-o aduci cu avionul, fie închiriezi. Noi am închiriat așa că îți pot vorbi despre această variantă. Majoritatea magazinelor care închiriază biciclete sunt concentate în sudul insulelor, pentru că aici se dau majoritatea. Inclusiv echipele „oficiale” de ciclism, când vin în cantonamente, aleg sudul. Există însă opțiuni și dacă ești cazat în nord. În Gran Canaria am apelat la magazinul Bike Station Las Palmas, asta și pentru că eram cazați în Las Palmas, capitala insulei. Proprietarul este un neamț care vorbește și engleza perfect. Au aici mtb-uri și cursiere de la entry-level la carbon. Eu am închiriat cea mai ieftină cursieră, o Merida Ride 400, care s-a dovedit a fi foarte bună. Aici plata am făcut-o la fața locului. În Tenerife am închiriat de la Kiraya Bikes. Proprietarii sunt spanioli care abia nimeresc engleza, dar te înțelegi cu ei. Și de aici am închiriat cea mai ieftină cursieră, de data asta Orbea Aqua. Plata am făcut-o aici în avans, cu PayPal. Partea bună la Kiraya Bikes este că îți aduc bicicleta acolo unde ești cazat, dar o și ridică la final. Livrarea bicicletei este gratuită, dacă ești cazat aproape de ei, sau variaza de la 5 la 20 euro în funcție de distanța dintre ei și tine. Traseele de bicicletă din Tenerife și Gran Canaria sunt, pe scurt, excelente. Mă refer exclusiv la traseele de cursieră pentru că turele offroad nu le-am încercat. Însă dacă vii aici în cantonament, cursieră te interesează. În Gran Canaria am făcut patru circuite, iar în Tenerife două, toate concentrate în partea de nord a insulelor, cea mai puțin populară pentru ciclism. Dacă dorești track-urile turelor făcute de mine, le poți descărca de aici. Ține cont însă de faptul că le poți combina între ele în toate felurile posibile, și adăuga variante noi la fața locului. Este permis de circulat cu bicicleta peste tot cu mici excepții. Voi detalia excepțiile mai jos. În Gran Canaria m-am simțit oarecum constrâns de locația în care am stat. Fiind cazat în capitală, am concentrat turele în partea de nordest a insulei. Din cauza asta multe părți din circuitele pe care le-am făcut s-au suprapus. Ce mai trebuie spus este că vei întâlni localități peste tot de-a lungul drumului. Din Las Palmas și până sus pe munte ai sate peste sate și foarte puțin drum liber, fără construcții. Urât nu este, dar traficul este destul de aglomerat. În plus sunt multe mașini diesel sau mașini vechi cu benzină cu plumb. Recunosc că nu prea am simțit aerul curat. Abia mai târziu și la altitudine mai mare, dacă urci spre vârful Pico de las Nieves – lucru pe care îl recomand, vei întâlni drumuri publice libere și cu peisaje frumoase. În Tenerife îl ai desigur pe „mărețul” Teide. Cine ajunge în Tenerife nu se poate abține să nu urce spre vârf. La fel am facut și eu, dorind să-l am în palmares. Dar privind acum înapoi, pot spune că eram mai câștigat dacă foloseam ziua respectivă alegând alt traseu, spre nordul extrem al insulei, decat spre Teide, spre sud. Foarte pe scurt și sincer, cățărarea spre Teide, cea dinspre nord, o pot caracteriza drept banală și plictisitoare. Urci la nesfârșit, nici măcar pe serpentine gen Transfăgărășan, până sus pe platou. Aici da, primești un peisaj total diferit de ce știm noi prin Europa. Insula fiind vulcanică, peisajul este deosebit. Să zicem că merită, însă doar pentru asta și pentru asfaltul care este perfect tot drumul. Pe vârful Teide propriuzis nu poți ajunge cu bicicleta. Se poate pedala doar până la poale de unde, pentru turiști, pornește o telecabină. În schimb în partea de nord, am dat peste niște drumuri și serpentine de nota 10+. Recomand cu căldură să va faceți un traseu care să urmeze drumurile TF-134 și TF-12. Pentru Gran Canaria, un drum foarte frumos este GC-551. Starea drumurilor, a asfaltului mai precis, este bună. Însă în comparație cu ce știm din Austria spre exemplu, aș zice că este de nota 7-8. Asta pentru că de multe ori, deși nu sunt gropi, asfaltul este mai degrabă o criblură încastrată în asfalt. Este o suprafață foarte rugoasă, aspră și care produce multe vibrații în bicicletă. De multe ori criblura era atât de dură încât drumul păre forestier. Din cauza asta recomand ca anvelopele de cursieră sa fie de minim 28 mm lățime, dacă nu chiar să vii cu ciclocros sau gravel bike. Însă nu este așa peste tot. Există și multe regiuni cu asfalt nou. Legat de locurile pe unde ai voie să pedalezi, cele două insule au drumurile împărțite pe culori. Vei vedea acest cod de culori și pe hărți și la fața locului pe indicatoarele rutiere. Albastre sunt autostrăzile. Restul codurilor sunt roșu, galben și verde, iar importanța sau mărimea drumului variază, cum ar fi la noi de la drum național la județean și comunal. Important de reținut este statutul drumurilor albastre, autostrăzile. Se pare că legislația este mai relaxată în Gran Canaria și este permis, neoficial, să pedalezi pe autostradă. L-am întrebat direct pe proprietarul magazinului Bike Station, care mi-a spus că da, poliția te lasă să pedalezi pe banda de urgență, pe unde se și vâd zeci de urme de la roțile cursierelor. Și eu am mers cu bicicleta pe aici și pot confirma că nu m-am simțit în pericol. Mașinile nu circulă exagerat de tare, iar depășirile se fac foarte departe de tine. Ești cumva nevoit să te dai și pe drumurile albastre pentru că majoritatea traseelor „oficiale” de cursieră din partea asta a insulei, pleacă și se întorc în Las Palmas, iar pentru multe dintre ele singurul drum posibil este autostrada. Pe de altă parte în Tenerife nu e voie pe albastre. Proprietarii de la Kiraya Bikes mi-au spus că e interzis pe autostrăzi cu bicicleta. În aceeași perioadă cu mine a fost în Tenerife și Silviu Martin de la Martin Cycling Adventures. Spre deosebire de mine care am stat în nord, el a fost cazat în sud. Am luat elgatura și cu Silviu pentru a vedea cum a fost în partea lui de insulă. „Aici peisajul este dominant vulcanic și aș spune că este unul arid”, povestește el. „În zona superioară există o pădure de conifere care mai schimbă atmosfera și mai oferă protecție împotriva vântului și soarelui. Pe platoul vulcanului te simți ca într-o altă lume. Ești înconjurat de urmele erupțiilor, de bolovani imenși, de scurgeri vechi de lavă. Este impresionant”. „Vremea este cea care face ca Tenerife să fie atât de căutată ca destinație de antrenament iarna”, continuă Silviu. „Din acest motiv este și supranumită «insula primăverii nesfârșite». Temperatura medie este în jur de 20 grade tot anul și plouă destul de rar”. Este insa recomandat sa ai la tine si echipament de iarna sau ceva gros de vara, inclusiv huse pentru pantofi. Cand am urcat eu spre varful Pico de las Nieves din Gran Canaria, vremea a fost inchisa, cu ceata si ceva ploaie. La coborare temperatura a fost de doar 7 grade! Valabil pentru urcarea dinspre nord. Cât privește starea drumurilor, Silviu a fost mulțumit de calitatea asfaltului. „Drumurile sunt perfecte ca și calitate a asfaltului. Pe două dintre urcările spre Teide au asfalt recent în ultimii doi ani”, spune el. „Șoferii sunt o surpriză mai mult decât plăcută mai ales pentru noi care venim dintr-un loc în care nu suntem tratați cu respectul și grija cu care trebuie tratat oricine se deplasează pe un drum public. Noi am tot glumit că nu există 100 m plați în Tenerife așa că aș spune că insula are trasee dificile cu diferență de nivel considerabilă pe distanțe relativ scurte. Poți face lejer 70 km cu peste 2.000 m fără să cauți prea multe trasee. Urcările sunt lungi, constante și solicitante. De exemplu, urcările pe vulcan au în jur de 30 km și peste 2.200 m diferență de nivel”. Și Silviu, împreună cu grupul său de prieteni, a ales să închirieze biciclete de la fața locului. „Ne-am făcut calculele, iar varianta aceasta a ieșit cu doar câteva zeci de euro mai scumpă față de varianta în care ne aduceam bicicletele proprii, platind taxa de echipament sportiv pentru avion”, spune el. „În plus, aveam șansa să testăm niște super biciclete. Sunt diverse modele disponibile cu echipări generoase, minim Shimano 105 sau Ultegra. Cele mai multe au deja frâne pe disc, iar unele biciclete erau echipate chiar cu electronicul Shimano Di2. Prețurile încep de la 20 Euro/zi până la 35 Euro/zi. În Tenerife, sunt doi furnizori renumiți: BikePoint Tenerife și FreeMotion. Prețul biletelor de avion a fost de 900 lei de persoană cu WizzAir, zbor direct”. De precizat că zborul direct WizzAir aterizează pe aeroportul Tenerife Sur, din sud. Este convenabil dacă ești cazat în zona asta și mai puțin dacă ești cazat în nord, unde există aeroportul principal, Tenerife Norte. Cazarea lor a fost de asemenea, mai mult decât rezonabilă din punct de vedere al prețului. „Am stat în zona de sud, la o pensiune de lângă Arona, undeva mai departe de coastă și de nebunia aferentă”, povestește Silviu. „Am ales locul respectiv și pentru proximitatea de cățărarea pe El Teide. Cazarea în Tenerife este la prețuri mai mult decât decente, undeva între 40 – 50 Euro/noapte. Sunt covins că există variante și mai ieftine, dar și mai scumpe. Însă noi am preferat o pensiune tradițională la care să avem mic dejun generos, camere spațioase și, foarte important, mașină de spălat pentru echipamentul de ciclism”. Pentru Silviu Martin, insula este o destinație deja foarte cunoscută. „Prin tabăra de ciclism pe care o organizez în Tenerife cu Martin Cycling Adventures, am fost doi ani la rând aici și pot spune că aș recomanda oricărui ciclist să viziteze insula și să petreacă minim o săptămână de pedalat”, spune el. „Infrastructura este bine pusă la punct și, dacă vrei să începi sezonul în forță, Tenerife este un loc ideal pentru a pedala sute de kilometri fără a repeta vreun traseu. Totuși, având în vedere profilul insulei, cred că un începător ar avea dificultăți cu diferențele de nivel mari așa că aș recomanda câteva ture de 70 – 100 km cu 1.500 m înainte de a ataca insula. Dacă îți place să te organizezi singur, Tenerife este un loc în care sigur poți planifica vacanța de ciclism pe cont propriu. Alternativ, dacă vrei să te alături deja unui grup format, te poți înscrie într-o tabără de ciclism unde beneficiezi de ghid, mașină de asistență, nutriție și alte goodies”. Traseele facute de Silviu în Tenerife le poți vizualiza pe Strava aici. Sursa: freerider.ro
  21. Când mă uit la celelalte distanțe disponibile pe care Randonneurs România le oferă în cadrul Brevetelor, tura de 300 km pălește în comparație cu ele. 400 km, 600, 1000 și 1400 km. Desigur că nici 300 km nu-s de colo, dar se poate și mai bine. Pe 21 aprilie 2018 am participat la al 2lea meu Brevet. În timp ce unii cicliști parcurg toate Brevetele dintr-un an, unii chiar de mai multe ori în același an, eu mi-am facut un plan relativ simplu, spunând că o cursă pe an îmi ajunge, având în vedere că aproape fiecare weekend din timpul sezonului este ocupat cu o excursie pe bicicletă sau concurs. Așadar am de parcurs o cursă pe an, un Brevet din ce în ce mai lung. Dacă în 2017 am început cu începutul, cursa de 200 km, anul acesta am crescut la 300. foto Adevărații VeloprieteniEvident, urmează și celelalte. Însă înainte de a fi ușor se pare că va fi mult mai greu. Aparent cursa de 400 km este mult mai grea decât următoarea de 600, pentru că începând cu 600, beneficiezi de pauze pentru dormit, în locuri prestabilite de organizatori. Pentru a da gata o astfel de cursă este extrem de important să pornești la drum cu foarte mult optimism. Până la urmă este o sărbătoare a bicicletei, să pedalezi atâtea sute de kilometri alături de parteneri de drum care împart aceeași pasiune cu tine. Mai ales că Brevetele nu sunt concursuri în adevăratul sens al cuvântului. Pentru a fi considerat finisher, trebuie să parcurgi distanța dată într-un timp maxim. Spre exemplu pentru Brevetul de 300 am avut la dispoziție 20 de ore. Desigur că îi poți da mai tare și termina mai repede, dar toți care termină la timp, primesc Diploma pentru fianlizarea brevetului. foto Adevărații VeloprieteniEste important să pelci cu optimism pentru că statul în șa atâta vreme nu este totuși ușor. Dacă nu ai o bicicletă bună și confortabilă sau suficient antrenament, traseul poate deveni foarte greu. Însă în general, traseele sunt gândite astfel încât să nu aibă porținui deosebit de dificile ci mai degrabă să poată fi parcurse de oricine. foto Adevărații VeloprieteniPelcarea în cursa de 300 km a început cu întâlnirea de la ora 5 dimineața, de la Arcul de Triumf, București. Mai greu cu trezitul și mobilizarea însă știind că va urma o zi cu super soare, eram cât se poate de nerăbdător să pornim. M-am întâlnit cu încă doi prieteni, cu care parcursesem și în 2017 traseul de 200 km, și am stabilit că de data asta „o lăsăm mai moale”. Nu de alta, dar anul trecut am terminat cam „rupți”, pentru că trăsesem prea tare. E drept că am terminat printre primii, dar chiar și așa, voiam de data asta să fim mai „calmi”. Evident caă planurile nu au fost respectate… foto Adevărații VeloprieteniStartul a fost răcoros, iar pentru o tură atât de lungă trebuie să ai la tine ceva mai mult echipament. Nu am vrut să iau rucsac, așa că mi-am instalat borseta de mijloc în care urma să pun echipamentul pe măsură ce mi se făcea cald. Pe cadrul bicicletei am mai avut o borsetă cu aceeași destinație. Totul a încăput perfect, așa că răsăritul soarelui m-a găsit la mânecă scurtă și cu entuziasmul la maxim. foto Adevărații VeloprieteniPe măsura ce ziua devenea din ce în ce mai frumoasă, kilometri erau înghițiți pe nesimțite. Am pornit în grupul lui Iulian Ene însă încet-încet am început să avansăm. Veneau din spate grupulețe și simțind că ne puteam ține dupa ei, am început și noi să tragem din ce în ce mai tare. La un moment dat ne-a depasit Caludiu Albina împreună cu grupul său. Și noi dupa ei, iar după ce am văzut că ni se potrivesc vitezele, am rămas împreună. Brevetele Randonneurs sunt curse speciale și pentru că ai destul de mult timp pentru pauză. Spre exemplu la Lehliu Gară, la prima trecere, am avut timp pentru un radler. Ulterior, la intrarea în Slobozia, la checkpoint-ul de la Lukoil, ne-am făcut timp pentru alte băuturi, de data asta cu ceva cofeină. După care ne-am oprit la Kaufland Slobozia pentru pauza de masă zilei. Friptura cu cartofi prăjiți și cola au intrat foarte usor. Mulțumesc organizatorilor Adevărații Veloprieteni pentru ocazia de a justifica asemenea excese… La întoarcere am oprit iar în Lehliu Gară, pentru papanași la restaurantul La Partid, unde era organizat și ultimul check point. foto Claudiu AlbinaNe-am urcat iar pe cai și acum aveam de făcut cale-întoarsa spre Lehliu Gară, pe alt drum și cu vânt din față. Dacă la dus obținusem o frumoasă viteză medie de peste 30 la oră, venise acum vremea să o stricăm. Am schimbat trena între noi. Fiecare ducea cât putea după care trecea la coadă. Îi mulțumim oficial pe această cale lui Caludiu Albina care a stat mai mult decât toți la trenă și ne-a tras dupa el. Sau oare a fost meritul super-bicicletei sale Specialized Venge…? S-au înmulțit și pauzele, iar de la buticurile locale am început să învățăm care mai sunt băuturile energizante no-name de pe piață. foto Claudiu AlbinaSpre seara am ajuns în București intrând prin Pantelimon, trebuind acum să parcurgem bulevardele pentru a ne întoarce la Arcul de Triumf. Am încheiat cursa la ora 20 fără câteva minute. Ne-a luat deci 14 ore să facem cei 300 km. Strava ne spune că pedalat efectiv am avut doar 10 ore și jumătate. Deci, cam multe pauze băieți. Data viitoare facem mai bine? A fost din nou, o experiență excelentă și mă bucur că am terminat cu bine. Spuneam la început cât de importantă este o cursieră bună pentru astfel de ture de anduranță. Personal mă pot mândri cu a mea Ritchey Road Logic care mă ajută enorm la fiecare tură de asfalt. Geometria este perfect gândită, iar asta a facut ca la finalul celor 300 km, în afară de senzația de oboseală din mușchii picioarelor, să nu am absolut nicio durere de spate, de fund, de umeri, mâini sau încheieturilor mâinilor. Mi-a plăcut această ediție, iar Freerider va fi alături de Randonneurs România și pentru următoarele ediții. Nu uita să verifici Calendarul curselor Randonneurs 2018. Turele încep din București, Cluj Napoca, Târgu Mureș, Hunedoara, Iași, Arad, Craiova și Constanța, iar distanțele sunt de 200, 300, 400, 600, 1000 și 1400 km. Tura de 1400 km va avea loc pe data de 10 august 2018. Sursa: freerider.ro
  22. În România fenomenul velo a prins, dar nu putem spune că “aripi”. Este un fenomen tânăr chiar dacă avem doar câțiva ani de când vedem din ce în ce mai multe biciclete, în orașe, dar și în afara lor. Ne descurcăm decent cu bicicletele la noi în țară, în ciuda piedicilor și dezinteresului autorităților. Avem multe magazine care reprezintă cam toate mărcile de prestigiu din lume, concursuri multe, au apărut până și primii zeci de kilometri de trasee pentru cicloturism, construite de la zero. Însă dacă privești de sus imaginea de ansamblu, nu stăm prea bine. În comparație cu Vestul Europei, putem spune că suntem cu 50 de ani în urmă. Da, 50… Nu trebuie să călătorești mai departe de Austria pentru a vedea cât de mult avem de recuperat. Noi o facem de ani buni, iar unul din cele mai importante motive pentru care mergem aici este evenimentul Salzkammergut Trophy, cel mai mare concurs de mtb de-o zi din Europa. Este atât de popular, în România inclusiv, încât la start se adună în fiecare an peste 5000 de concurenți. În 2017 au participat din România 49 de cicliști, fiind astfel pe locul 9 ca număr de participanți. Sună bine să fii în Top10, însă realitatea e mai vitregă când te compari cu primii 4: Austria – 2766 concurenți, Germania – 819, Cehia – 492 si Ungaria – 293 concurenți. Sursa: salzkammergut-trophy.atSalzkammergut Trophy este popular dintr-o multitudine de motive. Unul ar fi că Austria oferă condițiile perfecte pentru ciclism. Trasee ideale, peisaje perfecte, servicii impecabile, respect în trafic și din partea oamenilor. Un alt motiv e faptul că maratonul este pentru toți, indiferent de nivelul antrenamentului. Organizatorii oferă 7 distanțe de concurs, de la cel mai scurt și mai ușor, traseul G cu doar 22 km și 688 m diferență de nivel, la traseul A cu 210 km și peste 7000 m diferență de nivel. Între ele găsești variante pentru orice nivel de antrenament intermediar. În plus, de la an la an oferta se diversifică, astăzi existând și traseu pentru enduro, monociclu sau mtb electric. În plus și copii au concursul lor Junior Trophy. Sursa: salzkammergut-trophy.atLa fel ca în anii trecuți, în 2017 Freerider a participat în calitate oficială de partener media. Și, pentru a rămâne consecvenți, când subsemnatul a luat startul, traseul ales a fost cel de 53 km. În alți ani, când alți colegi de redacție concurează, participă la alte distanțe. Traseul E, de 53 km, este unul din traseele populare la care numărul limită de înscriși este. Însă poate mai interesant este la celelalte, traseele mai lungi și cu diferență de nivel mult mai mare. De la Mureș Runners au participat mai multi concurenți. Marcu Marius s-a înscris la distanța B, de 119,5 km și 3848 m diferență de nivel. După un start cu ghinion și la un pas să abandoneze, a făcut pană, iar reparația nu i-a reușit din prima, dar motivat fiind de faptul că a pierdut mult timp cu reparațiile, Marius recuperează o mulțime de poziții în clasament. „Am pierdut aproape o oră”, spune el. „După reparație pedalez kilometri întregi și zeci de minute fără să întâlnesc vreun concurent. Dar oamenii mă încurajau frenetic de pe margine. În final reușesc să depășesc vreo 200 de concurenți”. Marcu Marius – Salzkammergut Trophy 2017Însă așa cum observă orice conațional mai puțin obișnuit cu civilizația din Vest, atmosfera este incredibilă. „Ce m-a impresionat cel mai mult?”, povestește Marius. „Ajutorul primit din partea oamenilor. Salzkammergut este un eveniment, o competiție, un bun al tuturor indiferent că ești biker, localnic sau organizator”. Tot insistăm că la un concurs, când ești în focurile concurenței, nu ai prea mult timp pentru contemplat peisajul în ciuda faptului că organizatorii descriu de multe ori cu lux de amănunte cât de frumos este pe traseu. Fiind însă la concurs, concentrarea maximă este pe obținerea unui timp cât mai bun și mai puțin peisajul. Totuși nu sunt rare situațiile când în jurul tău este atât de idilic încât nu ai cum să nu observi natura. Stelian Hota a fost și el înscris la tura B. „Pentru mine concursul din Austria a fost ocazia de a vedea un peisaj superb”, spune el. „Un peisaj care ne-a dus deasupra vechii așezări Hallstadt, dar și pe lângă sau peste lacuri foarte frumoase. Traseul nu a prezentat, în afara diferenței de nivel, probleme tehnice deosebite, fiind aproape integral pietruit și asfaltat. Mi-a plăcut organizarea perfectă, căldura și educația oamenilor, dar mi-a lipsit sălbăticia munților de acasă”. Însă tura extrema de 211 km nu este străină cicliștilor români. Și în 2017 au fost destui care s-au înscris aici. „Un grup format din 4 persoane au ales traseul A”, povestește Radu Cordoșan, și el participant la Salzkammergut Trophy 2017. „Din grupul nostru alți 9 cicliști au ales tura mai blândă, de 119 km.” Salzkammergut Trophy 2015. Foto Erwin HaidenStartul nu a fost deloc ușor pentru cei înscriși la traseele A și B. „La ora 9 dimineața, după o noapte ploioasă și în continuare pe ploaie torențială, termometrul arăta doar 11,5 grade. Concurenții încercau să-și facă loc pe traseu, însă așa ușor, după 4-5 km de la start, plutonul s-a lungit și fiecare ne-am poziționat unde ne era locul. Finalul primei cățărări ne-a dus până la cota 1350 pe un drum de macadam, întrerupt la jumătate de o urcare dificilă printr-o vale cu pietre pe unde majoritatea concurenților au împins. Pe coborârea ce a urmat am reușit să ne încărcăm bateriile pentru următoarea cățărare, mai scurtă de data aceasta și abordată cu mai multă energie. Aversele de ploaie s-au liniștit pentru o perioadă de timp, păstrându-se totuși o presiune atmosferică și o umiditate destul de ridicată”. La finalul zonei plate de după localitățile Bad Goisern, Obertraun și Hallstatt participanții de la tura B au găsit cel mai mare punct de alimentare al traseului. „Nu degeaba au amplasat punctul de alimentare la finele zonei plate”, spune Stelian. „De aici traseul se îndrepta către cea mai dificilă urcare, spre “Salzberg” (muntele de sare), o cățărare în serpentine cu rampe de 20%, urmând ca la final ultima porțiune de cca. 800m, să ajungă pe alocuri și la 37%. Chiar înainte să începem urcarea, a apărut și primul “petec” de cer fără nori care ne-a dat speranțe că vremea urma să se îmbunătățească. Așa a și fost.” Evident, și Radu a fost impresionat de eveniment: „Putem spune că locurile pe care le-am văzut pe traseu, organizarea concursului, punctele de alimentare, marcajele amplasate impecabil și calitatea traseului, până la suporterii care au stat ore în șir în frig și ploaie pentru a ne aplauda și încuraja sunt greu de transpus în cuvinte. Va recomandăm cu căldură să încercați, măcar o dată în viață să ajungeți la acest concurs. Munții, lacurile, cascadele și peisajele, parcă desprinse din poveste, au contribuit toate la o imagine de ansamblu ce definește disciplina și respectul față de natură”. Adrian Vancea a participat în 2017 pentru prima oară la Salzkammergut Trophy. Traseul C de 74 km a fost cel ales de el. Toată lumea era la curent cu condițiile meteo precare care aveau să fie în ziua maratonului. „De vreme rea nu îmi era frică în ziua cursei, eram pregătit cu echipament și pentru temperaturi sub 5 grade”, povestește Adrian. Vancea Adrian – Salzkammergut Trophy 2017„La ora startului ploaia s-a oprit. Am pornit din al doilea bloc de start. S-a plecat relativ lent și am depășit foarte multi concurenți pe primii 3 km. Prima urcare, Hallstadt, a fost cea mai brutală având înclinație la un moment dat de 25 sau 35 %. Pe prima porțiune, mai lată, am reușit să stau în șa. Îi puteai depăși pe cei care făceau push bike. Bicicleta funcționat perfect, picioarele mă ascultau, pulsul era ținut în frâu, dar ploua în continuare”. Totuși de-a lungul zilei temperatura a continuat să scadă ajungând și la doar 4 grade în toiul verii austriece. „Am fost inspirat să îmbrac și să țin pe mine haina mai groasă de ploaie”, spune Adrian. „A doua urcare de la Rossalm era pe placul meu, drum lat forestier, liber să nu te încurce ceilalți. Aveam 2 ore de pedalat, picioarele mă ascultau. La al doilea punct de alimentare m-am oprit să schimb bidonul și surpriză… Aveau cola!!!! Cred că a fost cel mai minunat lucru din sâmbăta aia!” Finalul concursului nu putea să vină mai repede. „Soare, frumos, public fain, aplauze. Sunt bucuros că am terminat întreg, fără accident, fără probleme tehnice, și fără crampe sau dureri. Cu siguranță particip și la anul. Singura nedumerire e încă distanța. A sau B.” Dar pentru că Salzkammergut Trophy este concurs de o singură zi, participarea nu ar trebui să se rezume doar la mersul la concurs și apoi repede acasă. Dacă tot ai bătut atâta drum până aici mai stai câteva zile. Ia și bicicleta de șosea cu tine și bucură-te de miile de kilometri de asfalt perfect pentru cursieră și offroad epic pentru mtb. După concurs noi am decis să mai rămânem câteva zile, timp în care să mai facem niște ture de șosea si mtb. Nu este deloc greu să găsești trasee. Practic orice este asfaltat este ciclabil. Trebuie doar să ai grijă să fie drum cât mai mic pentru ca și traficul să fie lejer, dacă vorbim de ture de șosea. La mtb chiar nu trebuie să faci eforturi de imaginație. Poți alege în primul rând oricare din traseele de la concurs și parcurge din nou, de data asta în ritm de plimbare. Câteva sugestii de ture în zona Salzkammergut găsiți pe contul meu Bikemap. Evident, după fiecare tură de bicicletă nu lipsea vizita la terme. Austria este foarte cunoscută și pentru așa ceva, iar cine merge iarna la schi sau vara la bicicletă, trebuie să-și facă timp și să le viziteze. Este modul ideal de a încheia ziua și de a te pregăti pentru următoarea. A, desigur alături de un weissbier! Pentru anul viitor data următoarei ediții Salzkammergut Trophy este stabilită, așa că fă tot posibilul și organizează-te în iulie 2018 pentru a fi prezent/ă la linia de start. Între 13 și 15 iunie 2018 va avea loc a 21a ediție! Sursa: freerider.ro
  23. Când spui Thassos spui soare arzător, mare cristalină, snorkeling, plaje cu nisip sau stânci interesante și retsina. Însă spune-i unui ciclist despre Thassos și se va gândi la cu totul altceva. Spre exemplu sute de kilometri de asfalt pentru cursiere, cățărări interesanta sau zeci de kilometri de forestiere și poteci pentru mtb plus un varf suficient de înalt pentru a-l considera “cucerit”. Spun că am ajuns „și la” plajă pentru ca orice om normal se duce în Thassos pentru mare, plajă și da, taverne. Însă cicliștii sunt o specie aparte, iar când ajung în Thassos planurile lor includ mai degrabă bicicleta. Așa că mersul la plajă pentru ei poate fi o activitate opțională. În Thassos am ajuns târziu în viață. Deja destinația este mai mult decât super-populară pentru români. În mai-aprilie are loc concursul de mtb, șosea și alergare Thassos Cup unde cicliștii din Romania alcătuiesc mare parte din grila de start și chiar din podium. După care vara Thassosul este al românilor, fără îndoială! Pentru ciclism destinația este bună. Desigur primăvara este cel mai bine să te duci, când este răcoare și se întâmplă binecunoscutul concurs. Însă dacă planurile pentru concediul la mare sunt făcute pentru Thassos atunci bicicleta trebuie să facă parte din bagajul tău, chiar și în iunie, iulie sau august. Desigur „Turul insulei” este cel mai la îndemână de făcut. Evident bicicleta recomandată este cursiera. Circuitul are 96 km, diferența de nivel de 1.254 m și se desfășoară integral pe asfalt de nota 8 în comparație cu asfaltul vest-european, dar de nota 10 în comparație cu al nostru. Tipic tura începe din Potos, orașul unde are startul și concursul amintit mai sus. Fiind însă un circuit, evident că plecarea poate fi din orice localitate de pe litoral. Traseul poate fi împărțit virtual în două jumătăți inegale dacă considerăm plecarea din Potos pe de o parte și pauza de la jumătate în orașul Thassos situat diametral opus față de Potos, pe de altă parte. Dacă nu ești la antrenament, te sfătuim să te oprești în Thassos pentru pauza de masă. Traseul din jumătatea de vest a insulei este mai plat, mai drept, mai însorit și mai scurt, având 42 km. Dacă faci circuitul în sensul acelor de ceasornic pornind din Potos vei scoate aici o medie bună a vitezei, mai ales că și vântul bate în general din spate. Traseul din jumătatea de est a insulei este mai valonat, mai împădurit, mai virajat și mai lung, având 54 km. Nouă ni s-a părut mai frumoasă jumătatea asta chiar dacă este mai grea. Dacă faci traseul în sensul invers acelor de ceasornic pornind din Potos, va fi poate mai bine pentru tine întrucât începi cu cățărările atunci când ești odihnit. Totuși nu-ți va fi bine după ce treci de Thassos și încep zonele plate cu vânt din față și mult soare. Așadar cel mai bine este să faci acest circuit în ambele direcții, ca să fii sigur. În afară de turul Thassosului mai sunt și câteva cățărări frumoase de cursieră spre interiorul insulei. Cunoscută este urcarea spre satul Kastro cu plecare din Limenaria. Este vorba de o urcare continuă, pe asfalt perfect, nou, cu o lungime de 12 km și 542 m diferență de nivel, potrivit Garmin BaseCamp. Rampa medie este de doar 4% însă pe parcurs te vei întâlni ocazional și cu 20%! Altitudinea maximă este de doar 562 m însă având în vedere că pornești de la nivelul mării, urcarea va fi considerabilă. Kastro este vara un sat părăsit. Iarna este animat. Totuși peisajul caselor tipice și tradiționale grecești din piatră în vârf de munte, este frumos. În plus, în sat există Taverna lui Kosta pe care ai șanse să o găsești deschisă. Te poți opri aici pentru un binemeritat espresso după cățărarea epuizantă. În afara asfaltului există nenumărate opțiuni pentru ture offroad. Pe munte sunt zeci de forestiere în toate direcțiile. Teoretic nu te poți rătăci pentru că orice direcție ai ține, ajungi într-un final la mare. Dar noi am vrut să fim siguri și ne-am desenat în prealabil un track pentru gps. Cazați fiind în Potos, traseul nostru a plecat direct din centrul stațiunii cu direcția Theologos. În foarte scurt timp am intrat pe macadam și așa am rămas până pe la jumătatea turei de 57 km când am mai avut o secțiune scurtă de asfalt. În rest doar forestiere. Este interesant pe mtb în Thassos. Foarte altfel decât la noi. Piatră și stâncă peste tot. Deși per total imaginea e deșertică totuși nu te plictisești privind. Foarte plăcut este și că miroase a pin aproape tot timpul. Dar trebuie să fii atent pe unde “calci” cu bicicleta. La un moment dat, pentru că i-am dat prea tare la vale, m-am ales cu un snake bike triplu. Apă nu prea găsești pe traseu. Deși de-a lungul drumului sunt aproape tot timpul țevi pentru irigație, iar din loc în loc este câte un robinet, nu toate curg. Așa că asigură-te că ai la tine lichide din belșug. Traseul făcut de noi ne-a dus până în cel mai înalt punct al insulei, vârful Ipsarion. Este drum de mașină până aici. Sunt însă mai multe variante de urcare, iar cea pe care am apucat-o noi a fost mai accidentată, mai potrivită pentru mtb. Urcarea până pe vârf este aproape în totalitate umbrită. Ieși din pădure abia la 5 minute înainte de vârf. Coborârea este cu soare mult și foarte mult. Pe vârf e frumos și răcoros în ciuda soarelui. Vezi totul de jur-împrejur. Altitudinea este de 1204 m. Este un platou destul de mare însă pentru că e ușor accesibil, ne-am întâlnit acolo cu un cuplu de români, ea în rochie de mireasa, el la patru ace și cu fotografii după ei… Coborârea a fost frumoasă și am făcut-o destul de încet după snake bite-ul respectiv. Am zis să o luăm mai calm și să ne bucurăm mai mult de peisaj. Cobori continuu cu mici urcări. La un moment dat reîntâlnești asfaltul. Este urcarea spre Kastro, însă noi am luat-o repede la dreapta și am reintrat pe macadam. Însă așa cum spuneam mai sus la tura de șosea, și acum poți face o pauză în Kastro la taverna lui Kosta. N-ai de ce să te grăbești, plaja și marea sunt tot acolo. Regret însă acum că nu am făcut mai multe ture de mtb în loc de cursieră. La șosea este frumos, nu neg. Dar pe munte peisajul este interesant. Poate nu copleșitor sau uluitor, dar total diferit pentru noi, cei obișnuiți cu iarba verde, pârâul cristalin, bradul falnic și crestele semețe. Poate că nu am rezista să trăim și să ne dăm pe bicicletă prea mult în mediul ăsta arid, stâncos și secetos, dar pentru o experiență trecătoare merită. Și poate merită și pentru smochinele pe care le poți culege direct din pom dacă ești în zonă în perioada potrivită. Totuși ești în Thassos, iar aici lumea vine la plajă. Plimbăreți fiind, noi am încercat mai multe plaje. Le-am testat și pe cele recomandate de ghiduri, dar și pe cele mai „normale”. Concluzia este că există ceva pentru fiecare. Liniște și puțină lume pentru cei mai poeți sau aglomerație și „Mamaia” pentru cei pe care nu-i deranjează gălăgia și agitația. Patru recomandări ar fi de făcut mai întâi: 1) cumpărați-va papucei de plajă, cu care mergeți ușor pe pietre la mal și în apă; 2) aveți grijă în apă să nu călcați pe arici de mare că e nasol. Aparent nici papucii de plajă nu oferă protecție prea mare; 3) atenție la viespi, sunt peste tot. Dacă înțeapă doare ca naiba și se umflă, dar trece până la urmă. Ideal este să aveți la voi ceva unguent de dat pe înțepătură. Puteți ține viespile oarecum la distanță dând foc într-o scrumieră la cafea măcinată. Scoate fum mult, fără flacără; 4) pentru bicicletă este bine să aveți cască cu plasă de insecte. Dacă intră o viespe ați încurcat-o! O cunoștință de-a noastră a pățit-o. Pefkari este plaja de lângă Potos. Este cu pietre și pe plajă și la mal, umbreluțe disponibile, apă medie ca adâncime. Agia Anna – are nisip și pe plajă și la mal, de anul ăsta umbreluțe, până acum nu erau. Apă medie ca adâncime Livadi – are pietre și pe plajă și la mal, fără umbra/umbreluțe, apă medie ca adâncime, expusă la valuri și vânt. Este mai “sălbatică”. Arsanas – cu pietricele și pe plajă și la mal, umbreluțe, apă medie ca adâncime Metalia – și nisip și pietricele, umbreluțe, apă medie ca adâncime Trypiti – pietricele pe plajă, pietre mari în apă, accesul greu pentru copii, umbreluțe, apă medie ca adâncime Giola – nu e chiar plajă. Este o „lagună” închisă unde lumea sare în apă. De jur împrejur este stânca pe care dacă insiști, poți întinde un prosop să zici că ești la plajă Notos – nisip la plajă și în apă. Plajă mică și aglomerată, umbreluțe, apă medie ca adâncime plaja fără nume lângă Skala Rachoni (lângă taverna Lykos și cazarea Blue Lake) – nisip la plajă și în apă, umbră naturală (pomi), apă foarte mică până departe, potrivită pentru copii Sun Beach – nisip la plajă și în apă, dar este cam murdară. Are umbreluțe, iar apa este medie ca adâncime San Antonio Beach – lângă Potos, nisip la plaja și în apă, spațioasă, apă mică, umbreluțe disponibile Marble Beach – foarte cunoscută și deci aglomerată. Cu pietricele de marmură albă pe plajă și în apă. Arată interesant. Apa are o nuanță lăptoasă din cauza fundului apei cu pietricele. Umbreluțe și șezlonguri gratuite, dar cu consumație minimă de 20 eur. În această tură am testat și anvelopele de mtb Arisun Mount Bona de 27,5 instalate pe un Cannondale Jekyll. Mulțumim Extreme Riders Distribution pentru bicicletă! Sursa: freerider.ro
  24. Merida a știut dintotdeauna cum să-i atragă pe bicicliști. Fie prin design interesant, raport bun între echipare și preț sau tehnologie bine integrată în bicicletele lor. Însă per ansamblu marca este mult mai mult, iar asta o vezi doar din interior, când ești lângă ei, la press camp-urile organizate. În trecut Merida le ținea iarna în Mallorca. Pentru majoritatea, evenimentul era o gura de aer cald în toiul iernii europene. Astăzi evenimentele se țin în Europa, în locații ideale pentru testarea bicicletelor, de orice tip. foto Falch-Photography.comCând participi la aceste evenimente simți că faci parte din familie, iar oamenii nu joacă teatru doar ca să te atragă. Am participat la multe press camp-uri Merida și sentimentul l-am avut de fiecare dată. Ești aproape de ingineri, de designeri, de managerii de produs. Îi asculți, îi întrebi, absorbi informația tehnică, dar simți și pasiunea din vocea lor. Iar asta se traduce pe de o parte printr-un produs final bun, iar pe de altă parte printr-un eveniment reușit, gândit și croit pentru biciclistul pasionat. foto Falch-Photography.comÎnsă ce îmi mai place la evenimentele Merida este faptul că da, discutam tehnic, intrăm în detalii, înțelegem, facem workshopuri, puțin brainstorming, dar doar puțin, iar atmosfera este total informală. Cred că poți veni și doar în indispensabili. Majoritatea evenimentului se învârte în jurul testării efective a bicicletelor. Ai libertate totală să testezi ce vrei, cât vrei, iar oferta este super bogată. Mai mult, berea este la discreție! Și când ești stimulat de acest lichid miraculos, totul se vede și se simte și mai frumos. Să fie oare o consiprație?? foto Falch-Photography.comUltimul press camp organizat de Merida anul acesta a fost în Germania, la Ruhpolding. Un mic sat bavarez care nu anunță nimic deosebit. La fața locului îți dai seama însă că aproape orice din Germania dispune de potențial când vine vorba de biciclete și trasee pentru bicicletă. Merida a pregătit o serie întreagă de trasee special alese pentru testarea bicicletelor disponibile: asfalt pentru cursiere, pietriș pentru gravel, off road pentru MTB și super offroad pentru eMTB. Cu ceva vreme înainte a fost organizat și press camp-ul dedicat bicicletelor de șosea la care am fost prezenți. Atunci a fost lansată noua Merida Reacto III despre care puteți citi aici. foto MeridaApoi puteai alege dacă vrei să te duci singur pe traseu, și să-ți vezi liniștit de test și sesiunea foto după propriile reguli, sau putea alege să participi în cadrul unul grup organizat, cu ghid. Mă gândeam că cu ghid e plictisitor. Trebuie să stai liniștit, să nu ieși din rând, să respecți traseul și așa mai departe. Și dacă da, trebuie să fii mai relaxat când ești cu grupul, testul pentru eMTB la care am participat s-a dovedit a fi excelent. Ghidul ne-a dus pe trasee dificile pe care altfel nu le-am fi găsit singuri. Chiar ne avertiza la început că grupul este „exclusiv” pentru eMTB. Pentru biciclete normale va fi prea greu și se pierde din factorul „fun”. Nu știu de ce, dar nu am fost surprins să văd că în parcul de unde luai la test bicicleta, aproape toți erau încălecați pe electrice. Sentimentul general e contradictoriu. Lumea nu privește cu ochi buni electricele, dar când le încearcă, toți sunt doar un zâmbet. Cu greu mi-am găsit și eu un mtb electric când am plecat în turul organizat. Am luat o Merida eBig-Trail cu Shimano STEPS, cu care m-am simțit fabulos. În afara turelor organizate m-am dat și cu o Merida eOne-Sixty. Un tanc. Efectiv o bicicletă mare. Nu sunt obișnuit cu bicicletele de downhill, a căror dimensiune este apreciabilă, ci cu cele de cross country, mai zvelte și mai ușoare. eOne-Sixty este un full pentru enduro, all mountain sau trail. O bicicletă performantă pentru care motorul electric este o adiție bine gândită. Mi-am dat seama că pentru enduro un eMTB pare a fi soluția ideală. Îndulcește „durerea” la deal, iar la vale se comportă foarte asemănător cu un mtb normal în termeni de manevrabilitate. Nu în ultimul rând am încercat o bicicleta pentru „gravel”, acest nou segment pe care eu personal nu-l apreciez. Aceste cursiere adaptate la offroad. Însă cred că așa au fost la început, „cursiere adaptate”. Cam cum sunt CX-urile care totuși sunt îndreptate spre performanță. Un gravel bike este altceva, iar la prezentarea Merida ne-au explicat deosebirile. Grosul stă în geometria cadrului care este îndreptată spre anduranță, adică tihnă pe termen lung. Merida Silex este o bicicletă cu totul nouă care va fi disponibilă pe piață din 2018. Este un gravel bike / adventure bike cu geometrie relaxată și care îți permite echiparea sa cu tot ce trebuie pentru o tură în sălbăticie – instalarea de coburi de tip bikepacking, aripi, portbagaj, anvelope late. Însă în afară de biciclete, Merida produce de ceva vreme, și multe accesorii și echipamente pentru bicicletă. De la scule și căști de protecție, la piese pentru cockpit și anvelope. Prețurile sunt în general mai bune pentru că, spre deosebire de mărcile cu tradiție în domeniu care țin prețul sus, Merida nu are pretenția asta. De aproape produsele arată excelent, iar în mână se simt de calitate foarte bună. Imaginați-vă că Merida oferă inclusiv tijă reglabilă de șa. Vom vedea din ce în ce mai des astfel de produse de la Merida în România. foto Falch-Photography.comBikefun, importatorul Merida, are în ofertă cam tot ce oferă la rândul ei Merida. Bicicletele electrice au deja secțiunea lor dedicată, iar piesele și accesoriile 2018 vor fi în curând disponibile la dealerii din țară. Sursa: freerider.ro
  25. Prin 1998, când au început să apară mtb-urile în România, nu prea se întâmpla nimic. Desigur existau biciclete și înainte, inclusiv cursiere, însă le găseai doar dacă le cautai intens. Dar în general le aduceai „din afară”. În 1998 erau puține concursuri, iar la plimbare cu bicicleta se mergea mai degrabă la câmp, la sapă sau să aduci vaca seara acasă. Nu cred că știa lumea de „cicloturism”. Însă azi lucrurile stau mai bine. Putem spune că stau mult mai bine decât în ’98 însă comparativ cu Vestul, încă avem de recuperat, mult. Pentru nivelul nostru de azi, concursuri avem o mulțime. Sunt weekenduri când se suprapun și 4-5. În continuare, suntem cu zeci de ani în urma țărilor cu tradiție în domeniu, însă suntem și noi pe direcția bună. Concursurile de ciclism au oferit multe beneficii industriei de profil de la noi. Au motivat oamenii să se antreneze mai mult, sa investească în biciclete mai bune, au apărut magazine de biciclete, a crescut comunitatea. Însă principalul beneficiu este că a scos lumea din casă. Sau, dacă era deja scoasă, a pus-o pe bicicletă. Și nu doar la concursuri ci și la plimbare. Sunt mulți care ies la o tură recreativă cu bicicleta alături de prieteni, dar puțini află ulterior de traseul lor. Concursurile de ciclism au facilitat acest lucru, de a face cunoscut un traseu. Pentru că multă lume revine apoi în zonă pentru a reface traseul, de data asta în ritm relaxat, admirând peisajul. Eu sunt unul dintre cei care profit de concursurile de ciclism pentru a-mi îmbogăți colecția de trasee. Desigur le am și pe ale mele. Îmi place să studiez hărțile și să încheg un track gps. Dar nu spun niciodată pas când cineva îmi dă un track de-a gata. Până la urmă este mult mai plăcut să mergi pe un traseu pe care a mai fost cineva și despre care știi că este ok – noroi în limite acceptabile, push bike la fel etc. Dar cel mai plăcut ar fi să faci un traseu de cicloturism fără să fi obligat să stai cu ochii în gps toată ziua. Cu alte cuvinte marcajele fizice de la fața locului ajută extrem de mult. În străinătate poți face aproape orice traseu de mtb sau șosea fără hartă de hârtie sau gps, pur și simplu pentru că la toate intersecțiile, în special în zonele turistice, ai marcajele necesare. Însă cât de curând va fi bine și la noi. În viitorul apropiat va fi aprobată Hotărârea de Guvern care reglementează și definește cicloturismul. De ce era nevoie de așa ceva? Pentru că este nevoie de standardizare, este nevoie de reguli aplicabile la fel peste tot. Dar mai ales, acum investitorii vor avea o bază legală prin care să justifice banii cheltuiți prin proiecte europene sau direct din buzunarele lor, pentru construirea de trasee de cicloturism, instalarea de marcaje, puncte de informare etc. Tot această legislație va ajuta la protejarea investițiilor pentru că până acum cine distrugea un traseu sau marcaj era greu să-l încadrezi la o contravenție. Cel mult se făcea o analogie la legislația existentă. Concursurile de ciclism sunt un pretext excelent pentru cicloturism întrucât poți combina plăcutul cu… plăcutul. O zi îi tragi tare la concurs și o zi ieși la plimbare, pe același traseu dacă nu ai chef să faci modificări, alături de prieteni și familie. Poți spune că ieși la recuperare. Este și cazul cursei Triatlon Faraasfalt de la mare unde traseul de bicicletă, în ciuda aparentei monotonii, este foarte frumos și te poartă prin arii protejate și curate. Când am fost noi în zonă anul acesta, am dat o fugă și la Bulgari, unde ne-am plimbat cu bicicletele prin Albena și Balchik. La fel este și Vidraru Bike Challenge, ce are startul în zona lacului de acumulare Vidraru. Este unul din cele mai reușite maratoane mtb din România. Desigur, nu bifează toate căsuțele dorințelor cicliștilor. Spre exemplu nu este „extrem”, pentru ca nu are poteci alpine înguste și expuse, prăpăstii fără fund sau urcări la 45 de grade, sau coborâri la 45 de grade pe bolovani și rădăcini. În schimb cursa oferă participanților 3 lungimi de trasee ce au loc integral pe drumuri forestiere. Este un maraton în toată regula pentru că tehnica este pe planul doi în schimb anduranța primează. Însă când îl iei în ritm de cicloturism îți dai seama că este absolut perfect. Drumurile forestiere sunt practicabile indiferent de vreme, inclusiv cei mici le pot aborda, găsești izvoare în multe locuri etc. Însă poate cel mai apreciat concurs cunoscut pentru latura sa cicloturistică este Transilvania Bike Trails Race. Evenimentul are loc în regiunea Târnava Mare de lângă Sighișoara și traversează multe din satele săsești din zonă – Saschiz, Viscri, Meșendorf, Cloașterf, Bunești etc. Concursul se ține pe rețeaua de trasee de cicloturism construite de Fundația ADEPT și include multe din obiectivele turistice din zonă, în special bisericile fortificate. Însă după ce ai terminat cu concursul, poți reface totul în ritm relaxat, și poți include multe alte obiective turistice cum ar fi fierarul din Viscri sau Centrul de ceramică din Saschiz. Cazările sunt de asemenea excelente, acestea fiind construite în foste case săsești renovate tradițional și tematic. Vara este abia la început așa că ai timp să vizitezi țara pe bicicletă în lung și lat. Încearcă să stai la un concurs mai mult de o zi. Să cunoști locul și să intri în legătura cu organizatorii și comunitatea, pentru a afla ce se mai poate face în zonă. Mulțumim Martin Velo Sport pentru remorca Qeridoo Speedkid 2 pe care ne-a pus-o la dispoziție pentru tura de la Triatlon Faraasfalt. Sursa: freerider.ro
×