Mergi la conţinut
Autentifica-te  
Motobikes

Andrei, despre Serres Rally: De ce trebuie să fie greu?

Recommended Posts

Chiar și titlul poate fi privit din două unghiuri, cu două sensuri complet opuse. Așa, să fie mai greu de înțeles.

M-a rugat Marius să scriu câteva rânduri și să spun “cu vorbele mele” cum a fost la Serres Rally 2016. Apoi m-am întâlnit azi cu unul dintre prietenii care m-au întrebat cum a fost la Serres Rally, sau, mai bine spus, cum a fost la raliu? Nu ținea minte nimeni exact unde am fost dar știau că a fost un rally.

dsc_0744

Andrei înainte de raliu. Bietul de el, habar n-avea ce îl așteaptă.

A fost greu, dar și foarte foarte frumos. Și cred că nu era așa de frumos dacă nu era atât de greu. Am făcut paralela cu prietenul ce m-a întrebat cum a fost pentru că discuția cu el mi-a dat ideea titlului.

Într-o lume în care toți fugim către comfort, către căi simple și eficiente de a obține rezultate, către cea mai ieftină, cea mai rapidă, cea mai bună ofertă… cum poți explica de ce ai da o pungă de bani să te duci în Grecia și să te chinui șapte zile de dimineața până seara, să iei nenumărate trânte și izbituri, să nu apuci nici să mănânci cum trebuie într-o zi, să te epuizezi peste limite și să plângi de bucurie când termini pe un loc de genul 64 🙂 ?

E exact ca atunci când am comentat pe Facebook la un album foto de la Romaniacs. Erau poze cu oameni chinuiți și murdari de noroi care urlau de durere și împingeau motocicletele cu toată forța să le treacă peste încă un obstacol, fiind siguri că după el îi mai așteaptă și altele, și mai grele. Dacă nu știi de ce fac ei asta, nu cred că ai să poți înțelege.

Am început ideea de Serres Rally din joacă, cu un telefon dat lui Marius, într-o seară, când mă visam la Dakar, dar aveam bunul simț să îmi fie frică să mă gândesc serios la asta. “Ce zici să mergem la un raliu moto? Uite, am citit pe net că e unul în Grecia, la Serres.“ Marius, probabil cu aceeași atitudine de “Cât de greu poate fi?” a zis că i se pare o idee bună. Partea interesantă e că eu cred că și acum dacă îl întreb va spune tot că o idee bună a fost.

dsc_0705

Începutul turei de calibrare. Optimismul încă domnește.

Pe măsură ce ne documentam și încercam să aflăm de la alții cu mai multă experiență cum e un rally, eu mă speriam. Când îți explică Mani Gyenes cum trebuie să calculezi întârzierile în funcție de cât de dură e căzătura, cum să ai la tine una-alta, pentru că atunci când iei o trântă la viteză mare e posibil să se mai rupă câte ceva la motocicletă, cum să mergi mai încet (120km/h spunea el) pentru că va trebui să fii atent la navigație… ziceam în gândul meu că nu ne va interesa poziția, că sperăm să terminăm raliul și că vom merge încet.

Cu trei-patru luni înainte de ziua concursului am început antrenamentele mai serioase. Am fost foarte inspirat. Nu e de glumă cu condiția fizică atunci când te gândești să participi la un raliu. Cu siguranță te va stoarce de toate puterile. Mai departe de condiția fizică pe care ți-o da, un anternament serios te învață să nu renunți. Să începi să numeri repetările atunci când încep să doară mușchii. Cred că Muhammad Ali a spus chestia asta odată și mi-am amintit-o în timpul antrenamentelor. Mâncare sănătoasă, suplimente, vitamine, fără alcool, dormit mai mult (oricum antrenamentele te storc de energie). Nu e de glumit. Prietenii au râs de mine că la puținele ieșiri la terase eu am băut câte trei-patru-cinci ape plate. Am râs și eu :). Cu puțin înainte de a pleca spre Grecia am încercat să alerg. Nu am mai alergat din liceu, când eram obligat la proba de sport. Prima încercare a fost de 4 km și a mers foarte ușor. Ba chiar jumătate de alergare am vorbit la telefon cu Marius. După doar câteva zile am alergat 8 sau 9 km. Mi-am zis că asta înseamnă că sunt în formă bună. Revin la asta mai târziu. 🙂

dsc_0708

Andrei, încă în voioșie maximă în șaua KTM-ului 350 EXC.

Ideea e că a fost greu. A fost greu să mă abțin de la toate, și să trag de mine și de durerile febrei musculare, pentru că aveam în minte că trebuie. Nu a fost ceva extrem, dar nici confortabil.
Am mai făcut câteva drumuri la București, am pregătit motocicleta, ne-am întâlnit cu sponsorii. Aici o altă chestie magnifică. Am avut sponsori. A fost mai mult meritul lui Marius și al lui Mihai, dar am avut sponsori. Am avut problema că trebuie să printam stickere cu sponsorii. Fain sentiment. Deja mă simțeam ca un Rossi. 🙂

Am avut inspirația în iarnă să îi povestim lui Bogdan despre ideea noastră nebună. Ne-a susținut din prima secundă. Nici el nu e departe, așa că ne-a înțeles repede. A fost cred una dintre cele mai inspirate chestii pe care am făcut-o. Mai târziu s-a transformat în ideea de a ne însoți ca și suport tehnic, moral și psihic, așa cum a spus-o chiar el. Dacă nu mergea cu noi nu aveam nici o șansa să terminăm nici două zile de raliu. Șansa a făcut să mă sune de pe o plajă, din vacanță, și să mă întrebe dacă nu am nevoie de cineva care să ne ajute. Am zis da, așa cu jumătate de gură, mai mult să nu îl deranjez… dar acum îi mulțumesc din toată inima!!!

A venit ziua plecării. Emoții, leagă motocicletele pe platformă, mai cumpără chingi, așează bagajele în așa fel încât să încapă toate (din nou a intervenit Bogdan cu organizarea exemplară) și la ora 12 noaptea ne-am culcat. Plecarea a fost la 5-6 dimineața. Pe drum Marius ne-a întrebat de 100 de ori dacă “Chiar mergem? Noi chiar mergem la Rally?” 🙂 “Băi, noi chiar facem asta? “. Puțin cam târziu, dar printre toate discuțiile despre oameni care se enervează aiurea când pleacă în vacanță, despre ce e important în viață, despre curaj și despre lene, întrebările lui Marius veneau ca sarea în bucate. “Băi, chiar am ajuns la hotel? Noi chiar mergem la raliu?”

14063806_1273281009373305_1053778027838928042_n

„Deci chiar mergem, nu?” Miorița Racing este aproape de destinație.

Când am ajuns bivuac (tabăra de bază a raliului) mi-a picat fața. Raliul „ușurel”, nu foarte important pe plan mondial avea un bivuac plin de mașini de asistență, de corturi ale echipelor unde zeci de mecanici înșurubau și deșurubau de zor la niște motociclete mult, mult, mult mai pregătite decât ale noastre. Am început să mă întreb eu “Băi, noi chiar facem asta? :)”, dar în gând. Am fost la primul nostru briefing, am primit primul roadbook din viața mea, am început să-l colorăm cu cariocile luate din țară, ne-au explicat organizatorii cum facem de tura calibrare… toate veneau așa repede că nici nu știam ce să mai înțeleg. Am zis merg dorm în noaptea aia și sigur până dimineața gândurile se vor așeza. Va fi bine!

Dimineața primei zile. Hai să facem tura de calibrare. Pentru cei ce nu știu, asta înseamnă o tură în care mergi după roadbook și te asiguri că dispozitivul care măsoară distanța parcursă o face bine. Surpriză!!! Să terminăm tura de calibrare fost o problemă. 🙂 Căzături, derapaje, sărituri, sus , jos… ce e asta? Trebuia fie ceva simplu. Dacă asta e așa, cum e la probele speciale din raliu? Ce căutăm noi aici? L-am pierdut pe Marius. Nu îl mai găseam pe un drum relativ drept. Telefonul nu avea semnal. Ce fac? Mă duc mai departe în vârf de munte și acolo va fi semnal. Ghinion! Nu era. Mă duc și mai departe, că el sigur s-a întors. Așa mi-am spus cu inima mică, pentru nu îl găseam. A fost bine în final. Dar experiența a fost ca o palmă peste ceafă. Ce căutăm noi aici? Când m-am regăsit cu Marius, el întreba același lucru, intrigat de nivelul de dificultate al turei de calibrare, așa că nu am mai zis nimic. De fapt am zis. “Lasă că va fi bine” 🙂

dsc_0769

Marius și Andrei, deziluzionați, dezbat sensul vieții înainte de startul primei speciale. „Eu deja nu mai pot, vreau la mama.” „Și eu. Tot la maică-ta.”

A venit momentul primului start. 🙂 Ce tare. Poarta RedBull, precum cele pe care le vedeam la TV, mă aștepta pe mine să ajung acolo sub ea, să primesc timecard-ul și să îmi dea cineva startul. Inima era cât o alună de mică, dar bătea tare-tare. Și BAM! Secundele, hai… am plecat. Ce fac acum? Fac ce știu eu să fac cel mai bine. Mă pierd complet :). Într-o probă de 35-36 de km am reușit să fac aproape 60. Penalizări peste penalizări. Nici nu mai conta nimic decât să fac cumva să ajung la hotel și să mă culc. Sau să fac ceva care știu cum se face. Navigația m-a demoralizat complet. Nici nu știam de unde să încep și unde să termin. Eram mai pierdut decât la orele de analiză matematică din facultate. M-am gândit că așa trebuie să fie. Trebuie să fie greu. Sigur așa e și pentru ceilalți.

Cu greu găsesc iar drumul, ajung la o răscruce de drumuri și hopa!!! Marius! Nu vă pot spune ce bucurie a fost. Parcă eram în mijlocul oceanului și a venit elicopterul. Marius îmi zice că a fost simplu cu navigația până acolo, dar el avea ceva probleme cu ridicatul motocicletei de pe jos. Bun. Echipa perfectă. Am mai umblat puțin până a venit unul dintre organizatori să ne recupereze. Aparent eram ultimii. Nu doar ultimii. Eram ultimii ultimilor! Mai ultimi decât noi nu erau. 🙂

dsc_0777

Andrei. în plin avânt rally-istic. Stefan Svitko, păzea!

Eu eram bucuros că cineva s-a îndurat și m-a scos de acolo. Am ajuns la hotel, am sărit peste duș și mâncare și ne-am dus la startul oficial. Undeva pe un pietonal din Serres, alte emoții. Numărăm motocicletele ca în clasa întâi. „76 Andrei Dănilă from Romania.” 🙂 Am urcat pe podiumul de start, m-au întrebat câteva chestii, am răspuns ceva și gata. A fost frumos. Erau oameni care se uitau la mine și credeau că știu ce fac. Eu eram cu inima strânsă pt că a doua zi trebuia să navighez 220 de km. Cum m-am putut pierde așa azi? De ce toți ceilalți nu s-au pierdut? Sunt ultimul în clasament. “Chiar suntem aici? Chiar facem asta?” E mai greu decât credeam.

Sursa

Distribuie această postare


Link la postare
Distribuie pe alte site-uri

Creează un cont sau autentifică-te pentru a comenta

Trebuie să fii membru pentru a putea lăsa comentarii

Creează un cont

Înregistrează-te în comunitate. Este uşor!

Înregistrare

Autentifică-te

Ești deja membru? Autentifică-te aici.

Autentificare

Autentifica-te  

  • Recent activi   0 membri

    Niciun utilizator înregistrat nu vizualizează pagina.

×