planificare Lumea Noua

[AnjinSan]

Hehe, baieti, ca sa va impac pe toti, va spun asa: cei din capitala sunt super de treaba, cu exceptia celora care sunt mai putin de treaba :) Si cam asa este peste tot. Noi sa fim sanatosi...

SI revenind la poveste, iata un nou episod:

Un vant lin imprastie razele soarelui de amiaza pe puntea feribotului. Bocancii stau aruncati langa mine iar eu, in picioarele goale, stau intins pe un sezlong si privesc cum se scurg varfurile inzapezite ale fiordului. Este cald si bine. De mult nu mi-a mai fost asa cald. Simt ca e vara. Dar mintea nu zaboveste prea mult in prezent. Cursa cu feribotul imi da ragaz sa scriu povestea de “mai sus de Fairbanks”.

Revenim deci cu cateva zile si 1800 de kilometri in urma. Suntem in Fairbanks, este inorat si frig. Astazi este ziua cand aveam sa ajungem in punctul cel mai nordic al acestei calatorii. Ramasi din nou pe cont propriu, decidem ca nu vrem sa mergem chiar toti cei 650 de kilometri cat are Dalton Highway insa vrem sa incercam sa mergem putin pe acest drum. Daca vremea e cat de cat buna.

Ne trezim si vedem ca vremea e cat de cat buna. Adica nu ploua. Inorat si frig de iti venea sa te intorci pe partea cealalta in pat si sa tragi mai bine sacul de dormit de -14 grade, peste ochi. Dar hei, daca nu ploua, atunci e vreme cat de cat buna. Hai sa mergem atunci. Vedem noi unde ajungem. Cand plecam ii spun Andreei sa isi ia si costumul de baie cu ea, caci daca nu ajungem prea departe pe Dalton Highway din cauza ploii sunt “aici aproape la 100 de km” niste izvoare termale. Poate trecem pe acolo.

Bun, plecam. Dupa primele minute lucrurile se schimba. In mai rau. Tot inorat e si tot frig. Dar acum, mai si ploua.

Urcam cu drum cu tot spre nori si totul devine alb in jur. Alb si cu posibile “avarii la drum”.

Nu prea mai eram noi siguri cat o sa mergem pe drumul asta. Insa ne-am gandit ca atata timp cat drumul se mentine bun (si asfalfat) putem sa continuam. Cu toata atentia la conditiile meteo era cat pe ce sa ratam un moment de sarbatoare: Gunnar face 30000 kilometri. Cel putin conform odometrului sau. Acuma, daca o avea mai multi… nu stim. Noi insa il consideram tanar si cababil de inca multi multi multi alti kilometri.

“Pe vremea asta caineasca, nu am nici o tragere de inima sa merg prea mult. Si mai mult, sa merg doar ca sa ma intorc. Caci tine minte, o sa te intorci exact tot pe aici”. Da, dar parca nici sa intorci calul asa intr-un punct arbitrar. Mai mergem. Trebuie sa gasim “ceva”, un loc de care sa ne aducem aminte peste ceva timp ca fiind punctul cel mai nordic al calatoriei noastre. Uite de exemplu am vazut pe harta o asezare care se numeste “Livengood”. Suficinet de aproape de Livin’good. Hai pana acolo. Alimentam si ne intoarcem. Intre timp, ne bucuram de… peisaj…

Cine spune chestia aia ca e asa fain si tare as te plimbi cu motocicleta. Hmmm. Stai ca totusi aveam o placere in toata treaba asta. Se numea “asfalt”. Insa iata, asa cum ne asteptam, se face pierduta si aceasta. Din toata lungimea drumului astuia, asfaltati sunt numai cativa kilometri. pe care noi ii lasam in urma. Incepe distractia cu macadamul, pe care eu recunosc ca nu ma prea pricep deloc sa ma dau. Mai ales pe cel ud.

Pierdem asfaltul insa gasim un tovaras de drum. Nici de data aceasta vreo surpriza. Este vorba de teava de petrol. Insusi motivul existentei drumului pe care il strabatem, teava aceasta duce petrolul extras in nordul extrem al Alaskai, pana jos in Sud-ul statului in Valdez, un mic orasel la malul oceanului. Acolo petrolul este incarcat in vase petroliere mari si trimis catre rafinarii (in principal la cele din Texsas am inteles).

Ajungem la intersectia cu drumul secundar catre localitatea Livengood. Si surpriza, o mica placuta de sub numele localitatii ne anunta laconic “NO services”. In traducere libera, nu avem benzina pentru voi mah. Nasol daca aveti nevoie sa alimentati. Ups… pai daca nu au benzina nici nu are rost sa mai mergem la ei. Dar ce facem? Pai hai pana la raul Yukon, acolo ar trebui sa aiba o benzinarie, cel putin asa citisem eu pe advrider.com.

In fata avem asta:

Iar in spate cam tot asta:

Pustiu, cenusiu si fara sfarsit. Aici te simti cu adevarat singur. Si te inseli. Caci iata, nu suntem chiar singuri. Din cand in cad, pe contra sens mai trece cate unul dintre acesti baieti.

De cate ori vad unul, gandul ma duce la Lucian din Alberta. Dar nu, de data asta nu ne mai opreste nimeni sa ne stranga mana, sa ne zambeasca si sa ne dea un ceai fierbinte. Nu, baietii astia o calca serios pe aici. Dar nah, e drumul lor. Macar sunt pe banda lor. Insa iata, altii au treaba chiar pe sensul nostru de mers.

Nu va mai spun in ce fel dansam noi in acele momente pe acel pamant ud. Nu prea imi venea deloc sa trec peste mormanul de pe mijlocul drumului si sa imi continui dansul pe contrasens. Insa alternativa nu imi surade asa ca invata Gunnar sa o faca si pe asta. Gasim insa si frati pe 2 roti, cu care ne putem schimba incurajari uscate si calde, chiar din mijlocul ploii.

Inaintam incet si precaut. Ne uitam cu jind in fata asteptandu-ne sa vedem din moment in moment apa Yukonului. Apa vedem. Insa nu e Yukon-ul.

In sfarsit, dupa o eternitate uda, il vadem. Mare, intunecat si serios, Yukonul curge linistit si adanc spre inghetata Marea Bering.

Ne distram pe podul inclinat cu podea de lemn (primul pe care il vad de acest fel, iarna cred ca te poti da fain de tot cu sania acolo) si punem in sfarsit benzina. Cea mai scumpa. Costa aproape cat in Europa. Strigator la cer!

Ne incazim in micul restaurant si ne punem intrebarea “acum ce facem?” Intelept ar fi sa ne intoarcem. Dar tot intelept ar fi sa nu mai mergem pe ploaie. Ma uit in directia de unde am venit si cerurile par la fel de intunecate. In directia opusa, spre nord, pare mai uscat. Si pana la Cercul Polar mai sunt (doar??) 100 de kilometri. Hmm… mai bine ar fi sa ne intoarcem. Dar suntem aproape si e senin in sus. Hai! Inca 100 de kilometri si ajungem la Cercul Polar.

Decizia pare buna. La un moment dat putem zari si o minune albastra!

Ca orice minune, nici aceasta nu tine foarte mult. Insa imprejurimile raman luminate. Si iata, ajungem! Ne bucuram ca niste copii.

Acuma… stiu ca am mai fost la Cercul Polar si anul trecut. Ba chiar mult mai sus. Insa nu stiu cum sa explic, acuma mi s-a parut un lucru mult mai “mare” asta. Anul trecut, am mers pe asfalt, intr-o zi cu soare. La Cercul Polar erau autocare cu turisti, casa lui Mos Craciun, oficiu postal si magazin de suveniruri.

De data aceasta am urcat pe un drum dezolant, neasfaltat si in conditii foarte grele (pentru mine). Ajunsi acolo nu erau cladiri, oficii postale sau magazine cu suveniriuri, nici un Mos Craciun iar din tufisuri nu te asteptati sa sara vreun ren ci erai cu ochii in patru dupa vreun urs. Acelasi latitudine, insa parca e “mai sus” cercul asta polar. Scoatem iile si steagul caci meritam o poza cu ele aici.

I-am promis lui

Andrei ca ii luam cate o pietricica din punctele extreme ale calatoriei noastre. Asa ca adunam repede o prima piatra din punctul cel mai nordic si indreptam rotile spre sud. De acum, “e la vale”. Rasuflam putin usurati. Desi nu era un obiectiv in sine, ne dam seama ca punctul asta reprezinta incheierea unei etape. Pana una alta avem 300 si ceva de kilometri ca sa ajungem inapoi in Fairbanks, kilometri pe care ii stim foarte bine, caci de abia au fost facuti venind aici.

Cel mai anticipat punct din intoarcere a fost revenirea asfaltului. Moment de maxima bucurie.

De acum stiam ca cel mai greu drum pe motocicleta parcurs de mine pana acum avea sa aiba un final fericit. De acum stiam ca aveam sa ajungem cu bine acasa!

Sirena suna scurt si capitanul feribotului ne anunta ca mai avem putin si ajungem la destinatie. Dupa un cot al fiordului se vad navele de croaziera acostate in port. E timpul sa imi incalt bocancii si sa ma indrept spre pantecele vasului unde Gunnar ne asteapta cuminte. E timpul sa incepem o noua zi de calatorie. Dar despre asta, ceva mai tarziu!

Data viitoare trecem pe langa cel mai inalt munte din America de Nord si aflam daca reusim sa ii zarim varful.

Toata povestea pe micadu

Update-uri (mai) frecvente pe Facebook

[AnjinSan]

Care e treaba cu muntele asta? Pai e cel mai mare din America. America de Nord adica. Hmm si se mai spune ca e foarte greu de vazut. Ca foarte rar nu exista nori in juru-i. De exemplu ca in 2012 doar in vreo 5-6 zile pana acum a putut fi vazut. Hmmm eu unul banuiesc ca e doar o chestie de marketing asta. Nu cred eu ca e chiar asa. Insa s-a raspandit ideea asta printre turisti astfel incat daca il vezi, sa te simti foarte foarte special. Iar daca nu il vezi sa te consolezi ca doar in cateva zile pe an se poate vedea. Eah… si noi cand plecam din Fairbanks e soare si senin. Sigur si 100 de mile mai la sud e la fel si gata.

Sau… nu. Cum ne apropiem de munti cum se cam intuneca situatia…

Hmm, poate ca totusi nu e doar poveste treaba aia cu vremea. Oh si cat de indiferent as parea eu, undeva in mine parca se strecoara o parere de rau ca probabil nu o sa vedem Denali-ul. Nici macar monstruozitatile de pe drum nu ne prea mai ridica dispozitia.

Desigur, americanii nu au ratat ocazia sa delimiteze si un parc national in zona si sa traga si o taxa de plimbare pe acolo.Poti petrece linistit saptamani vizitand tot ce e de vizitat si facand tot ceea ce e de facut. Dar noi nu avem atata timp si parca nici nu vrem sa stam cu fundu’ intr-un autobuz 6-8 ore cat e turul clasic pentru vazut animale. Hmm lasa ca animale am tot vazut si o sa mai vedem, hai mai bine sa continuam cu Gunnar.

Descoperim ca situatia la orizont ramane cenusie

Dar cum nu ne-am oprit in Parcul Denali, avem timp sufcient sa ne prostim, trecand de 2-3 ori peste un pod interesant. Din pacate din poza este greu de recunoscut scala reala. Insa undeva mic acolo, se vede Gunnar…

Ajungem la un punct de observare. Parcarea asta amenajata sa afla la mai bine de 90 kilometri de munte. Insa era un bun loc de observatie. Daca te ajuta si vreme. Pe noi insa… nu vedem mai nimic.

Amuzant era ca acolo unde ne gaseam noi era deja foarte cald si soare din plin. Privelistea era cu siguranta spectaculoasa. Puteam chiar vedea o parte din munte. Varful insa nu se lasa descoperit in nori.

Dupa ce zabovim pe acolo mai bine de o ora, in speranta ca zvonul ala cu “muntele se vede foarte rar, doar de cateva ori pe an” e doar vrajeala si o sa se dea norii astia la o parte, ne resemnam si plecam.

In seara aceasta trebuia sa ajungem in Talkeetna , un mic satuc turistic pur sange. Noi din fericire insa nu trecem prin experienta “turistica” pentru avem o gazda primitoare ce ne asteapta si care ne si ajuta cu indicatii si ne si duce intr-un loc de unde se poate vedea Denali. Serios? se poate vedea Denali de aici, chiar daca suntem la 150 de mile? Uuu bine, hai sa incercam. Oricum, daca e asa departe probabil ca o sa fie ceva mic acolo. Asta daca o sa se vada, ca acum 2 ore era in nori. Bine, hai sa vedem. Si mergem intr-un loc de unde vedem. Il vedem:

Ramanem muti. Cateva minute pur si simplu tacem si privim. Suntem la peste 200 kilometri departare. Nu cred ca vreo fotografie, cu atat mai putin cele facute de noi, poate exprima senzatia pe care o ai cand vezi aceasta priveliste. Denali are 6194 metri. Este cel mai inalt munte din America de Nord. Ca referinta, muntii din fata lui sunt “doar” de 4000 de metri. Si mai interesant, sunt cu 50 de kilometri mai aproape de noi. Si totusi, poti nici sa nu ii bagi in seama datorita uriasului din spatele lor. Peste 1000 de oameni incearca sa ajunga anual pe varful sau. Doar jumatate reusesc. Dar cifrele nu prea isi au rostul aici. Denali trebuie pur si simplu vazut. Este cu siguranta unul dintre locurile pe care merita sa le vezi.

Putine sau multe pe an, noi ne bucuram ca am prins una dintre zilele cand “Cel Inalt” se lasa descoperit. Petrecem minute bune in acel loc. Iar cand plecam spre culcare stim ca vom visa frumos. “This mountain pushes you to dream high”.

Voi lasa Nikon-ul nostru sa incheie aceasta poveste. O face cu siguranta mult mai bine decat as putea sa o fac eu.

Vise inaltatoare va doresc! Iar de maine, impliniti-le!

Toata povestea pe micadu

Update-uri (mai) frecvente pe Facebook

[AnjinSan]

Calatoria asta e in America, corect? Corect. Lumea noua, Canada, Alaska si America Latina. Atunci ce ma apuca sa va scriu de rusi, care cu siguranta nici “noi” formati nu sunt pe lumea asta, nici Domane iarta-ma latini nu sunt. Ei bine in ziua cand am vizitat Kenai aveam sa fim surprinsi din nou.

Ideea pentru urmatoarele 2 zile era sa “dam o fuga” pana in Homer, un port pescaresc (si turistic) din capatul peninsulei Kenai. Ziua a inceput absolut firesc in Anchorage cu invartelile obisnuite. Sa nu uitam sa punem benzina. Verifica presiunea in roti. Uleiul e OK. Esti gata? “Hai sa mergem”. Ah, mda, era sa uit, sa punem benzina.

Iesim din oras pe un drum al carui final este un terminal de feribot in capatul peninsulei cateva sute de kilometri mai la vale.

Mai toate zonele prin care urma sa trecem azi fac parte dintr-un parc national, sau dintr-o zona protejata. Iar vremea ne ajuta sa ne placa drumul.

Peisajele sunt absolut superbe si ne duc cu gandul la Insulele Lofoten ale Norvegiei.

Cum era o zi frumoasa unii alaskani o ardeau la ocean, fiecare cum stia si cum putea. Aproape ca ne-au convins si pe noi ca apa e calda si vremea buna de plaja. Aproape…

Continuam si pentru prima data vedem in realitate, ghetari.

Pana acum doar o imagine la televizor. Acum, le simt raceala abrupta ce vine, ca si apa ce se scurge din ei, din zapezi de acum milioane de ani. Este incredibil.

Desi pana atunci fusese soare si cald, acolo in munti, langa ei era cu adevarat frig. Andreea ramane fara ocazia unei balaceli si de aceasta data.

Ne indepartam de ghetari insa ramanem cu gandul la ei. Continuam spre Sud-Vest. Ni se face foame si oprim, pur intamplator pe propietatea unor oameni. Aveau cateva cabanute in care te puteai caza. Noi cerem voie numai sa mancam pe iarba lor frumos taiata si primim invoire. Ne apropiem de margine si ni se taie rasuflarea din nou.

Suntem undeva sus, pe o stanca, iar sub noi, nori albi se misca intre mare si cer. Iar pe fundal, muntii inzapeziti sunt martori incremeniti ai acestui peisaj. Va mai spun ca Andreea a fost atat de impresionata de priveliste incat a uitat pentru cateva minute ca ii era foame. Si cine o stie pe Andreea… intelege cat de mare e lucrul acesta

Munti inalti, cer albastru, iarba verde, soare cald, unde sa ne grabim? mai stam putin pe acolo.

Totusi Homer e doar la o aruncatura de bat si ne indreptam spre acest punct final. Sau cel putin asa credeam noi. Planul era sa ajungem la capatul drumului, sa ne uitam in jur, sa gasim un loc de campat si sa terminam ziua apoteotic cu o mancare luata din supermarket.

De gasit captul drumului, l-am gasit. Acesta se afla pe o limba de pamant aruncata in mare, numita foarte romantic “the spit”. Ai apa in stanga si in dreapta, iar in fata muntii.

Vedem pe plaja si locuri de campat si deja stim ca unul e al nostru! Mergem totusi mai intai pana in capat. Yeah “Land’s end” si un motel tras chiar acolo! Turismul sa traiasca!

In timp ce trageam poza de mai sus, vedem un nene cu un pick-up rosu. Ne gandim sa mergem sa il intrebam daca stie vreun loc ieftin de mancat. Ne ducem, intrebam si hopa, ceva e in neregula. Comunicarea intalneste ceva obstacole. Verificare rapida mentala, da, e OK, am pus intrebarea corect in engleza. Si totusi… da… domnul nostru nu este chiar american. Este rus. Aaa hai sa traiesti. Stai asa ca rezolvam, nu stii tu prea bine engleza da’ stiu eu 3 boabe rusa.

Panimaiu panimaiu, gavarite pa ruski!

Pac i se lumineaza fata. Incepe sa vorbeasca mult si cu spor despre cam pe unde s-ar gasi un loc bun de mancat. UHmm mai nene, stai putin. Eu inteleg rusa cam cum intelegi tu engleza. Deci mai usor, rar, ca pentru unu’ ca mine, mai incet asa. Hai sa o luam cu inceputul. Io’s Sasha ( varianta ruseasca pentru Alex). Ea-i Andreea. Venim din Romania si ne plimbam pe aici. No bun, tu esti Feodor, esti rus si stai pe aproape. Apoi mai zici alte chestii multe si entuziaste. Si iar nu prea mai inteleg. Of tata, unde esti sa imi traduci? Imi vine sa il sun pe tata chiar acolo si sa i-l dau pe rus la telefon sa se inteleaga ei.

Imi dau seama apoi ca in Romania e noapte, ca un minut la telefon costa cat o noapte la hotel in Mexic (din cate am auzit) si apoi… hai ca suntem oameni destepti. Ne descurcam cumva.

Inteleg din ce spune ca ar fi un loc de mancat. Insa Feodor zice dupa ce ne cantareste asa din ochi, ca mai bine am face daca am veni sa stam la el. Are el o camera pentru noi. Si ceva mancare s-o gasi. Plus ca are “steam house” si ne putem si spala. Hmm mai Feodor. Ce sa spunem noi acum? Ma sfatuiesc cu Andreea. Loc de dormit avem ieftin nu e bai ca avem cortul cu noi si plaja e mare. Insa uite, am intalnit omul asta care ne invita la el. Nu vorbeste bine engleza si ne intelegem greu dar e pare sincer si… parca ar fi pacat sa spunem nu. Calatoria asta era parca despre oameni, nu? Mai Feodeor, multimim pentru invitatie. Venim. Mai ramanem putin prin Homer sa ne invartim si apoi venim. Spune-ne unde.

Intelegem un nume de sat. Si o harta desenata pe nisip. 20 kilometri inapoi pe drum si apoi dreapta spre satul respectiv. Si mergeti. La biserica facei stanga si vedeti casa mea.

Omu’ ne mai spune: “sigur veniti da? ca sa pun lemne pentru sauna”. Venim!

Ramanem singuri pe “the spit” si ne gandim la ce tocmai s-a intamplat. Sigur, planul era sa ramanem in Homer pana maine, sa dormim pe plaja, sa vedem ce ma ie pe aici. Dar planurile se pot schimba. Ne intrebam cum o sa fie?

Plecam spre satul respectiv si ne bazam pe harta desenata in nisip (si transcrisa intre timp pe un colt de hartie). GPS-ul nu ne ajuta, satul cu numele aproximativ nu exista. Sau nu am inteles noi bine numele. La cata rusa pricep….

Ne luam dupa harta desenata de Feodor si cum o vrea Dumnezeu. Ajungem bine. Nu ajungem, om gasi noi un loc de pus cortul. Insa nu e nevoie de cort. Gasim satul, si ne simtim ca acasa. Tipic rusesc sat, cu biserica ortodoxa, ulita pietruita, case ca pe la noi si oameni care te saluta pe strada. Casa omului nostru este cotropita de flori.

Iar ultia satului este cotropita de apus.

Adormim cu povesti rusesti despre femei frumoase, copii multi si despartiri aprige. Dormim bine. Soarele apune la numai cateva sute de kilometri mai la vest, in Siberia.

Spasiba gaspadin Feodor!

Scris dintr-un loc ud si inconjurat de ploaie. In Alaska era mai cald!

Data viitoare vedem cum reusim sa ne adaptam la viata de oras pentru cateva zile. Ramaneti pe frecventa!

Toata povestea pe micadu

Update-uri (mai) frecvente pe Facebook

[f_zoltan]

Eu unul va urmaresc si pe fasbuc, dar ma bucur sa vad ca sunteti asa de atenti si cu topicul asta. Va doresc sa fiti la fel de entuziasti in toate etapele periplului vostru, e fain ce faceti din toate punctele de vedere!

[AnjinSan]

Sincer, eu nici nu aveam facebook pana sa plecam in aceasta calatorie. Deci pentru mine cel putin este mult mai natural sa updatez threadul de pe forumuri decat dincolo. Insa toti tinerii sunt acum pe FB asa ca... ne-am diversificat si noi

------------------------------

Dimineata ne prinde odihniti. Chiar inainte de plecare Feodor ne mai face o surpriza si vine la motocicleta cu 4 conserve de peste. “You take them”. Oh Feodor spasiba da’ nu prea avem loc, stii doi insi pe motocicleta, bagaje… e complicat. Da’ nu ne putem intelege cu el. Incerc sa negociez sa luam numai 2 pe motiv de lipsa de spatiu. Insa Feodor imi arata ca atunci cand vine vorba de mancare, loc se gaseste!

Si asa avea sa inceapa o insemnata traditie a conserverlor de peste. Despre ele va pomeneam si pe Facebook acum ceva zile. Si chiar acum, cand va scriu aceste randuri avem cel putin 3 ascunse in diferite locuri, pentru “cazuri de urgenta”.

Dupa atatea povesti din “natura si salbatice”, cred ca este momentul sa mai vorbim si despre jungla de beton numita un mare oras.

Si cand zic un oras mare, ma refer desigur la Anchorage. Cu o populatie de mai bine de 350 000 oameni, Anchorage acapareaza aproape jumatate din intreaga populatie din Alaska. Ca sa punem lucrurile in perspectiva, suprafata Alaskai este de 1,717,854 km² ceea ce inseamna ca este de 7 ori mai mare decat Romania (238,391 km² ). O suprafata de 7 ori mai mare si o populatie de 25 de ori mai mica si putem intelege de ce, in aceste conditii Anchorage este cu adevarat o metropola in aceasta zona.

Aveam sa ramanem pentru o 2 zile aici. Avem de schimbat ulei si filtru de ulei la Gunnar. Plus putina odihna. Lucrarile de mentenanta la Gunnar le fac singur (deci nici o poza cu asta) la shop-ul Yamaha. Baietii au pus la bataie curtea din spate plus ceva scule si recipientul pentru uleiul uzat gratis si m-au lasat sa imi vad de treaba. Mi s-a parut foarte frumos din partea lor ca nu mi-au cerut nici un ban desi practic faceam ceea ce ar fi putut ei sa faca pe (multi) bani.

Viata e boema in timpul verii.

Anchorage-ul este el cel mai mare oras din zona insa asta nu inseamna ca esti in vreun moment prea departe de natura si de activitatile in aer liber. Daca esti pasionat de pescuit nu trebuie decat sa iti iei undita, cobori la raul ce curge prin oras si gata, te pui pe prins somon.

Si in special in timpul iernii, cand iesi pe veranda casei poti avea elani prin curte. Acum vara nu vin chiar in oras insa, la cateva minute in afara orasuluiii poti vedea cu usurinta.

Ne place Anchorage-ul. Si e bine ca pentru o zi sa putem purta sandale si tricouri in loc de costumele moto. Andreea profita de ocazie si incearca o noua coafura.

Mai facem si alte pregatiri pentru perioada urmatoare. De ceva timp incercam sa marim spatiul pentru carat prin adaugarea unor bagaje laterale in partea din fata, de o parte si de alta a rezervorului. Intram si in magazinul

Alaska Leather si pre surprinderea noastra sfarsim prin a primi gratis o pereche de desagi folositi. Sigur, erau prafuiti si putin juliti dar hei, nici nu aveam nevoie de mai mult. Am ramas din nou, impresionati de ospitalitatea alaskana. iuhuuu acum avem mai mult spatiu pentru mancare! Multumim Barb!

Chiar inainte sa plecam din Anchorage, mai avem parte de un cadou, de data asta din partea unor baieti care se ocupa de tot felul de print-uri. Am intrat in magazinul lor intrebandu-i daca ne pot face 2 tricouri cu un anumit design. Au zis ca ne pot ajuta si dupa ce au aflat ce e cu noi pe acolo si ce vrem sa scriem pe tricouri au decis sa ni le faca pro-bono. Iata-le mai jos:

Am plecat din Anchorage cu un sentiment de cald si bine. Si asta nu doar datorita vremii extraordinar de frumoase ci mai ales datorita oamenilor intalniti acolo. Da, este un oras mare, da exista trafic, semafoare si alte cele insa e un oras in care m-as putea vedea pentru mai mult timp.

Data viitoare ajungem la inaltime si ne apropiem de zapada! Ramaneti pe frecventa!

Scris inainde de inceperea intalnirii H.U. din Canda. Prima mea intalnire internationala de motociclisti!

Toata povestea pe

micadu

Update-uri (mai) frecvente pe Facebook

[AnjinSan]

Plecand din Anchorage simtim ca excursia noastra in Alaska se apropie de sfarsit. Din punct de vedere al timpului, poate ca acest lucru era adevarat, insa din punct de vedere al experientelor, cat de mult ne inselam…

Urmatoarea oprire tintita este Valdez, un mic oras pe malul Oceanului Pacific. Mic dar foarte important pentru ca acolo se termina conducata de petrol intalnita in pe Dalton Highway. Petrolul este adus din nord pana aici in conducta iar mai departe este preluat de marile petroliere.

Noi insa nu ne indreptam spre Valdez datorita conductei ci pentru ca stiam ca drumul pana acolo este foarte frumos. Si intr-adevar, nu ne pare rau ca am facut acest ocol.

Drumul se indreapta spre culmi inzapezite.

Urcam spre Trecatoarea Thompson. Inaltimea ei nu e prea mare (doar o mie si ceva de metri) insa este unul dintre cele mai inzapezite locuri din Alaska. In timpul ierinii sunt acolo si (aproape 1,5 m de zapada pe an). Din fericire, fiind vara, drumul e uscat iar zapada se zareste doar pe culmile din jur. Si ce privelisti!

Ne apropiem de varf unde suntem din nou cu capul in nori. Suntem recunoscatori ca nu ploua. Frigul este suficient! Soare cu dinti! Insa nu ne plangem.

Andreea se opreste putin pe marginea drumului si eu ma pot aventura pe un drum neasfaltat din apropiere catre o stanga “prapastioasa”. Cred ca incepe sa imi placa chestia asta cu off-road-ul. Hmmm…

Din pacate nu avem nici un obiectiv tele cu noi. Ca sa pozam ursii desigur. Sau Gunnar pe stanci. Asa ca suntem doar un punct intr-un colt. Nu e nimic, ne concetram la panorama.

Poate ati observat si intr-una din imaginile de mai sus niste stalpi pe marginea drumului. Seamana putin cu felinare de iluminat public, doar ca… sunt in mijlocul pustietatii si hmm nu au becuri. Atunci ce sunt?

Am aflat ca stalpii au in partea superioara o suprafata reflectorizanta care ajuta soferii pe timpul iernii la orientare. Cum adica… la orientare, nu exista drumul pentru asta? Hmm pai drumul se intampla sa cam fie sub zapada. Iar pe marginea lui se formeaza ziduri inalti de 2-3 metri de zapada de la plugurile care dezapezesc (cat de cat) drumul. Si atunci rezultatul este: alb pe sosea, alb in stanga, alb in dreapta, cenusiu (nori) deasupra. Nu e un rezultat prea imbucurator pentru sofat. De aceea au aparut acesti stalpi care formeaza datorita partilor reflectorizante benzi albe DEASUPRA masinii pe care o conduci. Trebuie sa fie interesant…

Ajungem in Valdez si intelegem chiar de la intrare ca avem de-a face cu o asezare pescareasca

Punem cortul intr-un camping din mijlocul asezarii si ne grabim sa intram in sacii de dormit pentru ca afara gradele se scurgeau rapid din termometre.

Ne trezim intre munti alb-verzi, ambarcatiuni cochete si somon in diferite stadii.

Desigur ca nu puteam iesi din Valdez fara sa ne refacem stocul de peste. Conserve de peste desigur. Aaaa… ursii nu pot amusina somonul daca e in conserve, nu?

Cand inca eram sus in Alaska, am aflat de la alti calatori ca atunci cand ajungem in Valdez, vom avea ocazia sa vedem un urs “la lucru”. Putin in afara orasului exista o crescatorie de somon unde vine un urs (uneori si cu pui) sa isi ia masa din cand in cand. Si cand zic ca “vine” chiar inseamna ca trece strada in amiaza mare si se baga in apa de la pescarie sa isi potoleasca foamea. Asa ca ne-am dus si noi sa vedem daca prindem un show. Cand ne apropiem de locatie, gasim un alt indemn foarte folositor pentru motociclisti. “Ramaneti in masini”. Mda…

Pestele l-am gasit cu siguranta.

Insa atunci cand ne-am apropiat de loc ne-am cam intristat. De fapt eu m-am cam scarbit. Pe scurt, cand ii vine vremea sa aiba urmasi, somonul calatoreste distante considerabile din ocean pana in raurile de munte pentru a-si depune icrele. Apoi moare. Asta este ciclul sau de viata. Asa spune natura. Sigur, in drum poate intalneste obstacole precum pietre inalte, cascade, curente repezi. Insa natura l-a inzestrat cu abilitati pentru a trece peste aceste obstacole. Apoi desigur mai sunt si alte “neajunsuri”. Mai sunt ursii care stau fix in rau si isi iau si ei dijma din somonii ce sar in amonte. Dar din nou, e doar o selectie. O parte raman la ursi, o parte trec mai departe. Insa ceea ce nu a prevazut nici natura, ceea ce nu fac nici salbaticiunile face omul: blocheaza calea cu totul. O plasa deasa plus un prag inalt de beton. Si gata.

Pestii fac ceea ce le dicteaza codul genetic, incearca sa urce in amonte. Se lovesc ca besmeticii de plasa. Incearca sa treaca mai sus. Din nou si din nou pana obosesc si intr-unul dintre salutrile disperate cad pe o piatra unde cauta cu disperare sa respire.

Imi cer scuze pentru pozele mai grafice. Daca doriti sa reveniti la “ceruri mai senine”, puteti sa sariti direct la paragraful urmator. Acuma o sa urmeze ceva mai intunecat. Asta nu e o pledoarie despre “vai saracii pesti”. Cine ma cunoaste stie ca imi plac pestii in tigaie si nu am “retineri”. Insa chestia asta este pur si simpu risipa din prostie. Da stiu ca in Alaska au somon o gramada dar asta nu e un motiv sa ne batem joc. Da oricum ar fi murit, insa dupa ce si-ar fi depus icrele. Da stiu ca asta e un caz super mic si izolat – sunt alte prorstii mult mai mari pe care le face rasa umana.

Insa fiind acolo, la 1 metru de ei si vazand sute de pesti izbindu-se de beton si plase din nou si din nou, la nesfarsit, cu disperare, cu inversunare cu neputinta… mi s-a facut intr-adevar scarba. Scarba de noi, turistii. O fetita care era langa noi, incerca inocenta sa ii puna inapoi in apa pe cei care aterizau pe pietre.

Trecea de la unul la altul, ii lua si ii arunca inapoi in apa numai ca pestoii sa isi continue incercarile inutile sa urce pe rau in sus. Pur si simplu nu mai aveam chef de nimic. Ah si inca ceva: cu 10 minute in urma am dat dolari (multi) pe 3 amarate de conserve de somon, in timp ce pe partea asta astia mureau ca prostii iar pescarusii se tratau zeci de pesti. Ii mancau aproape in lehamite, ciugulind cate putin dintr-unul care se zbatea pe ciment trecand ampoi la urmatorul. Asta da inteligenta…

Hotaram sa plecam, nu ne mai trebuia nici un urs. Vedem in schimb alte vietati.In lipsa de un obiectiv tele mai serios (am mai mentionat asta cumva?

) ne multumim cu un leu de mare cropuit serios.

Si ceva vulturi iesiti si ei la vanatoare:

Trebuie sa fie bine sa fii acolo sus

Sa aveti o duminica linistita!

Data viitoare continuam sa exploram locatii mai “retrase” si gasim orasul ce ne-a placut cel mai mult din Alaska. Ramaneti pe frecventa!

Scris de la intalnirea H.U. din Canada. De maine plecam din nou la drum.

Toata povestea pe micadu

Update-uri (mai) frecvente pe Facebook

[f_zoltan]

Fabuloase poze. Chestia cu migratia somonului e intr-adevar tare trista.

[AnjinSan]

Cand eram inca la inceputul calatoriei, ne gandeam ca dupa Valdez sa ne intoarcem in Whitehorse. Numai ca planurile sunt bune daca sunt flexibile si se pot schimba din mers. Afland deci ca pana in Whitehorse mai putem face un ocol si sa vedem inca 2 orase tipice din Alaska Haines si Skagway, nu am stat prea mult pe ganduri.Pana acolo mai aveam insa vreo 2 zile de mers. Observati cum pe aici cam toate distantele se masoara in… timp. Cateva minute inseamna ca esti practic acolo. Cateva ore inseamna ca “e aproape”. Iar de la zile in sus, mda, e ceva de mers.Seara in campingul motociclistilor din Tok, stam la povesti cu alti calatori pe doua roti. Guatemala, Sri Lanka, Romania, Canada si Alaska stau in jurul focului si impart frateste un somon pe gratar.

Dimineata, inainte chiar sa te speli pe dinti, verifici daca e Mos Martin prin preajma.

Continuam si de data asta avem un alt coleg de drum, Dylan, ce este pe drum de mai bine de 2 ani si a calatorit cu motocicleta sa prin mai toata lumea. Acum se indreapta si el spre America de Sud si apoi se va intoarce acasa.

Din munti ni se alatura si ploaia. Noi tot incercam sa o depasim, ea ne tot ajunge din urma.

Intr-un final pantalonii mei de ploaie cedeaza. Daca stau sa ma gandesc prin ce au trecut in Yukon si Alaska cred ca e de inteles totusi. Sincer, cred ca designerii italieni se gandeau mai mult la folosirea lor pe Costiera Amalfitana.

Ramas fara panataloni de ploaie, nu imi raman decat sa sper la soare. Si se pare ca nu sper chiar degeaba…

O noapte pe malul lacului langa un loc numit “Destruction Bay” (inspirat nume)…

…si aflam ca unul dintre avantajele de a calatori singur pe moto este ca ai loc sa iti aduci toata bucataria cu tine.

A doua zi ne despartim. Dylan isi continua drumul direct spre Whitehorse, noi in schimb o luam mai pe ocolite si ne indreptam spre Haines. O alta trecatoare, un alt dans cu ploaia.

Apoi, chiar inainte de Haines trebuie sa avem grija la trafic…

Iar cand ajungem in Haines, aflam ca astfel de “trafic” se intalneste chiar in mijlocul orasului uneori. O chelnerita se plangea ca nu prea a putut sa ajunga la masina pentru ca atunci cand a deschis usa din spate la sfarsitul programului, a dat nas in nas cu urusul. Hmmm si totusi, de ce imi place Haines atunci. Ei bine, pur si simplu e un mic orasel fantastic. In primul rand privelistile in jur sunt cam asa:

In micul port gasesti barci de lemn cu linii clasice

Iar gazdele noastre Alexandra si sotul ei, locuiesc in padure, la cateva mile de oras. Ne-a placut tare mult de felul cum sunt si cum traiesc acesti oameni.

Mai intai, locul unde isi lasa ei masinile si unde ne-am lasat si noi motocicleta nu este chiar langa casa ci la cateva sute de pasi, in padure.

Apoi, iei ce ai de luat cu tine si te indrepti spre casa, peste un pod de lemn si pe o poteca ingusta si invaluita de verdee.

Mergi cu grija, pentru ca nu ai vrea sa deranjezi sau sa surprinzi vreun urs sau vreun elan ce mai trec pe aici din cand in cand si intrezaresti casa.

Pare mare, insa este mai eficienta decat cineva ar putea sa ghiceasca. Ceea ce este si mai uimitor ca, in afara structurii de rezistenta, casa a fost construita de Alexandra. La propriu. Si-a carat singura lemnele pentru pereti, geamurile, usile. Ea a proiectat casa, ea a construit-o, bucata cu bucata. Si a facut-o in asa fel incat sa nu depinda decat de curent electric. Si nici de acela nu foarte tare… La subsol de exemplu exista bazine mari in care se capteaza toata apa de ploaie de pe acoperis. Astfel exista apa pentru udat gradina cand nu ploua. Dar si pentru dus, spalat vase si curatenie.

Si asta nici macar nu e ceva extrem aici. Multe case nu sunt conectate nici macar la reteaua de curent. Au celule solare, eoliene sau chiar si mici generatoare hidro daca stau pe langa un rau. Altii au casele pe insule unde nu se poate ajunge decat mergand prin apa 20 de minute, cand este reflux. Sau cu barcuta. Va puteti imagina cum este sa nu puteti ajunge la casa voastra decat mergand prin apa? Sau cum e ca inainte sa te duci la toaleta sa verifici daca nu este un urs sau un elan pe poteca? Iar daca sunt, faci te mai tii putin si astepti sa plece jivinele inainte sa treci tu.

E un cu totul alt mod de viata. Unul care noua ne-a placut. Am aflat foarte multe de la Alexandra si sotul ei, Bud.

Iar lucrurile aflate ne-au pus serios pe ganduri. Pe ganduri bune!

Data viitoare aflam cum ne-am petrecut ultima zi in Alaska (din aceasta calatorie caci speram sa ne intoarcem acolo). Iar seara, avem vizitatori infometati! Ramaneti pe frecventa!

Scris din Rock Creek, Canada. Cu vedere la dealurile inverzite si cantat de cocosi in fundal. Buna dimineata!

Toata povestea pe micadu

Update-uri (mai) frecvente pe Facebook

[Aferim]

E din ce in ce mai captivanta povestea voastra de calatorie! Iar casa Alexandrei e super tare, bravo ei!

[AnjinSan]

Au trecut ceva zile de cand nu am mai continuat povestea, insa au fost zile pline cu tot felul de evenimente neasteptate. Suntem insa in regula si motocicleta e in stare de functionare. Totul e bine si putem continua. Pana sa ajungem aici trebuie sa ne mai intoarcem putin in Alaska, pentru ultima oara in aceasta calatorie. O sa fie un episod lung asa ca sper ca a meritat asteptarea.

Povestea a ramas undeva in Haines intre fiorduri. Ca sa continuam calatoria, aveam doua optiuni. Prima sa ne intoarcem 200 si ceva de kilometri pe drumul pe care venisem pana aici. A doua optiune presupunea sa luam un feribot care sa ne treaca pe partea cealalta a fiordului in orasul Skagway, iar de acolo sa trecem peste White Pass inapoi spre Whitehorse. Hmmm desigur ca alegem varianta doi.

O ora si 90 de dolari mai tarziu ne apropiem de Skagway. Acesta este un oras foarte similar cu Haines dar totusi atat de diferit. In Haines e liniste si pace, oameni putini si de treaba. In Skaway este hmm doar pur si simplu plin de turisti si afacerile ce rasar de obicei in zonele turistice. Si daca va intrebati de unde atatia turisti, ei bine aproape in permanenta se gasesc acostate nave de croaziera. Cand am ajuns noi erau patru. Doua dintre ele, spre surprindearea noastra erau de origine scandinava. Perla norvegiana si giuvaerul norvegian. Ah, cata imaginatie…

Amuzant a fost ca atunci cand am intrebat pe cineva din Haines cum de Skagway are atatia turisti si Haines nu, raspunsul a venit destul de sec, dar sincer: “Well we don’t want them boat tourists here. They make a mess”. Ca simplu trecator prin acele locuri, nu am de unde sa stiu cat de adevarata e acea afirmatie. Insa din perspectiva vizitatorului, cred ca daca doar ajungi cu un vas de cruaziera, apoi esti luat de un autobuz de 5 stele si esti plimbat putin de colo colo din hotel in hotel si din magazin in magazin, ai multe sanse sa ratezi Alaska. Adevarata Alaska. Da, poti spune ca ai fost acolo insa… atat de multe lucruri iti vor scapa. Noi am stat in Alaska aproape 3 saptamani si simteam pur si simplu ca ne grabim, ca trecem mult prea repede pe langa atat de multe locuri si atat de multi oameni.

Nu ne-a parut insa prea rau ca nu am stat prea mult in aglomeratia turistica. Mai ales cand dincolo de oras ne astepta Trecatoarea Alba.

Acest drum si mai ales calea ferata au fost, ca si atatea altele in aceste parti faurite prin munti si paduri, din nevoie. Mai la nord se descoperise aur. Si cautatorii de aur care ajungeau la inceputul secolului trecut cu vaporul pana in Skagway trebuiau sa urmeze o poteca anevoioasa si o calatorie de cateva zile bune pentru a ajunge in Whitehorse.

Drumul era foarte anevoios si cunoscut doar de catre nativi. Calea ferata in lungime de 170 kilometri a fost construita de la zero numai in 24 de luni si este una dintre cele mai spectaculoase trasee de cale ferata cu ecartament ingust.

Acum este folosita numai pentru turism. Noi insa ramanem multumiti cu drumul ce serpuieste pe langa calea ferata traversand privelisti incredibile.

Ne simtim din nou cu adevarat baftosi ca suntem in aceasta calatorie! E soare si frumos afara, motocicleta merge bine, avem benzina in rezervor, cerul e albastru, muntii sunt inalti si drumul unduitor. Pur si simplu zambim. Este o perioada cand nu mai ascultam nici muzica, nu mai facem nici poze. Nici macar nu ne mai vorbim. Se aude doar motorul sub noi. Si cauciucurile zumzaind curba dupa curba. Nu stiu exact cat a durat acest drum, insa noua ni s-a parut ca mult prea putin.

Se inseareaza deja cand ne apropiem de Whitehorse. Chiar la intrarea in oras din sens opus vad o motocicleta albastra. Ma pregatesc sa o salut si cand ne intersectam mi se pare ca recunosc geaca si casca. Hei, chiar le recunosc, sunt ale lui Rodney! Fruna frana. Ma uit in spate si da, el e! Ne-a recunoscut si se intoarce spre noi. Suntem foarte bucurusi de revedere. Ultima oara il vazuseram in Fairbanks iar apoi am mai pastrat legatura pe email. Stiam ca se indreapta spre Vancouver, punctul final al calatoriei sale insa il credeam cu ceva zile in spatele nostru. Iata-l insa zambindu-ne in Whitehorse. Ha!

Drumurile noastre se despart insa ne vom vedea din nou cu siguranta.

Au urmat 500 de kilometri inapoi pe Alaska Highway (v-am spus pana acuma cat nu imi place sa ma intorc pe acelasi drum?). Ca urmare a faptului ca mai fusesem pe acolo si ca drumul nu era foarte interesant am cam trecut pe pilot automat. Andreea dormita in spate, eu ascultam lectii de spaniola si trageam de caz cam cat de tare imi permitea frica sa nu ne sara vreun animal in fata.

De aceea nici nu prea avem poze din bucata asta. Ah ba da, iata un alt amanunt despre acest drum. Daca credeati ca doar la noi se lasa mesaje “in natura” priviti urmatoarea poza:

Este o traditie intreaga cu inscriptiile astea “in pamant”. Sunt sute de-a lungul drumului. Unii isi aduc chiar si vopsea de acasa pentru a obtine un mesaj mai convingator. De exemplu iata unul facut de un fan Kawasaki

Amuzant este ca toata “traditia” asta a inceput cu un mesaj foarte simplu si inocent “It’s pee time”. Dar noi nu aveam prea mult timp pentru amanuntele acestea. Eram nerabdatori sa incheiem bucata de drum pe care o faceam a doua oara. Pentru asta, trebuia sa ajungem inapoi langa Watson Lake pentru a intra pe Cassiar Highway ce avea sa ne duca in British Columbia. Suntem atat de nerabdatori sa mergem prin locuri noi incat, dupa ce alimentam la intersectia cu Cassiar Highway, decidem sa continuam, desi era deja aproape 6 seara. Acest drum este considerat unul dintre cele mai izolate din British Columbia. Desi ne indreptam spre Sud (si spre civilizatie, nu?) ne trezim deodata aruncati inapoi intr-o zona pustie, cu foarte putine masini in jur. O zona insa foarte foarte frumoasa.

Ne regasim, pentru a cata oara, singuri pe un drum ce nu stim exact unde duce.

In stanga noastra umbrele se lungesc spre est. Dar atata timp cat soarele este inca pe cer, totul e in regula.

Si tocmai cand credeam ca imaginile dezolante ne vor tine ocupate pentru restul zilei, vedem in departare un nor ciudat. Pe un cer altfel total senin.

Ah stai putin, asta nu e un nor… este fum. Si stiti zicala, unde e fum exista si foc. Hmm si nu e mic. Si avand in vedere ca in jur sunt kilometri intregi de padure e destul de clar ceea ce arde.

Si drumul ne duce cam in directia aia.

Hmmm deja nu orea stiam daca e momentul sa ne ingrijoram sau nu. Auzisem de incendiile ce cuprind uneori repede padurile din aceste zone. Vazusem de atatea ori semnalele cu nivelul riscului de incendiu. Iar acuma aveam asta in fata. Si cum ar zice americanul “this is not a drill”. Ne gandim la ce optiuni avem. De ocolit nu prea aveam cum caci nu exista alt drum alternativ. Pentru sute de kilometri in stanga sau in dreapta nu exista decat padure. Si ceva drumuri foresterie. Desigur, am putea sa ne intoarcem. Dar unde? Nu aveam nici o tragere de inima sa revenim in Watson Lake. Drumul nostru e spre Sud, nu spre Nord. Ma gandesc ca daca este intr-adevar ceva serios o sa intalnim pe drum masini, oameni, animale fugind in directia opusa. Hotaram sa continuam.

Vedem pe marginea drumului niste capre salbatice care pareau destul de relaxate. OK, inseamna ca ne stresam noi degeaba. Sa continuam.

In cele din urma reusim sa trecem de incendiu fara probleme (nici macar nu am vazut focul) Dormim intr-un loc ce nu merita mentionat iar a doua zi suntem pregatiti sa intram pentru ultima data in Alaska. Chiar in extremitatea sudica, intr-un mic oras numit Hyder. Un loc renumit pentru ca este cel mai apropiat loc alaskan de “mainland USA” si in consecinta multi americani se duc acolo pentru a putea spune ca au fost in Alaska. Ah si mai e renumit pentru un lucru: ursi.

Sa vedem primul…

Al doilea…

Al treila…

Si au mai fost cativa pe care nu am oprit sa ii fotografiem. Hmm da, OK, exista ursi pe aici. Ajunsi in Hyder aflam ca nu prea e OK sa campam… suntem sfatuiti sa luam o camera la un motel. Mbine dupa ce am vazut pe drum nu prea eram nici noi convinsi ca vrem sa punem cortul. Luam ultima camera libera si nu chiar scumpa si fericiti ca avem un loc sigur unde sa dormim, plecam sa vedem. Cum ce sa vedem? Ursi desigur. Si avem parte de o intalnire cu marele grizzly.

Teoretic eram in siguranta pentru stateap un podet de lemn. Practic cred ca eram in siguranta pentru ca era mult mai mult somon in jur (si somonul e mai gustos decat omul cred).

A fost o experienta extraordinara sa privim un urs grizzly atat de aproape si totusi in libertate. Pur si simplu incredibil! Ne oprim aici, cu o ultima poza a prietenului nostru blanos.

A fost un mod foarte potrivit de a ne lua la revedere de la Alaska salbatica, intinsa si libera. Speram sa revenim acolo candva. Pe curand Alaska!

Data viitoare descoperim British Columbia si participam pentru prima data la o intalnire a motociclistilor “de cursa lunga”. Ramaneti pe frecventa!

Scris de pe veranda lui Kev, dupa o zi de surubarit la motocicleta!

Toata povestea pe micadu

Update-uri (mai) frecvente pe Facebook

[AnjinSan]

Odata cu aceasta poveste, incepem un nou capitol in calatoria noastra. Prima parte, traversarea Americii de Nord de la est la vest este practic incheiata. Urmeaza partea a doua, drumul spre sud, prin Canada, Statele Unite si Mexic.

——————————

Ne trezim cu un sentiment ciudat. Toamna de ajunge din urma. Nu este inca vazuta. Insa o simti. Intre marea de copaci verzi, gasesti cate unul ingalbenit. Si fireweed-ul este aproape de sfarsit. Povestea acestei plante este foarte frumoasa. Numele si-l trage de la faptul ca apare mai ales in zonele unde au fost incendii si au ars paduri. Dar vantul Alaskai ii poarta semintele in locuri indepartate asa ca o zaresti mai peste tot.

Este de un violet aprins si incepe sa infloreasca din spre tulpina, aratand ca in poza de mai sus. Pe masura ce se scurge vara florile se muta spre varf. Iar cand au ajuns la capat inseamna ca s-a scurs vremea verii si se apropie toamna.

Iesim din sudul Alaskai deci cu toamna in spate lundu-ne la revedere de la oamenii frumosi cunoscut in Hyder.

La revedere Alaska, pe data viitoare!

De acum nu mai stiam exact ce vom face. Peste 3 zile doream sa fim in sudul provinciei British Columbia pentru a participa la Horizons Unlimited meeting. Dar pana acolo nu mai stim pe nimeni, nu mai avem nici un punct in care trebuie sa fim. Ne lasam pur si simplu dusi de… drum. Nu stim exact prin ce orase vom trece. Insa ne bucuram de vremea ce continua sa fie buna si de locurile pe care le vedem.

Pranzul ni-l luam langa sinele de tren. Alti calatori, pe alte drumuri de fier.

Timpul trece repede, dormim o noapte in orasul Prince George unde gasim cel mai rapid internet de pana acum in aceasta calatorie. Continuam si vedem cum atunci cand ai prea mult lemn iti permiti sa arzi copaci intregi, pe marginea drumului.

Se pare ca acolo sus, nu renteaza sa care lemnul rezultat prin taiarea copacilor unde se fac lucrari (cam orice lucrare vrei sa faci, o sa ai de taiat copaci caci e padure peste tot). Si cum vietile noastre de astazi sunt conduse de… economie, daca nu este “economic” sa cari lemnul undeva unde sa fie folosit la ceva (incalzit, gatit, nu mai zic de altceva mai serios) il aduni in gramezi si ii dai foc. Chiar acolo pe marginea drumului. Busteni intregi…

Acum eu sunt doar un inginer calator, nu ma pricep asa bine la economie, insa parca totusi te doare sufletul cand te gandesti la cat costa lemnul de foc in alte parti… Dar nu e bine sa avem astfel de ganduri. Mai bine schimbam drumul. Cum tot mergem noi asa bine, parca nu ne-ar strica un alt “ocol”. Pana acum faptul ca nu am apucat pe drumul cel mai scurt sau cel mai drept ne-a dus mereu in locuri foarte frumoase. Valdez, Haines, Hyder si atatea altele.

Drumul direct spre Nakusp, locul intalnirii H.U. era drept spre sud. Insa noi mai mergem spre est o vreme pentru a vizita parcurile nationale Jasper si Banff. Renumite in Canada, aceste parcuri stau la granita dintre Alberta si British Columbia. Stau acolo si iti cer si o taxa cand vrei sa le vizitezi. Hmm bine mai, hai, da-mi si mie un bilet pentru o zi.

Continuam pe un drum ce se numeste Glaciers Parkway. Initial credeam ca e doar un alt nume pompos insa realizam ca intr-adevar calatorim printr-o vale adanca modelata de ghetari. Acum acestia se mai gasesc doar pe culmile inalte. Insa ce privelisti!

Andreea observa ca scarita ei stanga este cam “libera”. Hmm asta nu e chiar bine. Mai ales ca unul dintre cele doua suruburi tine si cutia de bagaje din partea stanga. Ne oprim si intr-adevar surubul a cedat.

Din fericire nu e blocat si reusesc sa il scot. Schimb suruburile intre ele pentru a-l pune pe cel intreg in punctul mai delicat unde sunt sustinue si bagajele. Cat de mosmondim noi pe acolo Andreea face si niste poze prin tufisurile din margine iar eu gasesc o “toaleta” in natura. Plecam numai pentru a gasi niste masini oprite doar cateva sute de metri mai incolo. Pe marginea drumului era un urs. Nu ii mai facem nici o poza fiind mai degraba fericiti ca a cedat surubul intr-un loc fara ursi. Din cate stim noi.

Eh, dar mai bine sa revenim la imagini si ganduri mai bune. Pauza de masa o luam pe marginea drumului. Cu priveliste la ghetari

…si la ploaie…

In Banff facem cea mai mare extravaganta legata de cazare din aceasta calatorie. Suntem fortati de ora tarzie si de intunericul de afara sa alegem una dintre putinele camere ramase libere din asezarea ce s-ar putea foarte bine numi si “Tourist trap”. Insa desigur ca vina ne-a apartinut in totalitate. Trebuia sa ne planificam mai bine timpul astfel incat sa ne prinda seara pe acolo. Muntii se intuneca si ei avand soarele in spate.

Decidem sa ajungem mai devreme cu o zi in Nakusp, unde avea sa aiba loc intalnirea H.U. Ruta pe care o alegem (oarecum la intamplare) se doveste un fel de DN1 pe ruta Brasov-Bucuresti intr-un sfarsit de weekend. Inghesuiala mare, tiruri, portiuni in constructie, trenuri, ceva ploaie. Intr-un cuvand distractie.

Inca o experienta interesanta avem la un Visitor Center unde intrebam daca putem sa folosim pentru 2 minute wifi-ul caci vrem sa verificam o informatie. Ni se raspunde scurt. Nu, wifi-ul e doar pentru angajati. Aham… OK, nici o problema, atunci stii undeva aici in oras la voi, un loc cu wifi disponibil si liber, eventual o cafenea unde sa puem naviga putin in timp ce bem un ceai? Nu, insa, poti sa folosesti netul de la calculatoarele astea (si imi arata un rand de pc-uri ponosite). Te costa 1,5 dolari pentru 10 minute. Wow… multumesc! 1,5 dolari sa dau un search pe google maps… Nu era mai frumos daca imi spuneai ca aveti un McDonald’s in oras (loc pe care il si descoperim in timp ce ieseam din localitate)? Deja ne este doar de Alaska sau Yukon. Dar ne pastram deschisi si incercam sa ne spunem ca oricine poate avea o zi mai proasta.Ne

Iesim din acel oras fara alte menajamente si ne indreptam spre Nakusp. Aveau sa urmeze 4 zile in care nu am miscat motocicleta din loc. Peste 200 de motociclisti au participat la aceasta intalnire. Si nu s-a lasat nici cu muzica super tare in boxe (nici macar nu a existat o scena pentru concerte) nici cu petreceri despre care nu se poate scrie a doua zi. Patru zile pline de activitati, prezentari, povesti si fotografii din lumea intreaga. Am descoperit calatoriile si experientele altor oameni ce fac ceea ce incercam si noi sa facem.

Dar mai multe detalii despre aceasta intalnire aflam in episodul urmator. Pana atunci, va uram noapte buna!

Scris din padurile Oregonului. Mai ramane sa gasim si internet pentru publicare…

[AnjinSan]

Cum va spuneam data trecuta, povestea aceasta o sa fie una putin mai altfel. Patru zile in care nu am calatorit pe motocicleta mai deloc insa am calatorit, prin povestile si pozele altora foarte foarte departe.

Nu suntem singurii care nu aveam de gand sa ne miscam motocicleta din loc pentru o vreme…

OK, va trebui sa marturisesc ceva ce probabil va face ca jumatatea masculina din audienta sa inchida subit browser-ul (asta dupa ce probabil ca am pierdut deja jumatatea feminina din audienta chiar la inceput, cand am spus ca acest episod o sa fie despre o intalnire moto…). Intalnirea asta moto la care am fost nu a presupus nici fete aproape dezbracate pe scaunul pasagerului, nici concursuri de tricouri ude, nici concerte rock cu muulta bere.

Sperand ca nu am pierdut totusi chiar pe toata lumea, continui spunandu-va ca Horizons Unlimited Meeting este un bun pretext pentru oameni ce calatoresc in locuri in departate cu motocicletele sa se adune si sa impartaseasca pareri si povesti.

Sunt prezentari despre drumurile, locurile si oamenii intalniti.

Sunt sesiuni in care cei mai noi, asa ca mine, pot invata cum sa repari o pana.

Sau cum sa impachetezi lucrurile mai eficient. “Viata cu doar 12 kilograme de bagaj” asta chiar e ceva. Noi inca nu suntem acolo…

Insa dincolo de toate prezentarile, cel mai util este ca te intalnesti cu oameni care sunt ca si tine. Spui vecinului de camping ca te gandesti sa mergi pana in Argentina pe motocicleta si nu te considera nebun. Ba mai mult, e foarte probabil sa iti dea ceva ponturi pe unde sa treci granita spre Mexic caci probabil a fost si el pe acolo.

In “parcare” se organizeaza concursuri. Cine conduce cel mai incet motocicleta pe o distanta data….

Este o atmosfera relaxata si practic te poti plimba in voie printre motociclete, poti intra in vorba cu propietarii, vezi pe unde au fost sau unde mai planuiesc sa mearga, ce modificari au mai adus la motoare si tot asa. Si poti face multe poze. Ceea ce am si facut.

Un monstru e in apropiere:

Trecut si prezent:

Un german si o italianca, impart locul de campare:

Multumim Susan si Grant pentru organizare. Ne bucuram ca am putut ajuta si noi!

Gata, dupa scurta pauza plecam mai departe spre Vancouver. In episodul urmator aflam cum informatii despre “repararea penei de cauciuc” ne vor trebui mai devreme decat ne asteptam. Tot data viitoare ii cunoastem pe mai noii si mai vechii prieteni din zona Vancouver si aflam daca Gunnar este pregatit sau nu sa isi continue drumul spre Sud. Ramaneti pe frecventa!

Scris dintr-o cafenea unde am fost lasati sa stam cateva ore, desi am comandat doar o cafea!

[Ride2Escape]

Te rog mult sa ne impartasesti si secretul bagajului de 12kilograme. Sincer sa fiu aici nu ma prea descurc. Sotia in schimb, :)) , ar fi in stare si dulapul sa mi-l puna pe motor. La genul asta de intruniri mi-ar place si mie sa merg, sa am de unde invata de la cei cu experienta.

Oare la noi in Romania avem asa ceva ? Ma gandesc ca poate la intrunirile motoveteranilor sunt sanse, dar nu stiu ce sanse avem noi astia putin mai tineri sa ne alaturam lor. New bike vs old bike. Sunt ca doua parfumuri rare pe care le ai acasa si nu te mai saturi sa le privesti si sa le mirosi. Old- te face mandru ca o ai in prezent, New -te face mandru ca ti-ai permis sa o ai in prezent. :))

[AnjinSan]

Ahaha, aia cu 12 kilograme este o utopie si pentru mine. Prezentarea a fost facuta de o tipa care a calatorit pe aceeasi ruta pe care mergem si noi, pana in America de Sud pe un ural 2WD. Super tare. Si in ciuda faptului ca aveau mult mai mult spatiu (aveau atas) oamenii aia chiar aveau putine bagaje. Eu sincer nu inteleg cum reuseau. Exista mici secrete. De exmplu 10 tricouri (5 ale lui 5 ale ei) din material sintetic sunt mult mai usoare decat 10 tricouri din bumbac. Practic salvezi gram cu gram de la fiecare articol. Insa ce aveau ei era destul de scump. Eu cred ca pana la urma pleci cu ce ai. Si pe drum te mai adaptezi daca poti. Noi de exemplu o sa trimitem in tara cat de curand un pachet cu o parte din lucrurile "absolut necesare" pe care le-am luat cu noi. Si de abia astept sa facem asta!

Ma bucur ca v-au placut pozele cu Old vs New. I-am rugat pe propietari sa le parcheze una langa alta pentru sesiunea foto :)

[Aferim]

La genul asta de intruniri mi-ar place si mie sa merg, sa am de unde invata de la cei cu experienta.

Oare la noi in Romania avem asa ceva ?

La vecinii bulgari se tine o asemenea intalnire si chiar acum, pe 28-30 sept este a 6-a editie. http://www.motosapiens.org/moto/?q=en/node/1

"As usual you are going to have the chance to meet many other travelers and to exchange ideas and information about the trips. You will be able to participate on traveler’s presentations and different seminars, like photography workshop and others. "

[Ride2Escape]

Multumesc pentru informatie. Din pacate pozitia mea geografica implica un efort financiar, plus ceva zile libere. Daca efortul financiar sa zicem, il rezolv, zilele din pacate nu.

Momentan ma voi multumi cu privitul pozelor, cu cititul povestilor, iar de restul "vis", ca e mai ieftin asa... :))

La vecinii bulgari se tine o asemenea intalnire si chiar acum, pe 28-30 sept este a 6-a editie. http://www.motosapie...to/?q=en/node/1

"As usual you are going to have the chance to meet many other travelers and to exchange ideas and information about the trips. You will be able to participate on traveler’s presentations and different seminars, like photography workshop and others. "

[Gog]

Multumesc ca mi-ati umplut o zi plictisitoare de duminica la munca ....Astazi printre pacienti m-am delectat cu povestea voastra ...

Felicitari ...imi doresc din tot sufletu sa pot face si eu plimbari de genu sau chiar mai mari de cativa ani :).

Drumuri bune va doresc

[bluerider53]

merge cineva la motocamp bulgaria ? pare atractiva intalnirea ! un grup, ceva de la noi ?

[f_zoltan]

Hai sa ramanem la Canada-Argentina, sa nu deviem topicul de la tema initiala. Hornet 60, ar trebui sa deschizi topic separat pentru intrebarea ta!

[Aferim]

merge cineva la motocamp bulgaria ? pare atractiva intalnirea ! un grup, ceva de la noi ?

eu personal as merge dar sa vedem cum e si vremea; daca e cazul, putem deschide si un topic separat; normal.

iertare, Anjin-San, ca am deviat... asteptam vesti de la voi! asfalt curat!

[bluerider53]

sigur, sigur, sa nu deviem de la topic, mii de scuze.....

[AnjinSan]

Hehe, baieti e foarte OK sa deturnati topicul cu astfel de subiecte interesante. Daca nu reusiti sa ajungeti la intalnirea de la Bulgari, nu e nimic, poate reusim sa facem impreuna una la anul. Sunt sigur ca am gasi destui oameni interesati sa participe.

Intre timp, iata urmatorul episod din calatoria noastra:

Dupa 4 zile de cort ne strangem cu greu calabalcul. Este uimitor cat de repede te dezveti de eficienta impachetarii. Totusi, azi aveam in fata un drum foarte interesant. “Man, take the road to Kaslo. It’s number 2 in Canada for driving”. Nu stiu cum arata numarul 1, insa pe drumul asta, numarul 2, nu cred ca au stat rotile drepte mai mult de 100 de metri. Curba dupa curba dupa curba. Si nu eram singurii care stiau de acest drum. O privire in olginzi…

Situatia se aglomereaza rapid. Putinele masini intalnite in cale sunt conduse de oameni draguti care la un moment dat trag pe dreapta lasandu-ne sa trecem. (imaginati-va sa se intample asta pe DN1A spre Cheia). Vitezanele ma depasesc rapid. Insa imi gasesc parteneri de drum cateva choppere. Cateva vreo 20.

Suntem “adoptati” rapid si intram in pluton.

Ne despartim in Nelson. Ei isi cauta un camping, noi ne indreptam spre Colleen, gazda noastra din Rock Creek. Peisajul se schimba rapid si verdele padurilor lasa locul galbenului dealurilor.

Suntem foarte tentati sa ramanem mai mult la Collen insa suntem deja in urma cu timpul. Ne luam ramas bun si continuam spre vest.

Ferme, cai si vaci. Ne simtim in Montana. Si avem si de ce, suntem doar la cativa kilometri deasupra granitei cu Statele Unite. Dar inca nu o vom trece, mergem mai intai in Vancouver. Plecam tarziu si ajungem, logic si mai tarziu. Soarele se juca intre firele de inalta tensiune cand ne apropiem de oras.

Este ciudat cum initial nici macar nu aveam in plan sa mergem in zona Vancouver-ului si am sfarsit prin a fi invitati si a cunoaste asa multi oameni frumosi acolo. Asa ca de aceasta data nu ne facem probleme ca se lasa noaptea.

Traian si Mihaela ne gazduiesc pentru cateva zile ne odihnim si impartasim planurile de a calatori spre America de Sud. Daca totul va merge bine Traian urmeaza sa plece la inceputului lui Octombrie insa cu 4 roti, bine pregatite. Doua masini facute pentru caltoriile lungi, acelasi vis!

Pe Kev il cunoatem in Nakusp. Desi ne stim doar de 2 zile, omul ne invita la el si apoi isi petrece o buna parte din zi surubarind impreuna cu mine la Gunnar.

Curatam filtre, intarim sistemul de prindere a bagajelor laterale si cel mai important, reusim sa dam de capul catorva probleme pe care le aveam la motocicleta (toate survenite din “erori umane”, motorul in sine nu are nici o problema). Invat foarte multe trucuri de la Kevan despre cum sa faci sa “nu impingi motocicleta”. In traducere libera ce poti sa faci daca te lasa pe marginea drumului. Sper sa nu fiu nevoit sa pun in practica sfaturile sale, dar e mai bine sa fii pregatit.

Mark, care tocmai a trecut de la un Vstrom la un GS1200 (fiecare cu nebunia lui:P) ne face cadou o grila de protectie pentru faruri. El a primit-o cadou la randul sau si cand ne vom termina calatoria vom face si noi la fel. Multumim Mark, nu stiu cat o sa ne protejeze dar acum Gunnar arata foarte “bad ass”!

Plecam de la familia Ibotsen ca de la niste vechi prieteni

Am mai fi stat cu drag, mai ales ca ne-am fi dorit sa ne mai intalnim si cu alti oameni de pe insula (Dan ne pare tare rau ca nu ne-am sincronizat) insa trebuia sa ne grabim… la o nunta. In tara, prieteni foarte buni se casatoreau pe 1 septembrie si din pacate noi nu puteam participa din cauza departarii. Casa de piatra Miha si Mihai! Ne pare rau ca nu am putut ajunge la nunta voastra. Insa anumite lucruri au un mod de a se aranja frumos in viata. Asa aflam ca Ana si Chif, doi bucovineni din Radauti ce ne-au gazduit in prima seara in Vancouver urmau sa se casatoreasca numai peste 4 zile. Consideram vestea asta ca un semn clar ca trebuie sa ramanem si noi pentru nunta. Ceea ce si facem avand ocazia sa vorbim romaneste din nou, departe de casa.

Casa de piatra Ana si Chif!

Ceremonia se sfarseste si odata cu ea si timpul nostru in Canada. Ne indreptam spre punctul vamal aflat numai la cativa kilometri distanta urmand sa trecem pentru ultima data din Canada in aceasta calatorie. La revedere Canada! Bine ati venit in Statele Unite ale Americii!

Data viitoare "reusim" sa ne pierdem in statul Washington si in cele din urma ne gasim drumul spre niste izvoare termale.

[AnjinSan]

Stiu ca am promis ca va povestesc despre Statele Unite insa nu pot trece mai departe fara scrie cateva randuri despre cum am vizitat noi Vancouver-ul. Initial vroiam sa scriu despre asta in povestea trecuta insa m-am gandit ca totusi intamplarea merita un spatiu separat. Asadar facem 2 pasi inapoi, sarim cu gandul inapoi in Vancouver si ne gasim din nou la Traian acasa.

Avand o zi libera la dispozitie, decid sa schimb uleiul. Dupa ceva “cumparaturi” tipice (3 litri de ulei, un filtru), toate luate la supra-pret, ma pun pe treaba. Imi sare in ajutor si Bill, vecinul lui Traian cu o palnie si ceva sfaturi. Mai stam la o vorba despre una si alta si ma invita la el in garaj sa ii vad motocicletele. Are vreo 3 sau 4. Toate Harley- Davidson. Eu le admir si ii spun intr-o doara ca nu am condus niciodata asa ceva. El raspunde putin revoltat “cum, nu ai condus niciodata un Harley? Nu sepoate. Uite daca vrei, poti sa o iei pe asta la o tura” . Bill, multumesc frumos, esti dragut, dar e OK, nu vreau neaparat. Omul mai insista de cateva ori si eu il refuz de fiecare data. Apoi, in timp ce ma indreptam inapoi spre casa lui Traian ma gandesc “mah dar de ce nu vrei? Omul era sincer cand ti-a propus. Tu ai terminat cu schimbul de ulei si ai restul zilei libere. Ce ai mai bun de facut acum, in momentul asta?” O intreb pe Andreea daca vrea sa mearga la o plimbare cu un Harley Davidson si ne intoarcem la Bill sa ii spunem ca vrem sa incercam.

Ne amuzam teribil pe seama faptului ca noi, purtand costumele de touring si castile “full face”, nu prea ne potrivim deloc cu imaginea HD. Nu conteaza, hai sa mergem la plimbare.

Destinatia: un munte la 10 mile distanta, de unde se poate vedea frumos orasul. Zis si facut. Bestia de sub noi are un motor in V de vreo 1800 cc asa ca lucrurile stau total diferit decat pe molcomul Gunnar. Pe drum Andreea incearca din rasputeri sa se tina pe saua din spate. Asa ca sotia ma imbratiseaza cu mare convingere (imi aduc aminte de prima iesire a noastra pe motocicleta). Poze, nu mai vorbesc sunt putine, atunci cand a indraznit sa isi desprinda o mana din jurul meu. Eu chicotesc rautacios in casca “e acum sa te vad dormind…”

Ajungem pe varful dealului si aruncam o privire in jur.

Ne invartim vreo jumatate de ora, stam pe iarba, ne relaxam… ce sa mai totul merge struna. Deja mai acomodat cu Harley-ul ma intrept spre moto si o incalec hotarat, pregatit pentru drumul de intoarcere. Ce sa mai… nimeni nu imi va sta in cale. Phuai ce o sa ne mai distram.

Dar stai asa, de ce se misca asa greoi cand incerc sa o scot din parcare? Ma lamureste Andreea de pe margine: “Avem pana”!

Stop joc! Asta nu era in brosura. Ce facem acum? Eu am fost destul de cascat incat sa plec la plimbarea asta fara kit-ul de pana (ca deh, in 10 mile ce ti se poate intampla?) Eh, se poate intampla ca ne aflam pe varful unui munte intr-o parcare cu ceva masini si cam atat.

Pur intamplator, m-am gandit sa ii cer numarul de telefon lui Bill inainte sa plecam de acasa. Deci avem numarul propietarului. Il sun si desigur ca… nu raspunde la telefon. Intra casuta vocala. Incep mesajul cu “Hi Bill, please do not worry, we are OK and the bike is OK” ii spun omului ca intarziem din cauza ca avem o pana.

Apoi, cum nu prea avea rost sa stau cu mainile in san imi fac un calcul: nu e departe pana acasa. Daca reusesc sa umflu roata cumva, poate tine pana acolo. Ma uit insistent la moto, ii dau ocol de mai multe ori, degeaba. Nu rasare nici o pompa miraculos. Mbine, ma duc sa intreb poate gasesc pe la cineva si am parte de cateva ratari lamentabile (imchipuiti-va ca ati iesit cu fata sa admirati privelistea de pe munte si stati in masina ascultand muzica romantica iar in acest timp un motociclist vorbind o engleza cu accent, se apropie de voi si va intreaba daca aceti o pompa sau un compresor in portbagaj) Se pare ca norocul ne surade. Cineva ne imprumuta un compresor. Ma intorc triumfator la motocicleta.

Super, avem un compresor. Hai sa il folosim. Hmmm stai asa, motocicleta asta are o priza pe aici pe undeva, nu? Si iar ne invartim in jurul ei, iar cautam pe toate partile. Nimic. Nu exista nici o priza. Gasim comutatorul pentru suspensia hidraulica reglabila, admiram de aproape toate detaliile cromate toate modificarile aduse, insa degeaba, o priza nu reusim sa gasim.

OK, nu ne lasam. Urmeaza momentul amuzant numarul doi cand, mut motocicleta la intrarea parcarii si astept rabdator sa vina cate o masina in parcare (din nou, imaginati-va ca ati iesti cu prietena sau sotia la o plimbare de seara romantica, pana pe deal si un tip imbracat amuzant da din maini si va face semn sa opriti masina si sa dati geamul jos). Gasim o pereche asiatica suficient de curajoasa incat sa ne asculte si ii convingem sa opreasca langa motocicleta si sa ne dea curent de la bricheta lor.Umflu roata cat pot de bine, duc repede pompa inapoi la propietar, mai dau un telefon lui Bill (iar casuta vocala) si ii spun ca am umflat roata si venim.

Perfect. Now we are in business cum ar spune englezul.

Plecam pe drumul ce cobora lent prin padure. Destul de repede ne gasim pe o strada cu 2 benzi pe sens si nimic in afara de padure in jur. Masinile vajaie pe langa noi. Ma uit la roata si nici macar nu trebuie sa ma uit prea bine. O simt greoaie. E clar, aerul iese mai repede decat as fi sperat eu. Nu cred ca am facut nici 2 mile si trebuie sa ne oprim. Ne gasim cu o roata dezumflata pe marginea unui drum dintr-o padure, fara kit de pana, fara compresor si incepe sa se intunece. Frica nu ne este, suntem totusi intr-o padure dintr-un oras. Pe langa noi vajaie masini in viteza. Desigur oameni ce se grabesc sa ajunga acasa. Ei nu au pana…

Ca sa avem imaginea completa niste biciclisti ce trec rapid pe langa Andreea ii spun in gluma (sau in serios?) “That’s what you get for riding a Harley!” … ce pot sa zic mai biciclistilor “That is not ours, bu still, it is not nice…”

Incercam timid sa oprim vreo masina dintre cele care trec pe langa noi. Nu se opreste nici una. E de inteles poate. Incepuse sa se lase si noaptea iar ca sa fie si mai sigura treaba, o ploaie rara ne-a amintit ca totusi suntem in Vancouver iar in Vancouver ploua des. Noi ramanem insa optimisti. Situatia oricum nu e deloc “rea”. Cei de acasa ar trebui sa stie de noi. Apa avem, la o adica putem sa si mergem pe jos restul distantei pana acasa. In 2 ore probabil ca ajungem. Doar ca nu ne vine sa lasam motocicleta acolo in padure.

Iata ca se oprese un taxi. Mirosul unui profit neasteptat invinge frica intunericului cred… Decidem sa plece Andreea acasa pentru a-l gasi pe Bill sau un kit de pana si un compresor. Iar eu raman cu motocicleta.

Intre timp in mai bine de 2 ore cat am stat acolo, dintre toate masinile, motocicletele si bicicletele care au trecut (si au fost foarte multe) doar 2 motociclisti s-au oprit sa ma intrebe ce s-a intamplat. Nici ei nu aveau un kit de pana insa unul dintre ei imi spune ca sta la 5 minute de locul acela si ca daca vreau, se poate duce acasa sa imi aduca un kit de pana. Pai… eu as vrea multumesc. Baietii pleaca spre casa in timp ce eu incerc sa imi gasesc un loc sub un copac mai stufos unde sa nu ma ajunga ploaia (desigur, nu aveam nici costumul de ploaie la mine ca deh, noi iesisem la o plimbare de 10 mile iar cand plecasem de acasa nu era nici un pericol de ploaie)

Dupa ceva timp, ajutoarele vin din mai multe parti. Cei doi motociclisti ajung inapoi in acelasi timp cu Bill. Acum avem 2 kituri de reparare a penei si un compresor in spatele masinii lui Bill. Le multumesc din suflet motociclistilor si mai ales, ii rog sa se mai opreasca si daca or vedea in viitor alti motociclisti pe marginea drumului.

Apoi, vine vremea sa repar pana folosind kit-ul de la Bill si cele invatate in timpul intalnirii din Nakusp. Plecam si in scurt timp ajungem acasa. Andreea trage o ultima poza cu Harley Davidson-ul ajungand triumfator acasa.

In ciuda micului incident, trebuie sa recunoastem ca ne-am distrat de minune in aceasta mica calatorie. Harley-ul este o motocicleta serioasa. Insa nu una pe care as lua-o la un drum lung. Cel putin nu cea condusa de mine. Ne bucuram deci ca de maine revenim pe saua lui Gunnar.

[f_zoltan]

Imi aduce aminte ca de cate ori am luat imprumut "rotile" cuiva, am avut incidente. Daca am condus in interes de servici sau pentru ca trebuia, nici o problema, dar daca era ceva in interesul meu... prapad! :)

[AnjinSan]

Da... noi totusi ne-am distrat cu toata problema. Insa cam asa ne-am gandit si noi, ca mai bine ne tinem de VStrom-ul nostru si gata :)