Motobikes Posted May 10, 2022 Share Posted May 10, 2022 Cursele de anduranță pe circuit au o tradiție îndelungată în Europa, deși sunt dominate de ani buni de producătorii japonezi. Implică o combinație interesantă de viteză pură cu strategie, pregătire tehnică impecabilă, coordonare bună a echipei și gestionare a consumului de combustibil și de pneuri. Plus un strop de noroc. Oprire la boxe pentru FCC TSR Honda France, pe timpul nopții la Le Mans Câți kilometri poți face într-o zi? Care e recordul tău personal? 1.000 de kilometri, poate mai mult? Ei bine, se pare că e în firea omenirii să ducă totul la extrem, așa că, în competițiile de anduranță, se fac peste 3.400 de kilometri în 24 de ore. Asta în ritm de cursă, pe o motocicletă de peste 220 CP, cu schimburi de pneuri și realimentare cu benzină la fiecare oră. Și cu trei piloți de top, care trec la ghidon pe rând. Și aceste competiții n-au apărut de azi, de ieri. Gena aceasta masochistă a omului, care a dus la invenția maratoanelor, a competițiilor de enduro extrem și a celor de rally-raid precum Raliul Dakar, a fost mereu activă. Astfel că primele competiții de anduranță au apărut deja dinainte de anii ’20. La început, motocicletele și mașinile alergau în aceleași competiții, dar lumea și-a dat seama că nu e cea mai bună idee, așa că au apărut competițiile specializate pe moto. Legendara cursă Bol d’Or, care se ține și astăzi anual în sudul Franței, s-a ținut pentru prima dată în 1922. Organizatorul, pe nume Eugene Mauve, primea motociclete și mașini limitate la cilindreea de 1.100 cmc. La început, masochismul era extrem. Așa că multe competiții de anduranță acceptau un singur pilot per motocicletă. La Bol d’Or, această regulă s-a schimbat abia în 1954. În ultimul an în care a alergat un singur pilot, a câștigat recordmanul de victorii Gustave Lefevre (a șaptea victorie pentru el), care a pilotat al său Norton Manx cu un cilindru singur-singurel timp de 24 de ore, cu o viteză medie de 107 kilometri pe oră, pe circuitul Linas-Monthlery. În anii ’50-’60 regulile în anduranță s-au schimbat: erau acceptați doi piloți per motocicletă, în primul rând în interesul siguranței. Piloții care alergau solo o zi întreagă oboseau teribil și făceau greșeli frecvente. Dar cursele au crescut în popularitate și din ce în ce mai multe echipe, majoritatea de amatori, apăreau la startul curselor care creșteau și ele ca număr, mai ales în Europa. O cursă renumită în anii ’60 era cea de 24 de ore de la Oss, din Olanda. Acum ceva vreme am avut privilegiul să stau de vorbă cu un pilot care a alergat în acea cursă pentru echipa de uzină Laverda, în 1969. Iată ce spunea Claudio de Ceola despre prima să întâlnire cu Massimo Laverda, în ajunul cursei de la Oss: Motociclete Laverda ieșind dintr-un viraj strâns, la Oss. „«Trebuie să-ți spun ceva,» spune Massimo. «Putem vorbi ca de la bărbat la bărbat?» «Da,» spun eu. «Nu ai mai alergat în curse de anduranță până acum, nu?» «Nu.» «Ascultă și ia aminte! Va fi probabil o cursă grea și, ascultă, știi cât de bine este când te culci cu iubita ta!» Deja mă simțeam jenat. Ce avea să urmeze? Massimo continuă: «Știi, noaptea, când ești singur pe motocicletă, te vei simți terminat complet și vei vrea să te oprești. Nu îți va mai plăcea deloc și, când te vei fi săturat de tot și te vei gândi numai la un mod să termini tot acest chin, te vei gândi chiar să cazi intenționat – ține minte cuvintele mele! Și ține minte că vor mai trece doar câteva ore până vei fi din nou cu fata ta în pat. Înțelegi? Trebuie să te gândești tot timpul la asta și să nu renunți! Vei ține minte asta?» «Da!» am exclamat.” Claudio de Ceola, pe Laverda 750 S cu doi cilindri. Apoi Claudio trece pe repede înainte la momentul de maximă epuizare al cursei infernale: „De ore întregi pilotam ca un robot. La un moment dat «un alt eu» preluase controlul și eram cumva controlat prin telecomanda de acest alt eu. Dar treaba asta ar fi fost de-a dreptul confortabilă fără durerile de cap. Dar ce zic eu dureri de cap! Creierul îmi pulsa. La început se contracta și vederea nu mă ajuta nici cât să văd la un metru sau doi în față – din când în când chiar închideam ochii, pentru că durerea părea să înceteze pentru un moment. Suferința asta era probabil cauzată de extenuarea completă, de repetatele accelerări și frânări puternice și de vibrațiile nimicitoare ale motocicletei. Dar nu mă gândeam la toate astea acum. Mă uitam doar la copacii care, la sfârșitul fiecărei linii drepte, erau punctele mele de referință în ultima secundă. Mi se părea că aveam să merg așa la nesfârșit, că toată viața voi face asta fără întrerupere – nu mai voiam să fac asta! Să opresc și să îl dezamăgesc pe Hans (coechipierul său, n.r.) era de neconceput, dar dacă aș fi căzut, nu ar fi fost o rușine. Cum și-ar fi dat ei seama vreodată ca am renunțat? Nu, nu ar fi fost o rușine, chiar le-ar fi părut rău de mine… Apoi mi-am amintit cuvintele lui Massimo.” Cursele de anduranță se țin pe orice vreme, inclusiv pe ploaie și frig. Și continuă și noaptea. De aceea toate motocicletele au faruri. Astfel, cu piloți rapizi și dispuși să sufere, cursele de anduranță deveneau din ce în ce mai populare și începeau să intereseze din ce în ce mai mult producătorii de motociclete, care formau echipe de uzină din ce în ce mai bine organizate și finanțate, cu piloți profesioniști. Spre finalul anilor ’70, anduranța intra într-o nouă eră, odată cu restul competițiilor de motociclism viteză. Se foloseau din ce în ce mai puțin circuitele stradale, în favoarea celor permanente, ceva mai sigure. Pe circuitul de la Le Mans, din vestul Franței, se ținea deja de mulți ani foarte populara cursă de mașini de 24 de ore și, în 1978, s-a ținut prima ediție a cursei de 24 de ore pentru motociclete, care a devenit cea mai importantă din calendarul mondialului de anduranță. Aceasta a fost câștigată exclusiv de piloți francezi până în 1983, anul în care au fost acceptați pentru prima dată trei piloți într-o echipă. Tot cam de atunci, cursele de anduranță deveneau terenul predilect de vânătoare al producătorilor japonezi, care făceau motociclete nu doar foarte rapide, ci și foarte rezistente. Astfel, cursa de 24 de ore de la Le Mans a fost câștigată până acum exclusiv de motociclete japoneze. Ultima victorie a unei motociclete europene la Bol d’Or, care actualmente se ține pe circuitul Paul Ricard din sudul Franței, datează din 1971 (Triumph). Tot în 1978 a avut loc prima ediție a unei alte curse de anduranță devenite legendare: Cursa de 8 ore de la Suzuka. Aceasta, care se ține tradițional în mijlocul verii, pe o căldură și o umiditate insuportabile, a devenit extrem de populară pentru publicul nipon și, implicit, și pentru producătorii din Țara Soarelui Răsare. Se spune că, pentru Honda, Yamaha, Suzuki și Kawasaki, o victorie în cursa de 8 ore de la Suzuka este echivalentă, ca importanță, cu un titlu mondial în MotoGP. De aceea nu este de mirare că a devenit o tradiție ca producătorii japonezi să finanțeze echipe de uzină, cu motociclete foarte bine puse la punct și, mai ales, cu unii dintre cei mai rapizi piloți din lume ca „invitați special”. Pentru o vreme, era normal ca piloți de top din GP să fie convocați de angajatorii lor japonezi pentru cursa de la Suzuka. Astfel, printre câștigători se numără nume răsunătoare precum Mick Doohan, Valentino Rossi, Colin Edwards, Wayne Gardner, Wayne Rainey, Eddie Lawson și Alex Barros. Piloților nu le prea convenea acest program pentru că legendara cursă japoneză îi secătuia de energie fix în mijlocul sezonului de GP. Astfel că fiecare pilot, imediat ce începea să câștige și să aibă un cuvânt mai serios de spus la negocierea contractului, preciza că nu va alerga la Suzuka printr-o clauză în contract. Tot la finalul anilor ’70 s-a înființat ceea ce avea să devină cea mai galonată echipă din acest sport – SERT (Suzuki Endurance Racing Team). Sub conducerea de fier a lui Dominique Meliand, echipa, susținută de uzină, avea să ia nu mai puțin de 16 titluri mondiale, cu enorm de multe victorii și podiumuri în cursele consacrate – Le Mans, Bol d’Or etc. De doi ani, echipa a trecut la următorul nivel, avându-i ca parteneri pe Motul și pe Yoshimura, cu piloți de nivel foarte înalt – Sylvain Guintoli (campion mondial în Superbike, fost pilot de GP), Xavier Simeon (fost pilot de GP, campion la Superstock 1000 mondial și Gregg Black – pilot foarte rapid, tânăr, specializat în anduranță). Au luat titlul în 2021 și au câștigat deja detașat prima cursă a sezonului 2022. Victorie pentru Sylvain Guintoli la Le Mans, aici întâmpinat de colegii săi de echipă, Xavier Simeon și Gregg Black. Cât despre motocicletele folosite, la început erau „la liber”. S-au folosit și prototipuri, multe dintre motocicletele folosite în campionatul TT-F1 (era pre-Superbike). De câteva ori, s-a încercat marea cu degetul cu motociclete cu motoare în doi timpi, dar acestea, deși erau foarte rapide, consumau mult combustibil și nu prea rezistau 24 de ore. Apoi, din anii ’80-’90, pe măsură ce au crescut în popularitate cursele de Superbike, s-au adoptat reguli similare și în anduranță, care a primit un campionat mondial sancționat de FIM în 1980. Actualmente există două clase – FIM EWC (clasa regină) și Superstock. La clasa mare se acceptă destul de multe modificări, inclusiv la nivelul suspensiei, frânelor și electronicii. Mai important este că, la această clasă, se permite adoptarea sistemului de montare/demontare rapidă a roților, astfel încât o oprire la boxe durează foarte puțin. La clasa Superstock, motocicletele sunt mai puțin performante, mai apropiate de serie și au prinderea roților standard, astfel că schimbarea roților durează destul de mult. De aceea se schimbă și strategia: la clasa regină se schimbă roțile la fiecare pitstop, în timp ce la Superstock se păstrează pneurile preț de mai multe ieșiri. Chiar și așa, performanțele pe pistă nu sunt foarte diferite: în cursa de la Le Mans de luna trecută, șase motociclete din top 10 erau de clasă Superstock. Acestea tind să reziste mai bine de-a lungul celor 24 de ore, fiind mai aproape de standard și mai puțin performante. Cursele de anduranță cresc în popularitate și la noi: s-au organizat deja câteva pe circuitul Motor Park de la Adâncata, de o durată mai „omenească” – trei ore. Acest articol a fost realizat cu sprijinul Motul, unul dintre cele mai importante nume din anduranță la nivel mondial. Producătorul francez de lubrifianți susține anduranța ca sport și furnizează uleiuri unora dintre cele mai titrate echipe, inclusiv campionilor en-titre. Dacă vreți să aflați ce produse Motul se potrivesc motocicletei voastre, accesați motorul de căutare Motul. Sursa Quote Link to comment Share on other sites More sharing options...
Recommended Posts
Join the conversation
You can post now and register later. If you have an account, sign in now to post with your account.
Note: Your post will require moderator approval before it will be visible.