Mergi la conţinut
Autentifica-te  
Motobikes

Andrei, despre Serres Rally: De ce trebuie să fie greu? (Partea a doua)

Recommended Posts

Iată a doua parte a poveștii lui Andrei despre aventura echipei Miorița Racing la Serres Rally. Prima parte o găsiți aici.

A doua zi m-am trezit cu un plan. Nu exista opțiunea să renunț sau să nu reușesc. Trebuie să găsesc o soluție. Merg după Marius și mă prind eu cum e cu navigația. Nu se poate. Toți ceilalți au înțeles. Trebuie să îmi iasă și mie. Zis și făcut. Iau startul ultimul, așa cum meritam ☺, și îi dau tare să îl prind pe Marius. Am uitat să spun că m-am rătăcit și pe drumul până la startul oficial, cu o seară înainte. Noroc că i-am văzut pe alții pe unde au luat-o. ☺ Șansele erau toate de partea mea!

dsc_0095-2

Andrei, în plin avânt, în ziua a treia de Serres Rally.

Iau startul. Deja eram obișnuit cu timecard, cronometru, balonul RedBull… îi dau tare, accelerez, două trei curbe și hop. Marius la orizontală trăgea de motocicletă ca de un măgar leșinat. Pfff!!! O scoatem de acolo, ne înțelegem ca el să ia o rută ocolitoare și să ne vedem imediat după. Așa am făcut. Am mers cam 40 km în nici nu mai știu câte ore, și am început să mă prind cum e cu navigația.

Existau în continuare momentele de ezitare dar cum Marius, în fața mea, analiza mai atent traseul, mi se clarificau și reușeam să înțeleg că nu e chiar așa greu. Pe la kilometrul 40-45 ne întâlnim cu un alt rider care părea complet pierdut. Vorbim cu el, ne spune că s-a rătăcit, și începe să meargă după noi. Eu prind ceva curaj, îmi repet de câteva ori în gând că se poate, îi fac un semn lui Marius și o iau înainte. Noul nostru prieten, după mine.
Mi se aprinde pofta de competiție. Bag mâna în gaz și îl pierd. Cel puțin așa mi se pare mie. De fiecare dată când încetinesc să mă pot orienta apare din nou. Îi fac semn să mă depășească și îmi răspunde că nu vrea. Nu înțelegeam nimic. Pe lângă efortul navigației acum aveam pe cineva care mă presa din spate. Când le scriu aici pare simplu dar atunci părea o pedeapsă. Eu care îi spusesem lui Marius de 100 de ori să meargă încet, în ritmul lui, mă trezeam acum că merg la limită doar doar reușesc să îl pierd pe urmăritor.  Aveam să aflu mai târziu că nu aș fi avut nici cea mai mică șansă să fac asta.

dsc_0093

Casca BMW cu autograf de la însuși Simon Pavey, de zece ori finisher la Dakar. Abilitățile de rally-raider ale lui Andrei s-au dublat de când și-a pus-o pe cap.

La un moment dat, când opresc pentru a mă lămuri asupra unei instrucțiuni de pe roadbook, omul ajunge lângă mine și îmi spune că lui i s-a rupt cablul de la ICO și nu vede kilometrajul. E ciudat cum, în mintea mea, într-o fracțiune de secundă s-a schimbat totul. Din inamicul public numărul 1 a devenit un coleg de competiție cu o problemă. Am încetinit, chiar aveam grijă să aleg trase cu mai puțin praf pe ele și așa am navigat până la finalul etapei, împreună.
Am considerat a doua zi de competiție un succes. Am ajuns la finiș. Ciudat că am ajuns iar printre ultimii și nu mai era nimic glamour sau încurajator. Cei doi oameni de la cronometru erau plictisiți și așteptau cu nerăbdare să meargă și ei la o bere dar mai erau pe traseu câțiva rătăciți ca mine și erau obligați să îi aștepte pe toți.

Am ajuns în bivuac și am făcut cunoștință cu cel pe care îl ajutasem cu ghidarea. Numele lui este Carlo Seminara. Un domn ce a fost la două Dakar-uri și care avea să îmi dovedească mai târziu care este caracterul riderilor de rally. Ca și mulțumire pentru că l-am așteptat pe parcurs a rugat echipa lui să mă ajute cu schimbul cauciucurilor și mai târziu cu mai multe.

dsc_0908

Andrei și Carlo Seminara, un italian de 54 de ani care a fost la Dakar de două ori. Și la multe alte raliuri.

Despre rally trebuie să înțelegeți că nu este o competiție ca toate celalalte sporturi. Există un respect și o conexiune reală între toți participanții. Treci prin bivuac pe lângă un rider din top 10 mondial și îți zâmbește și te întreabă cum ți-a fost ziua. Dacă te vede plin de praf și obosit pt ca abia ai ajuns după o etapă pe care el a încheiat-o cu ore bune înainte îți spune câteva cuvinte de încurajare și îți urează succes mâine. Ei luptă în altă clasă. Când trec pe lângă ține sfidează toate regulile fizicii pe care le știi. Când tu frânezi ei accelerează, când tu îndrepți motocicleta, ei o lipesc de pământ. E incredibil să îi vezi cum merg.

Dar să revenim la noi, pământenii. Ne-am regrupat. Marius a revenit și el de pe traseu. Binecuvântarea noastră în această experiență și marele nostru noroc l-a reprezentat Bogdan. Dacă el nu mergea cu noi, cu mâna pe inimă spun, nu am fi terminat nici jumătate din etape. Când ajungi după o zi de competiție, după 250 sau chiar mai mult de 300 de km făcuți în praf, cu câteva căzături care se întâmplă la viteze din ce în ce mai mari, direct proporționale cu încrederea pe care o capeți zi de zi, cu o durere generală în tot corpul, și când știi că trebuie să te apuci să schimbi uleiul, filtrele, să mai reglezi câte ceva sau să repari la motocicletă… e o binecuvântare să vezi o față zâmbitoare, care te felicită, îți spune că se ocupă el, că poți să te întinzi puțin pe jos și să îți tragi sufletul, și îți spune că apa e la rece în mașină, e exact ca atunci când ești mic și vine Moș Crăciun 🙂

dsc_0910

Bogdan, aka asistența tehnică atât de bună încât nu o meritam. Aici îi alimentează motocicleta lui Marius înainte de startul în ziua a treia.

Noi am improvizat destul de multe. Am avut noroc cu carul, pentru că am reușit să rezolvăm toate problemele mecanice înainte de fiecare start. Am învățat că motocicleta trebuie să fie pregătită foarte bine înainte de o astfel de competiție. Cum spunea Carlo, raliul e o competiție care depinde de două elemente: omul și motocicleta. Ambii trebuie să reziste până la capăt.
Ce se poate întâmpla? Motorul e ok. Vă spun eu ce se poate întâmpla:
Cazi și se rupe furtunul dintre pompa de benzină și rezervor. Motocicleta nu mai trage, nu mai are putere. Inima începe să bată pentru că mintea îți spune că s-a dus ambreiajul. Puterea mea de diagnosticare a fost cu foarte puțin sub capacitatea de orientare. 🙂 Am oprit și peste tot era numai benzină. A durat patru-cinci minute să tai furtunul, să îl scurtez și să plec mai departe.
În mers se rupe un șurub ce ține înălțătoarele de ghidon. Imaginează-ți că la 50 la oră rămâi cu ghidonul în mână :). Ce faci în situația asta? Strângi din dinți și cazi. Apoi legi ghidonul cu vreo 15 șoricei (trebuie să ai câteva mii de șoricei la ține pentru că poți repara orice cu ei), și te grăbești spre punctul de realimentare. Pe drum faci în minte tot felul de scenarii, calcule și inventării că să găsești o soluție. Am avut noroc că am putut pur și simplu să elimin înălțătoarele și să potrivesc cumva șuruburile rămase ca să fixez ghidonul.

dsc_0095

Andrei consfătuindu-se cu unul dintre concurenți, libanezul Sami, un tip foarte simpatic.

Urcare, dai gaz, urmează o coborâre cu multe pietre. Vrei să schimbi o treaptă în jos în cutia de viteze. Ghinion! Nu mai există pedala de schimbat vitezele. A căzut pe undeva :). Nu e nici o problemă, îmi zic, mai am una de rezervă. Dar nu mai am șurub cu care să o prind. Mai am 80 de km de parcurs din speciala respectivă. Analizez situația, folosesc pedala de rezervă ca să bag într-a treia și merg așa restul zilei. Deal-vale cu a treia. Urcările sunt cele mai amuzante. Toți aleg trasele tehnice, safe, a doua sau chiar prima treaptă de viteză și apare din spate unul în gaz maxim, pentru altfel se oprește motorul, și sare din piatră în piatră ca o capră neagră. Cu siguranță am uimit câteva minți de la capătul de jos clasamentului, unde mergeam eu, cu tehnicile de urcare într-a treia.
Altă zi, merg după Carlo, deja avem viteză și navigația o facem fără șă reducem la fiecare punct de pe roadbook; pe o coborâre, realizez două chestii: prima e că pe off-road nu fiecare trasă are o finalitate. Se poate opri brusc într-o groapă. Și a doua, puțin mai gravă, că lichidul de frână DOT4 nu e pentru competiții. Mai ales când mergi tare și frânezi tare, ajunge la capătul puterilor și frâna nu mai ține. 🙂 Ce surpriză plăcută să afli cele două lucruri în combinație. Roata față se proptește într-o crevasă din drum, și motocicleta pur și simplu se oprește de la 40-50 km/h la 0 brusc. Nu-i problemă . Fac un stop pe piept cu navigația, aerul din piept îmi iese tot, și în doar două minute respir iar. În timpul ăsta urlu ca o fetiță înțepată de o albină. Nu mai știam ce fac, cum să mă controlez. Toate astea le faci în mers. E ceva care îți spune că trebuie mergi mai departe. Nu te poți opri. Poți să plângi și să urli, în mers, la fel de confortabil ca și atunci când te oprești să-ți plângi de milă. Oricum, în poze nu se vede. Stratul de nisip de pe cască și de pe ochelari te protejează de rușinea de a-ți vedea lacrimile în fotografii. Totul e ok.

Sursa

Distribuie această postare


Link la postare
Distribuie pe alte site-uri

Creează un cont sau autentifică-te pentru a comenta

Trebuie să fii membru pentru a putea lăsa comentarii

Creează un cont

Înregistrează-te în comunitate. Este uşor!

Înregistrare

Autentifică-te

Ești deja membru? Autentifică-te aici.

Autentificare

Autentifica-te  

  • Recent activi   0 membri

    Niciun utilizator înregistrat nu vizualizează pagina.

×