planificare Lumea Noua

[AnjinSan]

Honduras: 16 – 18 Noiembrie

Recunosc, cand planificam aceasta calatorie nu prea imi suradea Honduras. Nici nu stiam multe despre aceasta tara. Insa cred ca majoritatea care sunt intr-o calatorie similara, incearca sa treaca prin Honduras intr-o singura zi. Daca ramai pe drumul principal, Pan Americana, sunt doar 140 de kilometri intre granita dintre El Salvador si Honduras si granita intre Honduras si Nicaragua. Poti deci sa speri la o trecere matinala la prima granita si apoi, 140 de km de Honduras mai tarziu, sa te gasesti deja in Nicaragua. Dar noi nu vrem sa folosim trecerile de frontiera de pe Pan AMericana. Si apoi, sa nu stam macar o zi in Honduras? Ne facem planul deci sa urcam din El Salvador spre nord, trecand in Honduras pe la un punct de frontiera mai putin utilizat (deja un obicei).

Sa iesim din El Salvador (un proces despre care am auzit ca poate sa fie complicat la frontiera principala) este foarte simplu. Nimic complicat, nici macar un singur “ghid” care sa isi ofere serviciile, liniste si pace. O bariera galbena mai tarziu, suntem fata in fata cu granita hondureana. Initial era sa trecem de cladire cu totul.

Asta e tot! O incapere micuta cu un ghiseu micut unde iti dai pasaportul, platesti o taxa de 2 dolari si primesti stampila in pasaport. Simplu si rapid. Stai, ca nu e chiar asa. Noi am intrat dar ma itrebuie sa intre si Gunnar. Buuun, unde este “Aduana” ? Ceva sude de metri mai incolo pe drum… o cladire noua si frumoasa.

Ajungem, parcam moto si… incepe distractia. Desi sunt multe ghisee libere (cladirea este noua si moderna), se pare ca nu oricine de acolo se poate ocupa de un lucru asa “important” precum introducerea temporara unei motociclete in Honduras. Mi se spune ca trebuie sa vina un anumit nene care sa se ocupe de mine. Asa ca, pentru vreo 20 de minute stam si asteptam sa vina sefu’. Eu ma uit la domnul de la ghiseu (cel care nu ma poate ajuta) si el se uita la mine. Ne zambim din cand in cand. Diferenta este ca zambetul meu este unul mai… transpirat (este aproape pranz si afara e o caldura de august) iar el zambeste ceva mai… rece (el are aer conditionat). Intre timp, Andreea isi cauta umbra sprijinita de peretele vamii. Din pacate nici acela nu e prea rece.

In jur e o toropeala de nedescris. Ma simt ca intr-un mic orasel de provincie, undeva intr-un Baragan prafuit, intr-o zi lunga de Cuptor, cand nimeni nu are chef de nimic. In parcarea de alaturi, rafale de vant ridica mici vartejuri de praf printre tirurile atipite si ele.

Apare si domnul care ne poate ajuta. Brusc revigorat, ma indrept plin de veselie spre el si ii spun ce si cum. Omul e de treaba si vrea sa ne ajute. Se uita la moto, verifica VIN-ul zice “Bueno” si apoi se indreapta inapoi spre ghiseul lui. “Ah ce bine, o sa mearga super bine treaba” ma gandesc eu. Ma tin dupa el si deja ma gandesc unde o sa mancam de pranz in Honduras.

Ajunsi la ghiseu, el de partea cu aer conditionat, eu de partea cu soarele amiezii, omul spune ca totul e in regula, mai trebuie doar merg sa fac ceva copii la anumite documente si I am good to go. “Ah, zic eu triumfator, dar am deja copii pentru documente” – si in gandul meu, ce crezi nene, ca asta e prima granita pe care o trecem, phuai, suntem pregatiti!

Vamesul se uita la mine cu niste ochi compatimitori (parca spunandu-mi: da, am mai vazut eu viteji) si incepe… Trei copii ale pasaportului, trei ale talonului, 4 ale permisului de conducere, inca 3 la fila din pasaport unde am stampila de intrare in Honduras. Apoi alte cateva de la hartiile pe care tocmai le-a pregatit el in original (si mi le da prin fereastra mica a ghiseului. Omul imi spune toate astea repede in spaniola in timp ce eu ma uit la el, cu o fata de tamp si incercand din rasputeri sa tin minte suvoiul de documente. Invins, plec capul si recunsoc ca nu, nu am atat de multe exemplare. 1-0 pentru Honduras. Intreb unde e un copiator. Imi arata o cladire mica, tocmai in partea cealalta a drumului. Ah si soarele asta… si nici un copac prin jur. Ma duc, si ii spun domnisoarei de acolo ce am nevoie si de cate exemplare am nevoie rugandu-ma sa nu fi uitat ceva. 10 minute mai tarziu sunt inapoi la ghiseu cu un teanc de coli.

Gata, asta e tot? Nu, acum trebuie sa platiti o taxa auto ca sa circualti in Honduras. OK, o platesc numai sa pot ajunge la un loc cu umbra mai repede. A, nu o platesti aici la mine, o platesti la banca. Si unde e banca? E departe, tocmai la intrare, langa casuta mica de Imigrari. Dar e OK poti sa iei moto sa megi mai repede. Hmmm, bineee… numai nu pleca de aici ca revin repede. Ajung la banca si… surpriza: Pauza de masa 1 ora. Argh…. super, e 12 ceasul si singurul angajat al bancii are si el nevoie sa manance. Bine. 2-0 pentru Honduras. Ma intorc la cladirea Aduanei, ii spun vamesului meu cum sta treaba si apoi ma prabusesc si eu langa Andreea (care in tot acest timp si-a vazut de siesta sprijinind peretele vamii). Ma alatur si eu aceste activitati intense.

Trece si pauza de masa la banca, ma duc, platesc si ma intorc la ghiseu. Asta e tot? Nu, nu chiar. Mai este nevoie de… ai ghicit, 3 copii ale chitantei tocmai primite de la banca. Inca un drum la copiator si apoi, in sfarist, suntem liberi in Honduras. A durat putin mai mult. Insa ca sa fiu drept, procesul in sine nu ar fi durat atat de mult daca nu am fi ajuns noi acolo la pranz si daca nu a fi fost asa de cald. Oricum, macar nu a fost aglomeratie si oamenii au fost foarte de treaba. Dar purcedem. Ne asteapta peste 500 de kilometri in care urmeaza sa descoperim Honduras.

Toata lumea ne avertizase ca pe aici drumurile nu sunt chiar excelente. Si intr-adevar, abia plecati de la granita, vedem ca ici si colo este nevoie de ceva reparatii…

Partea buna este ca doar cu 2 roti este de multe ori mai usor sa te strecori printre gropi. Partea mai putin buna e ca daca cumva nu esti atent si dai intr-o groapa… probabil ca ti-ai dori sa ai 4 roti, pentru stabilitate. Noi navigam cu atentie (cred ca din spate aratam ca niste betivi conducand in zig-zag) si avansam fara prea multe probleme. Vedem si o chestie noua pentru noi: unii dintre localnici nu mai asteapta sa faca statul ceva si se apuca singuri sa astupe gropile. O fac la disperare, cu pamant sau in cel mai bun caz pietris. Se duce probabil la prima ploaie.

Sa nu va inchipuiti totusi ca ei fac acest serviciu asa, din pura bunatate. De fapt poate ca unii o fac doar asa, ca sa ajute insa multi pur si simplu cer bani de la soferi pentru “ajutorul” dat cu astupatul gropilor. Am mai auzit si de altii care toata ziua nu fac decat sa astupe si sa dezgroape aceeasi groapa, cu acelasi pamant (doar se fac ca muncesc) cerand pentru asta bani. Noi insa nu vrem sa credem asa povesti si preferam sa ne vedem de drum.

Trecem prin Santa Rosa de Copan, localitate despre care citisem in Lonley Planet ca ar fi interesanta si frumoasa. Poate si pentru ca am prins-o pe o vreme caineasca, noua nu ni s-a parut chiar un loc unde sa merite sa ne oprim.

Asa ca ne uitam pe harta si descoerim ceva mai departe o localitate care se numeste Gracias (a Dios). Acum multa vreme Gracias fusese capitala Americii Centrale. Ne oprim deci acolo (chiar si numai pentru numele localitatii si tot merita sa nu mergem mai departe) si gasim un hotel curat, cu apa calda (mare lucru!!!) si parcare sigura pentru motocicleta. Sigura… daca nu bagi moto in balta. Pardon, piscina.

Pe strazi sunt multe masini cu steaguri uriase. Peste 2 zile urmeaza sa fie alegeri in Honduras. Aflam ca nu foarte de mult, in 2009, au trecut printr-o criza politica acuta, implicand lovituri de stat, deportari de presedinti si alte rasturnari de situatie. Amanuntele astea ne lasa un gust amar pentru ca au ecou in inconstienta altor politicieni de prin alte colturi de…Europa. Noi speram doar ca apele tulburi au ramas in trecut si ca in 2012 alegerile vor ramane linistite. Nu stiu prea multe despre campania lor electorala, insa cu siguranta ca apreciaza foarte mult steagurile. Cat mai multe si cat mai… mari. Ne-a fost f. greu sa gsaim un steag national insa la tot pasul intalneam steaguri ale partidelor politice. Nebunie curata…

Insa asta e o alta poveste. Fiecare se poate docmuneta si poate intelege cat mai bine aceste aspecte. In cele din urma, dincolo de pasiuni si lupte politice, raman performantele reusite de cei aflati la conducerea statului, indiferent de culori politice sau nuante. Legat de asta se pare ca prin 2006 un ministru a recunoscut public ca 94% fondurile alocate ministerului sau se duc pe birocratie si ca doar cu 6% din fonduri se face ceva util. Interesant…

Pe de alta parte, oamenii cu care vorbim si natura vor parca sa compenseze din plin lucrurile pe care le citim despre tara. Paduri de un verzi cat vezi cu ochii, strajuite de munti inalti. Ne ajuta si vremea care astazi este foarte senina.

Surprinzator as putea spune, calea pe care trebuie sa o urmam se dovedeste a avea un asflat excelent! Placut surprinsi ne relaxam, bucurandu-ne de drum.

Urcand un deal abrupt mi se pare ceva ciudat cu drumul. Franez, pentru ca nu vedeam bine dincolo de coama dealului. Si bine facem ca incetinim. Caci asfaltul perfect, ca in palma din ultimii kilometri se transforma brusc (si fara nici un semn de avertizare, fara nici o placuta, nimic) in… drum de pamant!!!

Incredibil! Acelasi drum (si inca unul principal) s-a transforamat atat de radical. Si nu, nu era nici un utilaz sau vreun alt semn care sa indice ca s-ar lucra la asfaltare. Pur si simplu pentru urmatorii kilometri, asta era situatia. Si ca sa fie tabloul si mai credibil, traficul de pe contra sens s-a schimbat si el. Spre noi veneau in galop niste boi.

Continuam, cu viteza redusa si atentie sporita. Dar incepem sa ne intrebam serios daca asta e drumul corect sau am gresit noi ceva undeva.

Cand la o intersectie cu un alt drum prafuit… politia. Ei asta da surpriza. Ne opresc si vor sa vada toate actele. Noi ii intrebam in schim daca eram pe calea cea buna (eram) si cat mai este pana in Esperanza (nume profetic pentru urmatorul oras). Si… inainte sa plecam, cum tot eram opriti si politistii pareau pusi pe treaba, ii rugam sa participe si ei la “filmarile” pentru 1 Decembrie. Ce a iesit, ati vazut probabil

deja aici.

Revigorati dupa aceasta oprire si interactiunea cu politisti ce s-a dovedit a fi foarte foarte de treaba, ne indreptam spre capitala Hondurasului, Tegucigalpa. Nu ne oprim in el si din ceea ce vedem nici nu ne pare rau ca trecem repede mai departe.

Poate ca nu am fost pe unde trebuia in oras. Poate ca drumul ne-a dus doar prin zonele mai… delicate. Insa vedem numai aglomeratie, ghetouri si gunoaie. Suntem fericiti cand ne gasim pe drumul de iesire.

Un Mos Craciun ne face cu mana. Are centura de la Pepsi si desigur va avea de dus o lupta acerba in razboiul cu Mos Craciunului de la Coca Cola care… nu stim exact pe unde era. Poate ca acesta avea bunul simt sa astepte macar luna decembrie inainte de a-si face aparitia cu tirurile sale pline de Coca Cola. Vin sarbatorile, vin sarbatorile…

Suntem acum pe soseaua ce avea sa ne duca la granita dintre Honduras si Nicaragua. Se lasa insa seara asa ca va trebui sa ne gasim o cazare cat de curand. Pana atunci, observam o reclama pe care vroiam sa o fotografiem de mult timp. Doreste cineva macete? Si nu de orice fel, ci din acelea care “zboara in mainile dumneavoastra”. Si observati cum maceta iese putin din cadrul reclamei. Superb!

Tot acum observam in spatele nostru un VStrom galben. Traficul este destul de intens si nu prea ne vine deloc sa oprim. La una dintre intersectii il pierdem din vedere si credeam ca nu aveam sa ne mai intersectam in aceeasi zi. Insa odata cu apusul soarelui ne oprim in Danli, un orasel destul de aproape de granita si in parcarea hotelului pe care il alegem, vedem acelasi VStrom galben cu numere de Olanda. Lumea e mare insa pentru calatori ca noi, vor exista mereu ocazii de intalnire. Il cunoastem astfel pe Phil, un englez ce calatoreste si el pe motocicleta pana in Argentina. El este singur, pe un Vstrom 2012, model nou. Gunnar va avea companie buna in acasta noapte.

Nopate buna. Maine trecem in Nicaragua!

Harta traseului pentru aceast episod:

View Larger Map

Data viitoare facem cunostinta cu Nicaragua si coboram, foarte repede, de pe un vulcan! Ramaneti pe frecventa!

[AnjinSan]

hai la multi ani, uite ca ati pus cam pe bucati, in mare cam asta e ruta sa priceapa tot poporu'.

Salut Doru. Harta aia de mai sus este PanAmericana. Noi nu prea l-am urmat, ci am mers in zig-zag in mare parte de aceea ruta noastra arata putin altfel. In special in America Centrala, am evitat cat am putut de mult drumul din desenul tau si nu am folosit nici o trecere de frontiera de pe PanAMericana. Practic din Mexic si pana in Panama, am trecut doar pe la frontiere mici, departe de "PanAmericana", ceea ce a fost destul de interesant.

Insa mesajul tau m-a "incurajat" sa fac un update care trebuia facut de mult la pagina cu ruta. Acum, primele 3 sectiuni sunt actualizate cu numarul de kilometri si hartile din google maps care respecta destul de fidel traseul nostru (cu exceptia zonelor unde nici google nu stie ca sunt drumuri folosibile)

Am pastrat harta impartita pe etape pentru ca altfel nu puteam sa o desenez pe toata (in Google Maps poti introduce numai 25 de puncte pe traseu). Daca stiti cumva vreun soft in care sa desenez ruta integral si sa arate bine, va rog sa imi spuneti.

Le puteti vedea actualizate aici: Ruta

[AnjinSan]

Nicaragua: 18-23 Noiembrie

Traversam in Nicaragua usor. Aproape prea usor. La iesirea din Honduras nu mai e nevoie de absolut nici o copie in plus. In 10 minute suntem in partea cealalta unde lucrurile curg frumos. Bonus fata de celelalte tari, aici se “curata” rotile motocicletei cu solutie speciala.

Asteptand noi sa se termine formalitatile pentru importul motocicletei observam un afis mare si… roz, chiar la intrarea in tara.

Afisul este urias si suntem curiosi sa aflam cine este domnul din imagine. Ei bine este domnul presedinte, Daniel Ortega. Socialist convins, membru al partidului Sandinist, este deja la al doilea mandat si spera la un al treila (pentru care insa trebuie a modifice “putin” constitutia). Insa lucrurile nu sunt niciodata simple.

LonleyPlanet spune ca Nicaragua a fost o zona adanc afectata de conflicte si de opresiuni iar istoria sa a fost influentata de foarte multi factori externi. Si acest lucru pare sa fie adevarat, plecand de la influenta spaniola (incontestabila in toata America Latina) si pana la cea americana (sportul national in Nicaragua – la fel ca si in Panama- este baseball-ul, adus de soldatii americani in perioada ocupatiei).

Dincolo de istorie si politica, noi insa facem cunostinta cu Nicaragua din 2012 si primele impresii sunt foarte bune. De la drumul pavat excelent (nu imi venea sa cred ca este atat de bun, desi e doar un drum spre un punct de trecere secundar) si pana la satucele ce par mai arajate si mai… curate. Este o zi frumoasa, una dintre acele zile cand totul este asa cum ar trebui sa fie. Motocicleta merge bine, in spate, mainile fetei te tin strans si te simti pur si simplu bine cand pornesti la drum. In casti se aud melodiile sugerate si de voi la “Cutia Muzicala“

Si ne mai dam seama ca daca ai nevoie de un hamac, Nicaragua e tara unde vrei sa mergi la cumparaturi! Hamace frumos colorate, dichisite cu tot felul de ornamente, impanzesc marginea drumului.

Prima destinatie este Leon. Oras traditional vazut ca fief al liberalilor, Leon-ul este una dintre cele 2 asezari “cu traditie” din Nicaragua. Granda, cealalta asezare, se gaseste numai la 100 si ceva de kilometri mai la est, pe malul lagului Nicaragua si istoric a fost un bastion al conservatorilor. Interesant este ca multa vreme cele 2 orase si-au disputat “suprematia” pe scena politica (si nu numai). In cele din urma s-a luat decizia de a stabili capitala tarii la Managua, oras aflat intre cele 2, pentru ai impaca si pe liberali si pe conservatori. Acum Leon-ul este una dintre principalele atractii turistice din Nicaragua.

Noua insa nu ne-a placut foarte tare orasul. Poate pentru ca piata principala era in renovare si era inchisa. Poate pentru ca toate hotelurile erau excesiv de scumpe insa curatenia lasa de dorit. Cert este ca nu am stat acolo decat 2 nopti. Insa a fost foarte placut caci ne-am intalnit cu alti calatori, ca si noi. Unii care veneau din Argentina si se indreptau spre Canada, altii care urmau sa treaca si ei in America de Sud.

Calatori adunati in jurul unei mese, schimband idei si pareri despre locuri precum Patagonia sau Canada.

In ziua cand am stat in Leon, nu am ramas chiar in oras. Ci am decis sa ne alaturam unui grup ce pleca sa se dea cu placa pe cenusa unui vulcan din apropiere. Daca tot facem ceva turistic, macar sa fie cu adrenalina. Experienta este una extraordinara. Pozele ce urmeaza sunt numai cateva, de pe drum si de pe vulcan. Insa am si facut cateva filmulete pe care sper sa am timp sa le editez in curand. Vulcanul Cerro Nero se profileaza, negru, in mijlocul unui peisaj verde.

Este inca activ si exista posibilitatea sa erupa.

Ajunsi la poalele vulcanul, ne luam placile si costumele de protectie si incepem urcusul de aproximativ 1 ora spre crater

Sus miroase a sulf. Iar din crater yes aburi. Iar in zare, alti vulcani din lantul muntos fumega si ei.

Ne imbracam costumele de protectie – de fapt niste salopete portocalii ce seamana cu imbracamintea detinutilor din filmele americane – si ne pregatim sa ne dam cu “placa” pe cenusa neagra.

Eu am si casca de motociclist cu mine pentru ca e singurul loc unde pot sa prind Action Cam-ul. Ceilalti au ochelari de protectie.

Poze din coborarea in sine avem doar una, primita de la organizatori. Altfel, nu prea aveai timp sa faci poze, fiind ocupat mai mult cu mentinerea echilibrului si grija de a nu cadea.

Vitezele la care se poate ajunge in timpul coborarii sunt destul de mari. Recordul este de putin peste 90 km/h. Cand voi reusi sa editez filmul sper sa va putem arata mai multe imagini interesante din timpul coborarii. Deocamdata, este timpul sa ne relaxam in lumina apusului, dupa senzatiile intense. Sanatate!

Dupa Leon, ne-am indreptat spre Managua, capitala tarii, unde am fost gazduiti cu mare ospitalitate de catre familia lui Salvador, un motociclist impatimit ca si noi. El calatoreste in aceasta perioada prin Asia, insa mama lui a fost o gazda excelenta iar noi am avut parte de 2 zile de liniste si relaxare. Relaxare… activa caci intr-una dintre zile am fost la o ferma din apropiere, unde am putut admira cai foarte frumosi.

Si nu numai ca ii admiram si ii mangaiem ci avem si sansa sa calarim putin un foarte frumos cal de rasa. Andreea imi spunea ca eram ca un copil mic pe cal si ca nu prea se mai vedea fata, datorita ranjetului foarte mare. Dar voi nu ati fi fost la fel?

Ii multumim frumos gazdei noastre si ne continuam drumul, spre Granada, considerata cea mai veche asezare fodata de spanioli pe teritoriul tarii.

Gasim un hotel destul de ieftin (ce bine ca nu suntem inca in sezon) si cum nu exista alta parcare, primim invoiera sa il aducem si pe Gunnar inauntru.

Il parchez intr-un colt in receptia hotelului, unde saracul avea sa priveasca telenovele impreuna cu receptionista toata noaptea. Hmmm…

Lacul pe malul caruia se regaseste orasul este si el foarte interesant: cel mai mare lac ca intindere din America Centrala, lacul Nicaragua a fost considerat inca din secolul XIX un posibil loc de trecere intre Atlantic si Pacific. Un loc de importanta strategica tintit de foarte multe tari. Statele Unite ale Americii au fost cele care, in 1914, cu soldatii marinei americane prezenti in Nicaragua, au incheiat un acord cu guvernul din Nicaragua de la acea vreme, primind drepturi exclusive pentru construirea unui canal intre Atlantic si Pacific. Acest tratat a fost anuntat in tara ca o mare victorie si vazut ca o importanta sursa de venit odata cu terminarea canalului. Nici pana in ziua de azi nu a fost sapat nici macar o lopata de pamant pentru aceasta constructie… Desigur, americanii nu aveau nici un interes sa construiasca alt canal, avandu-l deja pe cel din Panama. Tot ceea ce se dorea era ca nici o alta tara sa nu poata construi acolo un pasaj de trecere intre cele 2 oceane. Poate ca lipsa canalului este un lucru rau pentru economia Nicaraguai dar partea buna din toate acestea este ca apele au ramas linistite si nepoluate de marile vapoare de marfa, iar Granada a fost ferita de industrializare, ramanand un frumos oras colonial, prielnic pentru turisti.

Ne-am plimbat multa vreme pe stradutele inguste si ne-am oprit, intamplator, intr-o cafenea unde lucreaza persoane cu disabilitati. Tot acolo, exista si o mica fabrica de hamace, unde acesti oameni aveau sansa unui loc de munca si puteau sa se integreze in comunitate. Niciodata, niciodata sa nu uitam cat de fericiti trebuie sa fim pentru tot ceea ce avem si pentru ca suntem sanatosi.

Gasim aici cele mai mari hamace pe care le-am vazut pana acum. Frumoase, viu colorate si cele mai comode zice Andreea

Lasam Granada in urma pentru a ne indrepta spre granita dintre Nicaragua si Costa Rica.

Teoretic, daca esti cu motocicleta si vrei sa treci din Nicaragua in Costa Rica nu ai decat o singura varianta: punctul vamal de pe drumul PanAmerican. Oficial aceasta e singura optiune. Insa… fiind in Leon, aflam de la Chloe si Chris ca ar mai exista o trecere, mult mai mica, in estul Lacului Nicaragua, pe un drum foarte putin folosit. Hmm, asta suna interesant. Decidem sa incercam aceasta trecere. S-a dovedit o alegere interesanta din multe puncte de vedere!

Calatoria noastra prin Nicaragua s-a dovedit prea scurta pentru cate am fi dorit sa vedem. O tara frumoasa, ce merita explorata mai mult timp.

Harta traseului din aceasta poveste:

View Larger Map

Data viitoare aflam ce aventuri avem la granita si cum reusim sa intram in Costa Rica! Ramaneti pe frecventa!

[den100]

Urmaresc ca de obicei de fiecare data cu interes !

Superb ! Drum bun in continuare va doresc !

[f_zoltan]

Asteptam povestea, ca am vazut pozele teaser pe fasbuc.

[Ride2Escape]

Mama, cand ma uit la pozele voastre si vad atata soare si verdeata, imi vine sa o iau la fuga. la noi iarna s-a instalat bine de tot, ninge de 2 zile neoprit. Deja totul e ingreunat. Se apuca lumea de facut educatie fizica cu lopata in mana pe langa masina. :))

[Doru BMW]

Le puteti vedea actualizate aici: Ruta

m-am uitat nitel, voi nu ati mers pe 101 in jos, ati ratat salinas si tot drumul de coasta pana la santa barbara...los angeles. e nemaipomenit de misto, drumul ala prin interior e naspa, nu e nimic de vazut, am fost si pe acolo. ma rog, nu conteaza pe unde mergi, important e sa mergi. unde nu-ti place nu te mai duci si gata. eu asa fac. altceva ce mai fac e ca pe unde sunt locuri misto nu ma omor cu firea, dorm, ma imbat...pierd timp astfel incat sa nu ajung sa vad tot ca sa ma pot intoarce. drum bun in continuare! hai ca daca ma apuca nebunia, in functie de luna in care ajungeti, poate vin sa bem o bere la ushuaia, am gasit si ruta. aero of course - hahaha. vedeti ca e o insula mai la sud cu niste hangare de balene dezafectate, se fac tot felul de excursii, vedeti la agentiile de turism. cica e totul scump acolo.

[old steed]

Am inceput sa citesc azi dimineata . Cred ca am stat 8 ore pe net ca sa ajung aici.

Nu am cuvinte...

Voi astepta cu nerabdare povestea aventurilor voastre.

Va doresc drum bun in continuare.

[AnjinSan]

@Doru: intr-adevar am ratat multe si probabil ca vom mai rata foarte multe. Nu prea avem cum sa facem altfel, avand in vedere timpul si resursele financiare pe care le avem la dispozitie. Ne-ar placea si noua mult de tot sa putem face mai multe. Insa suntem foarte fericiti ca reusim sa vedem si cate vedem.

Am cam lipsit de pe aici pentru ca in ultimele 5 zile am trecut cu un vas in America de Sud, din Panama in Columbia. Ce aventura a fost si aceea. Insa as vrea sa recuperez pana una alta cu povetile din America Centrala si cum am ajuns in Costa Rica (pe o alta barcuta):

Costa Rica: 24 noiembrie – 2 decembrie

Iata-ne indreptandu-ne, din nou, spre o granita despre care nu stiam prea multe. Stiam ca e un punct de frontiera foarte mic, iar trecerea implica o traversare cu barca pe apele unui rau, intre San Carlos, Nicaragua si Los Chiles, Costa Rica. Nimic deosebit pana acum insa problema era ce fel de barci sunt disponibile pentru trecere si daca odata ajunsi in Costa Rica vom avea de unde sa cumparam asigurarea obligatorie pentru motocicleta. Cam cu astfel de ganduri ne ocupam noi timpul spre San Carlos… un loc atat de izolat incat parea la capatul lumii. Ajungem intr-un final si ne pregatim sa gasim vama portuara, nu inainte de a ne mai saluta o data cu… domnul presedinte!

Intrebam despre barci si despre asigurarea necesara in Costa Rica si ni se spune ca se poate face. Odata ajunsi sa intrebam unde anume. Buuun, cat despre barca, sigur, chiar acum la pranz o sa vina una suficient de mare pentru a duce si motocicleta noastra. Deci suntem invitati sa ne facem actele. Omanii de la frontiera foarte draguti, totul parea sa mearga bine. Mai intrebam inca o data despre actele pe partea cealata si suntem asigurati ca e in regula. Hmmm bine atunci, sa iesim din Nicaragua.

Parcam motocicleta pe chei si… vad pentru prima data cum arata barca “suficient de mare” ca sa duc si motocicleta. O barcuta ingusta de pasageri ce avea in partea din fata o zona cat de cat plata. Asta era tot. Pe langa ce vedeam acum, “bacul” care ne dusese in Guatemala pe rau parea un veritabil feribot!

Aveam deja actele facute deci dansul incepuse. Oricum nu vroiam sa ne intoarcem pentru ca insemna un detur de cateva sute de kilometri. Sa punem deci motocicleta pe barca.

Ca sa facem asta trebuie sa coboram si niste scari. Ce, vreti sa imi spuneti ca motocicletele nu coboara scari? In mod normal nu… mai ales cele care nu sunt de enduro, insa in cazuri speciale, cu putin ajutor VStrom-ul coboara si trepte!

Urmeaza urcarea pe barca, iar Gunnar, avand garda destul de joasa nu se descurca chiar foarte bine. Dar scutul isi face treaba si ajungem cu bine pe barca. Unde urmeaza sa il legam bine. Estetica nu conteaza.

Si gata…suntem pe barcuta, cu motocicleta cu tot. Urmeaza sa il legam bine, nu de alta, dar sa nu se apuce motocicleta sa danseze pe suprafata “uriasa” pe care o avea la dispozitie…

Plecam. Ne luam la revedere de la Nicaragua. Ne-a placut. Si ne-am fi dorit sa stam mai mult, cu sau fara afise electorale roz. La revedere Nicaragua, sa iti mearga bine!

Urmeaza o calatorie de mai bine de o ora pe barca. Cu un ochi urmaresc motocicleta pentru a ma asigura ca ramane stabila…

…iar cu celalalt admir peisajul din jur. Ma simt ca acasa, in Delta Dunarii!

Ne apropiem de punctul vamal din Costa Rica si… iesirea de pe barca nu pare sa fie mai usoara.

Din pacate nu avem decat 2 poze de la coborare. Una cu ambele roti in barca si una cu ambele roti pe uscat. Intre ele, Andreea a marturisit ca nu prea a facut nimic, nici macar nu a respirat, spunandu-mi ca am avut cateva momente mai “delicate” cand incercam sa scot motocicleta de pe barca si aceasta se indeparta de mal… Hmmm, poate ca e mai bine ca nu mi-am dat seama de ele.

Dupa ceva zig-zag pe rampa ajung la nivelul strazii si simt ca merita sa ne bucuram de aceata mica victorie, in timp ce localnicii din jur se uitau ca la un OZN. Probabil ca e de la geaca…

Din pacate victoria nu tine prea mult. Vamesul ne da o veste proasta: nu se poate face asigurarea pentru moto in Los Chiles. OK, atunci unde se poate face? A in Quesada, un oras din apropiere, numai 90 de kilometri distanta. Hmmm, bine, pai o sa merg acolo atunci. Cum motocicleta nu poate sa fie folosita (fiind blocata in vama), de unde iau un autobuz? Statia de autobuze e in piata centrala insa… acum te duci degeaba, programul agentiei e pana la 15 (era 14 ceasul). Bun, maine ? Nu, nici maine, in weekend agentia e inchisa (era vineri). Ei si uite asa stateam noi acolo si le primeam, una dupa alta. Chiar ma intrebam la un moment dat ce o sa mai fie daca vin cumva cu o alta solutie. Iata, cea mai lunga trecere de granita… nu datorita birocratiei sau a aglomeratiei ci pentru ca nu poti sa cumperi o asigurare amarata.

Nu e nimic, nu avem altceva de facut decat sa ne relaxam in Los Chiles. Gasim chiar si un hotel cu preturi acceptabile si il convingem pe vames sa ne lase sa scoatem motocicleta din vama, promintandu-i ca nu iesm din oras cu ea. Zilele trec lin, in aceasta asezare ce pare mai degraba un cartier dintr-o suburbie americana.

Vine luni, la 5 AM sunt in picioare, la 6 pleaca autobuzul, la 7:45 sunt in Quesada iar la 8 sunt printre primii clienti ai agentiei de asigurari. La 9 sunt inapoi in autobuz si 3 ore mai taziu sunt inapoi in Los Chiles. Ma gandesc sa merg direct la vama si sa fac actele. Doar vamesul vazuse deja motocicleta. Merg, ma recunoaste, imi spune ca totul e in regula, numai sa merg alaturi sa fac cateva copii (desigur) la documente. Merg. Nici nu apuc sa fac 2 dintre cele 4 copii ca ma trezesc cu vamesul in spatele meu. Imi spune ca… ii pare rau dar el trebuie sa inchida pentru 1 ora. Eu ma uit ca prostu la el cu hartiile in mana. Nu imi venea sa cred. Asteptasem 3 zile in locul ala, toate actele erau gata iar acum el nu vroia sa isi amane pranzul cu 3 minute ca sa fac copiile alea si sa pot pleca de acolo. Eram atat de aproape sa ii spun ceea ce simt asa, din inima. Stiam insa ca o scena nu ar insemna decat o intarziere si mai mare. Asa ca ii urez, tot din inima, pofta buna si ma duc si eu sa iau pranzul. Peste o ora suntem cu tot cu motocicleta in fata vamii si asteptam sa putem pleca.

In sfarsit suntem pe drum in Costa Rica. Si gasim o tara frumoasa, ordonata si din cate vedem noi, curata. Si mai gasim si… ploaia! E timpul deci sa incerc noul costum de ploaie, luat dintr-un super-market din Statele Unite.

Prima destinatie este localitatea La Fortuna numai la 110 kilometri distanta (dintre care 70 ii facusem deja in acea zi, in autobuz, de 2 ori). Ajungem in La Fortuna odata cu ploaia, unde ne intalnim cu Paul. Petrecem inca o zi in acea zona, admirand Vulcanul Arenal. Fiind inca (foarte) activ, nu ai voie sa urci pe el. Insa noi cat ne-am plimbat pe acolo nu am vazut nici o eruptie.

Ne-am bucurat insa de soare si de natura foarte verde (nici nu e de mirare, dupa atata ploaie).

Nu prea postez eu poze cu flori, dar iata, una pentru entuziasti, ca sa mai intrerupem sirul de verde…

Profitand de momentele insorite, aici am “turnat” si o parte din filmul

pentru 1 Decembrie.

A doua zi plecam impreuna cu Paul spre coasta Caraibelor. Traseul este unul foarte frumos insa ploaie ne cam impiedica sa vedem prea departe. Suntem udati bine insa din fericire costumele de ploaie isi fac treaba.

Trecem pe langa multe plantatii de banane. Chico, Dali si alte “marci” cunoscute. Cred ca de acum, de cate ori o sa le mai vad prin aprozare, o sa imi aduc aminte de Costa Rica…

Ah v-ati saturat de banane ziceti? Nu e nimic, avem si.. ananas

Marea Caraibelor este destinatie exotica si un loc unde nu am mai fost. Desi avem vreme caineasca, pe drum imi imaginez decat plaje cu nisip fin, strajuite de plamieri si ape albastre. Stiti voi, “ca in filme”. Insa noi suntem primiti cu cer de plumb si ploi abundente. Dupa portul Limon, alegem la intamplare un sat (fost de pescari, actual turistic) unde aveam sa ramanem cateva zile, sperand la o vreme mai buna. In loc sa vedem marea, privelistea de pe veranda camerei este una ceva mai… “casnica” si foarte foarte… uda.

Paul decide sa plece dupa numai o noapte, incercand sa caute soarele in partea cealalta a granitei, in Panama. Noi ne incapatanam sa mai ramanem si vizitam Parcul Natural Cahuita Si ce decizie buna am luat. Desi soarele este scump la vedere, ne bucuram ca nu ploua si ne plimbam in voie prin decorul luxuriant.

Totul in jur pare desprins dintr-un film cu pirati. Din fericire, nu vedem asa ceva insa intalnim tot felul de animale, de la furnicile mici dar harnice

… pana la incetii Lenesi ce abia se misca, atarnati de crengile groase.

Maimutele sunt peste tot. Foarte active si foarte curioase.

Gasim si un raton, foarte interesat de tomberoanele de gunoi de la intrarea in parc. Cand a vazut ca ne apropiem si-a luat talpasita repede.

Iar plajele sunt intr-adevar salbatice. Nici un fel de umbreluta sau sezlong pe aici. Palmieri, nuci de cocos, nisip fin si ape…hmm cam tulburi datorita ploilor.

Pe nisip, daca te uiti atent, poti sa gasesti alte vietati

Ne simtim foarte bine in Cahuita. La asta ajuta si faptul ca nu sunt foarte multi turisti. Ne plimbam in voie prin acest decor luxuriant si suntem rareori deranjati de alti oameni. In cea mai mare parte a timpului ramanem .

Este 2 decembrie si e momentul sa ridicam si noi ancora spre Panama, ultima tara pe care o vom vizita in America Centrala. Vremea este mult mai buna decat in zilele trecute, iar trecerea granitei fara nici o problema. Asteptam ceva mai mult doar pentru ca avem ghinionul sa venim dupa un autocar plin de turisti. Dar nici asta nu ne intarzie prea tare si nu trece mult pana auzim “Bine ati venit in Panama!”

Traseul din aceasta poveste:

View Larger Map

Data viitoare facem cunostinta cu Panama -ultima tara pe care am vizitat-o in America Centrala- si vedem cum vom trece peste Darien Gap. Ramaneti pe frecventa!

Am inceput sa citesc azi dimineata . Cred ca am stat 8 ore pe net ca sa ajung aici.

Nu am cuvinte...

Voi astepta cu nerabdare povestea aventurilor voastre.

Va doresc drum bun in continuare.

multumim pentru aprecieri

Asteptam povestea, ca am vazut pozele teaser pe fasbuc.

A venit si Costa Rica. Scrisa in leganat de valuri si cu ceva rau de mare... insa deh... acum suntem iar pe pamant ferm.

Mama, cand ma uit la pozele voastre si vad atata soare si verdeata, imi vine sa o iau la fuga. la noi iarna s-a instalat bine de tot, ninge de 2 zile neoprit. Deja totul e ingreunat. Se apuca lumea de facut educatie fizica cu lopata in mana pe langa masina. :))

am auzit ca pe acolo a venit zapada. O sa incercam sa punem noi mai multe poze cu soare... ca sa compensam

[AnjinSan]

Panama: 3-7 Decembrie

Suntem in Panama insa nu avem nici un plan clar, in afara faptului ca pe 7 decembrie trebuie sa ducem motocicleta la ponton pentru imbarcare. Ne indreptam deci incet spre Panama City. Trecem printre multe plantatii de banane si ni se cam face pofta.

Teoretic te-ai putea opri oriunde pe marginea drumului sa iti iei 2-3 banane, cum ai lua la noi niste prune. Insa nu ar fi frumos sa facem asta. Asa ca ne continuam drumul, fiind rasfatati cu vreme calda si ne bucuram de ceea ce vedem.

La ora pranzului ne oprim sa mancam pe marginea drumului. Nu doar pentru noi e vremea odihnei. Privind la omul acesta cumva pare putin nenatural sa vad un telefon mobil in mainile sale. Mai potrivita cred ca ar fi fost o maceta sau un trabuc. Stiu… doar un stereotip.

Drumul urca lin si in curand suntem destul de sus incat putem vedea pana foarte departe spre Pacific.

Drumul este minunat. Ne oprim din kilometru in kilometru sa facem poze. In momente ca acestea stii de ce ai plecat la drum. “This is why you do it” cum ar spune englezul.

Norii se misca pe cer intr-o coregrafie inaltatoare, dintr-o alta lume. Ne pare rau parca atunci cand drumul incepe sa coboare. Ne-ar fi placut sa mai ramanem, acolo sus, in munti.

Coboram spre campie unde ne intalnim cu soseaua PanAmericana si aflam ca dincolo de peisajele frumoase, in Panama sunt foarte multe radare. Cred ca in mai putin de 3 ore vedem mai multi decat am vazut in toata America Centrala. Motopolitisti, parcati cu motocicleta la umbra si stand cu radarul pregatit.

Petrecem o noapte in Santiago, oprindu-ne intr-un hotel indoielnic (se platea la ora) unde am dormit imbracati si nu am indraznit sa folosim dusul.

Insa cum de multe ori ni s-a mai intamplat, in cele mai neasteptate locuri intalnim oameni foarte placuti. Astfel, in locul lui “Hong” ne bucuram sa gasim alti doi motociclisti super de treaba, olandezi, ce aveau sa fie pe acelasi vapor in incercarea de a trece spre Columbia.

Panama City este o surpriza. Cladiri inalte, autostrazi suspendate si in general o imagine total diferita fata de cum fuseseram obisnuiti pana acum in America Centrala.

Chiar la intrarea in oras, ne intalnim cu 2 noutati: trafic intens si… ploaia. Suntem blocati in trafic si doar la 200 de metri in fata vedem o benzinarie unde am putea sa ne adapostim si sa ne luam costumele de ploaie. Din pacate traficul este total oprit si pana reusim noi sa ne strecuram este deja tarziu. Dupa doar 5 minute de ploaie… costumele noastre arata cam asa…

Insa ploaia de ora 2 (aveam sa aflam ca in fiecare zi vine la aceeasi ora) trece destul de repede si putem sa ne plimbam in voie prin oras pana la gazdele noastre, David si Vicente. Iata ca dupa atata timp de pauza de la CouchSurfing – din Statele Unite nu mai facuseram asta- un panamez si un expat francez aveau sa ne primeasca din nou cu ospitalitate facandu-ne sa ne simtim extraordinar de bine alaturi de ei.

Seara iesim la plimbare si descoperim o cu totul alta fata a orasului. Una cosmopolita si moderna. Sunt oameni care alearga, oameni care se plimba cu cainele, pe strazi auzi vorbindu-se -pe langa spaniola- engleza, germana si alte limbi, te simti intr-un loc… aparte.

Iar cladirile inalte arata si mai bine atunci cand se lasa noaptea. Cumparam o pizza, o consideram cea mai buna cina din lume si o mancam pe malul apei. Macar avem o priveliste frumoasa.

Spre apus, se vad vapoarele aliniate pentru a trece prin Canalul ce uneste cele 2 oceane.

Nu foarte multa lume stie ca Panama a facut parte pentru multa vreme din Nueva Granada (Columbia) atunci cand columbienii si-au castigat independeta. Ulterior au existat cateva incercari de separare insa nu s-a intamplat nimic concret, neprimind sustinerea nimanui din exterior. Multa mai tarziu, in 1903, SUA au incercat sa negocieze cu oficialitatile columbiene, obtinerea drepturilor de exploatare a unui canal inter-oceanic… pe teritoriu columbian… in provincia Panama.

Cum Columbia a refuzat termenii oferiti de americani, subit Panama a primit sustinerea SUA pentru a-si castiga independenta si, doar 1 an mai tarziu, in 1904 s-a inceput lucrul la Canalul Panama (de fapt s-au continuat lucrarile incepute de francezi) printr-un acord intre SUA si noul stat format in America Centrala. Dorinta de afirmare nationala sustinuta dezinteresat sau doar interese economice? Hmmm…

Ironic poate, mult mult mai tarziu, in 1989, presedintele american W. Bush a autorizat o interventie militara in Panama pentru protejarea canalului. 10 ani mai tarziu, aceasta minune a ingineriei avea sa fie predata guvernului din Panama, trupele Statelor Unite retragandu-se din tara.

Interesant este ca pana la predarea canalului autoritatilor din Panama, o zona intreaga din jurul acestuia era considerata practic teritoriu SUA. Aveai nevoie de pasaport ca sa poti ajunge la ecluze pentru a le vedea.

Din fericire acum se poate ajunge fara nici o problema.

Ecluzele sunt cu adevarat impresionante, mai ales atunci cand prin ele trece un vapor foarte mare. Se lucreaza deja la un al treilea rand de ecluze, mai mari, care sa poata primi vase si mai mari.

Dupa Panama City mai avem putin si gata, se termina drumul. Intre America Centrala si America de Sud, exista o zona numita Darien Gap pe unde nu se poate trece. Jungla, plastinile si mai ales anumiti oameni ce isi duc traiul pe acolo fac trecere terestra imposibila. Asa ca tot traficul dintre Nord si Sud trebuie deviat, fie pe calea aerului fie pe mare. Noi alegem sa trecem Darien Gap pe mare, la bordul unui vas pescaresc construit in 1903. Acum in propietatea unor entuziasti germani, este folosit pentru curse “de vacanta”. In ziua plecarii ne trezim impreuna cu soarele

si ne pregatim pentru ultima suta si ceva de kilometri pana in Cali, punctul de imbarcare. Pe drum ne intalnim incet incet cu alti motociclisti ce aveau sa fie fie cu noi pe barca.

Cu unii ne mai intalniseram in repetate randuri, in Guatemala, Nicaragua, Costa Rica. Pe altii ii cunoscuseram doar prin intermediul blogurilor de calatorie sau a email-ului. Oameni foarte diversi, calatorind pe motociclete foarte diferite spre directii diferite.

Insa pentru ziua de azi, toti avem aceeasi destinatie: Stahlratte (Sobolanul de otel), vasul nostru ce avea sa ne duca peste mari si… tara pana in Columbia.

Parcam pe docul intesat de motociclete.

Ce priveliste frumoasa. Nu suntem singurii dusi cu pluta. Si nu numai ca nu suntem singurii dar asta nici nu e pluta este… un “stahlratte”. Haha sper ca stie sa inoate bine sobolanul nostru.

Scot cheia din contact realizand ca e gata, calatoria noastra in America de Nord si in America Centrala s-a terminat. Data viitoare cand se vor invarti rotile lui Gunnar, o vor face in America de Sud. Pana atunci insa… capat de drum! AM REUSIT!

Harta traseului din aceasta poveste este doar partiala pentru ca drumul spre Cali nu exista pe Google Maps:

View Larger Map

[Aferim]

Cum asa capat de drum?

Pai nu mergeti mai departe, in America de Sud, pana jos?

[enderrgrr]

Au terminat America de Nord si America Centrala, urmeaza America de Sud :) . Drum bun in continuare !

[AnjinSan]

Intr-adevar, "Capat de drum" pentru America de Nord si America Centrala.

Acolo, cand ne aflam pe acel ponton, am simtit ca s-a terminat o mare parte din drum, o parte ce a durat 5 luni de zile. Imi aminteam cum pe 11 iulie 2012 eram in vama in Montreal Canada incercand sa scot motocicleta din vama. De atunci... au trecut ceva kilometri si ceva vreme, cu multe intamplari, multi oameni si multe drumuri... care au dus, catre acel ponton!

Nu stim cum o sa fie America de Sud, insa incepem acest nou capitol cu mare entuziasm!

[Aferim]

Nu stim cum o sa fie America de Sud, insa incepem acest nou capitol cu mare entuziasm!

Hai! Cu capul SUS si privirea INAINTE! Cu caaaanteeec, inainte! Maaars!

(sper sa va amuze, o stiati? cincinalu`n patru ani si jumatate, merge la drum):

[Doru BMW]

foarte frumoase poze. drum bun in continuare!

[Sfantul]

Absolut fabulos.......va urmaresc cu sufletul la gura si va multumim pentru ca impartasiti cu noi aceasta calatorie aproape ireala...

[AnjinSan]

Hoinareala prin America Centrala s-a terminat frumos, intr-o zi cu soare, pe un ponton, asa cum va povesteam aici. Insa pentru a putea incepe urmatoarea etapa trebuia sa ajungem si noi si Gunnar in America de Sud. Iar ca sa facem asta, trebuia sa ajungem… pe vasul ce avea sa ne poarte spre Cartagena. Hmm cu oamenii este usor. Fetele au laut bagajele si au plecat cu barca…

Pentru motociclete insa nu avea sa fie asa de simplu. Pentru a ajunge la bord, Stahlratte s-a apropiat de ponton.

Si am inceput incarcarea lor, una cate una.

Oricat de mult te-ai increde in nodurile facute de marinari, sa iti vezi motocicleta atarnand in aer deasupra marii, nu este un sentiment prea linistitor. Eu nu stiu ce figura aveam eu insa imi imaginez ca nu eram departe de colegii mei…

La urma a fost lasat un cruiser, de departe cea mai grea motocicleta din grup.

Sforile au parait putin insa in cele din urma a ajuns toata lumea la bord cu bine.

Buun si acum ce facem? Pai acum… ne relaxam. In mod normal o trecere intre Panama si Cartagena nu ar dura mai mult de 30 de ore sau hai 40 daca ai viteza mai mica. Insa trecerea noastra avea sa dureze 4 zile. Explicatia e simpla… in primele 2 zile aveam sa ne relaxam printre insulele San Blas.

Trecem pe modul “croaziera” cum s-ar zice. Mie nu imi place expresia asta si nici conceptul de croaziera asa cum e cunoscut in general – cu numai n euro poti petrece 7 nopti de vis pe un vas de lux intr-o croaziera pe marea y- Argh… da, am dat si noi n (multi) dolari, insa barca noastra nu e chiar de lux si cu siguranta nu e mare. Sub punte, ne instalam in “bunk bed”-ul nostru si incercam sa organizam putin “dezordinea”.

Apoi mergem catre o prima insula, locuita de nativi Kuna. Insula este foarte mica si in totalitate acoperita de case. Potecile sunt inguste

Iar oamenii de aici incearca sa isi pastreze traditiile.

Insa, ca si in atatea alte locuri, viata moderna a invadat fiecare coltisor. Avem eneargie electrica, acoperire de mobil, chiar si internet am inteles (noi nu ne-am atins de tehnologie cat am fost acolo). Desigur, nu pledez pentru o viata “arhaica”. As fi impocrit din momente ce chiar eu va scriu aceste randuri pe un laptop iar voi le cititi cu ajutorul internetului. Insa… parca e pacat ca doar lucrurile “de consum” ale vietii moderne patrund usor. Ce se intampla insa cu ceea ce ramane, cu toate ambalajele frumoase? Nimic. Isi ocupa si ele locul in peisaj. Si parca… nu mai e chiar la fel, nu?

Si inca o data, vedem cum copiii isi fac treaba (treaba copiilor este sa se joace) oriunde, cu o determinare si o indarjire la care ar trebui poate sa ia aminte si oamenii mari, atunci cand isi vad de lucrul lor.

Mie mi-a placut insula asta. Tocmai pentru ca nu ascundea nimic. Totul era “in your face”. Nou si vechi. Traditional si plastic. Mi s-a parut ceva onest. Nu incerca nimeni sa “musamalizeze” lucruri pentru turisti.

A doua zi ne reintoarcem pe vas unde gasim motocicletele “impachetate” pentru calatorie. Apa sarata nu este chiar cea mai buna pentru motociclete asa ca ele au fost invelite -unele mai bine, altele mai putin bine- in plastic.

Noi insa pe de alta parte avem grija sa avem pe noi doar costumele de baie si ceva lotiune de soare.Este timpul sa ne relaxam.

Si sa descoperim lumea subacvatica. Din pacate pozele facute cu un GoPro nu infatiseaza asa cum ar trebui lumea gasita sub ape.

Corali, pesti viu colorati ce nu se tem de tine, o epava veche si multe multe alte minunatii. Pentru mine a fost prima oara cand faceam snorkeling deci poate era si entuziasmul “inceputului” insa am ramas mult timp cu capul “sub ape”.

Ziua trece lent iar apusul de soare ne gaseste fara nici o grija. Stau si ma gandesc cand a fost ultima data cand nu am avut nici un gand nici o planificare nici un “la ce ora ne trezim maine, unde mergem, pe ce drum o luam?” E bine, nu ma plang!

A doua zi ridicam ancora (la propriu, hehe) si plecam spre Columbia. O parte din drum suntem insotiti de prieteni jucausi.

Amuzant este ca delfinii s-au plictisit repede sa se joace cu noi pentru ca… eram prea lenti. Stahlratte este un vas construit in 1903. Deci are mai mult de 100 de ani. Initial vas pescaresc acum este ingrijit de niste entuziasti germani voluntari ce au format o asociatie. Este un vas solid, construit asa cum se construiau lucrurile odinioara. Insa isi arata varsta pe ici pe colo. Iar motorul vechi face ca viteza sa nu fie un aspect forte. Iar cum vant bun nu prea aveam, alunecam lin printre insulele arhipelagului San Blas.

Lin am spus? Hmm asta poate era dorinta noastra. Insa de cum am iesit in larg, marea a inceput sa isi arate fata mai agitata. Si cum romanii nu sunt tocmai cunoscuti pentru abilitatile lor maritime, nici noi nu ne-am simtit ca “pestele in apa”. Singura performanta notabila a fost ca nu am dat la boboci. Ceea ce, avand in vedere cat de mult si variat se misca corabia, este totusi un lucru foarte bun. Din pacate am reusit sa ratacesc cele cateva poze facute pe puntea asaltata de valuri insa nu am pierdut filmuletele facute din acelasi loc. Asa ca in curand…

Adormim leganati serios in zgomotul monoton al motorului diesel. Macar maine o sa fim in Cartagena. Ma trezesc si uitandu-ma pe hublou imi dau seama ca e noapte. Nu stiu exact cat e ceasul insa stiu ca nu mai aud motorul. Hmm, sa fi ajuns deja? Nu prea cred… ar fi mult prea devreme si in plus barca se clatina in toate partile foarte serios. Nu avem cum sa fim intr-un port cu astfel de ape.

Intr-un final ma ridic sa vad ce se intampla. Suntem in largul marii, la 100 de kilometri de destinatie. Motorul s-a stricat. Iar vantul nu bate cum trebuie. Suntem, la propriu, fara metoda de propulsie pe o mare destul de suparata (asa imi parea mie, om de uscat). Se incearca repararea motorului. Intre timp, sa privim partea buna: e bine ca nu suntem in aer. Daca eram intr-un avion in aceeasi situatie, aveam mult mai putin timp sa reparam ceva. Asa… mancare si apa avem pentru zile bune. Deci avem timp. Nu imi ramane decat sa ma intorc in pat.

Incerc sa ma culc la loc insa somnul vine greu. Viata pe mare…

Data viitoare aflam cum reusim sa iesim din impas si vedem cum ni se descopera Cartagena. Ramaneti pe frecventa!

[AnjinSan]

Prieteni! Azi a fost o zi emotionanta pentru noi. Am trecut in emisfera sudica.

Intr-o parcare goala, langa un drum pe care zeci de masini treceau fara sa se opreasca (cu soferi obisnuiti probabil sa treaca pe acolo zilnic), noi stateam langa un stalp ce ne anunta ca suntem la Ecuator.

Poate ca si din cauza perioadei, niciodata nu ne-am simtit mai departe de casa. Sarbatori fericite si pline de liniste va dorim!

[Aferim]

Poate ca si din cauza perioadei, niciodata nu ne-am simtit mai departe de casa. Sarbatori fericite si pline de liniste va dorim!

Sarbatori fericite, oameni buni! Calatoriti in tihna si sa va intoarceti cu bine acasa!

Unde veti petrece Craciunul si Anul Nou?

[bluerider53]

Absolut fabuloasa povestea spusa "la cald" , cu mult talent si multe poze senzationale. Este cred maximum a ceea ce poate visa un motociclist sa faca - calatoria vietii , felicitari si toata admiratia mea.

[AnjinSan]

Sarbatori fericite, oameni buni! Calatoriti in tihna si sa va intoarceti cu bine acasa!

Unde veti petrece Craciunul si Anul Nou?

Nu stim inca. Craciunul undeva in Ecuador iar Anul Nou probabil in Peru. Ne-am dori sa nu petrecem zilele astea totusi singur, in vreo camera de hotel. Asa ca incercam sa vedem ce optiuni avem. Oricum o sa fie si asta face parte din calatorie!

[Aferim]

Oricum o sa fie si asta face parte din calatorie!

Normal. Am intrebat, gandindu-ma ca poate in plan aveti sa stati intr-un loc in vremea asta, pana dupa Anul Nou... dar e mai bine asa cum ati planuit. Doar e CALATORIE, nu? Sarbatori Fericite, oriunde veti fi!

Bafta multa sa fie si bucurati-va de tot ce vedeti cu ochii. Si sa aveti si la anul parte de tot ce-i bun. Toate bune sa va fie!

[AnjinSan]

Ieri am avut ceva timp sa pun cap la cap filmuletul facut in Cerro Nero, Nicaragua. Iata ce a iesit:

[reddogsibiu]

sarbatori fericite si drum bun

[AnjinSan]

Sarbatori fericite tuturor! Sa petreceti frumos si linistit!