Mergi la conţinut
green.kecske

articole Mihai Barbu, despre calatorii, valori si oameni

Recommended Posts

Cei de la Scena9 l-au prins pe Mihai Barbu între două drumuri și l-au rugat să ne spună ce descoperiri a făcut în ultima vreme, ce l-a scos din sărite și ce l-a făcut să-i treacă. 

13000142_1089344064445345_7351257773127058341_n.jpg

Scena9: Ce/Cine te-a enervat cumplit de cînd a început primăvara?

Mihai: Nu prea reuşesc să mă enervez cumplit, în general. Există, totuşi, o chestie care m-a enervat rău, rău de tot, numai că a fost astă-toamnă. Toată vara am fost plecat, împreună cu Oana, iubita mea, şi micuţul Vladimir, prin 41 de ţări ale Europei, în motocicleta noastră cu ataş. Am ajuns, la finalul celor patru luni de hălăduială, în Bucureşti. Ne anunţasem prietenii că trecem să bem o cafea în centru, la un bar pe care-l frecventăm, zicându-le că ne-am bucura să-i întâlnim acolo, înainte de a pune punct călătoriei. De la intrarea în Bucureşti, pe A1, dinspre Piteşti, până la Universitate am facut în jur de 45 de minute. Nimic spectaculos. Era seară, oră de vârf, mă aşteptam. Ce m-a lovit însă, ajuns acasă dupa 120 de zile de Europa, a fost altceva. Chipurile oamenilor din spatele volanului, apăsatul încrâncenat al claxonului, stresul. Întâlnisem trafic nasol prin locurile în care am fost, dar niciunde atâta ură. Ura e aia care m-a enervat rău, rău de tot. Ura e cea care ne-a determinat atunci, la sfarşitul celor 45 de minute, să ne canalizăm toate energiile spre a ne muta din marele oraş cât mai repede cu putinţă.

Scena9: Ce te-a bucurat?

Mihai: E ceva ce mă bucură de ceva vreme, dar în primăvara asta m-a bucurat parcă mai mult, pentru că s-a întâmplat mai des. După călătoriile mele pe motocicletă în Mongolia, în 2009, şi prin Europa vara trecută, am fost întrebat, în diverse rânduri, dacă nu vreau să împărtăşesc experienţele mele altor oameni, în cadru mai mult sau mai puţin organizat. N-am refuzat invitaţii şi m-am pomenit vorbind prin corporaţii şi cârciumi, nu foarte des, dar destul. Vorbitul în public nu e un lucru cu care să mă simt confortabil. Toate astea până într-o zi când, nerefuzând invitaţii, m-am trezit vorbind unei clase de copii de 12 ani. Am plecat, după o oră de vorbit copiilor, absolut bulversat. Mama mamelor jurnaliştilor nu mi-a pus vreodată asemenea întrebări. Niciodată n-am vazut pupile dilatate în asemenea hal şi urechi atât de pâlnie. Am luat atunci decizia că, dacă voi mai vorbi vreodată unui grup, acel grup va fi alcătuit exclusiv din copii. Sunt singurii în faţa cărora am avut sentimentul că ce zic chiar contează, sentimentul înălţător că ceea ce fac e bine, că are efect, că schimbă vieţi în bine, că vorbele ce-mi ies pe gură sunt absorbite asemeni apei de către burete. Şi asta m-a bucurat, mă bucură şi sper să mă mai bucure şi de-acum înainte. Să ai certitudinea că ceea ce faci contează e mare lucru. 

Poţi citi restul interviului aici.

Foto: Zair and the travelling family. Sursa: Facebook Mihai Barbu

Distribuie această postare


Link la postare
Distribuie pe alte site-uri

Creează un cont sau autentifică-te pentru a comenta

Trebuie să fii membru pentru a putea lăsa comentarii

Creează un cont

Înregistrează-te în comunitate. Este uşor!

Înregistrare

Autentifică-te

Ești deja membru? Autentifică-te aici.

Autentificare


  • Recent activi   0 membri

    Niciun utilizator înregistrat nu vizualizează pagina.

×