Mergi la conţinut
green.kecske

motorsport Carl Fogarty: Regele

Recommended Posts

„King” Carl Fogarty este cel mai de succes pilot de Superbike din toate timpurile. Mai important decât acest fapt, însă, este felul în care englezul din Blackburn a dominat o eră întreagă, obținând victorii atât pe circuitele convenționale, cât și pe Isle of Man.

timthumb-2.thumb.jpg.490e7f979d204df3454

Campionatul Mondial de Superbike, disputat pentru prima dată în 1988, a dat multe nume răsunătoare de-a lungul timpului, de la americanii Fred Merkel și Scott Russell până la australienii Troy Bayliss și Troy Corser, trecând pe la italienii Pierfrancesco Chili și Giancarlo Falappa.

Carl Fogarty va rămâne în memoria milioanelor de fani ai competițiilor moto din întreaga lume atât pentru felul în care a dominat ani la rând unul dintre cele mai disputate campionate de motociclism viteză de pe mapamond, cât și pentru personalitatea sa neobișnuită. Concentrat mereu pe victorie, „Foggy”, cum îi spuneau fanii, avea (și are și azi) o privire intensă, sfredelitoare, de ucigaș în serie.

Englezul din Blackburn își dorea atât de mult să câștige încât dezvolta un fel de ură profundă pentru cei mai puternici dintre adversarii săi, percepându-i ca inamici într-un război. Frontul era circuitul pe care se aflau și armele erau motocicletele.

2.jpg.d886c40df6557c1e664973a5ce87757e.j

Născut pe 1 iulie 1965, Carl George Fogarty a fost atras imediat de motociclete datorită tatălui său, un pilot de nivel destul de înalt în motociclismul viteză. De la vârsta de un an, micul Carl a fost dus în fiecare an pe Insula Man, unde tatăl său concura an de an. Evident, și el a început să-și dorească să calce pe urmele tatălui.

Copil fiind, se antrena cu motocicleta pe câmpurile din jurul casei familiei din nordul Angliei, apoi, la 14 ani, a început să alerge în competițiile de motocros la juniori. Dar Carl își dorea mai presus de orice să alerge în TT, ca tatăl său. Acesta a văzut scânteia din ochii fiului și l-a susținut, ajutându-l să-și înceapă cariera. În 1984, Foggy își făcea debutul în cursele pentru amatori, așa-numitele „club racing” atât de populare în Marea Britanie. În 1985, Carl alerga deja pe Insula Man, în Manx Grand Prix, cu o Yamaha TZ250 cumpărată la mâna a doua. A câștigat la categoria Debutanți, a obținut un loc trei în clasa 250 și, în același an, a devenit vicecampion în Marlboro Clubmans Series.

În anul care a urmat, tânărul englez a progresat și, obligat și de caracteristicile motocicletelor cu motor de 250 cmc în doi timpi, și-a format un stil de pilotaj care avea să îl caracterizeze de-a lungul întregii cariere – frânare târzie, viteză foarte mare pe viraj, aproape la limita pierderii controlului și depășiri agresive. Dacă nu avea loc să depășească, Foggy era genul de pilot care își făcea loc. După o serie de accidentări destul de serioase, Carl nu prea mai reușea să stea confortabil în șaua unei motociclete de dimensiuni mici, cum erau cele de 250, așa că a trecut la Superbike.

3.jpg.ca8bd0e505b542f9c50c43e016d41aad.j

Tânărul Foggy și-a început cariera în cursele internaționale pe circuit în campionatul TT F1, pe care l-a câștigat în 1988 și în 1989, cu motociclete Honda RC30. În 1990, campionatul a avut mai puțin de șase etape, minimul cerut de FIM pentru ca o competiție să se poată numi campionat, așa că a fost cupă. Foggy a luat cupa, din nou.

Între timp, englezul cu privire oțelită câștigase experiență pe traseul stradal de pe Isle of Man, unde a reușit două victorii în 1990. Fogarty avea să spună, peste mulți ani, că fiecare victorie pe insulă era echivalentă cu un titlu mondial pentru el, căci își dorea să triumfe acolo de când era mic și venea cu tatăl său la Tourist Trophy. Dar, dacă tatăl său, George, era văzut de lumea din padoc ca un tip calm, amabil, foarte de treabă, Carl avea să fie un personaj mult mai controversat prin prisma declarațiilor belicoase și a limbajului fără perdea pe care-l folosea când vorbea despre adversarii săi.

Obsesia lui Carl pentru victorie era foarte dezvoltată încă din adolescență. Când avea 15 ani, era cu tatăl său, aflat la final de carieră, pe Insula Man. George Fogarty și Neil Tuxworth (care avea să devină team manager la echipa de uzină Honda din anduranță și British Superbike) terminaseră cursa Southern 100 pe locurile doi, respectiv trei, și intrau în parc ferme, scoțându-și zâmbitori căștile. Carl privea contrariat și avea să spună că nu înțelegea de ce zâmbeau, că nu au câștigat. Locul doi nu e motiv de bucurie, credea Carl, acesta fiind un moto după care avea să-și ghideze întreaga carieră.

4.jpg.efda92736f01d61f11e75e22eb7f3272.j

În 1991, Foggy a alergat pentru prima dată în Mondialul de Superbike, chiar pentru echipa Honda UK a lui Neil Tuxworth. Rezultatele sale au fost promițătoare, englezul terminând pe locul șapte la general. În 1992, echipa Honda s-a retras din campionat, așa că Foggy și-a cumpărat un Ducati 888 și a alergat pe cont propriu, obținând prima sa victorie pe teren propriu, la Donington Park. Tot în 1992 a revenit în TT, unde nu a reușit să obțină o victorie în acel an, deși a fost aproape. Dar a stabilit un record al circuitului care avea să fie doborât abia șapte ani mai târziu (123,61 mile/oră).

Tot în 1992, Kawasaki l-a angajat pe Carl să facă echipă cu Terry Rymer în Mondialul de Anduranță, pe ZXR750. Alături de experimentatul său conațional, Foggy a câștigat aproape toate cursele din sezon, devenind campion mondial la anduranță. Singura cursă în care cei doi englezi au ratat victoria a fost cea de opt ore de la Suzuka, în care o căzătură le-a oprit drumul spre succes.

În 1993, Fogarty a fost angajat în echipa de uzină Ducati, căci italienii îi observaseră talentul ieșit din comun. A fost un pariu câștigat încă din primul an, căci englezul a obținut 11 victorii de-a lungul sezonului, devenind vicecampion. Scott Russell, americanul care a câștigat campionatul, avea doar cinci victorii la activ, dar în acel an Fogarty era ori pe cea mai înaltă treaptă a podiumului, ori în spațiile de degajare, rostogolindu-se prin nisip.

5.jpg.9cf5bf2b185b1eb82130d6a0d0703bdc.j

Pentru 1994, Ducati a venit cu un model complet nou, care a revoluționat lumea supersportivelor de cilindree mare și care rămâne și astăzi o legendă: Ducati 916 – o motocicletă care s-a dovedit foarte pe placul lui Carl. Cu noua armă, acesta a dominat fără drept de apel, câștigând campionatul în ’94 și ’95. Asta deși avea adversari foarte puternici precum Aaron Slight, Scott Russell sau Simon Crafar.

În acele vremuri, Motomondialul intrase în era Doohan și cursele clasei 500 erau destul de previzibile. Fanii britanici, însă, aveau o alternativă – „Regele” Carl Fogarty, cu privirea de oțel, depășirile nemiloase și personalitatea sa efervescentă. Într-unul dintre acei ani, doar 15.000 de spectatori au plătit bilet să intre la Marele Premiu al clasei 500 disputat la Donington, dar de zece ori mai mulți fani s-au înghesuit în tribunele de la Brands Hatch ca să-și vadă eroul în acțiune în cursele de Superbike.

Mii de motocicliști britanici veneau pe două roți la fiecare etapă europeană, special pentru a-l vedea pe „King” Carl. Și acesta nu-i dezamăgea niciodată: chiar dacă nu câștiga, sigur făcea spectacol prin depășiri la limită și un stil de pilotaj absolut fascinant. Sau măcar prin câteva declarații fără perdea. Avea acasă doi purceluși, cărora le dăduse numele unora dintre adversari. La un moment dat, a găsit un gândac într-o cameră de hotel, pe care l-a adoptat și l-a botezat Colin (după Colin Edwards, aflat la început de carieră pe atunci), apoi l-a plimbat prin fața presei.

6.thumb.jpg.0973d4daf6b5f9230b7bc3a3d7c5

În 1996, Carl voia ceva diferit, așa că a trecut la echipa de uzină Honda, revenind sub aripa lui Neil Tuxworth. Dar englezul nu s-a împăcat deloc cu motocicleta japoneză, căci îi lipsea aderența în apexul virajului, esențială pentru stilul său de pilotaj. În acel an, Troy Corser a devenit campion pentru prima dată în carieră, tot pe Ducati 916. În anul următor, Foggy a revenit la Ducati, dar n-a reușit să-i facă față americanului John Kocinski, o altă forță a naturii, dublată de o personalitate cât se poate de bizară.

Trebuie spus că, deși adversarii săi se antrenau intens pentru a se menține în formă la acel nivel foarte înalt al sportului, Carl ducea o viață destul de normală. Ieșea cu bicicleta sau la alergat o dată pe săptămână și se dădea pe câmp cu o motocicletă de cros din când în când. Peste ani mulți, avea să spună: „Mă simțeam vinovat dacă nu făceam chiar nimic, așa că ieșeam la alergat o dată pe săptămână. Ceilalți se antrenau ca niște sportivi în toată regula. Dacă aș fi fost nevoit să mă antrenez atât ca să câștig curse, aș fi ales altă carieră. Din fericire, nu era nevoie. Eram atât de tare ca psihic, încât nu puteam să fiu învins. Dacă oboseam într-o cursă îmi spuneam să merg mai tare, ca să termin mai repede și să mă odihnesc.”

69095.thumb.jpg.dacd40b1a940283e403ae2a9

Dacă detectați o notă puternică de aroganță în declarațiile lui Carl, aflați că asta încă nu e nimic. De curând, când Colin Edwards încă alerga în Motomondial, Carl spunea: „Colin e băiat bun, dar nu înțeleg de ce mai aleargă. Nu a mai câștigat nimic de când era în Superbike, din 2002. Eu dacă nu câștigam patru-cinci curse la rând, deja eram aproape în pragul sinuciderii. Nu înțeleg chestia asta, să alergi de plăcere. Dacă nu câștigi, trebuie să pleci acasă.”

Foggy a revenit în stil mare în ’98 și ’99, câștigând încă două titluri mondiale și devenind cel mai de succes rider din istoria Mondialului de Superbike, cu 59 de victorii. În 2000, însă, în cursa de la Phillip Island, din Australia, Fogarty l-a lovit pe austriacul Robert Ulm, care avea o problemă la motocicletă și s-a accidentat foarte puternic la umăr. Inițial, ideea era să ia o pauză de la curse până își va reveni, dar, pentru că nu s-a refăcut complet niciodată, nu a mai revenit în curse. Asta și pentru că simțea că nu se poate bate pentru victorie, caz în care, pentru el, nu avea rost să alerge.

6.png.f36c0b65011a09e5065e21142446ceeb.p

Între 2003 și 2006 a revenit în padocul Mondialului de Superbike, ca șef al echipei Foggy Petronas, cu niște motociclete dezvoltate de gigantul malaiezian al petrolului. Dar motocicletele Petronas FP1, cu motor tricilindric de 900 cmc, nu au fost competitive, iar echipa s-a retras și, odată cu ea, și Fogarty a părăsit definitiv lumea competițiilor moto.

Dar englezul a rămas cu obsesia de a câștiga, căci de curând a participat la ediția britanică a emisiunii „Sunt celebru, scoate-mă de aici!”, unde… a câștigat, mâncând o ceașcă de viermi vii, două tarantule prăjite, trei gândaci vii, anus de struț și penis de cămilă. După cum spunea și bunul său prieten și ocazional adversar, James Whitham: „Foggy e ultra-competitiv în absolut orice. Fie că jucăm biliard, darts sau ne întrecem pe pistă, el trebuie să câștige.”

Sursa articolului aici

Distribuie această postare


Link la postare
Distribuie pe alte site-uri

Creează un cont sau autentifică-te pentru a comenta

Trebuie să fii membru pentru a putea lăsa comentarii

Creează un cont

Înregistrează-te în comunitate. Este uşor!

Înregistrare

Autentifică-te

Ești deja membru? Autentifică-te aici.

Autentificare


  • Recent activi   0 membri

    Niciun utilizator înregistrat nu vizualizează pagina.

×