Despre Marquez, riscuri și sânge-n instalație

[Motobikes]

La un sezon atipic, un început pe măsură: haos total, răsturnări de situație care mai de care mai spectaculoase și tensiune maximă, toate condensate într-un timp foarte scurt. Și controverse cât încape.

Marquez pe frânare, cu un braț proaspăt operat. Inuman! Foto: CormacGP

Începutul sezonului 2020 s-a lăsat așteptat, da’ și când a venit… Prima cursă a clasei regină a fost de-a dreptul incredibilă. Nici scenariile blockbusterelor de acțiune de la Hollywood nu conțin atâta acțiune și suspans, cu tot cu răsturnările de situație și finalul imprevizibil. Marea poveste a primei etape nu a fost însă prima victorie a lui Fabio Quartararo (prima pentru un pilot francez în clasa regină în ultimii 21 de ani), deși acesta a făcut o cursă impecabilă. Lumina reflectoarelor a fost furată tot de campionul en-titre, care a făcut o salvare imposibilă, apoi o recuperare pe măsură până pe locul trei și, în cele din urmă, un highside de proporții epice, cum se mai vedeau doar în perioada de glorie a motoarelor în doi timpi.

Pentru mulți (oarecum și pentru mine, trebuie să recunosc, deși sunt departe de a fi un „Marquez-hater”), accidentarea provocată de monstrul Honda RC213V care l-a lovit în braț pe campionul din Cervera părea demult prevestită. Asta pentru că tânărul Marc și-a construit o carieră fenomenală forțând limite cursă după cursă, timp de ani la rând, fără consecințe grave și imediate. Sigur, a avut de reparat doi umeri dislocați în două ierni consecutive, dar n-a fost nevoit să piardă curse sau să alerge cu accidentări serioase până acum. Așa că, pentru mulți dintre cei care dezaprobau stilul „all in” al lui Marquez, accidentarea vine ca lecția mult-așteptată și binemeritată pentru un rider care tinde să-și asume prea multe riscuri, prea des, chiar și într-o competiție unde riscul face parte din joc.

Apoi a venit și vestea revenirii spectaculoase: precum pasărea Phoenix, Marc urma să renască din rămășițele propriului humerus și să revină pe pistă, la ghidonul unei motociclete de aproape 300 de cai-putere, la doar patru zile după ce doctorii îi fixau la loc osul brațului folosind o cantitate considerabilă de metal. Au urmat controversele: „Face asta doar pentru atenție!”, „N-ar trebui să aibă voie, e periculos pentru toți ceilalți piloți!”, „E complet nebun!”.

Pe mine mă doare puțin doar când mă uit. Omul nostru făcea flotări și intra pe pistă, cu timpi onorabili. O fi om, n-o fi?

Complet nebun? Într-un fel, da. Dar așa sunt toți cei care aleargă în Motomondial. Pentru că, dacă mergi la limită cu motociclete de aproape 300 CP și 160 kg, cu slick-uri speciale și frâne de carbon, câte douăzeci și ceva de weekenduri pe an, nu prea poți fi numit om normal. Sau nu ceea ce înțelegem noi prin normal. Trebuie să-ți placă asta foarte, foarte tare și să vrei enorm de mult să câștigi. Toți marii campioni despre care noi, fanii motorsportului pe două roți, vorbim cu respect, așa cum vorbesc călugării despre sfinți și apostoli, au fost, în accepțiunea cea mai largă a termenului, nebuni de legat. De la Barry Sheene, care își rupea patru oase într-un accident de la începutul sezonului 1975 (între care un femur!) și revenea pe pistă șapte săptămâni mai târziu, la Kevin Schwantz, care trebuia să-și pună oasele mâinii drepte la loc după fiecare cursă la finalul sezonului 1993, când obținea titlul, și la Mick Doohan, care trecea printr-un accident în care aproape și-a pierdut piciorul și revenea pe pistă la finalul sezonului 1992, ca să-și joace șansele la titlu, doar pentru a pierde o mare parte a sezonului 1993 reparându-și piciorul care nu avea să mai fie niciodată la fel (australianul șchiopătează vizibil și în ziua de azi). Dacă ar fi oameni normali, ca mine și ca tine, nici prin cap nu le-ar trece să se arunce cu 350 km/h către un viraj care pare de-a dreptul imposibil de luat, roată la roată cu alți 20 de gladiatori ca ei, care sunt gata să muște din adversar doar ca să iasă în față.

De aceea, încercarea lui Marquez de a reveni nu trebuie judecată prin prisma oamenilor normali, cu joburi și familii, care sunt oripilați de posibilitatea unei fracturi. Ci prin cea a speciei aparte de piloți de top, pentru care riscurile, durerea și efortul au cu totul altă greutate și semnificație și pentru care posibilitatea unui titlu mondial merită orice risc și orice sacrificiu. Și așa e normal să fie. Dacă Marquez, Rossi & co ar fi fost oameni ca noi, nu ne-am mai fi uitat la ei cu același entuziasm și cu aceeași fascinație. Marquez făcea 20 de flotări cu brațul proaspăt operat, ca să le arate mai întâi echipei sale, apoi doctorilor de la circuit, că e capabil să controleze monstrul pe pistă. Între timp, mulți dintre cei care urmăresc Motomondialul și comentează intens, siguri pe ei că dețin adevărul, nu pot face 20 de flotări nici în cea mai bună zi a lor, fără vreo accidentare sau operație. Atunci e normal să nu înțeleagă ce se întâmplă: „De ce ar vrea cineva să treacă prin așa ceva, să se supună la asemenea chinuri și riscuri, dacă nu pentru un motiv dubios, ocult, din culise? Sigur îl împinge de la spate Alberto Puig, sau vrea să atragă atenția, sau să-și intimideze adversarii.”

Dar adevărul e mult mai simplu: Marquez, ca și Crutchlow, care a revenit cu o încheietură operată și a terminat pe 13, după o oprire la boxe, sau Rins, care a terminat pe 10 (!), cu umărul recent pus la loc și humerusul fisurat, vrea să-și joace șansele până la capăt, să fie sigur că a făcut tot ce se putea ca să nu piardă puncte. Asta într-o cursă în condiții inumane, la 37 de grade în aer și 60 de grade la asfalt. În 2013, Jorge Lorenzo cădea la Assen vineri, fracturându-și clavicula în mai multe locuri, zbura rapid la Barcelona, se opera peste noapte, revenea sâmbătă la circuit, trecea testele doctorilor pentru a fi declarat apt și lua startul în cursă, terminând pe locul cinci. Asta pentru că încă avea șanse reale la titlu și nu voia să stea pe bară și să se uite cum pierde 25 de puncte, când ar fi existat o șansă cât de mică să poată lua un loc decent, chiar și cu sacrificii și dureri. A trebuit să fie ajutat să se dea jos de pe motocicletă și plângea de durere. Și eu mă uitam, cu ochii umezi, ca la un film cu un super-erou care învinge, după sacrificii și chinuri cum numai un super-erou poate suporta.

Oricât de forțat ar părea, ceea ce a făcut Marquez este cât se poate de normal pentru un „nebun” în poziția lui: singura lui prioritate este titlul mondial și este gata să facă (aproape) orice ca să-și păstreze șansele. La fel ar face oricare dintre ceilalți rideri în poziția lui, deși pare nebunesc. Și niciunul dintre ei nu o face pentru bani, așa cum postulează nenumărați comentatori pe rețelele sociale. Banii sunt un efect secundar foarte plăcut al stilului lor de viață, dar vin după ani de sacrificii și eforturi supraomenești și nu sunt motivația principală a niciunuia dintre piloții de top. Motivația lor este victoria, pur și simplu. Și sunt pregătiți să meargă foarte departe cu riscul, să tolereze dureri inimaginabile și să facă sacrificii enorme pentru asta. Și de-asta ne uităm la ei cu ochii mari și le comentăm fiecare gest, fiecare declarație, fiecare viraj: pentru că sunt ca eroii din poveste, care călăresc balauri, se iau la trântă cu zmeul și îl înfig în pământ până la genunchi. Și noi nu ne mai săturăm de aventurile lor.

Sursa