Mergi la conţinut

Recommended Posts

Pai cam aveam , dar daca ai fi vazut cate picaturi de transpiratie mi-au intrat in ochi. Cand mi-am dat jos casca eram ud in cap...:)) Foarte nasol era cand din sens invers venea cate un tir din ala mare cu viteza. In prima faza ma impingea spre exterior, apoi parca se crea vid intre mine si el si parca ma tragea dupa el......mai punem si vantul........eram obligat sa trag de ghidon spre dreapta...

Distribuie această postare


Link la postare
Distribuie pe alte site-uri

Lumea Noua IV.20 – Rio Gallegos

De catre: AlexMD On March 15, 2013 in Blog, Etapa IV, Lumea Noua

Revizie: 31 ianuarie – 2 februarie 2013

Privim in oglinzile retrovizoare spre motocicleta lui Phill ce devine in curand doar un punct galben. El se indreapta spre Chile, noi ne intoarceam huruind (lantul…) spre Rio Gallegos cu sperante mari.

Era o zi de joi, era inainte de pranz si eram optimisti, poate chiar azi o sa gasim ceea ce ne trebuie.

DSC_0593.JPG

Ajungem in oras. Aveam numele magazinului si ne gandim sa intrebam ce si cum. Oprim la o benzinarie si ne lamurim rapid: azi (da’ fix azi) e zi libera in regiune, asa ca totul e inchis. Aha, ce bucurie… Trecem prin fata magazinului (poate poate) insa ne salutam doar cu gratiile de la usile ferecate. Bun, maine. Atunci sa ne cautam cazare.

DSC_0609.JPG

Sa campam in afara orasului nu prea ne venea. Batea si vantul foarte tare si nu aveai adapost si in plus parca am fi vrut putin net, sa fim la curent cu email-urile pentru piese. Atunci cautam ceva in oras.

Toate hotelurile super scumpe. Si nu intelegeam de ce. Rio Gallegos nu e nici chiar asa oras turistic, nu e nici intr-o locatie centrala… de ce sunt preturile duble? Ne tot invartim si cat o astept langa moto pe Andreea sa se intoarca de la un (al catelea?) hotel, opreste langa mine o masina. Un nene ne intreaba ce facem si daca totul e in regula. Ii spun ca suntem in regula, cautam un loc unde sa punem capul pe perna si sa dormim, ca doar altceva mai bun intr-o zi de sarbatoare nu e de facut. Omul zice ca el isi savura cafeaua la o statie Esso si ne-a vazut cum treceam incolo si incoace cu motocicleta (de la hotel la hotel) si s-a gandit sa vada daca ne poate ajuta cu ceva. Si ca exact langa casa lui e un hotel care este mai ieftin. Daca vrem ne duce acolo.

DSC_0603.JPG

Hmm, bine, vrem. Si ajungem. E hotel intr-adevar. O dovedeste firma de deasupra usii pe care scrie H-O-T-E-L. Dar nu ne raspunde nimeni. Sunam, batem in geam. Nimic. Ne uitam si la noul nostru prieten (se numeste Oscar) care incearca si el sa bata un usa (noi se pare ca batusem prea timid…). Dar nici abordarea lui mai energica nu da roade.

Ii multumim si ne pregatim sa ne continuam cautarea, gandindu-ne ca revenim mai tarziu si la hotelul asta daca nu gasim altceva. Oscar ne zice… mai prieteni, da’ de ce sa mai umblati voi hai hui? Ne intreaba direct: cautati super confort si lux? Ca daca nu, eu am o mansarda goala. Nu are nimic, nici o mobila dar e cald si e o mocheta pe care va puteti pune sacii de dormit. Noi ne uitam unii la altii si nu ne venea sa credem. Din nou. Oameni care nu numai ca isi lasa cafeaua ca sa ne ajute dar sfarsesc si prin a ne invita in mica lor casa. Bine, Oscar, daca nu te deranjeaza, pentru noi mocheta din mansarda o sa fie lux.

DSC_0615.JPG

Si moto… vedem unde o parcam. Oscar zice… pai o parcam in casa. Acuma… sa va explic. In casa lui Oscar se intra direct de pe trotuarul de afara, intr-o mica incapere, ce serveste ca sufragerie-bucatarie, un hol care da in fund spre dormitorul sau si spre baie si o scara de lemn ce urca spre mansarda. Asta e tot. Si cu toate asta, pentru omul asta era absolut firesc sa ne primeasca pe noi in mansarda si pe Gunnar… in sufragerie (a trebuit sa mutam lucruri ca sa ii facem loc).

DSC_0621.JPG

Si uite asa, am aflat ca daca ma straduiesc putin, intra Gunnar si pe o usa normala de apartament.

Oscar ne arata orasul si ne dam seama rapid ca este un om destul de cunoscut. Multa lume il saluta si il intreaba cine suntem. El le raspunde simplu “Sunt din Europa si au calatorit cu motocicleta din Alaska pana aici” . Apoi adauga, putin mai incet insa cu vadita mandrie in glas: “Vor sta la mine. Suntem argentinieni si trebuie sa cunoasca ospitalitatea argentiniana”.

DSC_0608.JPG

A doua zi mergem la magazin. Da, avem lant, chiar DID (super) dar… non o-ring (hmm). Este si pinion fata. Pentru spate nu. OK, cumpar ce gasesc caci oricum alta optiune nu aveam. Preturile nu le mai discut. Sunt cele sunt si ma gandesc ca cine are magazin intr-o zona atat de izolata poate sa ceara cat vrea el. Insa schimbarea transmisiei nu era ceva ce puteam sa fac singur. Nu aveam unealta speciala cu care sa tai lantul vechi, sa il ajustez pe cel nou si nici cheia de marimea potrivita pentru a schimba pinionul. Deci aveam nevoie de ajutorul lor. Ii intreb si… sigur se poate face o programare la service (din nou, la preturi “speciale”) si vine si surpriza: programarea abia dupa 3 seara. Si era ora 10 dimineata… Le explic ca uite, sunt pe drum, ca nu ar dura mult, ca mi-ar prinde tare bine daca s-ar putea mai repede ca sa nu raman blocat aici. Nu, nu se poate. Trec pe la service si ma uit inauntru: 3 mecanici erau acolo dar nici o motocicleta pe stand. Nu era nimic de lucru. Ridic din umeri si ce pot sa fac, plec urmand sa ma intorc la 3. Oameni si oameni…

Ma intorc la 2:30. Nu ma baga nimeni in seama. Trece de 3 si tot nimic. Ma duc la mecanic si il intreb daca ne putem apuca de munca si pentru programarea asta amarata. Ce programare? Mie nu mi-a zis nimic sefu’ de schimbat un lant. Ii arat hartia cu munca deja platita (normal) de la 10. Zice pai si de ce nu ai venit la 10? Ca am fost liber azi. Ah… asta ma intreb si eu, dar hai sa zicem ca a fost vorba doar de o lipsa de comunicare…

In timp ce asteptam pentru schimbarea lantului se opresc si doi brazilieni la magazin. Unul pe un BMW altul pe un VStrom. Vor sa isi schimbe uleiul. Surpriza… le trebuie si lor programare (din nou, in service nu era nici o aglomeratie, singurul client “extern” eram eu si erau 3-4 mecanici ) si – surpriza oare?- ii programeaza “maine dimineata”. Mi se parea incredibila situatia. Acuma eu nu zic, fiecare isi conduce afacerea dupa cum crede de cuviinta si probabil ca la magazine mari, cu aere elevate, trebuie musai sa ai o abordare din asta “profesionista” si cu taxare de n ore pentru un schimb de ulei, desi in spatele gardului sufla vantul. Dar mi se pare asa rupta de realitate abordarea asta… Oamenii aia doi sunt din alta tara, era clar ca veneau de departe si erau batuti tare de vant si de drumuri. Ajunsesera intr-un loc “pentru moticiclisti” avand si ei nevoie de un amarat de schimb de ulei, ca sa poata continua. Era asa greu sa ii ajute un nene de acolo intr-un colt? Nu stiu cat de greu se schimba uleiul la un BMW 12000 GS dar la VStrom e treaba de jumatate de ora. Eu eram dispus sa astept mai mult caci oricum ziua mea era compromisa. Dar nu, programare maine dimineata altfel nu se poate. Oamenii pleaca incet capul, ridica din umeri si se intorc la motociclete. Nu stiu daca a doua zi, o zi frumoasa frumoasa de vara, au revenit.

DSC_0594.JPG

Noi am plecat dimineata din Rio Gallegos tragand dupa noi toate gandurile astea. Am fi putut ramane cu amintirile de la magazinul moto. Insa ar fi fost pacat. Singura parte buna din interactiunea cu ei a fost ca au avut, macar partial, ceea ce ne trebuia noua. Si asta era cel mai important.Restul conteaza mai putin.

In schimb zambeam fiind din nou lasati fara cuvinte de catre gazda noastra. Oascar, inainte sa plecam dimineata, a stabilit scurt: “Cand va intoarceti o sa treceti pe aici, nu aveti cum pe alt drum.” Am recunoscut ca asa e, o sa trecem. “In acest caz e musai sa va opriti tot la mine. Nu stiu daca o sa fiu acasa sau la munca iar voi nu stiti in ce zi sau la ce ora o sa fiti inapoi. De aceea, uite, asta e cheia de rezerva de la casa. Daca atunci cand veniti nu sunt acasa, intrati si va faceti comozi, ca la voi acasa. Drum bun”.

DSC_0638.JPG

Perioada petrecuta aici ne-a fost foarte utila. Am luat aminte inca o data cum sa fim si cum sa nu fim daca vom avea vreo-data un magazin sau o afacere intr-un colt indepartat de lume.

Iata-ne indreptandu-ne spre Punta Arenas, intrand pentru inca o data in Chile. De data aceasta coada mare la granita, pana hat afara. Si frig. Si vant. Dar hei, macar nu ploua.

DSC_0623.JPG

In Punta Arenas schimbam cauciucul spate si ne invartim prin oras putin. Ne place. Radem, ne plimbam in sandale (felul in care poti recunoaste se pare un turist european in America de Sud) glumim despre tot felul de lucruri. Suntem doar noi si ne este foarte bine.

IMG_0542.JPG

Interesant este ca nici aici, atat de aproape de “capatul pamantului”, scena politica este in lumina reflectoarelor. Se pare ca Punta Arenas isi are artistii sai, cu vederi destul de clare…

IMG_0540.JPG

Intorsi la hostel descoperim ca avem parte de o inspectie inopinata.

DSC_0697.JPG

A doua zi avea s fie 3 februarie. Si 30 de ani pentru mine, intr-o poveste pe care o stiti deja.

Distribuie această postare


Link la postare
Distribuie pe alte site-uri

Lumea Noua IV.21 – Per aspera ad astra

De catre: AlexMD On March 17, 2013 in Blog, Etapa IV, Lumea Noua

Ma trezesc devreme. Este 4 februarie, ziua mea a trecut asa ca nu mai avem nici un motiv sa fim lenesi. Dupa distractia cu vantul de ieri suntem hotarati sa plecam cat mai de dimineata pentru ultimii 200 de kilometri pana in Ushuaia. Devreme pentru ca, teoretic, daca ai vreo perioada in care vantul e mai domolit atunci aceasta este dimineata.

DSC_0021.JPG

Intr-adevar cu o vreme linistita si insorita, lucrurile merg repejor si nu dupa mult timp incepem sa dam de… copaci. Ce copaci, chiar padure in toata regula. Odata cu aceasta schimbare vantul se potoleste definitiv, pierzandu-se printre crengile arborilor. Ah.. ce bine este.

DSC_0050.JPG

DSC_0042.JPG

La inceput copacii aveau o forma ciudata, insa mai apoi padurea s-a schimbat in ceva mai cunoscut.

DSC_0058.JPG

Si zarim din nou munti. Aerul se raceste incet incet. Ne apropiam de ultima trecatoare montana inainte de Ushuaia, Trecatoarea Garibaldi.

DSC_0075.JPG

In lumina soarelui cu dinti luceste si zapada pe varfuri. Din fericire ziua este uscata iar soseaua in foarte bune conditii. Da, nu mai este mult.

DSC_0069.JPG

In cursul zilei de ieri unul dintre suruburile de la suportul parbrizului a cazut victima abusurilor inteperiilor. Asa ca… pana sa gasim un altul, a trebuit sa improvizam, cat sa nu se miste din loc suportul. Va rog, nici un cuvant despre fundita rosie!

DSC_0072.JPG

Nu e prea estetic dar ce mai conteaza? Este functional. Si avem prea putin timp sa ne gandim la asta caci iata, dupa alte cateva curbe ale drumului… iata, se vede Ushuaia. Am reusit! Am ajuns!

DSC_0094.JPG

Eu sunt mai asezat asa de felul meu si nu ma entuziasmez “zgomotos” de obicei. Insa de data asta recunosc, mi-a scapat si mie. Tot e bine, nu m-a auzit nimeni.

DSC_0093.JPG

Ne invartim putin prin orasel (foarte cochet, foarte curat), dam o tura si prin port, unde un vapor alb tocmai isi debarca turistii.

DSC_0099.JPG

DSC_0331.JPG

DSC_0348.JPG

Gasim un loc unde se manca bine (cot la cot cu muncitorii locali) si apoi ne hotaram sa ne stabilim in camping. Da, era destul de frig, da, eram in Ushuaia, dar simteam ca pentru noi, finalul calatoriei nu este nici pe departe aici, asa ca trebuie sa fim atenti la buget. In plus, vederea din campingul de deasupra orasului este magnifica. Hai sa punem cortul!

A doua zi ne trezim, din nou, de dimineata. Scotand capul din cort, temperatura scazuta ne inroseste nasurile imediat. Pe muntii din jur este zapada proaspata.

zapada.jpg

Tare ne-ar placea sa ne ascundem din nou in sacii de dormit, dar pentru azi avem pregatit un program de relaxare, ce include ultimii 30 de kilometri spre sud, sud-vest in Parcul National, pana in Golful Lapataia.

DSC_0107.JPG

Ni se alatura si Mathias, un motociclist german cu care ne intalnisem pe feribotul din Punta Arenas si care statea si el la cort in acelasi camping.De multe ori m-am plans ca VStrom-ul meu cantareste destul de mult insa pe langa un Super – Tenere, Gunnar nu mai pare asa de mare. Recunosc, fara nici un pic de invidie, ca singurul lucru pe care il doresc de la aceasta Yamaha este… transmisia pe cardan. In rest, V-twin-ul meu este foarte bun icon_smile.gif

DSC_0272.JPG

Drumul este neasfaltat insa intr-o stare foarte buna. Putem sa ne distram, admirand in acelasi timp peisajul.

DSC_0289.JPG

DSC_0125.JPG

Ajungem in parcare si cum nu era nimeni, trecem motociclete printre micutii stalpi de marcaj.

DSC_0255.JPG

Mai departe nu se mai poate merge pe motocicleta. Cel putin… nu fara a lua o barca. Mai “jos” sunt inca ceva insule mai mici si apoi… Polul Sud in Antarctica.

DSC_0150.JPG

Pentru ca era foarte devreme, totul in jur era asa cum ar fi trebuit sa fie. Fara galagie, fara aglomeratie, fara autocare de turisti. Nimeni in jur in afara noastra. Cu muzica de la voi, primita la Cutia Muzicala, in casti, cu soarele rasarind de peste golf, ne-am apropiat de finalul Rutei 3. Final de drum!

DSC_0258.JPG

Intorc cheile in contact si ultimele zbateri ale pistoanelor se pierd in linistea din jur. Privim la semnul ce ne aduce aminte cat de indepartata este Alaska.

DSC_0194.JPG

Imi place atat de mult locul asta incat imi vine sa tip. Dar nu o fac. Linistea din jurul nostru pare sa se coboare de pe varfurile muntilor. Imi place locul asta nu pentru ca este un “punct important” din aceasta calatorie. Imi place pentru ca nu este nimeni, imi place pentru ca suntem acolo atunci cand a trebuit sa fim.

DSC_0217.JPG

DSC_0221.JPG

DSC_0226.JPG

In acea dimineata de 5 februarie 2013, doi oameni dintr-un indepartat colt de Europa Centrala, si-au implinit un vis. Au calatorit, pe o motocicleta, din Alaska pana in Tara de Foc.

DSC_0130.JPG

Cu aceste randuri, se termina partea a IV a din povestea noastra despre Lumea Noua. Calatoria noastra era inca departe de a se fi sfarsit. Scriu acest ultim capitol, la mai bine de o luna mai tarziu si doar cu o zi inainte de zborul inapoi spre Europa.

Mai bine sau mai rau, cu talent sau mai degraba fara, cu fotografii interesante sau doar cu “poze de pe drum”, am incercat sa povestim despre ceea ce am intalnit si mai ales despre ceea ce am simtit in aceasta minunata calatorie. Va salutam de la capatul Lumii! Aici,totul in regula si buna pace!

DSC_0234.JPG

Pentru noi au urmat 10 zile extrordinare, fara motocicleta fara telefon, fara internet si departe de orice civilizatie. O perioada fantastica, dintr-o carte de povesti. Apoi am inceput intoarcerea spre casa, calatorind din Tierra del Fuego pana in Buenos Aires si continuand spre Paraguai, Iguazu, sudul Braziliei si Uruguai. Despre toate acestea insa… intr-un epilog scris probabil din Europa

Distribuie această postare


Link la postare
Distribuie pe alte site-uri

Felicitari, oameni buni!

Eu unul (si cred ca nu gresesc daca consider ca nu sunt singurul) am trait bucuria voastra, am impartasit emotiile si am savurat peisajele alaturi de voi, prin ochii vostri, datorita faptului ca ati oferit cu darnicie aceste povestiri!

Si pentru ca sunt roman, nu ma multumesc totusi doar cu ceea ce am primit, astept cu mare nerabdare povestirea intoarcerii. :thumbup:

Distribuie această postare


Link la postare
Distribuie pe alte site-uri

doi oameni dintr-un indepartat colt de Europa Centrala, si-au implinit un vis. Au calatorit, pe o motocicleta, din Alaska pana in Tara de Foc.

Si nu ati fost singuri. Ai scris mereu foarte frumos de oamenii intalniti si de locurile vazute. Si ai ilustrat totul cu imagini superbe. In acest fel, am calatorit impreuna cu voi. Multumesc, oameni buni!

Distribuie această postare


Link la postare
Distribuie pe alte site-uri

Baieti, Va multumim pentru rabdarea cu care ati ramas pe aici si pentru incurajari. Acuma... va rugam frumos, incalziti putin vremea in tara? :D

Ca noi pe net nu intelegem inca bine daca a venit primavara acolo sau nu :P

Distribuie această postare


Link la postare
Distribuie pe alte site-uri

Hehe... cu frigul nu prea ne-a iesit pana acum. Insa ne-a ferit Dumnezeu de zapada si drumuri alunecoase si asta e cel mai important. Mai avem cateva zile si se termina acest drum.

De saptamana viitoare o sa reiau povestile. Insa... ieri:

DSC_0041.JPG

Ieri seara, jumatate inghetati dar cu zambetul pe buze am ajuns in fata unei placute vechi pe care scria "Cenad" (numele localitatii de frontiera) si se putea vedea un tricolor scorojit de intemperii. Am ajuns acasa. Am ajuns in Romania. Soarele apune peste Ungaria, insa noua, macar pentru o vreme, nu ne mai este frig...

Distribuie această postare


Link la postare
Distribuie pe alte site-uri

Prieteni, am ajuns cu bine in Sibiu. O sa ramanem aici azi si maine (reuniune cu familia la Paltinis). Iar duminica o sa incercam urmatoarea "bucata" Sibiu - Bucuresti. Speram sa tina vremea cu noi.

Pana atunci insa, daca sambata pe la pranz sunteti prin Sibiu si aveti chef de vreo bere (hmm sau de un vin fiert?) dati-mi de stire.

Distribuie această postare


Link la postare
Distribuie pe alte site-uri

Eheee si cum acasa ne-am intors, iar afara iarna pare sa revina in forta... e vremea sa ne continuam povestile sper ca inca mai aveti chef de citit :P

Lumea Noua V.1 – Plecarea din Tierra del Fuego

De catre: AlexMD On March 26, 2013 in Blog, Etapa V, Lumea Noua

Plecarea din Tierra del Fuego: 17 – 21 Februarie 2013

Intorsi in Ushuaia dupa pauza de 11 zile, era momentul sa ne pregatim iesirea din Tierra del Fuego. Asta nu inainte insa de a mai avea parte de o experienta interesanta in Ushuaia: Calatoria cu trenul “Fin del Mundo”.

DSC_0113.JPG

Construit in secolul trecut, de catre detinuti (initial Ushuaia fusese o colonie pentru detinuti), sina de tren cu ecartament ingust a reprezentat o artera importanta in zona. Multi ani mai tarziu, aceasta a fost redeschisa ca atractie turistica. Si iata-ne deci avand oportunitatea sa calatorim cu acest trenulet.

DSC_0120.JPG

Vremea a fost destul de mohorata iar noi ne-am incalzit cum am putut in vagoanele de lemn care erau cel putin acoperite. Nici nu vreau sa stiu cum era pentru detinuti, in timpul iernii, o calatorie cu acest tren, folosind vagoane deschise.

DSC_0134.JPG

Mie de cand eram mic mi-au placut trenurile. Si aceasta atractie nu s-a diminuat odata cu adunarea anilor. Acum eram din nou copil, calatorind intr-un tren tras de o locomotiva cu aburi, trecand printr-un peisaj de poveste. Si ca intr-un basm, ni s-au alaturat cai liberi, galopand pe langa tren. Sunt unele intamplari carora nu ai cum sa nu le zambesti.

DSC_0164.JPG

Intorsi in statia principala, ii multumim Gabrielei, gazda noastra de la Tren del Fin del Mundo si ne pregatim de o alta calatorie, de data aceasta cu motocicleta. La revedere Ushuaia!

DSC_0186.JPG

DSC_0205.JPG

Daca la venire am avut parte de o vreme calduta si asfalt uscat, la plecare suntem inconjurati de munti albi, asfalt ud (speram noi doar ud, nu si inghetat) si un frig… de iarna (desi calendaristic, era inca vara)

DSC_0238.JPG

DSC_0213.JPG

Ajungem in Rio Grande, micul orasel unde inoptasem pe 3 februarie de ziua mea. Acum, pensiunea la care poposisem atunci nu mai avea nici o camera libera insa partea buna este ca ne intalnim (pur intamplator) cu Dylan, unul dintre motociclistii cu care trecuseram pe aceeasi barca, din Panama in Columbia.

DSC_0280.JPG

Ne gasim cazare la o alta pensiune si ne petrecem seara stand la povesti. Dylan se indrepta spre Ushuaia de abia. Insa fusese si prin Venezuela. In timp ce povesteam eu ma ocup si cu alta indelednicire: salvarea incarcatorului de laptop. Cea mai recenta componenta electronica (din pacate nu si ultima) ce cazuze victima conditiilor de drum, incarcatorul laptop-ului nu mai functiona. In Ushuaia gasisem intr-un magazin unul nou insa pretul cerut (200 de dolari) m-a linistit imediat. Lasa, o rola de banda adeziva costa mult mai putin desi e mai inestetica. Asa ca, iata-ma jucanduma cu firele.

DSC_0285.JPG

Cu operatia reusita, e timpul sa ne bucuram. (e clar, sunt un computer junky)

DSC_0296.JPG

A doua zi, traseul era unul clar: 70 kilometri de asfalt, 150 kilometri de of-road si apoi inca vreo 40 pana la un feribot ce avea sa ne duca peste Stramptoarea Magelan, inapoi pe continent. Soarele se grabeste sa ne ajunga din urma, colorand auriu patura de nori.

DSC_0086.JPG

De abia iesim din oars si vantul isi face simtita prezenta insistent. Inaintam cu destula greutate chiar si pe asfalt. La un moment dat o piatra loveste cu putere parbrizul Kappa, crapandu-l. Inca ceva ce se “strica”. Macar nu e “gadget electronic”. Ma gandesc ca tot mai bine e asa, daca nu era parbrizul acolo, poate ca piatra lovea altceva.

DSC_0194.JPG

Dupa inca putini kilometri, luam o decizie: ne intoarcem. Problema nu era cu asfaltul, problema era cu cei 150 de kilometri de drum neasfaltat ce aveau sa urmeze. Nu imi placea deloc cat de tare batea vantul. Si nu vroiam sa trebuiasca sa astept pe la granita sau pe la feribot sa se potoleasca pentru a putea inainta. Deci, cu coada intre picioare, revenim in Rio Grande pentru inca o zi. Numai bine, la televizor vedem avertizarea de vanturi puternice (haha, argentinienii sunt in urma, nu au auzit de coduri galbene, portocalii si alte alea).

DSC_0050-001.JPG

Feribotul ce facea legatura dintre insula si continent nu functiona. Abia peste inca o zi putem pleca si reusim sa ajungem in regula la trecere. De data asta chiar plecam.

IMG_0478.JPG

Peste noapte aveam sa ne oprim in Rio Gallegos, la Oscar. Nu a fost nevoie sa folosim cheile pe care ne-a lasat-o. Era acasa.

Distribuie această postare


Link la postare
Distribuie pe alte site-uri

De catre: AlexMD On March 29, 2013 in Blog, Etapa V, Lumea Noua

 
 

La revedere, Patagonia: 21-22 Februarie 2013

E ceva si cu drumul asta. De atata timp, de atatia kilometrii se invart rotile lui Gunnar. Si totusi noi nu ne-am plictisit deloc. Hm, eu nu m-am plictisit deloc. Andreea… mai doarme uneori in spate. Uneori ma gandesc ca poate are dreptate. Ce sa faci acolo in spate cand in jur ai un astfel de peisaj de exemplu?

DSC_0217.JPG

Exista totusi o frumusete aparte a intinderilor nesfarsite din Patagonia. Si aici, cerul pare mai aproape de oameni. Iar pe cer, pe cer se deruleaza un film magnific. Cerul se schimba mereu, chiar si atunci cand te opresti. Trebuie sa ai doar rabdare. O mana nevazuta, deseneaza, uneori cu inocenta unui copil, alteori cu supararea unui om mare ce pare ca nu mai stie decat sa se incrunte.

DSC_0295.JPG

DSC_0032.JPG

Plecarea noastra din Rio Gallegos s-a produs linistit, fara nici o surpriza, fara nici o complicatie. Ne-am luat la revedere de la Oscar, amintindu-ne sa ii dam inapoi si cheia de rezerva. Ne-am luat la revedere si de la Manolito, un baiat pe care il cunoscusem doar cu 1 zi inainte si care ne-a impresionat (si el) cu optimismul si dorinta lui de a ajuta. Si gata. De ore bune calatoream prin peisajul de mai sus, intre nori si pampas.

DSC_0026.JPG

Este o zi rece dar asta nu ne mai surprinde. Caldura a ajuns sa fie o notiune abstracta atunci cand vine vorba de exterior. “The great outdoors” par sa fie lasate aici de cand lumea asa: reci, aspre si cu vant omniprezent. Si toti cei care calatoresc pe aici, trebuie sa accepte si sa se adapteze.

DSC_0097.JPG

Timpul pare si el sa treaca cu un alt ritm. Asezarile sunt putine si departe una de alta. Nu mai stim nici noi bine cat este ceasul si parca asta nici nu mai are importanta. Ne oprim intamplator langa un loc unde timpul pare sa se fi oprit in loc. Cu motorul oprit se lasa linistea peste imprejurimi. In stanga, dincolo de gard, o balta parea ca este principala atractie a locului, pentru toate animalele.

DSC_0055.JPG

DSC_0194.JPG

 Din cand in cand linistea este intrerupta de chemarea vreunei pasari de peste lac. Iar cand un stol de pasari flamingo decoleaza, se starneste o mica zarva.

DSC_0049.JPG

In acel moment, in acel loc pe care acum nici nu stiu daca l-as mai gasi, am un sentiment ciudat. Toamna pare mai prezenta ca oricand. La fel si sentimentul ca se apropie momentul plecarii. Stiu ca mai avem mult pana acasa insa pentru prima data se impleteste in interior, incet si sigur, gandul ca se termina.

DSC_0037.JPG

Recunosc, ca acolo, in singuratatea aceea, am fost putin trist. Nu stiu daca justificat sau nu, insa pentru o vreme balta aia a fost un “butoi cu melancolie” si noi eram foarte aproape de el. Ne-am luat in liniste la revedere de la flamingo, rate salbatice, egrete si toate celelalte vietuitoare.

DSC_0048.JPG

Desi mai aveam ceva kilometri pana sa iesim din Patagonia, atunci ne luam de fapt la revedere de la aceasta aspra si frumoasa zona! Nu este un loc pe placul oricui. Insa este un loc pe care cu siguranta as vrea sa il revad.

Distribuie această postare


Link la postare
Distribuie pe alte site-uri

De catre: AlexMD On April 2, 2013 in Blog, Etapa V, Lumea Noua

 
 

O calatorie ca aceasta, nu poate sa fie doar o trecere prin spatiu, translatarea dintre 2 puncte. Este, de foalte multe ori, o cunoastere, la un nivel mai superficial sau uneori mai complex, a oamenilor. Cei pe care ii intalnesti zi de zi. Mereu altii. Mereu altfel. Franturi de fete, de gesturi si de vorbe raman cu tine, le porti mai departe, le impartasesti cu alti oameni pe care ii intalnesti in cale. Cu multi probabil, nu o sa te mai revezi niciodata. Insa asta conteaza prea putin. Undeva se face “click” si stii ca nu mai e nevoie de nici un alt cuvant, de nici o alta explicatie.

DSC_0197.JPG

Ehee… vedeti, uneori mersul pe motocicleta iti da ragaz, indelung ragaz, pentru tot felul de ganduri. Acestea, despre oameni si prietenii, erau oarecum indreptatite caci ne indreptam spre Pico Truncado, unde ne astepta Daniel, ce ne ajutase atat de mult prima data cand fusesem prin zona, iar acum cumparase pentru noi un nou set transmisie (lant si pinioane). De data aceasta avem ocazia sa ii cunoastem si familia, niste oameni minunati, deschisi, optimisti. Ne-am simtit imediat intampinati cu mare caldura si asta a fost tare bine.

DSC_0236.JPG

Ah si desigur, nu am “scapat” de o friptura argentiniana. Asa cum la finlandezi e o traditie sa ai sauna in casa (sau langa casa), in Argentina, este o traditie sa ai gratarul pentru “asado” gata oricand de actiune.

DSC_0238.JPG

De data asta ma tin de cuvant si nu pun poze cu mancare. Desi friptura aia ar fi meritat “publicitatea”. Dar sa trecem peste lucrurile placute si sa ajungem la plecare. Pai da, noi ne gandeam sa plecam insa vremea se gandea altfel. In Pico Truncado nu prea ploua. Adica lumea cam numara pe degete ploile de peste an. Si alea care sunt, sunt slabe. De obicei. Insa uite ca de data asta nu a mai fost chiar asa. Ba chiar s-au inchis si niste strazi, fiind inundate.

IMG_0508.JPG

IMG_0512.JPG

Super! Acuma nu cred ca era chiar asa un capat de tara, de mers, s-ar fi putut merge, insa gazdele noastre au decis clar ca nu ne pot lasa sa plecam pe asa vreme, cand pana si cainii nu puteau fi lasati afara.

DSC_0262.JPG

Asa ca, dupa ce in Tierra del Fuego, vantul ne oprise vreo 2 zile, iata-ne “intarziati” din nou, de data aceasta de ploaie. Insa intre prieteni, timpul trece repede iar vremea buna nu se lasa prea mult asteaptata. A doua zi suntem gata de plecare, nu inainte de a mai avea parte de o surpriza ce ne lasa fara cuvinte: vazand ca nu avem GPS (ce ni se stricase prin sud), Daniel decide ca nu vrea sa ne lase asa prin Buenos Aires si alte zone aglomerate din nord. Asa ca ne imprumuta GPS-ul sau, spunandu-ne ca inainte sa iesim din Argentina sa il trimitem inapoi prin autobuz. Ce poti sa mai spui? Nu mai spui nimic si iei aminte! Multumind pentru GPS si cu ceva mai putine sanse sa ne pierdem (haaa, sigur…) suntem gata de drum. La revedere!

DSC_0265.JPG

Buenos Aires este deja aproape. Mai putin de 1500 de kilometri si suntem in capitala Argentinei.

DSC_0015.JPG

Pana acolo, ne oprim in doua nopti la intamplare. Nimerim insa bine. O data intr-un fel de statiune la malul Oceanului Atlantic (mere mi-au placut statiunile in extra-sezon) ce avea blocuri colorate si mesaje interesante.

DSC_0287.JPG

DSC_0007.JPG

Cu doar 300 de kilometri inainte de Buenos Aires, poposim in Azul, intr-un loc numit “La Posta de viajero“. Oamenii de acolo au motociclete si sunt pasionati de calatoriile pe motocicleta. S-au gandit deci sa ofere calatorilor un loc de pus cortul. Si nu e vorba doar de un loc de campat intr-o curte plina de iepuri.

DSC_0122.JPG

Gasesti si o vorba buna, un sfat, gasesti cateva unelte daca ai nevoie de reparatii si mai mereu gasesti si alti calatori, ca si tine. Nu exista lista de preturi, sau rezervari. Toata treaba functioneaza doar pe baza de donatii. Ai o cutiuta, lasi cat poti, daca poti. Jorge, propietarul locului, ne-a convins sa mai ramanem o zi, la urma urmei unde ne grabeam? Ce rost are sa te grabesti sa ajungi intr-un oras mare cand poti sta la cort si avea astfel de vizitatori.

DSC_0120.JPG

Se pare ca Jorge are o traditie: arboreaza steagurile tarilor din care are vizitatori. Cu o saptamana inainte il arborase chiar si pe cel al Angliei. In acea seara, au fluturat 3 steaguri.

DSC_0149.JPG

Ne vine greu sa plecam de acolo si chiar si cand impachetam, dezbatem indelung luarea unui nou pasager pe Gunnar. Jorge ni-l dadea cu draga inima, insa o conving cu greu pe Andreea ca nu putem sa il luam: nu aveam casca pentru iepuras! icon_smile.gif

DSC_0169.JPG

Fara urechiat in spate, insa cu multa curiozitate luam “la parcus” ultimii kilometri pana in Buenos Aires. Ne apropiem serios insa piesajul se incapataneaza sa nu ne dea nici un indiciu de faptul ca se apropie un oras mare. Acelasi drum ingust, cu 2 benzi si drept, aceleasi campuri nesfarsite si cer spectaculos.

DSC_0088.JPG

DSC_0093.JPG

Si totusi orasul autonom Buenos Aires (exista o poveste interesanta legata de aceasta titulatura) are peste 300000 locuitori iar zona metropolitana mai mult de 12 milioane. Deci mai de vreme sau mai tarziu, nu aveam cum sa scapam de efectele evidente ale unei zone urbane mari. Drumul se lateste… “putin” si devine cu taxa (observati micile gherete).

DSC_0191.JPG

Iar cladirile s-au sumetit si ele rapid, intinzandu-se spre cer printre traficul aglomerat.

IMG_0543.JPG

IMG_0541.JPG

Eram, din nou, intr-un oras mare si plimbandu-ne pe strazi puteam foarte bine sa credem ca suntem undeva in Europa. Intr-un cartier mai vechi, gasim printre blocuri, un copac urias. Coroana sa era atat de mare incat crengile de jos aveau nevoie de sustinere, pentru a nu se intinde pana la pamant.

IMG_0604.JPG

Batranul copac, ne aminteste de radacinile noastre. Pentru o secunda realizam ca mai este putin si chiar ne vom intoarce in Europa. Dar nu inca… pana atunci, mai avem un “mic” ocol de facut! Ramaneti pe frecventa

Distribuie această postare


Link la postare
Distribuie pe alte site-uri

De catre: AlexMD On April 7, 2013 in Etapa V, Lumea Noua

 
 

Ne gaseam in Buenos Aires, impreuna cu o dilema importanta: cum trimitem motocicleta acasa?

Noi aveam deja biletele de avion spre Europa, cu plecare din Sao Paolo, peste doua saptamani. Normal ar fi fost sa trimitem si motocicleta tot din Sao Paolo, sau hai, din Rio ca e acolo, aproape. Asta ar fi insemnat o calatorie de inca 3000 si ceva de kilometri, relaxata si apoi gata, punem motorul la cargo in Sao Paolo si ne pregatim de intoarcere.

Screen%2520shot%25202013-04-07%2520at%25

Dar… nu e chiar asa simplu precum pare. Dupa primele email-uril la diferiti agenti de transport (prin care trebuie sa iti organizezi orice transport de cargo) vestile din Brazilia nu au fost chiar imbucuratoare: birocratie foarte mare la vama, proces complex de expediere si multe “nesigurante”. Una dintre conversatiile cu agentii de acolo a decurs cam asa:

- aveti nevoie de <lista lunga de documente>! Iar procesul va dura intre 3 si 14 zile!

- Pai… eu acum sunt in Buenos Aires, iar in 14 zile avem avion din Sao Paolo spre Munich. Ar fi bine de stiut in ce parte a spectrului ne putem situa, caci diferenta intre 3 si 14 zile este… destul de mare si riscam sa pierdem avionul nostru daca apar intarzieri.

- Ne pare rau, dar nu putem sa stim. Totul depinde de oficialitatile de aici.

Il contactez si pe Bogdan, ce se ocupase de expedierea motocicletei din Otopeni in Montreal si investigatiile lui duc catre aceleasi rezultate. Nu e bine deloc.

Schimbam deci planul: vom trimite motocicleta din Buenos Aires (unde lucrurile se anuntau mult mai simple), apoi vom ajunge cumva in Sao Paolo sa “prindem” avionul de Munich pentru care vom avea bilete.

Dar in acest caz, ce facem in urmatoarele 2 saptamani? Nu are rost sa pierdem timpul in Buenos Aires (mai ales ca e si scumpa treaba pe aici). Hai sa mai vizitam ceva. Un “ocol” de 10 zile ce va include Cascada Iguazu, putin din Paraguay, sudul Braziliei si Uruguay nu suna chiar rau, nu? Buun, pe harta, cam asta e ideea in mare. In loc de 3000 de kilometri pana in Sao Paolo, mai bine 3500 pana… ei bine, pana in acelasi loc de unde tocmai plecam. icon_smile.gif

Screen%2520shot%25202013-04-07%2520at%25

Plecam cu usurinta din Buenos Aires, ajutati de GPS-ul imprumutat de Daniel si ne indreptam spre nord vest, alaturi de picaturi de ploaie.

IMG_0623.JPG

Drumul pe care urma sa rulam, Ruta 14,  are o faima destul de proasta, datorita politie corupte ce obisnuieste sa opreasca in special motociclistii straini. Pe forumul HUBB are chiar un topic dedicat, de multe pagini, pline de istorioare nu prea fericite, ce se petreceau mai ales la kilometrul 341, unde exista un post de politie “special”.

Eram deci pregatiti pentru ce era mai rau. Ba chiar un prieten motociclist din regiune, s-a oferit sa ne ajute, in caz ca am avea nevoie, lasandu-ne numarul sau de telefon si dandu-ne foarte multe sfaturi utile, despre cum sa reactionam in caz ca am fi opriti de politie.  Era deci de inteles ca mergeam oarecum murati si la propriu de ploaie, dar si la figurat de gandurile cu chipiuri albastre.

IMG_0632.JPG

Ajungem la faimosul kilometru si intr-adevar, exact ca in povesti vedem chipiul iesind din postul de politie si indreptandu-se spre marginea drumului, spre noi. Noi eram cu viteza regulamentara si cu morcovul in fund, caci stiam din cele citite, conteaza prea putin daca chiar ai facut ceva ilegal sau nu. Omul nostru se indrepta hotarat spre noi insa la marginea drumului observam ca tine cu o mana telefonul la ureche. Vorbea cu cineva la mobil. Cealalta mana, purtatoare de baston aducator de vesti proaste, ramane lasata. Nu suntem opriti. Ne scurgem pe langa el multumind in gand providentei si faptului ca omul ala si-a gasit lucruri mai bune de facut decat sa ne opreasca pe noi. Andreea trage cu ochiul (lentila aparatului foto) in spre postul de politie unde probabil am fi fost invitati. Nu, multumim frumos.

IMG_0624.JPG

De politie scapam insa de potop nu. Nu ca pana atunci ar fi fost foarte mult soare insa nici pe departe nu banuiam ce avea sa urmeze. In mai putin de 2 minute intram intr-un nor cenusiu. Totul se intuneca desi era abia vreo 2 dupa-amiaza. Oprirea de urgenta pentru a pune costumul de ploaie.

DSC_0233.JPG

Chiar la timp caci abia plecam si nu prea mai vedem nimic. Ne oprim in primul loc acoperit pe care il gasim, o benzinarie la ceva kilometri departare. Eram uzi pana la oase. Asteptam o ora sa se mai potoleasca dusul si plecam apoi, sperand ca “a trecut”. Intr-adevar ploua mai putin, insa urmarile potopului se vedeau peste tot, portiuni mari de pamant fiind inundate de o parte si de alta a drumului. Cat priveste drumul in sine, trecem prin locuri pe unde acesta nu prea se mai distinge foarte bine, sub baltile rosiatice (din cauza pamantului rosu din zona).

IMG_0645.JPG

Ne este clar ca singura varianta sa fie “mai bine” este sa strangem din dinti si sa continuam, sperand sa iesim la un moment dat din nor. Continuam deci spre Iguazu si intr-adevar, dupa ore bune in care parea ca nu mai exista un liman, iata, ploaia se opreste si mai mult, in zare exista o vaga speranta albastra.

DSC_0230.JPG

Si cum se face mai frumos cum apar si… partenerii de trafic. Ca si in Chile, toti aveau casca. Chiar si “extra pasagerul”

DSC_0260.JPG

DSC_0262.JPG

Desi pana nu demult plouase cu galeata, nu toata lumea isi potolise setea se pare. Unii aveau inca nevoie de… “apa la pet”?!??

DSC_0224.JPG

Si cum “ala la pet” iti protejeaza clar mintile (capul) casca este mult mai utila la protejarea cotului (anti durere in cot). Mbine… macar toata lumea este joviala! Unii cu sticla, altii cu fotbalul si altii cu… plantatiile de mate.

DSC_0248.JPG

DSC_0256.JPG

Ne apropiem de Iguazu, chiar inainte de apus, prilej sa ne bucuram de linistea si pacea ce se asterne peste coamele padurii.

DSC_0291.JPG

DSC_0280.JPG
Sperand sa prindem ceva din apus chiar langa cascada, ne indreptam prima data spre Parcul Iguazu insa descoperim cu tristete ca acesta se inchide la 18 si nu mai puteam intra in aceeasi zi. Ne indreptam deci spre oras, la 18 kilometri departare unde nu ajungem insa inaintea noptii. Inca o data… incepem cautarea unui loc de dormit.

IMG_0642.JPG

Mergem la culcare inconjurati de ganduri, ca atunci cand te afli in preajma unui monument important, pe care nu l-ai vazut insa. Cascada Iguazu, a doua (ca volum) din lume, era doar la o aruncatura de bat. Adormind ni se pare ca putem sa ii auzim stropii chiar de acolo. Hmm, nu este Iguazu, este ploaia pe acoperisul casei. Pe maine!

Distribuie această postare


Link la postare
Distribuie pe alte site-uri
Lumea Noua V.5 Cascada Iguazu

De catre: AlexMD On April 13, 2013 in Blog, Etapa V, Lumea Noua

DSC_0161.jpg&w=639&h=289&a=t&q=90&zc=1
 

Camera in care stateam era mare, cu vreo 4 paduri dintre care noi ocupam doar unul dublu. Hmm noi poate, insa bagajele noastre ocupau cam tot restul. Era uimitor cat de repede si cat de eficient eram in stare sa ne intindem lucrurile peste tot. E adevarat, de data aceasta macar aveam un motiv cat de cat serios, dupa ploaia de ieri, multe lucruri erau “la uscat”.  Din fericire nu trebuia sa mai impartim camera cu nimeni asa ca… stiti voi cum e zicala aia cu rufele in familie…

Ne trezim constienti ca ne gasim foarte aproape de doua lucruri “mari”. La propriu. Cascada Iguazu, a doua ca volum din lume si  Barajul Artificial Itaipu primul din lume in privinta energiei electrice generate. Altfel spus, maretia naturii si maretia construita de oameni. Planul pentru azi este sa vizitam cascada aflata la numai cativa kilometri departare de locul unde ne aflam.. Numa’ ca pana ne trezim noi, pana luam micul dejun, pana ne mai mosmondim un pic, iaca, ploaia si incepe sa sune darabana pe acoperis. Si la cum se aude nu sunt chiar asa de convins ca macar trebuie sa ne miscam din casa pentru a vedea o “cascada”. E suficient sa dau perdeaua la o parte.

DSC_0303.JPG

Profetic, o barca era “parcata” chiar langa fereastra noastra. Mbine mai, poate totusi plecam de aici tot pe motocicleta, nu cu barca, se poate?

DSC_0296.JPG

Cum in curtea din spate situatia nu era prea optimista si nu se vedea nici un petic de cer albastru, ma gandesc sa merg la intrarea din fata, poate acolo gasesc vreo speranta senina? Nici o sansa. Unul care se trezise de dimineata (cand probabil ca nu ploua), se distra acum pe un scuter sub potop. Deh, uite ca uneori e bun si somnul pana mai tarziu. Altfel, puteam sa fim si noi intr-o situatie similara. Uite, invatatura de minte…

DSC_0300.JPG

Asteptam sa se opreasca, sau macar sa se prefaca putin ca s-a oprit, pe principiul, macar cand ies din casa sa nu ma ude, pe urma fie ce o fi si gata, inarmati cu planul B ne indreptam spre parcul national. Planul B era mare, avea multi pasageri si inainta greu. Planul B era desigur autobuzul public, un mijloc de transport ce aveam sa il folosim intens in urmatoarele zile.

Ajungem in parcul national si totul merge struna. Dai banul pentru biletul de intrare (de n ori mai scump pentru straini decat pentru localnici, dar e OK, ne-am obisnuit deja) si primesti inapoi un zambet de la tanti de la ghiseu, o harta cu parcul si o urare de bine. Bun. Hai la “gara”. Da, parcul are un trenulet propriu care te duce intre diferitele puncte principale de unde pornesc potecile spre cascada. Treaba e serioasa, cu “orar”, peron si afisaj cu urmatoare plecare.

DSC_0005.JPG

Singurele care nu se iau in serios sunt pasarelele frumos colorate ce se gasesc pretutindeni in jur,  atente sa nu le scape firmiturile lasate de turisti.

DSC_0004.JPG

Trenul de ora 2 fix, ne duce printre paduri dese…

DSC_0010.JPG

… si printre mii de fluturi, ce se zbenguiau in soare. Imi aduc aminte de Mexic si de “drumul mariposilor” de acolo. Parca a fost ieri.

DSC_0021.JPG

Franele trenului ma trezesc din visare, cu un scrasnet metalic. Am ajuns. De aici, o pasarela de un kilometru ne va duce pana la marginea prapastiei. La inceput, totul calm si obisnuit.

DSC_0041.JPG

Continuam, luand seama la semne. Care va sa zica, noi pe cararea noastra, serpalaii (si hmmm… fluturii?!?) pe a lor.

DSC_0039.JPG

Apele de sub noi continua sa se scurga lenes, nedand nici un indiciu cum ca ceva grozav ar fi pe cale sa se intample. Pana si paserile par toropite de caldura verii.

DSC_0034.JPG

DSC_0049.JPG

Dupa o vreme  se aude un zgomot infundat, un uruit gros. Privirile nu disting decat vag, un abur ridicandu-se din ceea ce pare sa para un loc plan.

DSC_0045.JPG

Numai ca… aparentele inseala. Ala nu e abur iar acolo nu este, nici pe departe, un loc plan. Stiam cate ceva despre Cascada Iguazu. Numele inseamna “apa mare” in dialectul guarani, este a doua cascada ca volum din lume, insa datorita faptului ca raul face acolo un cot foarte larg, apa nu cade intr-o perdea continua (precum Victoria din Africa) ci este impartita mici insule in peste 200 de cascade mai “mici” avand inaltimi intre 60 si 80 de metri.

DSC_0051.JPG

Cea mai mare astfel de cascada, unde apa se concentreaza cu viteze foarte mari este numit de spanioli “Garganta del Diablo” (Gatul lui Aghiuta) si acolo, pe marginea lui, ne ducea pe noi pasarela asta. Stiam deci cateva lucruri, citite din-ainte de pe internet. Insa nimic din ceea ce citisem nu avea sa ne pregateasca pentru ce urma sa vedem si sa simtim. Cum parea ca vrea sa spuna Andreea: “Vai muica, ce e aici?”

DSC_0055.JPG

Suntem in punctul pe unde apa raului  curge cel mai navalnic, pravalindu-se mai mult de 80 de metri mai jos.

DSC_0151.JPG

Milioane de metri cubi duruie peste pietrele incapatanate in neclintirea lor, cu o forta incredibila. Iar pasarela te duce atat de aproape incat zgomotol cascadei vibreaza in tine. Esti, literalmente pe marginea prapastiei.

DSC_0118.JPG

Numele locului mi se pare potrivit. Urletul apelor este infernal, iar norii cenusii de pe cer accentueaza parca senzatia sumbra. Imi aduc aminte de Cascada Niagara, pe care am vazut-o la inceputul calatoriei noastre. Acolo apele, vazute ce e drept mai de la distanta, pareau mai calme, soarele frumos de vara si curcubeul pareau sa completeze un tablou boem. Aici insa, erai atat de apraope de caderea de ape incat parea ca daca intindeai mana puteai sa le atingi (nu era totusi asa).

DSC_0117.JPG

Si desigur, totul se uda aproape instantaneu in jur.

DSC_0080.JPG

Dincolo de aceste epicentru, apele cazute aici se scurg, conduse pe ambele parti, ca intr-un alai, de alte multe multe cascade si de mult verde. In acea directie, undeva departe, este izbavirea oceanului.

DSC_0074.JPG

Imi dau seama ca imi este greu sa plec din acel loc. Frumos, fara indoiala insa cumva nu stiu sa explic, apasator? Dupa o vreme ne indepartam incet, plecand de langa “Gatul lui Aghiuta” in cautarea unor locuri mai linistite, liniste pe care o gasim repede, pe cararile (de metal, ce combinatie ciudata) invadate de vegetatia luxurianta.

DSC_0321.JPG

Iar cascada nu este singurul punct de atractie din Parcul National Iguazu. Daca esti atent poti descoperi foarte multe animale. Trebuie doar sa fii atent la ce se ascunde in perdeau verde a copacilor. DSC_0184.JPGCe sa fie, ce sa fie? Este o pasare Tucan!  Si da, ciocul leeste la fel de mare si la fel de portocaliu, ca in desenele animate de cand eram eu mic.

DSC_0186.JPG

Daca pasarile Tucan sunt destul de timide si se feresc in general de oameni, alte animale nu se tem deloc sa isi caute hrana, chiar cu agresivitate daca e nevoie, in calea noastra. Atentie mare pe unde calcati!

DSC_0354.JPG

DSC_0367.JPG

Toate aceste miscari de trupe de la sol, sunt tinute atent sub observatie, de undeva de sus, din turnul de control.

DSC_0355.JPG

Iar mai jucausi decat toti, raman fluturii ce se zbenguie, ca in povesti, nevand frica parca de nimeni. Nici chiar de oameni, unii dintre ei poposind fara sfiala pe calatori.

DSC_0262.JPG

DSC_0308.JPG

In plimbarea noastra, desisul verde se deschide din cand in cand, precum o cortina ce lasa sa se intrezareasca spectacolul ce se desfasoara dincolo de ea.

DSC_0254.JPG

DSC_0249.JPG

Alte si alte caderi de apa, toate facand parte din acelasi concert maiastru, ni se dezvaluie.

DSC_0248.JPG

DSC_0327.JPG

Incet incet ne prinde inserarea si trebuie sa ne indreptam spre iesirea parcului. Am petrecut mai putin de o zi acolo. Imi parea insa ca suntem acolo de o suta de ani si ca am fi putut sa mai stam inca pe atat.

Plecam, insa luam cu noi, o mica parte din Iguazu. Ramai cu bine!

DSC_0122.JPG

Distribuie această postare


Link la postare
Distribuie pe alte site-uri

Pai tocmai mai Cesar, tocmai pentru ca ajuns la tine, sunt sigur ca o sa faci treaba buna si o sa am cu ce sa plec si pe viitor :)



De catre: AlexMD On April 17, 2013 in Blog, Etapa V, Lumea Noua

 
 

Ne aflam la “intersectia” a 3 tari. Un capat de Argentina, un capat de Brazilia si o fasie de Paraguay. Si doua rauri marete. Parana, raul cel mare si Iguazu, cel care da nastere cascada pe care o vizitasem cu o zi inainte. Aflandu-ne intr-un loc atat de prielnic, planuim o incursiune in Paraguay, pentru a vizita Barajul Itaipu, unul dintre cele mai mari din lume. Pentru asta, trebuie sa plecam din Puerto de Iguazu (Argentina), sa trecem prin Brazilia (Foz do Iguazu) pentru a traversa apoi raul Parana in Paraguay (Ciudad del Este).

Screen%2520shot%25202013-04-17%2520at%25

Cum dupa aceasta tura planuiam sa ne intoarcem in Puerto Iguazu, decidem sa nu ne mai complicam cu acte de import temporar pentru motocicleta in brazilia si Paraguay si preferam sa luam, din nou, mijloacele de transport in comun. Autobuzele astea incep sa ne placa.

La granita dintre Argentina si Brazilia, ne dam jos din bus pentru a iesi din Argentina. Si aici aveam ceva emotii caci teoretic ar fi putut sa fie tot felul de intrebari de vreme ce eu intrasem cu o motocicleta iar acum incercam sa ies cu autobuzul (din fericire insa nu a verificat nimeni). Bun, iata-ma cu stampila de “salida” din Argentina. Unde merg pentru cea de “entrada” in Brazilia? intreb chiar pe domnisoara de la frontiera. Mi se raspunde cu o bataie subtila din pleoape ca daca stau numai pentru 1-2 zile si ma intorc tot pe aici, nu are nici un rost sa mai fac actele pentru Brazilia. Serios? Mmmm bine… zic eu, putin cam neincrezator. Dar hai sa fac si eu ce face toata lumea. Si toata lumea… se suie in autobuz si pe aici ti-e drumul, nici o alta oprire.

Ajungem la ultima oprire si ne dam jos. De acolo, podul “prieteniei” intre Brazilia si Paraguay este doar la o aruncatura de bat. Ne indreptam pe jos intr-acolo, avand insa de trecut mai intai prin punctul de frontiera de la iesirea din Brazilia.

IMG_0717.JPG

Aici alta “senzatie tare”: cum si ce facem daca o sa vrea vreun nene cu chipiu sa ne stampileze pasaportul de iesire din Brazilia? O sa caute desigur sa isi puna stampila de iesire langa cea de intrare si… o sa o caute pe aia de intrare mult si bine. Zabovim putin sa calculam lucrurile. Noua ni se parea ca e destul de problematica treaba. Pe langa noi treceau tot felul de oameni, pe jos, carand saci, cartoane, lazi, plase, genti si tot felul de alte lucruri. Toti treceau pe langa oamenii in chipiu si nici unul nu se oprea. Bun. atunci asa facem si noi. Cum noi nu aveam ce sa caram, ne bagam mainile adanc in buzunar, tragem aer in piept si ne luam o figura de “I own this place”. Si inainte. Nu ne opreste nimeni nici pe noi. Cred ca nu aveau nici o treaba vamesii insa noi tot ne simtim ca intr-un film cu James Bond. Insa spre deosebire de agentul 007, noi nu aveam nici un Aston Martin, asa ca trecem podul pe jos. Inghesuiala mare si pe strada si pe trotuar.

IMG_0718.JPG

IMG_0732.JPG

Ajunsi in partea paraguayana, lucrurile pareau sa curga in aceeasi idee: oamenii treceau prin fata cladirii vamii fara sa se opreasca pentru vreo stampila, ce sa mai vorbesc sa declare ce or fi avut in toate cutiile alea. Eu insist de data asta sa incercam sa facem lucrurile cum trebuie, asa ca ne aventuram in cladire. Ajungem la un ghiseu si nedumerim putin oamenii de acolo cu intentiile noastre insa pana la urma inteleg ca vrem si noi o stampila de intrare in Paraguay. Bun, se rezolva. Amuzant este ca pareau sa considere ca o vrem mai mult asa, din ratiuni de palmares, decat pentru ca asa e normal. Tot in cladire gasim si un birou de informare pentru turisti, cu pliante si tot felul de materiale precum si o domna draguta ce ne ajuta cu ceea ce vroiam noi: sa ajungem la Itaipu. Varianta simpla si rapida era sa luam un taxi. Dar asta ar fi insemnat sa ne inchidem intr-o bula (galbena) si sa trecem “pe langa” Paraguay in loc sa trecem “prin” Paraguay. Asa ca alegem varianta clasica deja: busul local. Pentru a ajunge la locul de unde puteam sa il luam, aveam de mers cativa kilometri de jos prin Ciudad del Este. Acuma… cum sa va zic, orasul asta este un fel de mare bazar. Tarabe peste tarabe, magazine mari si mici.

IMG_0736.JPG

Si gasesti ce nici cu gandul nu gandesti. De la caucicuri la televizoare LCD, de la incalatari la… instrumente chirurgicale. Desigur, la facturi, chitante sau alte nebunii, doar neinitiatii pot sa se gandeasca. Profesionistii lucreaza fara. Asta daca lucreaza in vreun fel. Caci iata, intalnim oameni ce isi trasesera cate un scaunel la marginea drumului, pe care il foloseau cu incredere. Nu am inteles ce faceau, caci de vandut nu pareau sa vanda nimic, si chiar daca incercau sa vanda ceva, nu o faceau deloc convingator: nu strigau (pardon vorbeau) cu nimeni si in general, la ora la care am treuct noi pe acolo (11 AM)  nu pareau sa aiba nici o alta activitate, in afara dulcei lancezeli. Viata e frumoasa!

IMG_0738.JPG

Da’ nu toata lumea sta degeaba. Unele lucrari sunt indispensabile si trebuie facute. Cum prin acele locuri este foarte cald, cineva trebuie sa aiba grija ca toate aparatele de aer conditionat sa functioneze bine.Oare au o schema ceva, o schita care de unde si pentru cine este? Hmm…

IMG_0784.JPG

Gasim si autobuzul. Sau mai degraba el ne gaseste pe noi caci pana sa ne dumirim daca cutia de metal cu 4 roti ce tocmai ce oprise scrasnind din frane in statie e ceea ce ne trebuie noua, suntem luati pe sus aproape si impinsi inauntru de “ajutorul” soferului. Incercam sa ne lamurim intreband daca merge la Itaipu si ni se raspunde “si si”, desi mie mi se parea ca se indreapta intr-o directie gresita. Totusi mergem pe incredere si iata-ne in mijlocul actiunii, intr-o fel de irta de prin anii 80. Sentimentul ma face sa zambesc, amintindu-mi cum asteptam la tara fiind, un autobuz similar ce trebuia sa ne duca “la oras”, in Suceava.

IMG_0746.JPG

IMG_0781.JPG

Dupa o vreme intr-adevar autobuzul face cateva manevre ce il aduc aproape la 180 de grade si de data asta in directia “corecta” spre baraj. Ne lasa pe marginea drumului, la o bifurcatie. Gracias amigos!

IMG_0750.JPG

Ne rotim privirile incercand sa descoperim incotro este intrarea in complexul hidroenergetic. Pana una alta descoperim ca si pe aici se munceste din greu. Scaune la drum, ceva muzica, ceva de-ale gurii si merge treaba din plin.

IMG_0755.JPG

Gasim complexul si ne indreptam catre cladirea special amenajata pentru turisti. Aici totul este excelent pus la punct. Turul, gratuit, are doua parti: un film de 30 de minute despre constructia barajului si apoi un tur de aproximativ o ora, pentru a vedea barajul.  Iata-ne deci imbarcati. Pe drumul spre baraj, trecem pe langa o statie de transformare…

DSC_0001.JPG

… ajungand apoi la un punct de unde se poate admira tot complexul.

DSC_0003.JPG

Itaipu nu este cel mai mare baraj din lume. Nu este nici cel mai inalt si nici cu lacul de acumulare cel mai mare. Totusi este barajul care genereaza cea mai multa energie, anual, avand in jur de 90 TWh. Pentru a pune lucrurile in perspectiva, barajul de la Portile de Fier I, genereaza pentru Romania si Serbia in jur de 10 TWh.

DSC_0024.JPG

Cele 20 de turbine generatoare sunt impartite frateste, 10 pentru Brazilia si 10 pentru Paraguay. Cu toate acestea pentru ca Paraguayul foloseste pentru necesarul sau doar 2 dintre turbine. Si pentru ca nu ar avea ce sa faca cu energia generate de celelalte 8 turbine, aceastea sunt “inchiriate” Braziliei si linii de inalta tensiune “cara” curentul catre Sao Paolo.

DSC_0034.JPG

Cele 2 turbine folosite de Paraguay, genereaza suficient curent pentru aproape 90% din necesarul tarii. Pe de alta parte, cu toata energia “imprumutata”, curentul ce ajunge in Brazilia, acopera doar aproximativ 15%.

DSC_0028.JPG

Ghidul ne da tot felul de informatii interesante. De exemplu, proiectul a fost unul exclusiv Braziliano-Paraguayan. Asta inseamna ca nu au existat firme exterioare, multi-nationale, corpoatii si tot felul de firme de experti ce lucreaza pe comisioane astronomice si deadline-uri depasite. Cu toate ca lucrarile au fost facute doar cu firme si echipe din cele 2 tari, ritmul de constructie a fost unul foarte alert, viteza fiind echivala cu ridicarea unui bloc de 20 de etaje la fiecare 55 minute. Uite mai ca pot si latinii. Ah… deci nici pe ata nu putem da vina…

Totusi, au existat si destule aspecte controversate. Printre cele mai rasunatoare fiind problema distrugerii ecosistemului din zona unde s-a format lacul de acumulare artificial. De exemplu cascada Guaira, una dintre cele mai mari din lume inainte de 1982 a disparut complet “sub” lacul de acumulare ale caror ape s-au ridicat peste nivelul ei. Cu o inaltime de peste 110 metri (Iguazu are 82) si cu un debit de peste 13000 m cubici pe secunda (Iguazu are in jur de 1700) Guaira trebuie sa fi fost o priveliste impresionanta. Acum, noua astora mai tineri ne-au ramas doar pozele.

Vizta noastra se incheie curand. Dincolo de controverse, Itaipu ramane un proiect reusit si o sursa, curata, de energie electrica. Pentru noi, e vremea sa ne reintoarcem in Argentina si sa ne regasim cu Gunnar.

De maine, aveam sa calatorim prin Brazilia, de data aceasta pe motocicleta si de data aceasta… cu acte in regula. Parol!

Distribuie această postare


Link la postare
Distribuie pe alte site-uri

Eu aveam impresia ca am postat si aici restul povestilor.  Ieri seara ma contraziceam cu un amic care imi spunea ca nu am terminat de postat pe pro-bike si eu ii ziceam ca sigur am copiat toate postarile de pe blog si acolo. Ei bine avea dreptate. Ma iertati pentru greseala.

 

Desi povestea este incheiata de ceva vreme si desi probabil ati citit direct pe site, o sa pun, la rand, toate episoadele ramase si aici, pentru ca e frumos sa termin ceea ce am inceput (chiar daca la multe luni distanta). Asa ca, here it goes:

 

  • IMG_1004.jpg
  •  
  •  
Lumea Noua V.7 – Sol e chuva em Brasil
 

“De-as putea intelege mai bine ce spune…” ma gandesc in timp ce vocea feminina se pierde intre ureche si vajaiala din jur. Inaintam spre granita cu Brazilia, de data asta pe motocicleta, de data asta incercand sa ingrasam porcul in ajun si sa invatam cate ceva din portugheza. Audio book-urile nu ne sunt insa asa de folos. Ne-ar trebui mai mult timp si ne-ar trebui un mediu mai linistit. Saua unei motocicleta nu e chiar cel mai bun loc sa inveti, mai ales cand bate vantul si auzi cu greu ce ti se preda.

IMG_0848.JPG

Si totusi. Nu vrem sa intram chiar nepregatiti in Brazilia. Iar faptul ca acum intelegem si vorbim destul de bine spaniola iar in sudul Braziliei se vorbeste destul de mult si spaniola, nu ne face sa ne simtim mai bine. Ne dorim tare mult sa vorbim, cat de putin, dar corect portugheza. Din respect pentru brazilieni dar si pentru limba asta frumoasa, nu vrem sa ne culcam pe o ureche si sa presupunem ca “lasa ca merge si cu spaniola”.

DSC_0005.JPG

Trebuia sa inchidem cercul si sa ne intoarcem in Buenos Aires, de unde urma sa il punem pe Gunnar la avion. Am fi putut sa revenim pe drumul pe care urcasem spre Iguazu, insa asta ar fi fost “calea mai simpla”… asa ca, mai avand la dispozitie cateva zile, ne-am gandit sa “ocolim” prin sudul Braziliei si prin Uruguay.

DSC_0032.JPG

La granita lucrurile merg snur. Cu bruma de portugheza invatata pe drum intru hotarat in cladire, in timp ce Andreea supravegheaza motocicleta. Vamesii sunt haiosi. Eu primesc intelegere pentru ca raspundeam cu greutate intrebarilor venite in portugheza. Intre timp Andreea e si mai… baftoasa si primeste strecurat fara sa isi dea seama in portofel un biletel (pe care l-a descoperit mult mai tarziu, abia in avionul spre Europa): “Jose 3414___ 23″ Noh bun, lasa, stai linistit ca te sunam noi! Dar sa nu iti tii respiratia pe treaba asta.

DSC_0115.JPG

Timp de 3 zile, cutreieram la intamplare pampasul brazilian, urmand drumuri nestiute, ce se strecoara printre dealuri ce par nesfarsite.

IMG_0817.JPG

In primele 2 zile nu am avut foarte mult spor. Cerul era greu si cumva la fel ne simteam si noi.

IMG_0824.JPG

De fiecare data cand ne oprim sa intrebam ceva, sa cautam de mancare sau un loc de dormit, de fiecare data era o noua ocazie sa ascultam frumoasa limba portugheza. Mie imi place sincer cum suna. Acum de am intelege mai multe totul ar fi perfect… Dar, trebuie sa ne descurcam cu cele cateva cuvinte invatate si prin universalul limbaj al semnelor. Si merge treaba. Iar unde nu merge… improvizam. Si culmea, nu din spaniola.

Andreea ajunge la concluzia succinta ca orice cuvant necunoscut in portugheza (adica aproape toate) se poate “invata ad-hoc” prin folosirea versiunii in romana plus adaugarea terminatiei “ao”. Nu credeti ca merge? Ia uite aici: Atencao, Intersecao!

DSC_0329.JPG

Desigur, aproximarea este grosolana si departe de realitatea (corecta) insa ideea ne ajuta sa mai treaca timpul, in timp ce schimbam intre noi tot felul de cuvinte “in portugheza” folosind algoritmul de mai sus. Si sa treaca vremea nu era chiar rau, mai ales ca o mare parte din drum am petrecut-o sub dus.

IMG_0950.JPG

IMG_0951.JPG

Ploua in cer, ploua pe pamant. Ploua peste tot iar apa ajunge prin locuri nestiute. Firicere se strecoara, incet dar sigur, pana in bocanci. Astfel ca in fiecare seara avem sa incercam, treaba sisifica, sa ne uscam… toate cele.

DSC_0045.JPG

Si asta numai pentru a vedea a doua zi de dimineata ca… o luam de la capat.

DSC_0062.JPG

Dar tristi nu aveam de ce sa fim. Vremea era ea mai putin primitoare insa oamenii intalniti ne uimeau din nou cu ospitalitatea lor. Si asta in ciuda greutatii cu care reuseam noi sa ne facem intelesi. De exemplu, cei de la hotelul de mai sus, vazand cat de tare ploua, ne-au permis sa intarziem plecarea (ba chiar insisitau sa mai stam o zi), ne-au oferit mate cald in timp ce asteptam iar baiatul doamnei de la receptie s-a dus afara si i-a sters parbrizul lui Gunnar (“sa vezi mai bine drumurile, caci la noi mai sunt si gropi”). Si nu, nu a vrut sa ia nici un ban pentru asta. Ba chiar, vazand toate steguletele de pe cutiile laterale, a fugit pana la un magazin, el stie unde si s-a intors cu un stegulet al Braziliei pe care ni l-a facut cadou. Iti multumim!

IMG_0929.JPG

Eheeei si cum ploaia nu dadea semne de oprire, decidem sa plecam, in speranta ca vom iesi in cele din urma din nor.

IMG_0956.JPG

Ceea ce avea sa se si intample insa abia peste inca o zi in care ne-am udat bine. Insa iata, incet- incet, pe masura ce ne indreptam spre sud-est, lucrurile se schimba, intr-un sfarsit, spre bine. Vedem din nou cerul albastru.

DSC_0130.JPG

Este martie aici, aproape uitasem! Adica este inceput de toamna si vremea secerisului. Lanurile de grau se unduiesc sub vant primindu-si sub povara spicelor, seceratoarele lenese.

IMG_0896.JPG

Deodata, o vara tarzie din Baragan ne inconjoara calduros. Uitate sunt zilele ploioase (desi au fost mai ieri). Uitate sunt frigul si umezeala. Este cald, liniste si bine. Numai ca… nu avem timp sa ne lasam prada melancoliei. Greierii de aici nu-s cei de acasa asa ca ne vedem de cale. Nu mai e mult de-acum.

IMG_0862.JPG

Ne indreptam spre sud, insa pana sa iesim din Brazilia vroiam sa ma tin de o promisiune facuta cu ceva timp in urma, pe vremea cand haladuiam prin frigul si vanturile din Patagonia.

DSC_0146.JPG

Trecand noi prin momente ceva mai friguroase, ii promisesem Andreei ca vom incerca sa ne mai oprim 1 zi la o plaja calduroasa, inainte de plecare. Iata-ne deci acum, incercand sa gasim un astfel de loc. Mai intai trebuie sa ajungem aproape de ocean (caci doar acolo sunt plajele, nu e asa?) Pana acolo, trecem printr-o zona protejata, bogata in flora si fauna. Peste tot in jurul nostru sunt multe pasari, animale de tot felul, fluturi…

DSC_0158.JPG

DSC_0157.JPG

DSC_0222.JPG

Si iata, Andreea zareste si o testoasa, chiar in mijlocul drumului. Franez si facem cale intoarsa.

DSC_0192.JPG

O gasim, desigur, tot acolo. Cam retrasa doamna, nu prea avea chef de vorba.

DSC_0200.JPG

Ne uitam atent sa vedem directia in care vroia sa treaca strada si “o ajutam” noi, mutand-o. Iata, undeva in Brazilia, am gasit raspunsul neserios la mult prea serioasa intrebare ce ni s-a pus de cateva ori: “De ce ati plecat in aceasta calatorie?”. Pai… sa ajutam o testoasa din Brazilia sa treaca strada. Ii bine asa? icon_smile.gif

DSC_0161.JPG

Cu soarele pregatindu-se apuna in spatele nostru, facem stanga pe un drum ce duce intr-o mica asezare de pe malul oceanului.

DSC_0217.JPG

Din nou, sansa ne conduce in asa fel incat ne oprim la casa unor oameni tare faini. Noi cautam cazare si am gasit, din nou, prieteni. Cu motocicleta parcata in siguranta, schimbati de hainele prafuite, poposim, pentru ultima data in aceasta calatorie, pe plaja Oceanului Atlantic. Suntem doar noi doi. Si e tare bine!

IMG_0987.JPG


  •  
Lumea Noua V.8 – Gunnar este in aer!
 

Hmm da, se apropia momentul in care trebuia sa zburam peste ocean, inapoi in Europa. Stand intinsi pe plaja pustie din sudul Braziliei, gandul asta nu prea parea real.

IMG_0980.JPG

IMG_0982.JPG

  Haide, desprinde-te din visare. Ridica-te de pe nisipul ud si… hmm ba mai bine mai stam putin. Realizez ca practic de luni bune, noi nu am mai avut nici un deadline. Nici un punct fix sau o ora exacta de respectat. Si totusi, in 3 zile, adica joi,  trebuia sa fim inapoi in Buenos Aires pentru a lasa motocicleta la aeroport.

IMG_1029.JPG

Apoi noi, trebuia sa ne descurcam cumva si sa ajungem pana lunea viitoare (inca 3 zile) tocmai in Sao Paolo de unde decola zborul Lufthansa pentru care aveam bilete.

IMG_1021.JPG

Iar asta este un deadline pe care nu vrem sa il ratam. Amanasem deja o data biletele, de pe 4 februarie pe 18 martie. Sa ne straduim sa ajungem. Zambesc, putin amuzat de calmul cu care ma gandesc la toate astea desi in zilele ramase, mai aveam de traversat o tara (Uruguay), vreo 3 frontiere (dintre care 2 cu motocicleta), apoi ajunsi in Buenos Aires, trebuia sa exportam motocicleta spre Europa si sa aranjam transportul, iar apoi sa ne gasim o modalitate sa ajungem in Sao Paolo. Simplu… icon_smile.gif Un plan aveam noi insa nu tinea doar de noi si trebuia sa nu apara nimic “neprevazut”.

Hai… chiar trebuie sa plecam. Ne luam la revedere de la gazdele noastre, de fapt de la prietenii nostri din Hermenegildo. Oare ne vom mai vedea vreo-data?

DSC_0322.JPG

Granita cu Uruguay era doar vreo 5 kilometri mai la sud. In timp ce Andreea se intinde la soare pentru ceva raze ultraviolete, eu ma indrept spre cladirea frontierei si  imi dau seama ca Uruguay este ultima tara (noua) in care vom intra in aceasta calatorie. De cand am inceput in Canada, s-au tot facut vreo 18 cu toatele, mai multe decat am fi visat noi acum 1 an cand inca abia planuiam drumul acesta.

DSC_0332.JPG

Din pacate pentru Uruguay nu mai aveam foarte mult timp. Doua sau trei zile, in functie de cat de repede era necesar sa ajungem in Buenos Aires. Intr-un fel ne parea rau, caci din saua motocicletei am vazut locuri foarte frumoase, pe care am fi dorit sa le exploram mai in liniste. Si totul este foarte foarte “aerisit”. Sunt numai 3 milioane de locuitori in toata tara. Si cam 7 vaci pe cap de locuitor icon_smile.gif

DSC_0426.JPG

Pe de alta parte Republica Orientala a Uruguayului (cum este numele complet) se doveste a fi foarte scumpa. Cel putin pentru bugetul nostru. Ne grabim deci sa ajungem in Montevideo unde ajungem fara sa stim prea multe despre ce am putea sa vedem si unde am putea sa mergem sa ne plimbam putin. Andreea cauta pe google putin si gaseste un articol ce vorbeste despre orasul vechi, pe langa port, locuri interesante si o piata de peste. Bine hai sa mergem. La receptie il intrebam pe nenea daca are o harta a orasului (are) si asa, de control, ii spun si lui cam ce planuri avem, terminand cu un “it is a good plan, right?” (convins fiind ca omul o sa aprobe). EI bine nu, se pare ca nu. Face nenea niste ochi mari, apoi ia un pix, incercuieste pe harta exact zona unde ne gandeam noi sa mergem si apoi o taie cu un X mare. “no no, don’t go there, it is not safe”. Apoi ne indica alte zone, posh, ce erau insa departe de locatia unde ne gaseam si nu prea putem merge pe jos pana acolo. Noi ramanem cam dezumflati, iesim cu harta in mana si ne uitam unul la altul… Hai maai, tocmai aici, in Montevideo, capitala cu renume sa fie chiar asa rau? Am mers noi prin atatea zone… si nu ne-am alarmat. E inca lumina afara, sunt oameni pe strazi… hai sa mergem unde vroiam sa mergem. Si mergem.

DSC_0385.JPG

Numai ca de la un moment dat strazile devin cam pustii, asa pe nesimtite. Iar lucrurile nu mai sunt chiar asa de interesante. Geamuri sparte, ferestre batute cu lemne… Macar grafitiul de pe pereti ramane interesant.

DSC_0387.JPG

DSC_0381.JPG

Imprejurimile erau aidoma centrului vechi din Bucuresti, inainte de a fi renovat. Mai tragem un cadru si gata, decidem ca e momentul sa punem aparatul foto in rucsac.

DSC_0389.JPG

Gasim si piata veche insa era inchisa la acea ora asa ne cautam alta tinta, iesim la malul golfului (in ciuda aparentelor acela nu este oceanul ci estuarul unui rau.

DSC_0394.JPG

A doua zi la iesirea din Montevideo ne ratacim desigur si ajungem peste niste sine de cale ferata, pe o trecere pietonala si scapam abia intr-un tarziu din traficul orasului.

DSC_0417.JPG

DSC_0419.JPG

Revenirea in Buenos Aires s-a produs fara incidente sau momente memorabile. Poate in afara de papagalii ce ne-au incatant vreo jumatate de ora in timp ce ne luam cina privind apusul soarelui intr-o benzinarie.

DSC_0447.JPG

Ajungem tarziu in oras si ne cazam la un HolidayInn, folosind ultimele puncte pe care le aveam de pe vremea corporatista. Era mai bine asa caci eram aproape de aeroport.

IMG_1066.JPG

Ah, din nou lux! Lux, adica paturi curate, baie in camera, fereastra chiar si cireasa de pe tort si apa calda. Si nu zic doar de apa calda asa… sa faci dus. Nu nu, aveam chiar si o cada, unde te puteai relaxa cu o baie inspumata. Ce sa mai… romantic. Desigur, in stilul nostru barbar, noi ne folosim fara prea multe ceremonii de cada pentru a ne spala ceva tricouri.

DSC_0456.JPG

Si cum se apropia ora de zbor pentru Gunnar, ne gandim sa il facem si pe el mai prezentabil. Era timpul pentru o baie caci ultima pe care o facuse fusese prin Chile si se cam mozolize de atunci. Dar iata-l din nou sclipind a curat!

IMG_1085.JPG

Pe patul din camera, facem ordine in lucruri si le impartim pe “caprarii”. Cand terminam aproape totul incape intr-un singur cadru. E uimitor cu cat de putin te poti descurca. Cam astea au fost lucrurile avute cu noi, intr-o calatorie de 9 luni de zile. Si sunt sigur ca sunt printre voi voci ce ar spune ca si astea sunt prea multe.

DSC_0468.JPG

La aeroport mergem singuri, direct la terminalul de Cargo. Cercetand posibilitatile de trimitere a motocicletei peste ocean din Buenos Aires, aflasem ca practic aveam 2 posibilitati: fie il trimiteam pe Gunnar cu ajutorul unei firme moto (renumite in Buenos Aires pentru facilitarile de acest fel) intermediare, fie incercam sa o trimitem singuri, vorbind direct cu agentia ce se ocupa de trimitere. Am ales a doua varianta, datorita costurilor mai mari dar si inflexibilitatii si abordarii rigide a celor de la firma intermediara. Singura parte de care ne parea putin rau era ca daca am fi ales varianta 1, cei de la firma ne puneam la dispozitie un om la aeroport care ne-ar fi indrumat in toate etapele procesului. Insa iata-ne in fata aeroportului, nevoiti sa ne gasim singuri calea spre terminalul Lufthansa si sa deslusim procedura de predare de capul nostru. Nu e nimic. Vom intreba. Ne-am gasit noi drumul din Canada pana in Argentina. Ne-om gasi drumul si in terminalul de cargo. Chiar si in parcarea de la aeroport, Gunnar atrage priviri curioase.

IMG_1115.JPG

Dupa ceva bajbaiala ajung la terminalul Lufthansa si acolo oamenii sunt foarte foarte amabili. Dupa ceva hartii de completat si alte confirmari, iata-ma inapoi la motocicleta cu hartiile de expediere pregatite! Uhuuu!

IMG_1119.JPG

Acum nu ne mai ramane decat sa il ducem pe Gunnar in hangar si sa incepem sa il impachetam pentru drum. Asta inseamna ca trebuie sa dam toate bagaje jos si dupa ce il urcam pe un palet de lemn, Gunnar avea sa fie securizat de catre oamenii de la terminal.

IMG_1135.JPG

Langa noi, doi baieti isi trimiteau motocicletele, prin firma intermediara la care noi renuntaseram. Erau de mult mai dimineata aici si, avand  ajutor de la ghid, erau ceva mai avansati cu pregatirile. Cand am ajuns noi in hangar, ei erau deja cu rotile din fata scoase si se pregateau sa ia si alte masuri pentru a face pachetul final cat mai mic (pentru a scadea pretul).

IMG_1129.JPG Noi pe de alta parte aveam un pret fix, oferit in functie de greutate. Iar cata vreme greutatea pachetului nostru se mentinea sub 500 de kg, pretul ramanea neschimbat, indiferent ce volum ocupa Gunnar. Totusi il intrebam inca o data pe tipul de la Lufthansa care venise cu noi: “sigur, nu trebuie sa demontam si noi lucruri de pe motocicleta, sa facem volumul total mai mic? ca si la dus am facut asta”. El ne zice… neah, stati linistiti. Nu trebuie sa faceti nimic. Daca vreti, scoateti parbrizul ca masura de siguranta, sa nu se sparga in timpul zborului. ” Pai da mai nene, da’ ia uite, ceilalti cat se chinuie sa scoata roata, bagajele tot, sigur e OK daca noi ne lafaim asa?”. “Da, sigur! Ei nu zboara cu Lufthansa, voi da”. Concluzioneaza cu mandrie omul nostru cu un zambet increzator si relaxat. Cu pachetul gata, mergem la cantarit. Cam atat cantareste motocicleta + bagajele + castile si echipamentul moto + paletul de lemn pe care statea:

IMG_1125.JPG

Cam multisor as zice eu, insa nici o emotie ca se apropie de limita de 500 kg. Pai suntem gata… La revedere Gunnar, ne vedem in Munich!

IMG_1151.JPG

IMG_1141.JPG

Iesim din hala de cargo si desi eram in tricou si sandale, suntem parca mai impovarati decat dimineata cand eram cu echipamentul moto si bagaje. Ne dam seama ca de noua luni aproape, ne obisnuiseram sa fim pe langa motocicleta asta. Si pe frig si pe cald, zi si noapte, prin munti sau pe plaje… ce sa mai, la bine si la rau, mereu ne-a fost aproape. Si ne-a dus domnule… ne-a dus fara sa ne faca macar o problema tehnica. Acum, fara ea pe aproape, ma simt putin… nelinistit. Si samburele asta de neliniste avea sa dispara abia in Munich dupa ce ne vom fi reintalnit. Eheee si acum, sa te vad nenicule cum ajungi pana in Sao Paolo, colea, vreo 2500 de kilometri mai la nord.

IMG_1159.JPG

Desigur, “ia-ma nene” nu era o optiune viabila, datorita timpului scurt pe care il aveam sa ajungem acolo. Deci ne folosim tot de un avion. In Sao Paolo il intalnim pe Jake ce ne gazduieste alaturi de familia sa pentru 2 zile. Ne intalnim, pentru ultima oara si cu Phillip. Sunt zile frumoase, calde si cu multa ploaie. Dar primavara din Europa pare sa se fi mutat aici. Foarte curand aveam sa aflam cat de adevarata era aceata senzatie. Insa deocamdata ne era cald si bine.

IMG_1070.JPG

Timpul trece pe nesimtite si parca prea brusc, prea repede, ne trezim, in sandale, pantaloni de vara si tricou, pe culoarul de imbarcare. La revedere America! Iti multumesc pentru tot!

IMG_1167.JPG

Distribuie această postare


Link la postare
Distribuie pe alte site-uri
Lumea Noua V.9 – Sfarsit de poveste!
 

Nu am zburat de prea multe ori cu avionul. Nu pe distante foarte lungi. Dar mi-a placut de fiecare data cand am facut-o. Intr-un astfel de zbor, cum era si cel de acum, exista un moment, de obicei noaptea, cand totul se liniste. Insotitoarele de zbor nu mai imping cutiile cu mancare, pasagerii nu se mai fataie de colo colo, la naiba, parca si copiii din avion (caci mereu sunt copii mici in avion, langa tine) stau linistiti si tacuti. Si tu plutesti intre visare si realitate iar zumzetul monoton al turbinelor sunt numaratoare sigura spre taramul viselor. Inainte sa adorm, stramb, inghesuit pe scaunul de la clasa economic, ma invaluie un gand, de unde am plecat, unde am fost si de unde ne intoarcem. Avionul asta nu e un Airbus, e avionul unei Nopti de Vara, o vara ce a durat 8 luni si jumatate. Zambesc inainte sa adorm tragand mai bine patura pe mine (de ce oare in toate zbourile astea aerul conditionat pare sa aiba o singura pozitie: max?)

Stiu de ce. Cel putin in acest zbor, seful de echipaj a vrut probabil sa ne obisnuiasca cu vremea de sfarsit de martie. Abia pasim pe culuarul ce ne duce de la avion in Aeroportul din Munich si ne vine sa facem cale intoarsa. Afara, lapovita, frig si vreme mohorata. Noi, in sandale, pantaloni subtiri de vara si cu hainele groase asteptandu-ne pe paletul cu care a ajuns motocicleta. Undeva… in terminalul de cargo. Ce nici macar nu e aici in aeroport. Iesim deci din aeroport spre statia de metrou, incercand sa aratam cat mai “de-ai locului”. Lumea se cam uita ciudat la noi (ei fiind in geci groase de iarna, caciuli, bocanci, unii mai frigurosi si cu manusi…). Ajungem la Lufthansa Cargo si vesti bune: Gunnar este acolo.

IMG_1180.JPG

Numai cuvinte de lauda si pentru cei de la vama si pentru cei de la terminalul de cargo Lufthansa. Lucrurile s-au miscat super eficient si nu dupa multa vreme ne-am regasit cu motocicleta (si cu hainele mai groase pe care le aveam impachetate pe palet.

IMG_1182.JPG

Despachetam, ne imbracam cu ceva mai adecvat pentru vremea de afara (in traducere… punem tot pe noi) si ma gandesc sa prind parbrizul si oglinzile (singurele lucruri demontate in Argentina) si gata, putem pleca. Numai ca… surpriza. Trusa de scule lipseste. Dupa atata amar de drum si atatea tari… uite ca taman la intoarcere avem primul incident de acest fel.  Ne gandim cam cand ar fi putut sa dispara. In terminalul de cargo din Buenos Aires le aveam sigur pentru ca le-am folosit sa demontez parbrizul si oglinzile. Imi aduc aminte clar cum le-am pus si inapoi in tubul de sculze. Iar acum capacul de la tub este pus prost, nu cum il pun eu. Deci e clar,  undeva intre Argentina si Germania… sculele noastre si-au luat hmmm zborul. Oameni bun si rai sunt peste tot. Nu e in regula dar parca nici nu ne mai vine sa ne suparam acuma pe asa ceva. Ramanem deci calmi si incercam sa gasim o solutie.  Din nou, baietii de la Lufthansa sunt super de treaba. Cauta niste chei cu care sa ne facem treaba si sa putem pleca. Gata… e timpul sa invartim rotile in Europa!

IMG_1187.JPG

Bun. Suntem in Munich, pana in Bucuresti mai avem vreo 2000 si ceva de kilometri. Si avem vreo 6 zile sa ii facem. Lejer, nu e asa? Problema era insa vremea. Cred ca in toata calatoria nu ne-am uitat atat de mult pe website-urile de meteo cum am facut-o in acea perioada. Desi era sfarsit de martie, in multe parti din Europa era o iarna veritabila. Obisnuiti cu procedurile din America Latina, ne rezervaseram ziua sosirii doar pentru scoaterea motocicletei din vama. Insa cum asta durase mai putin de o ora (eficienta excelenta) si era abia pranz, decidem sa profitam de vremea ce se tinea OK si sa plecam spre Passau.

IMG_1192.JPG

Vremea buna insemna ca nu ploua caci in privinta temperaturii… nu aveam nici un dubiu ca era foarte frig. Si partea mai proasta era ca nu mai aveam nici geaca de ploaie/vant pe care o lasasem in Buenos Aires fiind oricum franjuri si inutilizabila. Asa ca acum puteam sa ma “bucur” din plin de “minunata”  mea geaca “adventure” ce nu imi oferea absolut nici o protectie la vantul rece. Si in curand… nu a mai fost doar vantul…

IMG_1198.JPG

Si peste inca ceva kilometri… peisajul se schimba din nou. Hmmm zapada pe margini si asfalt ud. Oare cat de frig e? Sper ca nu suficient incat sa inghete pe jos.

IMG_1201.JPG

Ajungem in Passau si cautam direct magazinul cu specific moto pentru a cumpara de urgenta o geaca de ploaie/vant pentru mine si inca un windbreaker pentru Andreea. Eh, acum parca e mai bine. Nu stiu cum o sa fie cu vantul insa macar o sa fiu reflectorizant, o sa ma vada lumea.

IMG_1206.JPG

Mai punem si inca o pereche de sosete si cautam un McDonald’s sa gasim internet pentru a ne hotari ce facem mai departe. Nu mai zic ca eram singurii cu motocicleta de pe strazi. Se uita lumea la noi ca la urs. McDonald’s-ul din Passau nu are net. Insa are un nene care se uita la noi cam compatimitor: “If I were you, I would try to be in Hungary tomorrow afternnon. There is a snow front moving from West to East behind you. Right now it is snowing in Frankfurt. And it is coming this way” Noh bun, e vreo 5 ceasul, mai incap ceva kilometri azi. Sa mergem. In curand trecem de zona cu zapada proaspata si ne bucuram din nou de verde.

IMG_1220.JPG

Frumoasa este si Europa! Undeva acolo sunt Alpii prin apropierea carora ne-ar fi placut sa ne croim drum spre casa, daca vremea ar fi fost mai primavaratica. Asa insa… am fost nevoiti sa ne tinem cat mai pe la campie si pe autostrazi. La un moment dat ne loveste oboseala destul de brutal. Eram practic dupa un zbor de 10 ore in care dormiseram mult prea putin si inghesuit, urmate de alte ore bune de calatorit pe motocilete, fiindu-ne constant frig. Ne oprim undeva, la intamplare intr-o benzinarie. Plinul la Gunnar si o cafea pentru noi. Energieeeee!

IMG_1208.JPG

Sfarsitul zilei ne gaseste orbecaind la intrarea in Viena, unde ne si ratacim cu GPS cu tot in incercarea de a gasi hotelul la care aveam sa ne folosim ultimele puncte de fidelitate. Macar cerul era senin.

IMG_1223.JPG

Asta a fost o zi din aia cand motociclismul nu e deloc romantic dar nici plictisitor. Ma gandeam amuzat ca daca am fi fost intr-o masina ni s-ar fi parut o zi absolut banala. Cateva sute bune de kilometri de autostrada, cu lapovita pe alocuri, ninsoare prin alte locuri si frig crunt tot timpul. Eh si? sunt in masina, imi e bine si imi pasa prea putin. Insa asa… pe 2 roti, putem spune orice, numai ca ne-am plictisit nu…

A doua zi, avand confirmarea ca intr-adevar, in spatele nostru vine ninsoarea, decidem sa nu mai taiem frunza la caini pe la austrieci sau unguri si sa incercam sa ajungem dintr-un foc din Viena la Timisoara. Asa ca din ziua asta nu am avut ce alege. Salutam Dunarea si mergem mai departe.

DSC_0024.JPG

Autostrada si iarasi autostrada, frig iar timpul a trecut greu. Trecand greu, am avut ragaz sa observam tot felul de fleacuri. De exemplu stiati ca venind pe autostrada in Ungaria, de la vest la est, nu prea vezi pe semne Romania? Gasesti panouri ce iti confirma  ruta spre Serbia, Slovacia sau chiar si Ucraina. De Romania nici pomeneala. Abia tarziu, tarziu de tot cand esti deja aproape de Szeget, esti informat ca exista totusi o granita cu un alt stat, asa cum o fi el, cu bune si rele.

IMG_1233.JPG

Eh dar ei cu ale lor, noi cu ale noastre. Nu mor caii cand vor cainii. Ne vedem de drum si pe nesimtite ajungem la granita. Dincolo de linia asta este acasa!

DSC_0046.JPG

E un sentiment pe care il simtim, sunt sigur, toti cei care ne intoarcem “de undeva”, de oriunde, in Romania. Nu mai conteaza ca e frig, ca esti obosit sau ca uite, oamenii sunt parca incruntati aici. Nu mai contaeza nimic, esti acasa!

DSC_0041.JPG

Sentimentul asta de “acasa” ni-l accentueaza si prietenii din Timisoara. Klaus insista sa ne iasa in intampinare cu motocicleta si astfel, cu el in fata, ne facem intrara “triumfala” in traficul autohton.

DSC_0009.JPG

Lasam motocicletele in garaj (probabil ca aveau multe sa isi spuna) si urmeaza sa ne minunam de sotia lui Klaus, ce ne astepta cu mamaliga cu branza de burduf si sunca prajita. Pai sa mai ai indoieli ca esti acasa? Ne intalnim si cu Bofanu’, un vechi prieten ce ne primeste sa dormim la el si deja nu ne mai vine sa plecam din Timisoara. Numa’ ca a doua zi trebuie sa plecam, pentru a ne folosi de fereastra de vreme… “acceptabila”. Klaus ne insoteste si la iesire, parandu-i parca rau ca nu poate sa o tuleasca cu noi tot mai departe. Ne luam la revedere langa o cismea cu apa proaspata. Hai sa ne vedem curand!

DSC_0019.JPG

Prima zi de calatorit efectiv inapoi in tara dupa atata timp. Iar noi ne minunam de toate. De drumul asta mai cu gropi mai fara dar care te face mereu sa te intrebi “ce este dupa urmatoarea curba”.

DSC_0039.JPG

De oamenii molcomi si de obiceiuri vechi. E primavara iar turmele au iesit la pascut.

DSC_0048.JPG

De locurile simple insa ce parca au suflet. E frig deci bunicul inca face focul in vatra.

DSC_0054.JPG

Ne minunam chiar si de Politia Rutiera, care, stand la panda dupa o curba intr-o zona ne-urbana, ne prinde cu viteza putin peste limita legala, dar ne iarta in cele din urma de o amenda (pe care altfel am fi fost pregatiti sa o platim cinstit, in cel mai apropiat oras) si ne ureaza drum bun.

DSC_0065.JPG

Si da, stiu ca toate cele de mai sus ar putea sa fie pictate si intr-o alta lumina. Insa nu, nu astazi. Si apoi, poate ca nici maine sau poimaine nu ar merita sa le privim altfel. La urma urmei, solutiile gasite depind foarte mult si de cum alegi sa abordezi situatiile problematice.

Sibiul il gasim pe intuneric, cu Tij asteptandu-ne cu un loc cald in casa si paine, ceapa si slana pe masa. Incep sa cred ca va trebui sa luam seama in curand la ce si cat mancam… caci in ritmul acesta kilogramele pierdute in calatoria asta o sa isi gaseasca rapid drumul inapoi.

IMG_1264.JPG

A doua zi, aveam intalnire cu familiile noastre la Paltinis. Decidem sa lasam totusi motocicleta la Tija, in Sibiu si sa urcam pe 4 roti. In curand aveam sa ne felicitam pentru aceasta decizie. Bine ati venit in iarna. Am fugit noi cat am putut de ea si ne-a iesit chestia asta vreo 8 luni. Dar acuma…gata.

DSC_0098.JPG

DSC_0093.JPG

DSC_0005.JPG

DSC_0038.JPG

Duminica, bucurandu-ne de un cer senin, luam drumul Bucurestilor. La intrarea in Trecatoarea Turnu Rosu, gasim Muntii Fagarasi scuturandu-si crestele inzapezite deasupra norilor.

DSC_0104.JPG

Lasam incet Transilvania in urma si intram in Muntenia unde judetul Valcea… ne intampina cu inima “deschisa”, Cozia ne intampina in sunet de sarbatoare (era duminica) iar in Ramnicu Valcea Bogdan si Daniela ne intampina cu prajituri si voie buna.

DSC_0110.JPG

DSC_0114.JPG

Din Ramnicu Valcea plecam “grupati” spre Bucuresti. Grupati fiecare dupa cum o merita: eu si cu Andreea tremurand pe Gunnar, iar Bogdan si Daniela, motociclisti si ei, insa cu “ceva mai multa minte” decat noi, in masina, la caldura. Nu stiu cati kilometri sunt peste Dealul Negru pana la Pitesti si apoi pe A1 pana in minunata capitala. Insa tin minte clar, ca acestia au trecut foarte foarte greu, de parca nu doar noi eram inghetati ci si bornele kilometrice. Nu imi aduc aminte sa fi suferit niciunde in alta aparte a calatoriei asteia de frig, cum am facut-o pe A1 spre Bucuresti. Au fost momente cand pur si simplu tremuram, imprimand motocicletei o traiectorie… “jucausa” stanga dreapta, rezultatul fiind probabil destul de amuzant pentru cei din spate. Dar intr-un final, ajungem in Bucuresti. Cred ca am folosit intrarea aceea in oras de peste 100 de ori pana atunci. Totusi, am oprit pentru prima data in fata semnului de intrare in oras. Pentru prima data, simteam ca este “o reusita” faptul ca ne intoarcem in… Bucuresti!

DSC_0142.JPG

Si acum, ca am facut si poza “de album” cu banalul semn de intrare in oras, gandurile mele nu mai aveau decat o singura tinta: dusul fierbinte de acasa. Atat! Ma pregatesc sa imi iau la revedere de la Bogdan si Daniela si sa imi urmez visul cu ochii! Da’ se pare ca nu e asa simplu. Imi zice Bogdan ca trebuie sa il mai urmez o vreme. Hmmm… bine. Ce or mai vrea? Poa’ sa planuiasca orice, numa’ sa fie un loc cu multa caldura! Si a fost, mai multa caldura decat ne-am fi gandit noi! Intr-o secretosenie absoluta, cei doi au fost complici intr-un plan mult mai mare pus la cale de preiteni si colegi. Nici pana azi nu stiu cine s-a gandit, cine a planuit, cine a “miscat lucrurile”. Tot ce stiu este, ca atunci cand i-am vazut, asa multi, asteptandu-ne in frig insa cu zambete calde… m-am cam fastacit si am ramas fara cuvinte. Si prima data si a doua oara. Noroc ca am avut casca pe cap si am avut timp de “regrupare” pana am dat-o jos.

DSC_0150.JPG

Cu voia dumneavoastra, povestea incheie aici. Pentru noi, a fost o aventura ce a depasit cu mult ceea ce ne inchipuiam noi ca o sa fie. Va multumim ca ne-ati fost alaturi!

bineativenit2.jpg

Foto: Eugen Neacsu

Distribuie această postare


Link la postare
Distribuie pe alte site-uri

Si ultima parte, "statistica":

 

  • DSC_0316.jpg
  •  
  •  
Lumea Noua V.10 – Statistici
 

Din cand in cand, am primit intrebari mai “tehnice” legate de calatoria noastra. Cati kilometri, cate zile, cate probleme si multe altele (da, nu a lipsit nici subiectul “bani”).  Asa ca, ne-am gandit sa punem cap la cap cateva “statistici”, in sensul larg al cuvantului. In sensul larg pentru ca nu am ca scop sa dau cifre exacte (care oricum nu ar ajuta pe nimeni) ci mai degraba niste idei generale, ce ar putea sa fie de folos pentru o planificare viitoare a unei calatorii similare.

I. Traseul:

10_6.jpg

 

  • 18 tari
  • 3 continente
  • ~57 000 kilometri
  • ~285 zile pe drum

 

Am fi putut sa facem traseul si mai repede, dar noi am simtit ca si asa ne-am cam grabit. Ne-ar fi placut sa avem mai mult timp si sa incetinim si mai mult ritmul de inaintare in anumite zone, unde probabil ar fi meritat sa ramanem mai mult timp. O astfel de calatorie este si o “lupta” continua intre dorinta de a ramane mai mult timp intr-un loc frumos si chemarea pe care o simti in interior, sa pleci mai departe, sa descoperi alte locuri si alti oameni.

II. Despre motocicleta:

8_5.JPG

 

  • desi a fost cumparata la mana a doua, ne-a castigat increderea in privinta abilitatii de a functiona fara probleme
  • Consumabile schimbate pe traseu:
    • 10 filtre de ulei
    • 2 filtre de aer
    • 29 litri de ulei
    • 3 cauciucuri fata, 5 cauciucuri spate (datorita unor intamplari neprevazute)
    • 1 bec faza scurta
    • 2 pinioane fata, 2 pinioane spate
    • 4 lanturi (unul Non O-Ring, gasit de urgenta in Patagonia)

     

  • Nici o problema tehnica majora. Singurele probleme nu au tinut direct de motocicltea ci au fost “colaterale”: o pana urata prin Mexic si o uzura neasteptata de lant in Patagonia.
  • Consum: intre 4,2 litri/100 km si 5,4 litri/100 km.

 

9.JPG

Eu nu am o experienta bogata cu multe motociclete. Am mai detinut doar o singura alta motocicleta inaintea lui Gunnar si am mai mers cate putin pe alte cateva. Dar, din cate mi-am putut da seama, VStrom-ul a fost pentru noi cea mai buna alegere pentru aceasta calatorie, in conditiile in care am mers noi. Destul de mare pentru calatoria cu pasager si bagaje. Insa suficient de “mica” pentru a intra prin locuri pe unde altfel ne-ar fi fost mai greu. Consumul a fost de cele mai multe ori decent, in jurul valorii de 4,5 litri/100 km si motorul niciodata nu s-a plans de tipul benzinei folosite (si am avut cateva zone unde nu suntem nici acum siguri ce fel de benzina am pus in rezervor).

Dar poate cel mai important lucru: motocicleta nu s-a stricat. Nicodata. In nici un fel. Am avut grija sa ii schimbam consumabilele cand a fost nevoie si cam atat. In fiecare dimineata a plecat mai departe fara probleme. Am ajuns impreuna inapoi acasa cu bine.

Si, sper eu, sa nu o vand niciodata si sa continue sa functioneze  mult si bine.

III. Halatul, cat e halatul?

Sau, cu alte cuvinte, cum stam cu banii…

Pai situatia era destul de simpla: am plecat in calatorie fara sponsorizari financiare si intelegerea intre mine si Andreea a fost ca o sa calatorim atat cat o sa ne placa si cat o ne permita fondurile.

Nu am facut un calcul pentru “Total”, insa in principiu am incercat sa ne incadram in 50$ (americani) pe zi. Asta insemnand cheltuieli cu benzina, mancare, cazare si alte maruntisuri.

Au fost zile cand am cheltuit mai mult (mult mai mult) si zile cand am cheltuit mai putin. Per total cred ca am fost destul de aproape de 50$/zi.

10_7.JPG

Dincolo de aspectul strict financiar, trebuie sa mentionez ca nu am fi putut ajunge atat de departe fara ajutorul prietenilor nostri, ce in diferite momente ne-au fost alaturi. De la prietenii din Bucuresti ce ne-au ajutat cu diferite item-uri (saltele de dormit, primus si multe altele) si ne-au sustinut de acasa, pana la minunatii oameni intalniti in calatorie, ce ne-au gazduit si ne-au devenit prieteni. Fara sa par ca strugurii sunt acrii (caci chiar nu sunt), drumul ne-a fost mult mai bogat datorita lor, decat daca am fi avut fonduri sa stam numai la hoteluri de 5 stele.

Cam atat deocamdata. Daca am uitat ceva, lasati un comentariu.

Distribuie această postare


Link la postare
Distribuie pe alte site-uri

Creează un cont sau autentifică-te pentru a comenta

Trebuie să fii membru pentru a putea lăsa comentarii

Creează un cont

Înregistrează-te în comunitate. Este uşor!

Înregistrare

Autentifică-te

Ești deja membru? Autentifică-te aici.

Autentificare


  • Recent activi   0 membri

    Niciun utilizator înregistrat nu vizualizează pagina.

×