Mergi la conţinut

Caută în comunitate

Se afișează rezultate pentru cuvintele cheie 'blog'.

  • Caută După Etichete

    Scrie cuvinte cheie separate de virgulă.
  • Caută După Autor

Tip Conținut


Forumuri

  • Motociclism în România
    • Pasionati si pasionate
    • Experiente, Calatorii si Poze
    • Evenimente si Motorsport
    • Stiri si articole
    • Crema motociclismului
    • Echipamentul motociclistului
    • Dealeri, Servicii si Oportunitati
    • Comunitati Moto Regionale
    • Clubul Motoveteranilor
    • Intreaba aici, orice!
    • Despre motociclete / pareri si impresii
    • ATV-ul meu
    • Scuterul meu
    • Discutii generale
    • Accidente si Furturi
  • Alte pasiuni
    • Pasiunea pentru ciclism
    • Mașinile - frumoase sau puternice sau amandoua
  • Bursa de Motociclete, Scutere, ATV, Echipamente si Accesorii
    • Anunturi cu motociclete, echipamente, piese si accesorii
  • Clubul Motoveteranilor's Discutii
  • Adventure Club - Big bikes's Discutii

Categorii

  • Noutăți & Îmbunătățiri

Bloguri

Niciun rezultat de afișat.

Niciun rezultat de afișat.

Calendare

  • Evenimente Motociclism
  • Evenimente Ciclism
  • Zile de nastere
  • Clubul Motoveteranilor's Evenimente

Categorii

  • Cataloage de Echipamente, piese si accesorii
  • Tutoriale, Ghiduri, Articole Utile
  • Reviste de profil
  • Manuale de Service si Intretinere
  • Clubul Motoveteranilor's Fişiere

Marker Groups

  • Members
  • Biker Friendly

Categorii

  • Motociclete
  • Biciclete

Categories

  • Trasee Motocicleta

Categorii

  • Permis A / A1 / A2

234 rezultate găsite

  1. Gata cu speculațiile și cu fotografiile-spion. BMW anunță, oficial, noile R1250GS și R1250RT. Avem date tehnice și fotografii oficiale. Iar dacă le privim, ne dăm seama că stilistic nu diferă prea mult de modelul actual. Doar un ochi antrenat le deosebește din prima. Se pare că BMW n-a vrut să schimbe prea mult formula câștigătoare. De ani de zile R1200GS domină clasamentul vânzărilor de pe piața adventure-touring și orice schimbare trebuie făcută cu mare grijă. Iar privirile trebuie să se îndrepte spre motor, pentru că acolo sunt noutățile. Boxerul primește câțiva cmc în plus și tehnologia ShiftCam – adică distribuție varibilă – ceea ce oferă performanțe mai mari și un comportament rafinat, afirmă BMW. Numere: 136 de cai putere la 7.750 rpm și 143 de NM la 6.250 rpm. Cilindreea a crescut la 1.254 cmc. Principalul beneficiu vine pe partea de cuplu. Noile boxere BMW oferă cuplu mai mare pe toată plaja de turație – de exemplu, ai 110 NM încă de la 2.000 rpm, urmând ca de la 3.500 rpm să ai deja 120 NM. Ce inseamnă tehnologie TwinCam? Aceasta permite varierea sincronizării distribuției și a cursei supapelor pe partea de admisie. În plus, arborii cu came de admisie sunt gândiți pentru deschiderile decalate ale celor două supape de admisie, rezultând în realizarea unui vârtej optimizat al amestecului carburant proaspăt și, implicit, într-o ardere mai eficientă. Alte schimbări tehnice ale motorului sunt legate de transmisia către arborele cu came – care acum se face prin intermediul unui lanț dințat (înainte era un lanț cu role) – un traseu optimizat al sistemului de ungere, injectoare de benzină cu dublu jet și un nou sistem de evacuare, se arată în comunicatul BMW. Sistemele electronice includ modul Dynamic Pro (până acum acesta era prezent doar la modele precum S1000R sau XR), pe lângă modurile clasice. Totodată, există un sistem numit Dynamic Brake Control – care impiedică acționarea accidentală a accelerației în timpul frânării. ASC-ul (tranction control) este sensibil la înclinare, iar opțiunea Hill Control este în dotare standard. Greutatea. BMW R1250GS are 249 de kg gata de drum, cu rezervorul plin. R1250RT are 279 de kg. R1250GS va fi disponibil în două teme – Exclusive și HP, aceasta din urmă având jante aurii și cadrul vopsit în alb. Opțional, există și o suspensie cu cursă mai lungă pentru piloții ce vor să folosească motocicleta mai mult pe off-road, într-un regim intens. R1250RT are, de asemenea, mai multe variante de culoare, inclusiv ediția Spezial, aparuta inițial la K1600GTL. Vom vedea ambele modele la Salonul Moto de la Koln. Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro
  2. Partea II e gata. Urmărește aventura de pe Drumul Oaselor

    FILM | Drumul Oaselor. Ultimii 2.000 de km. Cea mai grea dar și cea mai interesantă parte a călătoriei mele în Siberia. Nisip și noroi, frig și apoi soare, ploaie și câteodată cer albastru. Oboseală. Orașe fantomă și hoteluri părăsite. S-au întâmplat așa de multe în acele patru zile. Deși devenea din ce în ce mai greu, trebuia să mențin ritmul. Nu aveam opțiuni. Nu puteam rămâne, pur și simplu, încă o zi la hotel. De fapt, puteam, dar nu voiam să fac asta pentru că locurile erau gri și reci, iar o zi de așteptare m-ar fi secat de energie mai mult decât o zi de mers. Așadar, am continuat să mă trezesc în fiecare dimineață la ora șase și să merg până la apus. În fereastra de mai jos, sau direct pe canalul nostru de YouTube, poți urmări călătoria de pe Drumul Oaselor. Este un film diferit ca atmosferă, manieră de montaj și energie față de filmele din America de Sud, de exemplu. Editarea video a fost făcută de Adi Popescu din echipa Riders. [embedded content] Urmărește și prima parte a călătoriei în Siberia. Proiectul Go East – The Siberia Ride a fost susținut de BMW Motorrad România și Rompetrol KMG International. Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro
  3. Despre bucuria de-a da mai departe

    Zilele trecute, un amic își lua prima motocicletă. Deși nu suntem prea apropiați, mi-a crescut inima de bucurie când l-am văzut că-i fericit cu alegerea făcută și că iese deja în fiecare zi să se plimbe. Totul a început cu “man, vreau să-mi iau motor”. Sigur, bagă-te repede, fă școala, te ajut cu ce-ai nevoie. Acum vreo două săptămâni, mi-a scris că-i gata de cumpărături. Am lăsat ce făceam și i-am dat primele recomandări. Iar în momentul când a găsit ce-și dorea cred că m-am bucurat mai tare ca vânzătorul. Și nu e primul caz. Ce bucurie mai mare să ai decât să vezi un prieten bun din copilărie că trece pe două roți și că ieșiți împreună la o tură cu motorul. Nu știu de ce, dar mă bucură teribil să-mi văd prietenii pe două roți. Dacă aș putea, aș lua o baghetă magică ca să le au una peste cap – ușor, desigur – și să-i fac pe toți motocicliști. Dar cum nu-s Harry Potter, mă limitez la a le spune cât e de frumos și de bine pe două roți. De la plăcerea pilotajului la utilitate. Iar când e câte unul care se dă pe brazdă, încep să-i spun ABC-ul de la alegerea motocicletei, a echipamentului, despre lucrurile la care trebuie să fie atent și-așa mai departe. Mă simt, cumva, împlinit că fac asta. Mi-amintesc și-acum cum a fost când mi-am luat prima motocicletă. Singurul motociclist pe care-l cunoșteam era Cătălin Sănătescu. La început îi arătam choppere, dar mi-a băgat repede mințile-n cap și după aia am trecut la nakeduri japoneze de 600 – prima alegere pentru mulți începători. Și la un moment dat, am văzut Hornetul ăla gri, la 2.000 de euro, cu 18.000 de km (acuma nu știu cum se face că toate second-handurile au 20.000 de km în bord la noi). “Frate, pare ok. Dacă ai banii și ești hotărât, vin azi s-o vedem și-o luăm”. Iar ca să-nțelegeți situația, pe vremea aia eu eram în Pipera iar Sănătescu în Motru, unde locuiește și-acum. Era ora 14.00, iar undeva după 4 ore și 350 de km ne vedeam pe lângă Victoriei. Eu, încântat până peste cap, Sănătescu cu viziera plină de muște, călare pe Fazerul lui de 1000 și vânzătorul. Motocicleta era ok. Am luat-o. Iar prietenul meu s-a urcat înapoi pe motorul lui și s-a întors acasă. A ajuns pe la miezul noptii. A făcut în după-amiaza aia 700 de km doar ca să se uite la motocicleta pe care urma să mi-o cumpăr eu și să se-asigure că e ok. Iar eu o să-i fiu întotdeauna recunoscător pentru asta. Iar acuma înțeleg perfect gestul lui pentru că și eu l-aș face oricând pentru un prieten. Motociclismul este o poveste frumoasă pe care o trăim și trebuie s-o ducem mai departe. P.S. Fotografia asta e de acum trei ani, de la un curs RideX. Mi s-a părut sugestivă pentru a ilustra acest material pentru că este un alt fel de-a da mai departe. Și e făcută de Mihai Barbu, care la rândul lui a influențat mulți motocicliști și viitori motocicliști. Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro
  4. Triumph Street Triple 765 R – Test | Prim contact

    FILM | Primele impresii despre noul Street Triple după o zi de viraje – locul unde o astfel de motocicletă dă tot ce-i mai bun. Chiar dacă acum am un adventure-touring, încă am o slăbiciune pentru roadstere. Prima mea motocicletă a fost un naked de clasă medie – o Honda. Dar îmi amintesc că pe vremea aceea mă uitam cu o ușoară invidie la farul dublu, rotund, semnatura roadsterelor Triumph. Aducea un plus de caracter. Asta și motorul cu trei cilindri în linie, care întotdeauna m-a fascinat – combină performanțele unui patru în linie cu cuplul unui bicilindru. Nu trebuie să-l turezi așa de tare și sună ca un… greier. Triumph a rafinat de-a lungul timpului nakedul de clasă medie Street Triple. Acum a ajuns la 765 cmc, iar motorul va fi baza propulsiei Moto 2, de anul viitor. Recunosc, încă am o slăbiciune pentru naked-urile Triumph, așadar l-am invidiat puțin pe Bogdănel când mi-am dat seama că acest test o să-i revină lui. Așadar, iată primul nostru test cu Triumph Street Triple. Il puteți vedea mai jos sau direct pe canalul nostru de YouTube. Subscribe pentru mai multe teste similare. [embedded content] Triumph Street Triple e disponibil în mai multe variante: Street Triple S, Street Triple R și Street Triple RS, în ordinea performanțelor. Noi am avut pe mână versiunea Street Triple R – pe care-am luat-o de la Motoboom. Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro
  5. Ted Simon și Elspeth Beard vin în România

    La Bucharest Adventure Travel Sessions (BATS) – Hangar Gastropub, 15 septembrie 2018, de la 18.00. Ted Simon pleca, în 1973, în jurul lumii. Călare pe un Triumph Tiger 100 de 500 cmc, avea să călătorească 100.000 de km, timp de patru ani, prin 45 de țări. Călătoria a fost povestită în cartea “Jupiter’s Travels”, ce avea să devină o poveste clasică. Am cartea lui Ted Simon în bibliotecă. Jurnalist de profesie, are darul povestirii și te ține alături de el de la plecarea din fața casei până la final. Iar a călători în anii ’70 era cu totul altceva. Fără GPS, fără campinguri și guest-house-uri peste tot, cu motociclete proaste, deloc fiabile – motorul i-a cedat la scurt timp după plecare fără internet care să te-ajute să afli unde-a mai izbucnit un conflict – și era o perioadă tulbure în Orient. Povestea lui Ted Simons i-a inspirat pe mulți, inclusiv pe mult-mai-celebrii Ewan McGregor și Charlie Boorman, autorii Long Way Round. Cei doi s-au întâlnit cu Simon în Mongolia, în 2004. Ted Simon era la a doua călătorie în jurul lumii, de această dată pe un R80GS. Elspeth Beard a plecat la scurt timp după Simon – în 1982, pe un BMW R60. Călătoria a pornit din New York și a continuat prin Canada, Mexic, Australia, Asia. După 56.000 de km și două accidente a revenit în Marea Britianie și a devenit prima englezoaică care a călătorit în jurul lumii. Cartea ei, Lone Rider: The First British Woman to Motorcycle Around the World a fost publicată în 2017. Bilete: https://eventbook.ro/other/bilete-bats-2018 Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro
  6. OPINIE | Ewan McGregor și Charlie Boorman au o misiune dificilă “Ne dorim foarte tare să se întâmple și, țineți pumnii, o vom putea face în 2019”, spune Charlie Boorman într-un interviu pentru MCN. “Am început planificarea călătoriei. Mi-e frică să spun prea multe, dar cred c-o să se întâmple”. Ce-o să se întâmple? Echipa se reunește. Ewan McGregor și Charlie Boorman – “Long Way Round” și “Long Way Down” pleacă din nou la drum. De această dată, din Ushuaia până în Alaska. Este o rută de adventure clasică și străbate Americile, de la Sud la Nord. “Long Way Round” a fost una dintre cele mai reușite și influente povești de călătorie moto spuse vreodată. Cunosc oameni care-au plecat la drum inspirați de “Long Way Round”. Ba chiar sunt unii care afirmă că o parte din succesul R1200GS se datorează acestor filme. Dar asta a fost acum 15 ani, iar pesiajul s-a schimbat destul de tare în lumea motociclismului de călătorie. Va avea “Long Way Up” același succes ca primul “Long Way”? Lumea nu mai e așa de mare ca înainte. Cu fiecare an, mai mulți și mai mulți motocicliști pleacă în locuri îndepărtate. Piața de adventure a explodat, iar drumurile cu washboard din Mongolia nu mai sunt așa de pustii. Ironic, mulți spun că “Long Way Round” a avut un rol important aici. Acum ai nevoie doar de un bilet de avion și de 2.000 de euro ca să te duci cu motocicleta în America de Sud. Desigur, nu e ca o tură până la Sinaia, dar nu mai pare așa departe ca până acum. Tot mai mulți motocicliști fac drumuri grele, peste tot în lume, de obicei singuri, cu buget redus, iar standardul devine din ce în ce mai ridicat în fiecare an. Să livrezi, în astfel de condiții, o poveste care să surprindă e din ce în ce mai greu. Apoi, tehnologia e din ce în ce mai accesibilă. Astăzi poți face de unul singur ce făceai acum 15 ani cu un elicopter, trei mașini de asistență și un buget colosal. Ai nevoie doar de o dronă, de două GoPro-uri și de o cameră normală, pusă pe un trepied. Dar înainte de “Long Way Round” lucrurile nu erau chiar așa de simple și prea puțini își filmau călătoriile. Desigur, există Mondo Enduro, un film-document, dar din punct de vedere imagine nu spune prea multe. Iar Ted Simons, când a făcut “Jupiter’s Travels” n-avea GoPro după el. Cu sculele performante și ieftine din ziua de azi, oricine poate un film. În teorie. Pentru că practic, dacă vrei să faci un film de succes trebuie să muncești mult și să aloci de două ori mai mult timp expediției. Dar asta se rezolvă. Există, însă, ceva ce nu se cumpără și nu poate fi câștigat ușor – carisma. Cel mai mare avantaj pe care-l au Ewan și Charlie. Lumea îi iubește. Când ai crescut cu “Long Way Round” și ți-ai luat motocicletă ca să faci același lucru, te vei uita și la următorul film din serie. Cam cum te uiți la Star Wars. Ewan și Charlie sunt amuzanți, prietenoși și sunt motocicliști “de-ai noștri”. Lumea are nevoie de “Long Way Up”. Chiar dacă aventurierii “hardcore” vor râde și comenta pe baza brandingului, mașinilor de asistență și altor elemente care nu sunt “adventure friendly”, “Long Way Up” trebuie să existe. E un show TV care duce motociclismul de aventură în zona mainstream, dincolo de locurile unde poate ajunge un subiect de discuție de pe forumul advrider sau de pe grupul de Facebook horizon-unlimited. Va influența și mai mulți oameni iar motociclismul va deveni și mai popular – vor fi mai mulți și mai mulți care-și vor lua o motocicletă ca să plece la Capătul Pământului. Iar noi ne vom uita la ei ca la niște vechi prieteni care pleacă într-o nouă călătorie. Avem nevoie de “Long Way Up”. Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro
  7. Nu știu cum se face, dar e o modă în lumea motociclismului de călătorie. Bine, hai să-i spunem adventure. E moda asta ca motocicleta să fie cât mai mare și mai grea cu putință și să aibă cât mai multe bagaje: cutii de aluminiu, iar pe deasupra cutiilor de aluminiu mai stau niște genți dextile, plus alte genți textile pe crash-bar sau pe cadru, plus geantă de rezervor și, dacă se poate, două roți de rezervă care atârnă pe lateral. Ca să fie. (Didascalie: a se citi pe ton ironic. Fiecare cu-a lui, dar asta nu-nseamnă că nu ne putem amuza) Totul, de zici că vine apocalipsa iar tu trebuie să-ți muți familia. Iar motocicleta se transformă într-un fel de catâr cocoșat. Și dacă dă dracu și dai de nisip, noroi sau orice altceva ce nu-i asfalt, ori dac-o scapi, o să-ți blestemi zilele. Iar dacă, totuși, o ții în picioare și-ți crapă cadrul, să zicem, de la vibrații, vei pune fotografii pe net și te vei plânge că motocicletele din ziua de azi sunt proaste. Fără să bagi de seamă c-ai depășit cu vreo 100 de kg masa maximă admisă pentru subcadru. Totuși, de ce atâtea bagaje? Iar aici voi fi subiectiv. Părerea mea e că ține mai multe de poză decât de utilitate. Un big adventure de un litru încărcat până la refuz dă mai bine în fotografii decât un monocilindru cu un set de genți textile. Trebuie să fie mare, cu proiectoarele pornite, iar tu trebuie să fii transpirat și prăfuit. Cu camel back, pentru că ai așa de mult de mers încât n-ai timp să te oprești să bei apă. Și peste tot trebuie să scrie, mare, Rallye, ca să ne dăm seama de ce ești în stare. E, cumva, același motiv pentru care Ceaușescu a construit Casa Poporului și pentru care americanii vor doar motoare de 5 litri și se plimbă cu pick-up-urile alea odioase. Bigger is better. Pentru că altfel nu-mi explic. Ce-ai putea băga în atâtea cutii? Și de pleci o lună de-acasă și de pleci un an, tot de o bluză de cort și trei tricouri ai nevoie. Că le speli. Sau dacă ești bogat, îți cumperi altele. Și tot o pereche de pantofi de stradă ai nevoie. Costumul de ploaie e tot ăla, o mini-trusă de scule, iar echipamentul de camping intră într-un roll-bag. Știu, se-adună. Dar mai știu că mie o cutie laterală de aluminiu și un topcase mi-au ajuns în America de Sud. Iar asta pentru că doar drona mi-a ocupat o cutie. Și tot am cărat prea multe prostii după mine. Și mai sunt protecțiile. Protecțiile pentru motor, pentru radiator – fie, n-ai vrea să te trezești cu motorul spart în mijlocul pustietății. Dar am văzut protecții la protecții – adică niște drăcovenii ca să nu se zgârie crashbarul dacă o culci. Și protecții pentru etrieri. Protecții pentru rezervorul unde se află lichidul de frână. Da, da, există. Chiar mă mir cum de-a reușit Touratech să intre-n insolvență. În aceste vremuri încărcate, încerc s-aplic principiul KISS – “Keep it short and simple” sau “Keep it simple and stupid”. Și l-am aplicat într-un mod așa de radical, că-n Siberia nu mi-am luat nici costumul de ploaie după mine. Drept urmare, mi-au cam clănțănit dinții în ultimele patru zile. Deh, se spune că omul cât trăiește-nvață. Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro
  8. FILM | A ajuns S1000XR la maturitate? E unul dintre lucrurile pe care am încercat să le aflăm în urma unui test pe Transfăgărășan – probabil cea mai bună destinație pentru o astfel de motocicletă – plecând din București ai de toate, de la autostradă la drum denivelat și apoi porțiunea aia de vis, cu ace de păr care urcă până la Bâlea. Viraje așa de frumos desenate că te simți ca pe circuit. BMW S1000XR e de ceva vreme pe piață. E primul sport-touring de modă nouă lansat de BMW – motor puternic, derivat din cel de pe S1000RR, frâne bune, suspensii precise, toate cuplate cu o poziție comodă, de adventure, și cu protecție la vânt. Primele versiuni aveau vibrații la 100 de km/h. BMW a încercat să rezolve problema printr-un update, iar pe lângă puferele din cauciuc puse în zona ghidonului a îmbunătățit performanețe motorului – 165 cp și a făcut trecerea la Euro 4. Așadar, era timpul pentru un nou test cu BMW S1000XR. Și unde altundeva să mergem decât pe cea mai faimoasă șosea din România – Transfăgărșan. Cum a fost și ce-am observat, în filmul de mai jos. Pilot: Bogdan Buleandră Video: Ionuț Ivana & Adi Popescu [embedded content] Apropo, voi ce spuneți? Este cel mai tare sport-touring de pe piață? Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro
  9. Evoluția motociclistului. De la boboc la găină bătrână

    La început. Îți fotografiezi noua motocicletă peste tot, schimbi cover-ul de pe Facebook, saluți pe toată lumea, “respect, frate” și îți tresare inima când vezi un motociclist ce te salută de pe contrasens. Te simți parte din familie. Ai un second hand de 600, doar tu crezi că cei 20.000d de km din bord sunt reali, dar pentru tine e cea mai bună motocicletă din lume. Te duci la parade – “motocicliștii există în trafic”. Mergi la întruniri. Cat de tare e să fie așa de mulți motocicliști la un loc. Vine toamna, plouă, ieși cu motorul. Tremuri ca naiba pentru că n-ai știut ce echipament să-ți iei, dar te-ncălzesc comentariile de pe Facebook: “bravo, frate! Respect”. Cauți să mergi cât mai mult. Apoi pui motocicleta “la iernat”, cu un pesimism bacovian. Vine primăvara și ești cel mai fericit. Mărțișor, motor, asta e! Îi faci cu mâna unui moș mai amorțit care vine de pe contrasens, călare pe o motocicletă de touring. “Oare-așa o s-ajung și eu?” Trec doi ani. Ești băiat mare acum, știi să te dai. Ăștia de pe la Victoriei îți zic “Pokemon”, dar nu prea știi ce-nseamnă. Te uiți înțelegător la cei mici care abia și-au luat permisul. “Bravo, frate. Las că-nveți tu, hai la o tură”. Ți-ai făcut deja gașcă și te duci pe Cheia în fiecare weekend. Ai chicken-stripe-ul vizibil, dar de pe șa ți se pare că mergi tare. Acum doi ani ți-era frică, dar ai prins curaj. Te-avânți și cazi. O entorsă, carene. Ai scăpat ușor. Îți dai seama că nu-i chiar așa cum credeai. Ești motociclist de ani de zile. Te uiți la ăștia mici cum își iau motociclete puternice pe care nu știu să meargă. “Pe vremea mea era altfel”. Nu înțelegi ce-i cu-atâta electronică – “am mers toată viața fără traction control și n-am pățit nimic. O prostie. Le fac din ce în ce mai complicate ca să-ți ia banii”. Nu mai ieși cu motorul decât când e frumos afară, deja te dor genunchii când se schimbă vremea. Nici la întruniri nu te mai duci – “toate-s la fel”. Ai trecut de la nakedul de 600 la un touring, pentru că vrei să fie comod. Te uiți îngăduitor la puștiul care vine de pe contrasens și te salută entuziasmat: “o s-ajungi tu ca mine…” Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro
  10. Zece despre Rusia. Femei, băutură și borschuri

    Au trecut câteva zile de când am ajuns acasă, după o lună prin Rusia, de la Vest la Est: 5.000 de km cu Trans-siberianul, încă 4.000 cu motocicleta prin nord-estul Siberiei, și încă o săptămână în marile orașe din Rusia – Saint Peteresburg și Moscova. Pe lângă jurnalul de bord și filmele de călătorie, ar mai fi multe de spus despre Rusia. Mult prea multe. Iată câteva lucruri interesante, fără a avea pretenția că sunt reprezentative. Doar câteva observații de călător. La benzinărie, întâi plătești, apoi alimentezi. Estimezi cât vrei să pui, dai banul și după aceea te duci la pompă. Ce se întâmplă dacă estimezi greșit? Te duci la casă și iei restul. Rangul oligarhului rus se măsoară în numărul de Land Cruisere cu bodyguarzi. Cei mai mici au limuzina lor și un Land Cruiser antemergător, cu patru oameni înarmați. Apoi, sunt cei care au Maybachul flancat de două mașini de protecție. Dar, într-o seară, în timp ce mă plimbam prin zona Kitai Gorod din Moscova, am zărit o limuzină cu un Land Cruiser în față și alte două în spate. Probabil era un pește mare, de prim rang. Trans-siberianul merge, fără oprire, 9.000 de km, fiind cea mai lungă rută pe calea ferată în lume. Desigur, sunt opriri între Moscova și Vladivostok, unele au chiar și 40 de minute – e nevoie ca o vidanjă să treacă pe la cele 20 de vagoane, iar asta durează. La cateva mii de km est față de Moscova intri în roaming. Da, ești în aceeași țară, ai aceeași rețea, dar tarifele cresc. Așadar, MB de net te costă cam cât o porție de borsch. Se spune că niciodată o sticlă goală nu trebuie să rămână pe masă. Odată golită, sticla trebuie să dispară. Iar din ce-am observat, aceeași regulă se aplică și la pahare, doar că altfel. Acestea nu dispar de pe masă, ci vor fi umplute din nou. Pe vremuri, în Moscova se spunea că singurul șofer de taxi treaz este Apollo. Acel zeu grec care stă într-o șaretă trasă de patru cai și se află pe acoperișul Bolshoi Theater. Acum a apărut Uber. Am mâncat foarte mult borsch. Era singurul cuvânt din genul supelor pe care-l stiam. Ulterior am învățat și “rassolnic”. Îmi amintea de Raskolnikov, personajul lui Dostoievski din Crimă și Pedeapsă. În Rusia nu găsești presă internațională. Nici măcar în aeroport. Așadar, succes cu “Pravda”. În toată țara există nenumărate statui cu capul lui Lenin. Doar capul. Este și un top, iar cea mai mare dintre ele e la Ulan Ude. Am avut plăcerea s-o văd și s-o fotografiez. Desigur, cu un grup de chinezi alături. Rușii sunt sătui de turiștii chinezi. Și de chinezi, în general. Au și o fobie – natalitatea fiind redusă, se tem că urmașii lor vor avea ochi oblici și numele Vladimir Xiaomi. Legenda este adevărată. Rusoaicele sunt frumoase. Dar modeste fiind, spun că-i vorba de concurență și că vor să aibă grijă de ele. Prea puțini bărbați interesanți pentru o populație feminină de o asemenea anvergură. Așadar, în caz că vreți să emigrați… Tocmai am publicat filmul călătoriei în Rusia (prima parte). Îl puteți vedea pe YouTube. Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro
  11. Iată prima parte a filmului Go East – călătoria PeMotoare în Siberia, pe BMW F850GS. Am folosit acest titlu pentru că știu c-ați citit deja jurnalul de călătorie. Dar pentru cei care ajung aici prima oară, iată despre ce e vorba. Pe 16 iulie am plecat din București cu destinația Magadan (estul îndepărtat al Siberiei, pe malul Mării Ohtsk, unde se termină Pământul – search pe Google Maps). De la Moscova am luat trenul până la Irkutsk pentru că drumul dintre capitala Rusiei și lacul Baikal este aglomerat și plictisitor. Sunt 5.000 de km pe care nu prea are rost să-i faci cu motocicleta. Iar de la Baikal a început adevărata călătorie către Est. Filmul călătoriei – prima parte, în fereastra de mai jos sau direct pe canalul nostru de YouTube, unde puteți găsi și alte aventuri. [embedded content] Această aventură a fost susținută de BMW Motorrad România și Rompetrol KMG International. Pentru mai multe detalii, și pentru că filmul și cartea pot fi diferite, citește jurnalul de bord. Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro
  12. Despre a călători singur

    “Du-te oriunde, dar nu mai pleca singur”, “Felicitări, dar ia și un partener de drum data viitoare”, “de apreciat curajul tău de-a merge singur”. Sunt câteva mesajele pe care le-am primit la ultima postare GoEast, unde anunțam c-am terminat călătoria. Și, vedeți voi, problema e că-ncepe să-mi placă așa. Scriu acest text dintr-o cafenea de pe bulevardul Pokrovskiy din Moscova. Undeva în centru, pe inelul bulevardelor, într-o zonă frecventată mai degrabă de localnici. Am terminat ceaiul, micul dejun și-o să-mi iau o cafea. A devenit un obicei să fac asta în fiecare dimineață, în așteptarea coletului. De câteva zile sunt în Moscova și-aștept să-mi vină motocicleta de la Magadan ca să pot pleca acasă. Este soare, rusoaicele-s frumoase, străzile-s curate și fațadele clădirilor arată bine. Iar asta-mi dă și mie o stare pozitivă. În rucsac am două cărți – una în format electronic din care-am citit 10 pagini și una in format fizic din care-am citit mai mult în zilele pe care le-am petrecut în tren. Îmi dau seama că n-am avut timp. Că eu, în singurătatea mea din ultima lună – chiar, a trecut mai bine de-o lună, am avut mai puțin timp de lectură decât acasă. Și-mi mai dau seama că n-a existat un moment în care să mă fi plictisit sau să mă fi simțit singur în călătoria asta. Și nu doar aici, în mijlocul civilizației, ci și în pustiul dezolant prin care-am umblat. Desigur, când vine vorba de siguranță lucrurile stau altfel. Întotdeauna va fi mai ușor, mai sigur, mai simplu în doi sau în trei – trei este grupul ideal pentru călătorie – iar dac-ar fi să fac drumuri foarte grele (să zicem BAM, deși sunt sigur că n-o să mă duc vreodată pe-acolo) – compania ar fi obligatorie. Trebuie să ai pe cineva să te-ajute. Să fie acolo în caz de… orice. Dar în afară de asta, atâta timp cât drumul există pe hartă și e practicabil, plecatul de unul singur nu-i chiar așa de rău. Chiar și pentru un introvertit ca mine căruia nu-i vine la-ndemână să se ia-n brațe cu toată lumea la cinci minute după ce-a intrat într-un bar. Când pleci singur ești nevoit să socializezi. Dacă ajungi într-o cârciumă, te așezi la bar și vorbești cu barmanul. Sau cu cel de lângă tine. Asta-n măsura în care vorbești limba. Afli lucruri, povești, ajungi chiar să schimbi contacte și să corespondezi pentru câteva zile sau săptămâni. Când ești cu unul sau doi prieteni, tot dialogul se va limita la voi. Asta când nu stați cu ochii în telefoane ca să vă uitați pe facebook. Când pleci singur ai timp să observi. Te uiți, analizezi, îți spui întrebări, îți spui lucruri, în sinea ta. Pe care, dacă ai darul peniței, le vei transforma în povești. Este esențial, dacă vrei să scrii o poveste, să pleci singur. Altfel îți vor scăpa multe lucruri. În cazul meu, plecatul de unul singur mi-a dat timp să lucrez. Iar la mine călătoria asta tebuia să devină o poveste, în două forme. Una scrisă și una văzută. De scris e mai simplu, dar filmatul ia mult timp. Oprește-te, pune trepiedul, fă cadrul, dă rec, întoarce-te ca să ieși din cadru, treci de aparat, întoarce-te să-l oprești. Ridică drona, filmează. Pune-o să te urmărească. O pierzi. Pune-te pe căutat. Vorbește la cameră. Trebuie să-ți arăți trăirile fix în momentul acela, altfel nu mai e autentic. Pierzi câteva ore pe zi făcând asta și-ar fi insuportabil pentru un partener de călătorie care are alt interes. Nicicând n-am reușit să fiu așa de productiv ca-n călătoria asta. Pentru că timpul pe care l-aș fi folosit ca să schimb impresii, la o bere, cu prietenii, l-am folosit ca să lucrez. E paradoxal ce spun acum, pentru că-n mod normal sunt dependent de prieteni, de întâlnirile la bere unde stăm la povești, de discuții. Acasă, dacă trec două zile fără să mă văd cu un prieten ca să povestim, intru într-un sevraj. Dar aici lucrurile stau altfel. Plecatul de unul singur are un rezultat ce ține de egoism și exclusivitate. Acaparezi totul de unul singur, 100%, fără să împarți experiența cu altcineva. Nimic nu se diluează, totul rămâne concentrat, doar pentru tine. Ție îți rămâne receptarea, interpretarea și apoi, povestirea evenimentelor. Și mai e ceva ce nu pot să explic. Probabil ține doar de mine. Dar atunci când mă văd singur, cu motorul mergând, pe un drum ce duce departe, către o destinație aflată la capătul lumii, am un sentiment de fericire autentică. O fericire formată dintr-o ușoară teamă de necunoscut, amestecată cu libertatea de-a face absolut orice mă taie capul, cu locuri noi și cu un drum ce are un singur sens. Am simțit asta când am plecat la Nordkapp, am avut același sentiment când am rămas singur pe malul Baikalului. N-aș putea să explic, dar e o trăire unică, complet diferită de cele pe care le am când plec la drum cu prietenii. Va mai trece un timp până la următoarea tură – deși așa-mi spuneam și după America – n-am luat vreo decizie, n-am niciun plan. Dar ceva-mi spune că tot lup singuratic voi rămâne. Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro
  13. FILM | Față-n față, trei dintre cele mai dorite motociclete de călătorie. BMW R1200GS – bestellerul clasei adventure, KTM 1290 Super Adventure S – ready-to-race, și Triumph Tiger 1200, o motocicletă ce a primit îmbunătățiri pentru 2018 ca să țină pasul cu rivalii. De fapt, noutatile vin doar de la Triumph – Tigerul și-a schimbat numele din Explorer în 1200 și vine cu update-uri serioase pentru 2018. Cel mai important – reducerea greutății. Apoi, mai sunt niște sisteme electronice, e ceva mai user-friendly și a primit cam tot ce se poate pune pe o motocicletă. Diferențele se simt – încă de la prima tură mi-am dat seama că nu mai e la fel de greoi ca înainte, că accelerația răspunde mai prompt, că e mai manevrabil. Dar e de ajuns ca să se impună în fața celoi doi rivali de la BMW și KTM? Am făcut această tură ca să aflăm răspunsul la întrebarea de mai sus, dar nu-i doar asta. E prima oară când avem ocazia să punem KTM față-n față cu BMW. E un duel clasic, pe care noi nu l-am putut organiza din cauza lipsei motocicletelor de test KTM. Nu s-a schimbat nimic în sensul ăsta, dar am reușit să facem test datorită unui prieten care și-a cumpărat un KTM 1290 Super Adventure S și-a fost dispus să vină cu ea la test. Filmul, în fereastra de mai jos sau direct pe canalul nostru de YouTube. [embedded content] Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro
  14. E ora 7.00, iar diminețile în Susuman sunt liniștite. Puținii oameni care-au mai rămas își văd de treburile obișnuite, un autobuz vechi și zgomotos culege pasagerii de la colțul străzii și câteva mașini noroite se îndreaptă către ieșirea din oraș. În acest timp eu îmi aranjez lucrurile în cutii pentru ultima oară-n această parte de lume. Azi ies din Arhipelagul Gulag. Gata cu cer gri, ploaie și frig. Cu hoteluri în paragină și orașe fantomă. Astăzi iesi la lumină. Mai am 626 de km din acest drum al Golgotei. Kolyma highway – pentru cei nefamiliarizați cu rusa, se citește Kolâma, iar numele îi vine de la râul care desparte regiunea în două. Trebuie să-i fac dintr-o bucată, iar orizontul este din nou gri. Sunt 8 grade afară și-o să m-aștepte o nouă zi de ploi și noroaie. Dar e ultima. Orice s-ar întâmpla, azi o scot la capăt. După-amiază o să fiu la semnul de intrare în Magadan, fac și eu o fotografie unde face toată lumea, dau o încheiere frumoasă pentru film, după care mă duc la hotel. Și iau o cină bună. Da, în seara asta o să mănânc bine și-o să beau o bere. Gata, hai că-s optimist. Hai la drum. Motorul pornește frumos, iar cei doi cilindri în linie sună în ritm de V, datorită intervalului de aprindere modificat. Și ce bine sună. Pornesc încălzirea în manșoane, mă mai uit odată către hotelul dezolant, le fac cu mâna câtorva trecători și plec. Îmi propun să opresc mai rar azi. Am filmat destul, am material-gârlă și-o să fie o zi lungă. Vlad mi-a amintit să fac dreapta la Bolshevik, înainte de Susuman, pentru Tenkinsky Trakt. E o variantă mai intersantă a drumului. Dar cu ploile astea și cu ultimele întâmplări, nu mă mai trage inima. Gata cu bolshevicii. Mergem la civilizație. Drum direct. Și de-odată ajung într-un vârf de munte. Munte mic, dar tot munte e. Și văd așa drumul, frumos desenat în jos și ceața care se ridică. Ce imagine! Hai să scot puțin drona. Ce mai contează zece minute? Încep să zbor, trag două trei cadre… hai să facem și-o urmărire. Acum, eu am patentat un sistem foarte interesant de-a lucra cu drona pe urmărire. La drona asta ai o telecomandă de care prinzi telefonul. Iar eu am luat niste duct-tape și am legat telecomanda de suportul de smartphone. Și-n felul ăsta am cadrul în permanență în fața ochilor și pot face câteva reglaje fine dacă e cazul. Și cum merg eu așa cu drona după mine, văd că se duce spre stânga, spre tufișuri. Apăs repede pe X, ca s-o scot din modul de urmărire, dar nu știu cum naiba face că se mai duce un metru spre stânga, de capul ei. Suficient cât să se agațe de niște crengi și să se blocheze. Ei bine, asta-mi lipsea. Sper că nu s-a stricat. Hai să vedem. Dar ia drona de unde nu-i. Pe marginea drumului sunt niște boscheți deși, aflați pe coama muntelui și s-a blocat undeva acolo. Încă am semnal de la cameră dar nu văd decât niște frunze galbene și fragmente foarte mici de drum. Dar chiar și-așa, când mai trece un camion pe lângă mine îl pot observa puțin pe cameră. Trece un camion, trece al doilea, mă uit la pozitia dronei. Fac doi pai spre stanga, doi pasi spre dreapta, incerc sa-mi dau seama cat de departe sau aproape poate fi. Trebuie să fie undeva pe sus, în zona asta. Analizez ultimul video. Hai să ne cățărăm. Și, cu telecomanda într-o mână, m-apuc să escaladez malul de pământ printre boscheți. Alunec, cad, încerc să mă țin de crengile subțiri. Și boscheți ăștia sunt așa de deși, de-abia intru printre ei. Se pune și ploaia, o ploaie măruntă și rece. Să nu cad naibii pe-aici. Și caut, și caut, și mă cațăr, și alunec, și drona nu e. Cum cred că mă apropii, dau zoom-in pe harta de pe telefon și văd că sunt mai departe. Sunt in zonă fără semnal, deci n-am o hartă propriu-zisă, ci doar două puncte pe un ecran alb. Merg în pași de pitic, ca să-mi dau seama dacă e bine sau nu. Trebuie să fie undeva la maxim 10 metri în jurul meu, dar unde? Bateria scade vertiginos. Și bateria dronei și bateria mea. Iar dacă se duce de tot bateria dronei, dusă o să rămână. Unde ești tu, drono? Nu primesc niciun răspuns. Dacă ăștia de la DJI ar fi fost destepti, ar fi pus și ei o alarmă, un sunet ceva, pentru situații de genul ăsta. Când e suficient de-aproape ca s-o auzi, dar nu poți s-o vezi pentru că-s boscheți. Stai, dar poate au pus. Doar că eu am o metodă mai mult empirică de-a lucra. Adică mi-e lene să citesc manualul de utilizare. Așadar îmi ia vreo 40 de minute până să găsesc funcția în meniu. Și, bingo, cu doar 10% baterie, drona începe să piuie. E la 3 metri de mine, în șanț. Jos, nu sus. M-am cățărat degeaba prin boscheți, m-am noroit degeaba. Am pierdut aproape o oră când o puteam găsi în două minute. Iar camioanele ălea pe care eu credeam că le văd de sus, de fapt le vedeam de jos. Pentru că drona mea se relaxa cu burta-n sus. Fac un test ca să văd dacă funcționează – culmea, încă zboară – o șterg cu niște șervețele, îmi șterg părul ud de la ploaie cu un tricou și plec mai departe. Mai pun odată fotografia ca să vedeți în ce hal arăt Nu trec 10 km și văd cu coada ochiului un ditamai ursul alergând, la 3 metri de mine, pe marginea drumului. Pare vesel, îmi amintește de Baloo. Și nu știu dacă e din cauza imaginației mele sau a oboselii, dar parcă-mi face cu mâna. Mă rog, mă salută cu laba stângă. Pornesc camera, dar prea târziu. A dispărut. Probabil își vedea de treabă și s-a speriat de sunetul motorului. Deci chiar e plin de urși. Cum ar fi fost să dau nas în nas cu el în timp ce căutam drona? Merg, merg și iar merg și-mi propun să nu mă mai opresc prea curând. Vremea se strică și mai tare, drumul la fel. Ploaie foarte puternică, torențială, și nu mai văd nici măcar gropile, doar simt motocicleta cum se zdruncină sub mine. Mă dor mâinile de la cât mă străduiesc să o țin sub control pe gropile astea. Nu mi s-a mai întâmplat niciodată. Dau de noroi, alunecă, iar gropi, camioane. Niciodată n-am mers în condiții așa de rele. Și nici nu-s într-o formă prea bună. Merg fără oprire de 11 zile, 500-600 de km pe zi, iar ultimele trei au fost foarte grele. Mi-e frig și mi-e foame. N-am m-ai mâncat ceva cald de trei zile. Apare primul cafe și-mi dau seama cum arăt după privirea fetelor de la tejghea. Sunt noroit și pe nas, ud-leoarcă și oricât m-am străduit să mă șterg pe preșul de la intrare, tot las urme de noroi. Infulec un borș și ceva carne cu cartofi, două ceaiuri calde, iau și desert. Îmi mai vine sufletul la loc. Dar nu pot să stau prea mult. Mai vreo 300 de km și e târziu. E momentul în care-mi dau seama c-o să mă prindă noaptea. Începe o nouă tură de ploaie, o nouă porție de noroaie și sunt deja resemnat. Jur că nu mai simt nicio plăcere să merg cu motocicleta în condițiile ăstea. Nu vreau decât să se termine. N-am gânduri, n-am planuri. Nu mă gândesc la nimic. Doar ascult muzică, să mai alunge din starea asta gri și merg. Sunt pe un fel de pilot automat. Merg bine, dar nu mai gândesc ce fac. Totul e di reflex. Deodată, ceva-mi atrage atenția în bord: coolant temperature too high. Check coolant level. Continue driving in part load to cool down. Mă dau jos să mă uit la motor. E împachetat tot într-un strat gros de noroi uscat. Radiator, bloc motor, furtune. Am un litru de apa la mine, il arunc pe radiator ca să mai dizolve noroiul. Observ niste urme, probabil e lichidul de răcire. A fiert motorul și l-a dat afară. Merg încet și monitorizez temperatura. Nu pot s-o țin sub 120 de grade. Mers incet plus noroi. Urcă repede și ajunge la 130 de grade. Mă opresc la un râu. Umplu sticla, arunc pe radiator. Repet de vreo cinci ori. Sper să n-apară iar vreun urs. Mai merg 20 de km. Degeaba. Opresc din nou, fac același lucru. Motorul încă trage fără probleme. Chiar și la temperatura asta asta, trage de rupe. Merge ca și când n-ar fi nimic. Dar nu-mi permit să mă bucur de asta acum, merg într-a 6-a, subturat. S-ar putea cala motorul, apoi pistoane blocate și gata, final de poveste. Dar nu mă lasă el la greu. La coborâri opresc motorul, ca să se mai răcească și-o las să meargă din inerție. Nu e deloc sigur ceea ce fac, nici nu stiu dacă ajută la ceva. Opresc să verific și filtrul de aer. Cine știe… Desfac, e plin de praf, dar nu e așa de grav, îl scutur puțin. Oprește o mașină. “Totul ok?” Da, da, mă descurc. “Ai grijă cu opritul pe-aici, grizzly”. Știu, i-am văzut, mulțumesc. În timp ce fac operațiunile ăstea sunt cu ochii-n patru și cu simțurile ascuțite, de parcă toți urșii din Siberia m-ar urmări. Iar cum un necaz nu vine singur, trebuie să renunț și la pinlock. S-a stricat deja de câteva zile și mi se aburește viziera în zona nasului. Mă opresc la fiecare 20 de minute s-o șterg – și de aburi și de noroi – altfel nu mai văd nimic. Odată scăpat de pinlock, se va aburi integral, dar îmi va fi mai ușor s-o curăț. Sau voi merge cu ea semi-deschisă și gata. Zsolt (Transylvania to Magadan) mi-a dat câteva ponturi pentru drumul ăsta, printre care și coordonatele unui gulag. În fine, rămășițele unui gulag. În condițiile ăstea mai bine mi-aș vedea de drum, dar e foarte aproape de șosea. Așadar… opresc. Dar trebuie să las motocicleta și să merg puțin pe jos. Văd un indicator, care probabil mă anunță că n-am voie pe-acolo. Eu, tot înainte. Dar după 15 pași, ceva-mi spune c-ar fi mai bine să mă-ntorc. Dronă pierdută, vizieră, radiator, ploaie, urși. Nu vreau să-mi forțez norocul. E deja 7.00, mai am o grămadă de mers, iar eu să văd un loc încărcat de povești urâte? Și pentru prima oară-n călătoria asta mă-ntorc frumos, mă urc pe motor și merg mai departe. Fără niciun regret. Am văzut destule. Kilometrii trec din ce în ce mai greu. Trebuie să opresc din ce în ce mai des ca să curăț viziera. Vine noaptea. E ploaie, și frig și simt stropii reci cum îmi ajung la nas. Îmi dau seama că planul meu cu fotografia la întrare în Magadan în lumina caldă de apus nu mai stă în picioare. În sfârșit dau de asfalt. Dar e drum în lucru, trebuie să fiu atent. Nu e marcat peste tot, e o noapte neagră ca smoala. Bine că am far bun, cu LED și două proiectoare care fac din noapte zi. Dar chiar și-așa, nu mi-e comod. Văd semnul Magadanului vag, la ora 23.00, după 16 ore de mers, printre picăturile de ploaie de pe viziera semi-aburită. Gata, am ajuns. Am reușit. Dar nu mă-ncearcă nicio bucurie, niciun semn de împlinire. Nu opresc. Mi-e frig, sunt rupt de oboseală și nu vreau decât să ajung la hotel și să fac un duș cald. Mă trezesc a doua zi și mă duc să fac fotografia de final. S-a ales praful de finalul pe care-l gândisem, cu Magadanul la apus, uitându-mă spre mare, spunând cât a fost de frumos și planificând următoarea călătorie cu privirea vrăjită de noi orizonturi. Încerc să vorbesc ceva la cameră, dar nu reușesc nicio încheiere măreață. Asta e. A fost frumos? Nu, cum naiba să fie frumos. A fost interesant, solicitant, inedit, greu. Dar nu frumos. Și-mi dau seama că n-o să mai fac niciodată drumul ăsta – o simțeam de zilele trecute -mi-a fost de-ajuns. Dar nici nu-l regret. Asta e, n-am final, dar a ieșit o poveste pe cinste. Acum o să mă duc să spăl motocicleta, o pregătesc pentru transport și asta a fost. Văd eu după aia încotro mă-ndrept. Notă: Mulțumesc BMW Motorrad România și Rompetrol – KMG International că au făcut posibilă această călătorie. În curând va apărea și filmul Mask of Sorrow. Monument ridicat în memoria victimelor gulagurilor Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro
  15. Drumul Oaselor – Ziua Fantomelor. Go East #13

    Locul ăsta e blestemat. Mlaștină, câțiva pini pitici și un fel de mușchi galben și putred ce acoperă colinele. Nori grei pe cer, noroi pe pămâmânt. Gropi din care sare apă murdară. Cabina unui camion înghițită de baltă. E frig și nu e lumină. Săptămâna trecută, la poarta Yakutiei, când era senin, am văzut cel mai frumos cer. Un albastru intens, curat, fără pată. Și un verde tare al pădurii dese. Culori tari și simple. Se spune că Dumnezeu a desenat nordul când era copil. De aceea nu l-a pictat în multe tonuri – găsești doar albastrul cerului și verdele pădurii. Dar Dumnezeu, când a crescut, a plecat spre Sud, blestemând și uitând nordul pe vecie. În nordul ăsta blestemat mă aflu eu acum. E nordul celor mai infame și crude gulaguri, gulagurile minelor de aur. Mă-ndrept spre Susuman, epicentrul Dalstroyului, capitala lagărelor din Kolyma. Una dintre cele mai crude creații ale omului, mașinărie a morții și umilinței – “dușmani ai poporului”, “sabotori”, contra-revoluționari, țărani, oameni ridicați în timpul marilor valuri de epurare – au fost mai multe, lumea-l menționează mai des pe cel din 37-38, pentru că cei vizați au fost intelectualii, iar câțiva dintre ei au reușit să spună povestea. Milioane de oameni nevinovați aruncate în același bârlog cu blatarii – tâlhari, criminali, violatori. Prinși între ciocan și nicovală. Pentru o corespondență greșită, un cuvânt spus aiurea sau doar ca să iasă norma. Oasele multora dintre ei sunt în terasamentul acestui drum. De aceea i se spune “Drumul Oaselor”. Înaintez cu greu prin noroiul plin de gropi. Sunt 8 grade și plouă mărunt. Am pe mine hainele de vreme rea și merg în căutarea luminii. Dar în loc de lumină găsesc paragină și fantome. Caut să înveselesc puțin atmosfera cu niște Buena Vista Social club și-mi amintesc de America Latină, de însorita coastă a Pacificului, de paharele cu Pisco Sour, de ceviche și parilla. Chiar și-n starea jalnică în care mă aflu, vreau să opresc la Kadychan – cel mai mare dintre orașele-fantomă. Știu ca e undeva înainte de Susuman, așadar fac o pauză să verific. Unde ești tu, Kadychane? Oare ești pe hartă. Ești, dar am trecut de fantoma ta de vreo 15 km. O să mă-ntârzie mult, dar întorc motocicleta. Kadychan este un fost oraș minier, de 10.000 de locuitori – comunist, bineînțeles, ridicat în pustiu, cu blocuri, școală, locuri de joacă și ce mai trebuie să aibă un oraș. Dar minele s-a închis și oameni au plecat. Așadar, în 2007 mai locuiau acolo 200 de oameni, iar din 2010.. nimeni. Prima oară mă iau după GPS, iar aplicația mă duce pe un drum greșit. Un pod rupt. Nu e bine, mă întorc și găsesc altă cale. La intrarea în oraș sunt bălți mari. Iar problema cu bălțile astea e că niciodată nu știi ce se află sub apa tulbure – poate să fie o groapă adâncă, în care să rămâi blocat, poate să fie ceva care să-ți facă praf roata. Am auzit că nu e de intrat singur, pentru că poți rămâne acolo – un englez ar fi pățit-o, și că-s urși. Dar am mai auzit că se poate intra și… că-s urși. E seară, s-a făcut deja ora 6.00, încă plouă ușor, iar eu sunt singur. Dar mă bag. Ceva mă mână. Probabil acel ceva care m-a făcut să plec în călătoria asta și să n-aleg un loc mai frumos. Trec prin bălți fără problemă, iar ce văd înaintea locurilor mă trezește brusc din starea de somnolență. Îmi trezește simțurile și mă pune repede în gardă. Drumul de acces este străjuit de mașini abandonate și case dărăpănate. Iar după aceea începe orașul. Gol și înfricoșător. Opresc pe-o stradă părăsită, pun cricul, opresc motorul. Nici țipenie, de om, de câine, de … nimic. Din când în când, câteva păsări negre tulbură liniștea. Mă trec fiorii. Nu vreau să stai aici prea mult, trebuie să mă mișc repede. Ridic drona și stau cu urechile ciulite. Dacă văd vreun urs o las naiba și de dronă și de tot și-o iau la fugă. Țin telecomanda în mână, și recuperez eu quadrocopterul (cum zic rușii) după aia. Înregistrez niște imagini postapocaliptice. Din păcate, n-am timp să fac fotografii, dar am imagine. O să aibă Adi ce monta. Și cum o să iasă… Kadychan – oraș fantomă Dar vedem noi mai acasă cum o să iasă, până una-alta hai să ies eu teafăr de-aici. Am petrecut deja o oră, e târziu și mai am 90 de km până la Susuman. Stai, mai am 90 de km până la Susuman? Și mie-mi arată motocicleta o autonomie de …5 kilometri? Lasă, mai am rezerva de doi litri, hai s-o pun acum, îmi ajunge până la cele patru-cinci localități dinainte de Susuman. Merg puțin mai încrezător, iar când văd indicatorul cu “urmatoarea benzinarie la 70 de km”, îmi dau seama repede – localitățile acelea sunt, la fel ca Kadychanul, orașe-fantomă. N-o să găsesc benzină și, chiar și cu rezerva de doi litri, carburantul mi se termină în 40 de km. Încerc să merg cât pot eu de economic. Mergi, dacă poți. Nu e ca și cum aș fi pe-o șosea unde să țin o viteză constantă de 70-80 de km/h, într-a șasea, cu 2.000-3.000 de rpm. Trebuie să frânez la noroi, la gropi, să accelerez din nou. Sunt deja în dreptul orașelor fantomă când autonomia îmi arată 0 kilometri. Mai am vreo 15 de făcut, iar drumul ocolește puțin în dreapta din cauza unor lucrări. Dacă rămân fără carburant, sunt niște austrieci cu mașina undeva în urma mea, vin spre Susuman, mă vor ajuta ei. Număr kilometri, 10, nouă, opt…, patru, hai că se poate. Pe ăștia-i merg și pe jos, până la urmă. Acum să vă explic: motocicleta mea are un rezervor de 15 litri și am luat o canistră de doi litri de rezervă. Cu un consum de 4,0 – 4,5 litri pentru 100 de km ar fi trebuit să pot ajunge și la 400. Dar drumul prost care nu mi-a permis să merg constant și ocolul și-au spus cuvântul. Nu știu cum, dar ajung printr-o minune în Susuman și mă opresc direct la intrarea în oraș. Comand fără dubiu: 17 litri. La ruși trebuie să plătești înainte de-a alimenta. Intră tot. Nu știu cum naiba mai funcționa motocicleta. La benzinarie Susumanul arată dezolant. Nu știu care e mai deprimant, Kadychanul, pentru că e nelocuit și știi la ce să te-aștepți, sau Susumanul, pentru că e pe jumătate locuit și-arată în halul ăsta. O stradă neasfaltată și plină de noroi, mărginită de blocuri urâte. Niște câini care mă latră și dau să mă alerge. Desigur, n-am internet și-i întreb pe oameni cum ajung la hotel. Mă îndrumă imediat. Niciodată nu m-am simțit în nesiguranță în ghetourile ăstea. N-am remarcat priviri urâte aruncate spre mine, vorbe răstite sau gesturi amenințătoare. Nu e vina oamenilor simpli că trăiesc în cutiile ăstea de chibrituri urâte. Sunt captivi într-un fel de cușcă și e mare mirare că această cușcă nu i-a înrăit până acum. Pe un bloc văd un afiș mare, cu Stalin. Nu e din anii ’40, e nou. Nu cuprinde celebrele vorbe despre munca, inscriptionate pe usile lagarelor, dar tot e inexplicabilă fața lui Stalin într-un loc unde-a produs atâtea orori. Afișul este despre ziua de 9 mai – “Ziua Victoriei” Ajung la hotel care, ei bine, arată mai rău ca cel din Ust Nera. Mi-e frică să nu se prăbușească dacă mă dau mai tare jos din pat, așadar merg încet, mă așez la măsuța din cameră ca să consum brânza, salamul și pâinea – de data asta am găsit pâine, sunt fericit. Partea bună la ruși e că oricât de ponosită ar fi clădirea, oricât de veche ar fi mobila, e curățenie. Dau s-adorm. În vine-n minte scurtul schimb de replici cu un rus care tocmai pleca din hotel când ajungeam eu. Un ins cu chelie și barbă tăiată scurt, pe la 40 de ani, cu geacă de piele și un lanț de aur la gât. Vorbea engleză. “Ei, cum ți se pare ce vezi pe-aici. Cum e drumul?”. Cum să mi se pară, nu pot să spun că-i urât și deprimant, poate se simte jignit. Mi se pare.. salbatic. Nu orașul, drumul. Mi se pare sălbatic. “Wild? Hehe, no my friend, this is the road to hell”*. Susuman Susuman Stalin Susuman Hotelul meu din Susuman Russian Jeep Pe o stradă din Susuman Aici se termină drumul Pod de pe vechiul drum Noroi. Mult noroi Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro
  16. Drumul Oaselor – Ziua Munților. Go East #12

    Vreme de noiembrie afară. Ploaie măruntă, 10 grade. Azi am o zi lungă. “Man, it’s a long way to Ust Nera”, îmi spune Marty, un biker slovac ce-a trecut pe-acolo înaintea mea. Lumea asta e mică. Te găsești imediat cu alții care sunt pe drum, afli cum e. Zsolt mă sfătuiește să plec foarte devreme – poate pe la 5.00, e deja lumină afară. E ultima zi cu internet. Deci ultima zi în care pot primi mesaje. Dar eu sunt cu gândul la râul ăla. Mi-a mai spus cineva, aseara, la benzinarie, că e greu de trecut. Mă uit la galeria de admisie – e sus. Evacuarea, la fel. Dar să nu fie curentul puternic. Până la urmă, mă gândesc, dacă e chiar groasă o să trec prima oară bagajele, ca să elimin din greutate, apoi trec motorul. Nu o să arate cool, dar sunt grele cutiile astea. N-am prea avut de ales – dronă, trepied, cameră, go pro-uri, laptop, hard, baterie externă câteva chei, pompă, chit de pană… S-au adunat. Deci da, așa fac. Oricum, nu e ca și cum aș avea de ales. Îmi iau la revedere de la proprietarul gostiniței, un om pe la vreo 50 de ani, cu care am vorbit multe în dimineața asta, dar n-am înțeles nimic. El în rusă, eu în română. Așa merge pe-aici. A, am înțeles că până la Kyubeme nu mai e nicio benzinărie. Știam asta. Omul îmi strânge mâna puternic și face un gest puternic de suținere. Chiar simt că-mi dorește baftă din tot sufletul. Ce oameni cu suflet bun într-un loc așa de trist. Căldura oamenilor e total în antiteză cu răceala locurilor. Merg bine la început. Plouă încet, sunt ceva bălți, dar reușesc să țin o viteză de 90 km/h. Apoi, dau în noroi – reduc la 30-40. Apoi bun. Apoi, iar noroi. Apoi, o benzinărie. Hopa, hai să alimentăm, ce dacă pun doar 4 litri. Ușor-ușor, peisajul se schimbă. Încep să prindă contur munții. Și un drum fără asfalt și fără trafic, prin pădure. Ceața se ridică, iar nori pufoși se plimbă pe deasupra brazilor. Cât de dor îmi era de munți. Nu e soare, dar e mai bine-așa. Sunt contrastele puternice, iar verdele e frumos. Drumul e bun, încep să merg tare, dar mă opresc des, căci am ce vedea. La un moment dat, o vale largă și un râu, cu plaje de pietriș și pădure – fix imaginea aia pe care o vezi în documentarele cu urși. Mă opresc, ridic drona – mă voi întoarce acasă cu niște imagini bune. Am trei acumulatori – unul aici, unul rămâne pentru trecerea râului și unul pentru zona Ust-Nera. Vin primele serpentine. Văd șoseaua cum coboară, face un viraj de stânga, apoi dreapta, trece peste un pod și se pierde în zare. Apoi, un mal de zăpadă netopită. Nu știu la ce altitudine sunt. Vine iarăși o urcare virajată, de care mă bucur din plin. Las spatele să derapeze puțin în modul enduro, îndrept ghidonul, schimb treapta, vin lansat și… bang, râul. Stătea pitit după un mal de pământ. Dau tare în frâne, nu pot să intru așa, în forță. Trebuie să analizez, să pornesc camera. Și când mă uit mai bine… în locul torentului la care mă așteptam, văd un râu de nici nu știu dac-o să-mi ajungă apa la scărițe. Ăsta o fi? Or fi mai multe? Nu, c-aș fi știut. Ăsta e. Asta e, traversez, renunț la dronă, dar pun camera pe trepied, pentru diversitate. Oricum sunt multe peisaje la fel, când prind ceva diferit trebuie să trag. Mai trec o dată, mă întorc și dau să strâng. Apare un camion. Șoferul se dă jos cu chef de vorbă. Pare puțin pilit. De unde vii, unde te duci, lucrurile obișnuite, dasvidania. Ajung pe un platou frumos și-mi propun să nu mă mai opresc până la Kyubeme – una dintre cele mai faimoase benzinării din lumea motocicliștilor călători – e singura formă de viață pe o distanță de sute de kilometri. Toți cei care trec pe-acolo lipesc stickere, așadar mă conformez și eu, dar pun undeva pe lateral. Nu mai am loc în față și nu se cade să pun peste alte stickere. Apoi mănânc un borș și niște carne cu orez, beau un ceai, fac un selfie cu pisica ce stă lungită lângă mine și dus sunt. Merg ce merg, îl văd pe șoferul pilit că-mi face semn. Opresc să văd ce vrea. E cu un prieten. “Auzi, vrei un ceai?”. Nu, mulțumesc, mă grăbesc că vine noaptea. “Dar o vodcă”. E, fix asta m-ar pune acum în valoare. Le fac cu mâina, bag în viteză și nainte! E deja târziu și încep să obosesc. Trec printr-o porțiune plină de noroaie. Nu-mi place, iar trebuie să încetinesc. Și trebuie să curăț foarte des viziera pentru că nu văd nimic. Doar lumina soarelui ce devine mai dulce și anunță apusul. Iar eu mai am de mers. Într-adevăr, e distanță mare – 560 de km fără pic de asfalt. Sunt nevoit să fac distanțele astea. N-aș avea unde să rămân peste noapte. Îmi dau seama că merg deja de 12 ore și încerc să mă concentrez. Drumul e bun, dar cam alunecos de la ploaie și traversez un munte. Arată bine. Vine un viraj de dreapta pe care, inexplicabil, îl abordez târziu. Intru cu fața în noroiul de pe marginea drumului și mă îndrept spre hău. Dau cu ea de pământ. De data asta nu-mi mai prinde piciorul. Scot cutiile ca să fie mai ușoară, o ridic și merg mai departe. Tot nu-nțeleg cum de-am putut să cad acolo. Trag de mine până la Ust Nera. Credeam că știu la ce să m-aștept. Am fost avertizat – “orașul ăsta arată de zici c-a venit Apocalipsa”. Câteva blocuri, dintre care o parte au fost deja părăsite și două-trei străzi dintre care niciuna cu asfalt. Este unul dintre orașele miniere din nord. A servit inițial ca bază pentru gulagurile din zonă, apoi a primit alte câteva blocuri. Dar puțini sunt cei care vor să locuiască aici. Probabil n-au de ales. Este cel mai nordic punct pe care-l ating în tura asta și se bate cu Verkhoyansk pentru statutul de capitală a frigului – în ianuarie, temperatura medie e de -45 de grade. Acum e destul de cald, să fie vreo 18 grade, dar tot n-aș dormi pe străzi, așadar plec în căutarea unicului hotel din oraș. Nu mai am net în zona asta. Desigur, am Edge, dar nu m-ajută la nimic. Gata, rup legătura cu lumea de pe Continent – deținuții din gulaguri se refereau la restul Rusiei ca la un Continent. Pe vremea aceea nu exista încă un drum care să lege regiunea de vestul țării, de unde proveneau dușmanii poporului, iar prizonierii soseau cu vaporul în portul Magadan și de acolo erau repartizați pe insulele ce formau arhipelagul gulag. Mă tot învârt pe străzi și nu găsesc nimic care s-arate a hotel. Până la urmă, întreb pe cineva. “Vezi clădirea aia galbenă? În spatele ei”. Ajung la clădirea galbenă, dar nu văd nimic. Mai întreb odată. “Da, uite, acolo e hotelul, la etajul trei”. Mă uit eu mai bine și văd un bloc – unul dintre cele mai urâte, desigur – cu două intrări. Intru, ajung la recepție, văd camera, plătesc. Nu e ca și cum aș avea de-ales. Înainte de cină, adică înainte merge la magazin să-mi iau un salam și-o pâine, vreau să alimentez, ca să fiu pregătit mâine dimineață, să nu mai caut benzinării. Și când învârt roata, văd din nou avertizare de presiune scăzută în anvelope. Sunt obișnuit, de când am coborât la 2.00 bar, îmi tot arată mesajul ăsta. Motocicleta vrea să umflu spatele la 2.90. Dar eu nu și nu. Hai, totuși, să văd cât am: 0,7. Aoleo, nu e bine. Sigur am luat ceva. Trag pe dreapta, ridic pe cricul central, rotesc roata și văd cuiul. Scot cleștele ca să-l scot. Are cam jumătate de deget arătător. Balșoi! Hai că mi-am făcut de lucru în seara asta. Mulțumesc lui Dumnezeu și lui BMW c-a pus anvelope tubeless pe motocicleta asta. Fix de reparat o cameră n-aveam chef acum. De fapt, nu-i vorba de chef, n-aș fi putut. Trebuia să dau jos roata spate, să dau jos anvelopa de pe jantă, să scot camera, apoi să pun petic și sau să înlocuiesc. Nu vă puteți închipui ce înseamnă asta. La cât de tare au flancul anvelopele ăstea e aproape imposibil, fără antrenament și leviere bune. Așa, cu o bucată de cauciuc și un instrument.. să-i zicem sulă, rezolv în cinci minute. “Trăsăi ața, băgai sula și-i astupai crăpătura…”. De ce să fiu trist? Problemă mare în timpul operațiunii, cu țânțarii. Țânțarii ăstora sunt cele mai agesive vietăți pe care le-am văzut. Noroc c-am un spray bun, cu care formez un scut eficient. Altfel, nu puteam lucra. Termin treaba, nu găsesc pâine, dar iau niște salam cu roșii și cu brânză și mă duc în camera mea de cămin. Pe perete e un ceas ce-arată ora 7.00, probabil de-acum 10 ani. Pe pervazul mare e un frigider mic care nu funcționează. Dau să mă uit pe geam, văd blocul părăsit din fața mea. Unde înainte erau geamuri, au rămas doar găuri negre, iar lumina slabă de pe stradă face ca totul să pară și mai înfricoșător. Dar am tv și un tablou pe perete. În baie, wc-ul și o cadă. Chiuvetă? Dar la ce-ți mai trebuie chiuvetă când ai robinet la cadă. Apuc doar să copiez imaginile de pe carduri pe hard, ca să fiu pregătit a doua zi, trimit sms acasă și pic frânt. Încerc să mă gândesc la un titlu pentru ziua asta. Să fie legat de faptul c-a fost grea? Sau lungă? N-o să mă arunc, naiba știe ce mai urmează? In acelasi loc, dar mai din spate Tranquility Base Hotel & Casino – Hotelul meu din Ust Nera. La etajul trei. In cartier După blocuri BMW Motorrad Showe Gel. Body and Bike Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro
  17. Prima zi pe Drumul Oaselor. Go East #11

    E prima oară când am emoții în călătoria asta. Când fac calcule și sunt atent. Când sunt în priză, concentrat să nu fac vreun pas greșit. Și trebuie să recunosc, îmi place mult treaba asta. Mă trezește vântul care șuieră cu putere afară și ajunge până la nasul meu. Am lăsat geamul deschis, ieri au fost 28 de grade. E ora 05.00, aveam ceasul pus la 06.30. Cu-atât mai bine. Trezirea, avem treabă azi. Scot nasul pe fereastră și văd o atmosferă apăsătoare, gri și rece. Sunt vreo 10 grade afară. Mă uit pe prognoză – ploaia care trebuia să-nceapă la 14.00 începe la 8.00-10.00, iar cantitățile sunt mai mari. Toată lumea m-a sfătuit să nu plec pe drumul dacă plouă. Dar dacă plouă azi, nici mâine nu pot pleca, pentru c-ar trebui să se ducă noroiul. Iar dacă plouă și mâine… Hai la drum până nu se pune mai tare. La 05.58 pornesc motorul și ies din Manday, cu destinația Khandyga. Primii kilometri trec repede – am asfalt, iar unde nu e asfalt, tot cu 100 km/h merg. Intrarea pe drumul oaselor este gri. Cerul ăsta îți ia orice urmă de optimism. Dar parcă e justificat, având în vedere istoria tragică a acestor locuri. Văcuțele mov, satele cochete de munte, sunt în altă parte. Aici am cer gri și o iarbă de un verde intens. Număr kilometrii rămași până la ferry-boat – asta e miza mea, să prind vasul. Pentru că nu circulă decât ziua și n-are orar fix. Și tot trec vreo 80-100 de km, apare o benzinărie, mă opresc să alimentez. Mă uit la echipamentul meu – e plin de un praf roșiatic. Echipament, motocicletă, e peste tot. Dar deja nu mai contează. Mă uit pe hartă. Stau bine. Încep să mă relaxez. Iese și soarele. Încep să fiu mai optimist. În stânga și-n dreapta văd hergelii de cai care pasc pe fânețele dintre mlaștini, iar drumul, aflat la o diferență de nivel mai mare decât împrejurimile, îți permite să te bucuri de priveliște. Parcă-ncepe să fie mai frumos. Cât de mult contează lumina soarelui. Mă opresc, ridic drona, fac fotografii. Merge repede. Opresc la un Kafe, unde-ar trebui să fi trecut de jumătatea drumului. Iau prânzul. Mă tot întreb unde-i nisipul ăla teribil de care vorbește toată lumea – de care le e frică tuturo în caz de ploaie. Căci până acum a fost ceva, dar cam subțire. În fine, asta o fi fost. Nu fac mai mult de 15 kilometri și pac, primul voblaj. Asta e. Răsuflu ușurat, am găsit și nisipul. Și ține-te bine, că-ncepe dansul. Teoretic, dacă o ții pe la 20-30 de km/h fuge mai greu de sub tine. Dar nu prea-mi vine mie să fac atâția km cu 20 la oră, așadar îmi mai scapă mâna-n gaz. Și mă pomenesc din când în când că motocicleta începe să se unduie, iar eu încep să chiui și să tai fin, din gaz. Foarte ușor, fără mișcări bruște – își găsește ea făgașul dar nu trebuie s-o bruscăm. În timpul ăsta mașinile trec pe lângă mine. Deh, ele au patru roți. Eu ascult un Johnny Cash și, încerc să țin motorul în frâu. Ploaia începe la fix – cu doar 5-6 km înainte de-a mă urca pe ferry. E 14.30. Trec râul Aldan – care e imens, ajung la Khandyga și iau o cameră la hotel, fac un duș, mănânc ceva. M-am mișcat bine, răsuflu ușurat. Ce-a fost mai greu a trecut. Iar în timp ce mă gândesc eu cât de bine mi-a ieșit astăzi, se apropie lângă mine patru fete și femei (două cu două) și-ncearcă să afle lucrurile obișnuite: de unde vii, unde te duci. Bănuiesc ele că-i vorba de Magadan. Și tot încearcă să-mi spună ceva. Până la urmă îmi desenează pe-o hârtie. Khandyga, ploaie, râu, Ust Nera. Și după aia fac un X pe râul ăla: “nu poți să treci”. Deci dacă se umflă râul devine riscant. O fi plouat în utlimele zile? De unde naiba să știu ce se-ntâmplă în munți. Întreb în stânga și-ndreapta. Mi se spune că daca nu plouă mult e ușor de trecut, dacă plouă e mai greu. Ce înseamnă mai greu, nu-mi pot da seama. Sunt în Khandyga și e cel mai deprimant loc pe care le-am văzut. Cinci blocuri amărâte, niște case, mărăcini, dezolant. La asta mă aștept de-acum înainte. Iar vremea asta nu ajută deloc. Se pune ploaia. Întreb pe cineva de-un hotel și mă conduce la o cladire din lemn, pe două nivele, lungă, ce aduce a bloc. Sun la ușă, nu e nimeni. Pe ușă, două trei numere de telefon. Primesc răspuns la al doilea: hostelul nu funcționează. Mai bine, la cum arăta… Mă mai uit pe google maps și găsesc Gostinița President. Hai că merge. Bingo, iau o cameră cu 1500 de ruble (95 de lei). Afară plouă și bate vântul. E ca la noi în noiembrie. Mâine o să fie iar 10 grade la plecare. Dacă plouă și mâine… Și mai e și râul ăla. Și am 560 de km de făcut. Și prima bezinărie e la 320 de km. Închid. Pun ceasul la 06.00. Sau mai devreme. Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro
  18. Sunt pe macadam și trag tare. Arunc o privire la display-ul TFT – 90 km/h. Mă uit cu coada ochiului în oglindă – văd praful cum se ridică în spatele meu. Dar în față se zărește un alt nor, de această dată uriaș. Intru în el și disting forma vagă a camionului. Ies cât mai mult în stânga, e acolo un unghi de unde poți vedea ce e în față. Trebuie să am grijă la ce-i pe jos, pot nimeri într-un mal de piatră necompactată. Trebuie să am grijă la ce vine de pe contra-sens. Dacă are farurile stinse, nu-l vezi decât când e prea târziu. Scot, ușor, nasul. E liber. Accelerez și simt spatele cum fuge puțin, apoi prinde din nou aderența – l-am depășit și pe ăsta, hai cu următorul. Cam așa stau lucrurile pe porțiunile neasfaltate de pe Lena Highway – ce leagă șoseaua care duce la Vladivostok de Yakutsk. Nu e greu, dar e mult de mers. Și cum nu prea ai unde și de ce să te oprești, riști s-o ții ca mine, în 500-600 de km pe zi, să obosești și să nu mai fii atent. Ei bine, asta nu trebuie să se întâmple pentru că macadamul te poate fura în orice secundă de neatenție. Muzică în căști, ritm alert – prefer să merg tare și să fiu concentrat decât să merg încet și să mă ia somnul și pauze de hidratare și de curățat viziera – pe lângă insectele care roiesc peste tot, aici ai și praf. Trebuie să ștergi viziera la fiecare oprire. Și dacă tot am oprit, hai să ridic puțin și drona, să vedem ce se întâmplă. Trag o urmărire, un fix, bun. Să mai încercăm ceva. Și cum stau eu așa cu nasul în telecomandă, văd o Toyota Landcruiser că trece, pune frână și apoi dă în marșarier. Ei, ce-o mai fi? Văd un geam ce coboară și aud un “Salut!”. Nu-mi vine să cred. Tocmai în Yakutia, în colțul ăsta din lume, să mă întâlnesc cu Zsolt și cu David (Transylvania to Magadan), care călătoresc prin Siberia – vreo 32.000 de km și în jur de 70-80 de zile. Atât vor sta pe drum. Au plecat din Cluj și au trecut deja prin Mongolia, au ajuns și la Magadan, iar acum se întorc. Am văzut eu sticker-ul pe indicatorul de Magadan, dar nu mă gândeam să fie așa de recent. M-ajută cu informații despre hoteluri, despre locuri în care merită să opresc și despre starea drumurilor. Îmi arată filmare de pe Drumul Oaselor – noroi și foarte alunecos. Îmi povesesc despre motociliști care-au căzut, îmi spun că e tare nasol dacă plouă și mă sfătuiesc să nu plec singur dacă se strică vremea. Facem schimb de stickere, de numere de telefon și de id-uri de Facebook. Mai povestim pe net. Drum bun, prieteni! Se pare că lumea călătorilor e chiar mică. În orașul Tynda e un guesthouse la care se duce toată lumea când ajunge în oraș. E primul pe stânga și are review-uri bune pe google. Dau și eu să intru, și mă întâmpină o acritură care se uită urât – “Niet”, din start. Aha, deci asta e guesthouse-ul unde nu cazeaza straini. Am mai auzit vorbindu-se, mi-a zis și Scutariu de el. Dacă nu intri cu salul rusesc, n-are cameră, deși motelul e, evident, gol. Mai merg un km și mă cazez la un han. Fac un duș și aud o bătaie în ușă. Mă trezesc, din nou, cu un “Salut!”. E Serghei, originar din Republica Moldova, care acum lucrează în Italia, iar italienii l-au trimis aici – că știe rusă – ca să facă ceva legat de niște motoare electrice din industria extracție de petrol. Mergem la cafe la o friptură și-o bere și povestim de toate, de la protestele din piața Victoriei până la bișnița pe care-o făceau Moldovenii în anii 90. E ultima zi, iar peisajul de pe Lena devine plictisitor. Mult praf și nu se întâmplă nimic: mlaștină, pădure de conifere, pădure de copaci al căror nume nu-l știu, pajiște, mlaștină, pădure, praf, un munte mic pe care-l urc. Sincer, aș cam vrea să se termine iar asfaltul, care apare din ce în ce mai des mă ajută să scap repede. Cred că-n maxim doi ani, toată șoseaua va fi asfaltată. Trag la un hotel de pe marginea drumului, în satul Manday, vis-a-vis de Yakutsk. Yakutsk este considerat polul frigului și dacă dai search pe google vei găsi o mulțime de reportaje despre cum sunt iernile pe-aici. Dar acum e august, iar termomentrul din bord indică 28 de grade. Iar eu, după trei zile de gândire și studiu al prognozei meteo, m-am hotărât. Mâine dimineață intru pe Drumul Oaselor. Situația stă așa: am 380 de km până la Khandyga și se spune că asta e cea mai dificilă porțiune din drum. Scutariu a făcut, anul trecut, doar jumătate și a fost rupt. Dar el a plecat din Yakutsk, a traversat Lena cu feribotul și a pierdut timp acolo. Eu plec direct de pe malul drept al Lenei. Ca să ajung la Khandyga, trebuie să iau un feribot, care nu circulă după un orar fix. Sper să fiu acolo pe la maxim 7.00 seara, ca să fiu sigur că-l prind. Fac calcule. Nu m-ar deranja să rămân la jumătatea drumului, dar nu știu unde-aș putea dormi. Scutariu, anul trecut, a dormit la mătușa unuia pe care l-a întâlnit pe feribot, într-un sat care începe cu “Y…”. Grozav! Iar asta e porțiunea aia în care se zice că dacă plouă, e dezastru. Prognoza mea pentru mâine arată așa: ploaie în Yakutsk (începe la 14.00), ceva ploaie în Churapcha (mai puțină, începe tot la 14.00) și ploaie la Khandyga (începe seara). Planul meu e să plec cât mai devreme – pe la 07.30 să se învârtă roata și să prind cât mai puțină ploaie. N-aș mai sta o zi pentru că nu știu cum se schimbă vremea. Poate fi mai bine, poate fi mai rău. N-am de unde ști. Dar e clar că plec. Motocicleta e deja pregătită: plinul făcut, lanțul uns, o parte din bagaje deja în cutii. Am luat niște biscuiți și iaurt pentru micul dejun. Am și cafea instant. Viziera e deja curată. Mă trezesc la cântatul cocoșilor, mă urc pe motor și plec. Începe Drumul Oaselor și am ceva emoții. Această călătorie este susținută de BMW Motorrad România și KMG International – Rompetrol. Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro
  19. “An empty bottle never stays on the table”, îmi explică Evgeny, serios, și pune sticla de vodka goală pe podea. “Când soldații ruși au ajuns la Paris..”, dar n-apuc să aflu ce se întâmplă pentru că timpul pentru un nou rând. Mă uit la pahar, e din nou plin – parcă-l golisem mai devreme – îl ridic și, sănătate. “Pentru prietenul nostru din România”. Las paharul pe masă, îmi iau puțin privirea de la el și.. e din nou plin. De unde deduc că nici paharele n-au voie să stea goale. Acțiunea se petrece într-o cârciumă din orășelul Mogocha. Mă aflu de zile bune pe drum, iar norma e de 600 de km. În orașe, n-ai de ce să te-oprești mai mult decât pentru câteva ore de somn, iar peisajul îl vezi de pe motocicletă. Oricum, formele din jurul tău se schimbă așa de lent că ai timp să aprofundezi totul. Ajung eu în Mogocha la lăsarea serii și trag la hotelul Turist – singurul din oraș – Mogocha e o localitate de munte, construită acum 100 de ani odată cu Trans-siberianul și apoi folosită ca bază pentru exploatările miniere din zonă. Dau să intru în recepție… și primesc un “niet”, cu regret sincer. Aoleo, cum “niet”, iar eu unde dorm. Apare, brusc Sasha, un băiat bun la toate și-i explică ceva doamnei care mi-a zis că “niet”. Hopa, mai au ceva – un singur pat într-o cameră de șase. Mă cazez, desigur, doar n-o să dorm pe motocicletă. Initial am ajuns aici. Hotel Turist, Mogocha Duc motorul la garaj și-mi dau seama ce s-a întâmplat. Înăuntru, vreo 7-8 motociclete – toate R1200GS/GSA, cu excepția unui K1600 și a unei Kawasaki Z1000SX. Numere de Rusia. Păi normal, ați venit voi de la Vladivostok să-mi luați mie camera și dreptul la o noapte liniștită. Apare Sasha – alt Sasha – cu un zâmbet mare pe buze: “Hello, where are you from?”. Și-ncepe o discuție ca-ntre motocicliști care se încheie cu “Ne vedem mai târziu la Cafe, Cristian. Mergem să găsim unul, apoi vin să te iau”. Sasha se ține de cuvânt și în 20 de minute revine. Au plecat de la Vladivostok către Tambov, orașul în care locuiesc, nu departe de Moscova. Și e atmosferă plăcută cu rușii ăștia. Tradiția rusească mai spune că se bea vodka stinsă cu bere. Iar eu sunt într-o perioadă în care evit consumul de alcool pentru că nu stau prea bine cu stomacul. Dar n-ar fi politicos să refuz, hai măcar un pahar. Ei bine, poveștile au curs iar paharul s-a tot umplut ca să fie gata pentru toast. Au fost mai multe, dar la un moment dat clinchetul paharelor ciocnite nu s-a mai auzit. Pentru că nu era un moment vesel. Venea după o poveste tristă. În 2010, un motociclist rus a întrat într-un cafe, aflat cam la 150 de km de Mogocha, spre Vladivostok. Acolo, doi localnici l-au invitat la băut. Motociclistul le-a întors spatele și-a ieșit. Unul dintre ei l-a împușcat cu o armă de vânătoare. Apoi, i-au luat corpul și i-au dat foc. În locul unde-a murit a fost ridicat un monument și toți motocicliștii ruși care trec pe-acolo se opresc în memoria lui Alexey Barsukov, ucis pe șoseaua ce leagă Chita de Khabarovsk. Acel rând a fost în memoria lui. “Nu toți oamenii sunt prietenoși prin părțile astea. Sunt și mulți tâlhari care se ascund aici pentru că-i o zonă pustie. Ai grijă unde te oprești”, îmi mai spune Evgeny. Nicio sticlă goală pe masă Ajung în dormitorul comun unde mirosul nu te îmbie la somn și unde se sforăie pe trei voci. Dar asta e, îmi imaginez că sunt din nou în tren, îmi pun dopurile în urechi și adorm într-o clipă. Mă trezesc pe la 07.00, cu participarea colegilor de cameră care-s foarte voioși. Îi apucă discuțiile, sorbitul de ceai și pofta de mâncare. Mie-mi bubuie capul după combinația de vodka cu bere. Dau fuga la motor să iau o solpadeină, mă spăl pe față și pe dinți și … micul-dejun mă așteaptă în bucătărie. Au aranjat băieții încă de aseară – hotelul n-are mic-dejun inclus, dar s-au organizat. Iar eu sunt oaspetele lor. Ne strângem apoi mâinile, facem o fotografie, ne urăm drum bun. Ei spre vest, eu go east. Drumul traversează păduri nesfârșite, munți pitici, râuri. Din ce în ce mai puține mașini, doar câteva camioane. Două dintre aceste camioane sunt conduse de șoferi din Republica Moldova. Se opresc să mă salute după ce văd că am numere de România. “Dar ce cauți la Magadan?” – aceeași întrebare pe care-o primesc de la toți cei pe care-i întâlnesc. Toți, cu excepția motocicliștilor. Nicolas Marchais, de exemplu, a înțeles din prima de ce mă duc acolo. “Oh, very nice. I don’t have time for that now but maybe I’ll come back one day”, îmi spune visător, într-o engleză cu un accent puternic, uitându-se-n zare unde-ar trebui să fie Magadanul. Nicolas are pe la 50 de ani și a plecat din Franța în mai. A făcut stanurile, Mongolia, iar acum se îndreaptă către Vladivostok. De acolo, în Americi și apoi acasă. Când văd indicatorul din intersecție îmi dau seama cât de departe sunt de casă. Avem așa: înainte, la vreo 1.000 de km, e Vladivostokul, iar de-acolo sari în Koreea sau în Japonia. În dreapta, la vreo 50 de km e China. Iar în stânga, la 3.000 de km e Magadanul. Drumul meu. E momentul să las șoseaua principală și să intru pe Lena highway, care mă va duce la Drumul Oaselor – cea mai frumoasă dar și cea mai grea parte a acestei călătorii. Alături de Nicolas BMW F850GS. Incepem să avem o relație specială Muzică bună să ai. Siberia e mare Sasha Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro
  20. Shamanism, budism, creștinism și vodkaism. Toate-s la un loc în Buryatia și toate se-nțeleg de minune. Adică poți să legi o panglică într-un copac, apoi să faci să răsune un clopot de la Datsan (templul budist) și să-ți pui o dorință, poți să dai bani la biserică și apoi să bei ceva, ca tot rusul. Buryat sau nu. Republica Buryatia e tot în Rusia și cea mai mare parte se află la est de Baikal. Buryatii (aproximativ 500.000) formează cel mai mare grup de ingigeni din Siberia și sunt înrudiți cu mongolii. Vorbesc limba buryată, asemănătoare cu cea a mongolilor și trăiesc în capitala Ulan Ude. Inițial au fost conduși de shamani, după care ritualurile shamanice au fost înlocuite (parțial) de buddhismul tibetan. Desigur, rușii din zona sunt creștini ortodocși, așadar acum întâlnim un amestec de religii, ritualuri și obiceiuri. Ritualul meu, shamanic sau nu, când văd un viraj e să apuc accelerația, să-mi întind puțin spatele și să-i dau. Liniile drepte mă plictisesc teribil, nu m-a fascinat niciodată să văd “cât bagă” pe autostradă – doar pun cruise controlul și mă plictisesc teribil. Dar când vine vorba de viraje frumoase, de viteză, cu asfalt bun, mă trezesc la viață. Iată-mă, așadar, pe drumul din sudul lacului Baikal, savurând fiecare viraj de 90 de grade. Sunt primele curbe adevărate de când am plecat de-acasă. Am prins încredere în anvelope, dar tot prefer să ies cât mai mult în afara motocicletei – nu vreau să forțez aderența. Muzica din căști se amestecă cu muzica motorului. Am lăsat pe display-ul TFT playerul audio, ca să pot schimba cântecele dintr-o mișcare a jog-ului mâinii stângi, așadar nu văd turația. Dar știu de mult sweet-spot-ul acestui motor, știu că atunci când începe să vibreze puțin (din observațiile mele anterioare asta e pe la 7.000 de rpm), trebuie să schimbi. Iar motorul trage bine, chiar dacă l-am setat pentru benzină proastă. Se turează repede, se aude frumos. Accelerație, frână de motor, pișc puțin frâna de serviciu și mă las pe dreapta. Țin gazul constant și trag tare când văd ieșirea din viraj. Începem să ne-nțelegem din ce în ce mai bine. Aș putea s-o țin așa toată ziua. Simt că-ncep să leg o prietenie bună cu F850GS-ul ăsta. Dar ziua se duce repede, așadar trag la hotelul din Baykalsk recomandat de Scutariu, unde m-așteaptă un comitet de întâmpinare format din cinci cucoane, îmbrăcate tadițional, care cântă o muzică ce pare să fie buryat-rusească. Frumos. Deschid biletul primit de la fetele de pe insula Olkhon – îngrijorate la aflarea planului meu, mi-au lăsat mailul ca să le scriu. Iar sub adresa de mail scrie așa: “Dasha, Lera, Sergey and others 🙂 Guesthouse Vorksenie, where we will miss the bravest guy in the world. Write! Write!” Mă înduioșează puțin mesajul, recunosc, dar nu mă consider the bravest guy in the world. Nu cred că e o chestiune de bravură, nu cred că pășesc pe Lună, nu plec la război, nu mă duc să elimin foamea din Africa, să pun punct vreunui conflict în Siria, sau să rezolv încălzirea globală. Pur și simplu, am plecat la plimbare pentru că am setea asta nebună de-a vedea lucruri și locuri noi, de-a ajunge cât mai departe, până unde se termină drumul. Să văd cu ochii mei cum e, să aflu, să învăț. Și să spun o poveste frumoasă. A doua zi mă așteaptă un drum plictisitor până la Ulan Ude, dar înainte de oprirea în capitala buryată, poposesc la Ivolginsk Datsan – centrul buddhismului din Rusia. Mai multe temple și locuințe ale călugărilor. Mă plimb pe aleea vieții, fac și eu ce fac ceilalți – rotesc de piesele de lemn cu scrieri și simboluri – admir puțin cerul și plec. Nu prea le am cu religiile, indiferent de formă și culoare. Ulan Ude este un oraș în care merită să te oprești doar pentru că n-ai altă opțiune – ca mai toate orașele de-aici încolo. Pentru amatorii de curiozități, să știți că-n piața centrală e… un cap gigantic al lui Lenin – înțeleg că astfel de opere de artă există în toată Rusia, iar cel din Ulan Ude este cel mai mare. Mai frumoasă, însă, e clădirea filarmonicii. Și mai e o catedrală – aflată la capătul unei străzi turistice, plină de explicații și coduri QR, dar pe care nu se află niciun turist. Stau la un hotel cam prost. L-am ales pentru că era în centru și părea mai răsărit, dar m-am pricopsit cu o cameră budget la etajul 4, unde nici liftul n-ajunge. Mă plictisesc doar mergând pe jos prin hotel. Simt patul cum se zgâlțâie când trece tramvaiul pe lângă urechea stângă a lui Lenin. Dimineața am mic-dejun continental, sau bufet suedez cum se mai spune la noi, dar n-am ce-alege. E ultima oară când stau la hotel prin părțile astea. De-aici înainte voi alege guesthouse, sau gostinița – un fel de pensiuni. Încerc să mă mișc cât pot de repede și mă iau după Google Maps. Acuma, Google Maps-ul ăsta le știe de obicei, pe toate, dar de data asta mă bagă pe o rută alternativă și nu pe drumul principal. Probabil i s-a părut lui c-ar fi mai scurtă. Și-o fi mai scurtă, doar că-n loc de șoseaua perfectă mă trezesc prin niște sate uitate de lume, pe drum neasfaltat. E prea târziu să mai dau înapoi: înghit praf pentru următorii 60 de km și gata. Numai bine, îmi fac încălzirea pentru ce-o să urmeze. Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro
  21. “Orice-ar fi, doar la Magadan să nu te afli”, e o vorbă de-a rușilor. Mi-a spus-o un tip din Sankt Petersburg cu care m-am întâlnit pe insula Olkhon. Era cu prietena lui, veniseră cu Trans-Siberianul și-am mai schimbat impresii, ca de la călător la călător. Apropo, și pentru rușii din zona europeană tot ce-i dincolo de Ural e o necunoscută. E la fel de departe ca pentru noi. La plecarea din sat primesc de la fetele de la guesthouse o hârtie pe care era notat contactul – să le scriu când ajung la Magadan, să știe c-am ajuns cu vine. “E drum lung, greu, în pustiu. N-ai cort, sac de dormit. Ești singur. Ai grijă”. Se uită la mine cu o îngrijorare sinceră și ies din cafenea să mă petreacă. N-o să despăturesc acum hârtia ca să văd adresa de mail, dar îmi promit c-o să le scriu. Sunt niște fete tare simpatice. Apoi mă îndrept spre ferry-boat. Acolo, o coadă enormă, se stă mai bine de trei ore. Noroc că am motocicletă și pot să mă strecor. Rușii mă invită să trec în față. Pe vas, o scurtă conversație cu un localnic. Întrebările obișnuite: de unde ești, unde te duci. “Magadan? Paaf” – și imita gestul pistolului pus la tâmplă. Ce-or avea ăștia? Mă oprește și poliția. Oare ce-or vrea? Să-mi zică că-s dus cu Magadanul? Nu, doar o verificare de documente si gata. Pot pleca. Încerc să nu bag în seamă semnele de la oameni, dar primesc și de-acasă. Sibirski Extreme – un motociclist specialist în zona asta de lume – îi avertiează pe toți cei care călătoresc pe Road of Bones c-a plouat foarte mult și rău-famata zonă Churapcha e dezastru. Primesc și fotografii pe un grup de Facebook unde văd numai șleauri cu noroaie. De ploile abundente știu și de la rușii cu care m-am întâlnit aseara. Mi-au zis c-au fost viituri serioase prin zona Chita, au văzut la știri. Se spune că-n Siberia trebuie să alimentezi la fiecare benzinărie, chiar dac-au trecut doar 20 de km de la ultima alimentare. Motocicleta are rezervor mic și nu se știe unde mai găsești. Știu bine regula, dar trec pe lângă bezinăria pe care-o văd, deși mai am doar 80 de km autonomie. La cea de pe contra-sens e coadă mare, iar cea de pe sensul meu e goală. Nu-i nimic, mergem mai departe. Doar că acest departe, în Rusia, poate avea altă dimensiune. Mă trezesc, așadar, că mai am autonomie pentru 20 de km, iar primul sat e încă… departe. Încep să reduc viteza, să merg cât mai “la consum”, ba chiar să opresc motorul la coborâre. Autonomia se duce văzând cu ochii și nu e urmă de benzinărie. Ajung, într-un târziu, la pompă, cu range 0 km. Cred că nu mai eram în stare să fac nici 500 de metri. Va trebui să mă invăț minte. Gata, am rezolvat-o și pe asta. Acum, că mă văd cu sacii-n căruță, voi face un ocol scurt în oraș ca să mai iau o haină de ploaie și să mănânc ceva. Apoi văd eu. Mănânc regește, iau și desert – un ștrudel cu mere – nu neapărat siberian, dar delicios, îmi cumpăr haina de ploaie și dau să plec. Nu vreau să rămân în oraș peste noapte. Am 5.000 de km de făcut până la Magadan. Analizez puțin motocicleta înainte de-a mă urca în șa: frumos mai arată crashbar-ul ăsta făcut de Taifun Engineering. Vine la fix. Trebuie să fac o fotografie și să scriu ceva despre el. O să-ncep cu mențiunea că n-am apucat să-l testez cum trebuie, din fericire. Nu trec 300 de metri și ajung într-o intersecție unde trebuie s-acord prioritate. Ocolesc o mașină prin dreapta, pare liber. Dar nu e, frânez brusc și dau să pun piciorul jos. Hopaa, unde-i asfaltul? Nu e, că-i diferență mare de nivel spre dreapta și mă aflu, de fapt, într-o zonă în lucru. Pun eu talpa jos până la urmă, dar simt cum vine motocicleta peste mine. Încerc s-o țin vreo trei secunde, dar e încărcată cu bagaje, îmi dau seama că n-am nicio șansă și încerc să ies de sub ea. Nu pot. Așadar motocicleta, cât e ea de mare, se prăvălește peste mine și simt cum îmi prinde laba piciorului. Reușesc să ies de sub ea și încerc s-o ridic. Mă ajută un rus. Sunt bine. Mă doare puțin talpa dreaptă, dar cizmele și-au făcut încă odată treaba. Nu e prima oară când îmi cade o motocicletă pe picior. În kilometrii care urmează simt durere ușoară, dar cred c-o să-mi treacă. Dar mai mult mă doare că n-am fost atent, c-am făcut o greșeală prostească, care a șifonat motorul – cutie, handguar, manetă de frână ruptă.. – o greșeală care-ar fi putut să pună capăt turei înainte de-a începe. Trag de acclerație spre est. Încerc să scap de gândurile rele. Până la urmă, abia acum începe adevărata aventură. Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro
  22. Marele Baikal – Go East #6

    Apus. Soarele cald de vară se scurge încet în peretele impunător de la orizont. Miros umed, răcoros. Stau undeva sus, pe niște stânci, ca și cum aș fi prins un loc la lojă și mă uit la spectacolul grandios din fața mea. Baikalul e mare. Sunt de doar două ore pe insula asta și deja simt că trebuie să petrec mai mult de-o noapte, așa cum planificasem. Și tocmai asta e bucuria mersului pe motocicletă de unul singur, fără program, fără o țintă clară, fără un spațiu de concediu în care trebuie să le strângi pe toate. Poți să stai cât vrei, unde vrei. Sau poți să nu stai deloc dacă nu simți locul. Și când mă gândeam că nu plănuiam să merg pe insula Oklhon. Cât aș fi pierdut. După porția asta, mai că-mi vine să revin iarna. Dar prima întâlnire cu Baikalul n-a fost așa de idilică. Eram în Lystvianka, rupt de somn după o noapte nedormită în tren. Lystvianka asta e un sat “turistic” pe malul lacului, în apropiere de Irkutsk. Și cât de frumos a lăsat Dumnezeu natura, așa de urât au construit oamenii. Case făcute aiurea sau lăsate în paragină, mărăcini pe margine uliței. Urât. urât. urât. Și nici pe malul lacului nu s-au lăsat mai prejos și-au trântit tot felul de tarabe. Dar dacă întorci spatele la sat și te uiți doar spre lac, se schimbă peisajul. Așa am făcut și eu, nu înainte de-a merge în piață unde-am găsit un Omul – peștele lacului Baikal, afumat și ușor încălzit. Alături de el, o pită caldă și un pachet de șervețele. În total, vreo 300 de ruble – echivalentul a 16 lei. Mi-am luat peștele și m-am dus să-l mănânc pe plajă. Va rămâne în topul celor mai frumoase cine pe care le-am avut. Chiar dacă în apropiere se desfășura un spectacol ce strica atmosfera de tablou. Un rus, beat-turtă, în slip, tocmai căzuse de pe un ponton (ori sărise în cap și nu apreciase distanța – nu-mi dau seama) și avea fruntea julită. Lângă el, un altul, tot în slip, dar cu o coroană regală de carton, încerca să vadă dacă a pățit ceva. Iar nevestele (presupun) erau și ele alături. Un spectacol mai mult nostim. Până la urmă, o masă bună te face să privești situațiile într-un mod optimist. Insula Olkhon Dar ca să te bucuri cum se cuvine de spectacolul Baikalului trebuie să mergi pe insula Olkhon. Așadar, după ce-mi iau motorul de la depozitul firmei de transport, îi strâng mâna lui Scutariu – care pleacă spre Mongolia – și am plec singur în direcția opusă. De-aici până la Magadan și, apoi, până la București tot singur voi fi. Cu motocicleta și cu gândurile mele. Fac slalom prin traficul din Irkutsk și-mi place să simt motocicleta cum se mișcă sub mine. Ies din oraș. Sunt fericit. Un verde frumos, câmpie, păsări de pradă pe cer. Tare dor îmi era. Nu e timp de fotografii, trag tare ca s-ajung pe insulă înainte de apus. Trebuie să iau și ferry-boat, la care de obicei e coadă. Ajung la fix, înainte de plecarea vasului. Rușii îmi fac semn să mă bag în față, îmi fac cu mâna – sigur că mai e loc pentru o motocicletă acolo. Nu trebuie să stau la coadă. Urc, fac câteva fotografii, filmez puțin și stau de vorbă cu un tip din Olanda (nu știu de ce am înțeles c-ar fi din Olanda, e de fapt din Sankt Petersburg – aveam să aflu mai târziu). Și el a venit cu trenul de la Moscova și urmează să meargă până la Vladivostock. Peisajul e foarte diferit aici. E ca și cum aș fi în Islanda. Sau așa-mi imaginez eu c-ar trebui să fie în Islanda, după ce-am văzut în fotografii – n-am ajuns încă acolo. Dealuri înalte – unii le-ar cataloga drept munti – fără vegetație bogată – doar o pășune de un verde șters. Insula se termină abrupt în lac, prin pereți de stâncă impunători, ceea ce dă o notă dramatică locului. Iar nordul e total diferit față de sud. În nord ai o pădure bogată, în sud dealuri golașe. Pe insulă, nici urmă de asfalt. Nici nu-mi putea dori mai mult. Mă ridic fericit în scărițe, trec pe modul enduro și…. washboard. Pentru cititorii ne-motociclitși, washboardul se formează de la traficul pe drumuri neasfaltate – sunt niște șanțuri de două-trei degete în nisip, pe care e imposibil să mergi. Ori îi dai tare – pe la 100 km/h, depinde de dimensiunea mini-șanțurilor, ori… îi dai tare. Pentru că altfel simți cum se dezintegrează motocicleta sub tine, de la vibrații. Am auzit că scăderea presiunii în anvelope ar ajuta, dar n-am chef de asta. Aleg, în schimb, o rută paralelă – un alt drum de pământ, dar mai mic, ce șerpuiește pe lângă drumul paralel. Mă simt ca-n paradis. Un platou mare în fața mea, cu drumuri de pământ desenate ca de o mână de copil. Nimeni și nimic. Mașinile sunt undeva în spate. Rezist cu greu tentației, dar nu mă opresc să ridic drona. Trebuie să prind apusul la capul Burkhan (Shamanka). Și o fac. Atlfel n-aș fi avut un șapou atât de sentimental la textul ăsta. Așa cum îi spune și numele – Shamanka – capul ăsta e considerat sacru de către localnici – Buryati – indigenii de pe insulă. E un loc unde pe vremuri aveau loc sacrificii și ritualuri shamanice. Acum a devenit sacru pentru turiștii chinezi care declanșează cadre-record. Iar un alt loc sacru de pe insulă este alfat pe muntele Zhima – 1.276 metri. Am înțeles că acolo ai voie doar dacă obții un permis special. Nu-s prea mult în zona mistică, așadar îmi ajunge shamanismul pe ziua de astăzi, deci mă îndrept hotărât către un kafe unde s-a pornit o cântare cu muzică ruso-buriată. Iau un borș, o bere și mă pun pe mâncat. Atmosfera îmi amintește de San Pedro de Atacama, cu străzi neasfaltate, plin de tineri, de turiști de baruri. E boem. E cum aș vrea să arate și Vama Veche. Mă simt bine și mă bucur c-o să mai stau o noapte aici. Așadar îmi mai iau o bere. A doua zi mă trezesc târziu, iau micul dejun și, cu toate bateriile încărcate plec să explorez insula. Și-mi dau seama că seara precedentă a fost doar preludiul. Ridic drona și consum trei acumulatori fără să-mi dau seama cum trece timpul. Urc un deal abrupt și mă opresc pe marginea prăpastiei ce dă în mare. Știu că e lac, dar la cum arată tot mare îmi vine să-i zic. E cea mai mare rezervă de apă dulce de pe planetă. Mă dau jos de motocicletă și mă uit în zare. Mă bucur de singurătate și de aerul curat și răcoros. Văd niște rațe sălbatice ce lasă urme pe apă. Apoi o plajă pustie. Voi coborâ acolo. Intru cu motocicleta în nisip – n-am pe cine deranja. Vin lansat și ajung pe mal. Merg puțin, în paralel cu apa până mă împotmoloesc. Roata spate e adânc îngropată în nisip. Mă dau jos și nu mai e nevoie să pun cricul. Știu ce urmează: scos cutii, culcat motocicleta pe-o parte, tras de ea, ridicat. Noroc că apar doi localnici să mă ajute. Altfel, pe plaja aia era doar eu, o mașină, un cort și câteva vaci venite care să se-ntindă la soare și să rumege, care să se adape. La început am fost șocat, încă mă credeam la mare. Dar mi-am amintit că e apă dulce. Plec de-acolo, transpirat, dar fericit și mă îndrept către altă plajă. Aici voi opri să fac o baie. Îmi scot cizmele și costumul moto și mă îndrept către apa limpede a Baikalului. O să intru încet, am auzit că-i rece. După doi pași, simt cum îmi îngheață oasele de la picioare. Nu e bine. Trebuie s-o fac în stilul rusesc. Ies puțin pe mal, stau un minut și intru din nou, de data asta dintr-o bucată. Altă poveste. Simt cum, dintr-odată, se trezește sufletul în mine și dau energic din mâini și din picioare – dacă te-ai oprit îngheți pe loc. Am rezistat cam două minute și-am ieșit. Nu e de mirare că-n lacul ăsta trăiesc foci. Voi petrece cât îmi va rămâne din seara asta pe plajă. Voi lăsa soarele să se ducă ușor la somn, apoi mă voi plimba pe uliețele prăfuite ale satului așteptâd ca praful să se aștearnă. Îmi voi lua două beri Baltika de la supermarket și voi pune capul pe pernă știind c-am avut o zi reușită. Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro
  23. Blocat în Irkutsk. Go East #5

    Sunt deja cinci zile de când aștept. Verific odată la câteva ore poziția camionului care-mi transportă motocicleta: Yekaterinburg, Novosibirsk, Krasnoyarsk. Hai, nu te opri. Dă-i înainte. Mă simt ca leul în cușcă. Am văzut toate străzile din centru, am luat la rând cârciumile, am intrat până și-n mall-ul ăstora. Nu-mi place să stau degeaba. Iar dacă era măcar Moscova… Dar sunt blocat în Irkutsk. Irkutsk nu e chiar așa de rău. Mai ales în ultima vreme, de când au apărut turiștii care vin la Baikal. Multe hoteluri și hosteluri, o zonă de case tradiționale, restaurate, meniuri în limba engleză. Simbolul orașului este un animal mitologic din Siberia pe nume Babr. Un animal ce aduce a tigru și are în gură o zibelină. Și tot orașul este dominat de acest Babr – steaguri, magneți, Babr Burger – care e chiar bun și, desigur, statuia de la intrarea în zona turistică 130 Kvartal. Zona asta e, de fapt, un fost ghetou format din case din lemn – arhitectura ce predomină în Siberia. Acum câțiva ani, totul a fost reconstruit și transformat în zonă de restaurante și hoteluri. N-arată rău, dar pare puțin superficială și localnicii spun că n-are suflet. De la terase se aude muzică de club, în meniu găsești de toate de la Borsch la pizza și nu trece zi fără un grup de chinezi care să facă fotografii. E.. turistic. Celor din Irkutsk le place să aducă câte ceva de peste tot – ai Tour Eiffel în miniatură, un ceas ce aduce a Big Ben și un restaurant pe malul râului Angora ce seamănă cu clădirea operei din Sidney. Turismul este încă în dezvoltare, dar dacă ai un apartament de pus pe air bnb, o duci bine – proprietarul apartamentului în care stăm ne explică că are trei apartamente și toate sunt în permanență ocupate. Dar banii nu vin doar din turism. În Irkutsk se construiesc avioane – Sukhoi Su-30, un avion de vânătoare multi-rol, cu două locuri, care a fost trimis, recent în Syria. E vineri și e soare. Iar când e soare poate fi plăcut sau poate fi foarte cald. Am prins de la 20 la 35 de grade. Vremea e schimbătoare în Irkutsk. Ai o oră răcoroasă, când toarnă cu găleata, apoi iese soarele. Sau poate fi vreme închisă toată ziua. Dar azi pare să fie bine. Nu, doar pentru că te afli în Siberia nu înseamnă că trebuie să stai cu cojocul pe tine în luna iulie. Ba dimpotrivă, poate fi la fel de cald ca-n România. “Gata, trebuie să mergem, au sosit motocicletele”, îmi spune Scutariu. Public textul ăsta pe site, pun rucsacul în spate și sunt direct la depozit. Acolo sar în hainele de motor, montez bateria la loc, pun oglinzile și plec. Rămân singur. Eu vreau să văd Baikalul, Scutariu pleacă spre Mongolia. Aveam mare poftă de drum. Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro
  24. 2018 Triumph Tiger 1200 XCa – Prima tură – Test

    FILM | Am petrecut trei ture în Dobrogea cu noul Triumph Tiger 1200. Un răspuns al accelerației mai bun, 10 kilograme mai putin, mai multă electronică. Îmbunătățiri care se simt de îndată ce te pui în mișcare. Dar ceva rămâne la fel – confortul. Tiger 1200 este cea mai comodă motocicletă adventure-touring de pe piață. Motocicleta a fost lansată toamna trecută la salonul de la Milano și ne-a fost oferită de Motoboom, iar în fereastra de mai jos puteți urmări filmul cu Tiger 1200. În fereastra de mai jos sau direct pe canalul nostru de YouTube, unde vă invităm să v-abonați pentru mai multe filme. Preț model testat (versiune XCa): 18.490 euro. Preț de pornire (versiune XRx): 16.490 [embedded content] Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro
  25. Trans-Siberian – Călători vechi și noi. Go East #4

    Trans-Siberianul se leagănă ușor spre Estul îndepărtat. Am trecut deja de Novosibirsk, cel mai mare oraș din Siberia. Vagonul doarme, și tare bine e să dormi în tren. E un murmur constant de voci în jurul tău, se aud îmbinările dintre șine, iar pe fereastă se derulează șiruri de copaci, câmpii, mlaștini, case. Te uiți la un film într-un singur sens, care nu se mai termină. E noapte, iar trenul începe să smucească violent. Mă trezesc și văd o lumină ciudată afară și ceață. Mă întorc pe cealaltă parte. Probabil suntem undeva în munți, iar trenul are viteză. Îmi pare rău că e noapte. A fost noapte și când am trecut munții Ural. Adorm din nou. Dimineața, toată lumea se încolonează spre toalete cu șervețele umede în mâini și periuțe de dinți. Dacă nu vrei s-aștepți, trebuie s-o faci în contra-timp. Dar nu e ca și cum ai avea altceva mai bun de făcut, așadar aștepți. Timpul e, oricum, relativ. Trenul ăsta traveresează opt fusuri orare, dar în gări și-n vagon e indicată întotdeauna ora Moscovei. Colegul nostru rus – nume de cod “verișorul” – merge până la Vladivostock. Doarme foarte mult, ia niște pastile combinate cu energizante, ascultă hiphop rusesc și rade beri la vagonul restaurant. Umblă în papuci cu șosete – am văzut că e o modă în Trans-Siberian. Mai sunt niște polonezi care coboară la Baikal. Ca să treci printre ei terbuie să-i dai la o parte, sunt gălăgioși, iar când se dau jos din tren aleargă pe peron. O duduie din grup pare maratonistă sau ceva, căci la opriri aleargă, sare coarda sau face genoflexiuni. Are o privire neprietenoasă și o față acră. Am stabilit la unison că nu ne place de ea. Lângă polonezi stau doi englezi care merg spre Mongolia ca să marcheze un maraton – Gobi March – 250 de km, în șapte zile, prin Mongolia, cu rucsacul în spate. Urmează și alte ediții, printre care una în Atacama și una în Antarctica. Au fost adoptați, vrând-nevrând, de polonezi, dar sunt amabili și prietenoși. Așadar, îi iert când fac clasica confuzie Bucharest-Budapest. Tot acolo e și o rusoaică frumoasă care nu coboară niciodată din pat, spre nemulțumirea tovarășilor de călătorie. Fiecare trecere ar oferi un spectacol intersant. Am mai întâlnit un neamț care trăiește în Belgia și e psiholog. E nemulțumit de jobul lui și vrea să-și dea demisia după călătoria asta. Vrea să călătorească în România și Balcani și îi dau niște ponturi. Mai sunt două doamne care lucrează în continuu niște mileuri sau ceva. Și doi sud-coreeni cu care-am schimbat locurile și care sunt tare liniștiți. El a studiat la Budapesta și știe că România este singura țară latină în marea de țări slave. Și e fascinat de asta. Despre ea nu știu nimic. Apoi, e o tipă din Australia, Laura, plecată la drum de șase luni. Are părul creț, pistrui și niște ochi albaștri ce par cam rătăciți. O întâlnesc pe peron, la o oprire, unde mă roagă să-i fac o fotografie lângă o locomotivă și schimbăm câteva vorbe. O văd apoi, rătăcind prin vagonul nostru. “Ce s-a întâmplat?”. “M-am rătăcit, nu știu unde e vagonul meu”. Păi ce număr e? “Nu știu, dar nu e ca ăsta, e unul mai fancy”. Până la urmă sper că l-a găsit. Ar fi fost păcat să doarmă pe hol, sau într-unul ca al nostru, ce seamănă cu o pușcărie în mișcare. În primul rând, e mirosul. Nu se deschid geamuri, dar se mănâncă. Salam, ouă, noodels. Și am aflat că noodelși ăștia sunt specialitatea locului – sunt pre-fierți și vin în pachet cu niște legume dezhidratate și cu un praf care dă arome. Pui apă fierbinte în caserolă, amesteci praful-minune cu noodelșii și cu legumele uscate, aștepți cinci minute și.. masa e gata. Pofticios din fire, încerc și eu o porție. Au un gust de talpă de cauciuc. Scutariu îmi explică că n-am pus destul praf. Îmi pare rău, dar vor sfârși la gunoi. Apă fierbinte și ceai iei de la samovar, care se află la capătul vagonului. Dacă nu ți-ai luat plicuri după tine, cumperi de la provodniț pentru 50 de ruble. O să-ți dea și o cană și-o să te noteze, ca să fie sigur c-o dai înapoi. E și cafea, dar e un nes fără gust și prefer ceaiul negru. Samovarul Vagonul de clasa a treia și femeia care se uită urât Ai și vagon-restaurant, unde găsești de toate, de la supă și salată la somon cu icre. Tot acolo poți să socializezi și mai ieși din dormitorul comun, unde mirosul poate deveni apasator. Restaurantul se închide la 23.00. Au o boxa wireless de unde răsună o muzică puțin turbată – un fel de house rusesc. Și un frigider pe care-l blochează cu o șurubelniță. Sistemul de etanșare s-a stricat. Prima oară mănânc un șnițel cu cartofi prăjiți – nu e o alegere prea bună, pentru că cartofii înoată în ulei. A doua oară aleg un somon, cu sos și icre, cu garnitură de orez. Mult mai bine. Trans-Siberianul a fost construit acum 100 de ani. Are 9.200 de km și leagă Moscova de Vladivostok – e cea mai lungă linie de cale ferată din lume. Există și conexiuni cu Ucraina, Mongolia, China și Korea de Nord, astfel că poți călători de la Kiev la Pyongyang. Probabil că la această destinație din urmă vor coborî nord-coreeni pe care i-am văzut pe peron în gara din Moscova. E ciudat faptul că nu i-am mai văzut niciodată coborând din tren de atunci. Privit din avion, mașină sau de la clasa business, vagonul nostru de la clasa a treia seamănă cu o închisoare în mișcare: miros închis, spațiu insuficient, condiții de cazarmă. Dar n-ar trebui să mă plâng. Începând cu anii 30, pe aceleași șine treceau adevăratele închisori, cu deținuții ce-aveau să populeze regiunea Kolîma, pe care o voi străbate cu motocicleta săptămâna viitoare. Deținuți ce-aveau să construiască orașul Magadan unde-o să mă opresc, Drumul Oaselor pe care voi merge. Deținuți ce-aveau să-și piardă viața în minele de aur din Nord-ul rece. Asta dacă rezistau drumului. Erau transportați ca niște vite până la Vladivostok, iar ăsta era doar începutul suferinței. Urma traversarea mării Okhotsk cu vaporul, pentru că pe atunci nu exista drum până la Magadan. Tocmai de aceea deținuții din Arhipelagul Gulag, format de insulele de muncă forțată din lagăr, se referă la restul rusiei ca la un “continent”. Citesc povestirile lui Șalamov de pe vremea când era prizonier în gulag și mă trec fiorii gândindu-mă că voi face drumul ăsta. Un drum care timp de 20-30 de ani a însemnat pierderea demnității umane, foamete, boală și, în final, moarte. Citind povestirile lui Șalamov Vagonul 4 Locomotiva veche într-o gară Sistem de blocare a frigiderului in vagonul-restaurant Noodels fără gust Vagonul restaurant Articol preluat de pe site-ul pemotoare.ro
×