În Rusia treaba este complicată. Mi-e frică de ce ne aşteaptă acolo. Avem de mers 2500 de kilometri în cinci zile. Atât este viza noastră de tranzit, care începe astăzi. Eu am cerut viza pentru 10 zile dar mi s-a explicat că legea rusească prevede, la tranzit, 500 de km zilnic. Pentru 2500 de km, cinci zile. Simplu! O medie de 500 de kilometri pe zi înseamnă foarte mult, fără să mai luăm în calcul timpul pierdut în vamă, fotografii, vreme rea, Doamne fereşte, vreo pană; harta noastră sunt câteva foi rupte dintr-un atlas la scară foarte mare, şi foarte vechi! Ni s-a spus la ambasadă, când am primit viza, că dacă nu părăsim Rusia la timp, amenda este mare. Am un plan „de avarie” dar nu aş vrea să apelez la el: dacă se întâmplă ceva, ori mergem şi noaptea, ceea ce îmi dă fiori, ori intrăm în Kazakhstan cu mult înainte de Celiabinsk. Sunt drumuri care pornesc spre Kazakhstan şi din Volgograd, şi din Engels, şi din Samara, şi din Ufa. Asta ar însemna să nu mai trecem Uralii şi să modificăm complet ruta în Kazakhstan. Apare însă o altă complicaţie, din care nu ştim ce poate să iasă. Noi am declarat la ambasade, că aşa ni s-a cerut, un anumit traseu. Am declarat că ieşim din Rusia şi intrăm în Kazakhstan pe la Troick, la sud de Celiabinsk. Păi când om ajunge noi pe alte drumuri, pe la alte puncte de graniţă, când om ajunge să bântuim pe la Baikonur în loc de Karaganda, ce or să spună băieţii ăia cu „pistaliet” la centură? Dacă ne opresc vreo două-trei zile la spălat closete, până se lămuresc?!

Chinuit de astfel de gânduri negre, uit să mai fac poza „document” pe care mi-am propus-o pentru fiecare loc în care inoptăm…Nu o voi mai revedea niciodată pe „minunea blondă”,în maieul ei subţire! Adio fată frumoasă, rămâi cu bine în Ucraina ta natală, noi am ajuns la graniţa cu Rusia!

Este dumincă. Graniţa destul de liberă. Suntem invitaţi să oprim la linie, în paralel. Vameşii ne întreabă de medicamente. Golim sacul cu farmacia noastă ambulantă pe jos, ei se uită la tabletele înfoliate, O.K. Se uită superficial în cutii, pipăie sacoşele Louis, glumim puţin, ne fac semn să mergem mai departe.  Strângem tot, primim paşapoartele ştampilate, salutăm, ni se răspunde cu zâmbete, pornim spre vama rusă. Acu-i acu ! Vedem scris cu litere mari: „ROSSIA”. Na apropiem, salutăm “hello”, ni se răspunde, suntem invitaţi cu amabilitate să oprim motocicletele în paralel. Vama arată bine, este curat, modern, toţi vameşii sunt simpatici, prietenoşi, portă uniforme impecabile. E bine! „V at ku da?” (de unde sunteţi) ne întreabă zîmbind unul dintre ei. Cam ştiam noi de prin Ucraina ce înseamnă asta. „Romania”, răspundem. „Rumunia!? Haraşo, brat”! (Romania, bine, frate).Ne întrebă din nou ceva, la care noi îl privim neajutoraţi. El face semn cu mâna înspre depărtare. „Aaa, daaa, Asia”, sărim noi, şi îi arătăm toate ţările scrise pe cutii. El citeşte cu uimire, apoi ne priveşte plin de admiraţie. Eu, mă bat cu o  mâna in piept, şi cu cealaltă arătând spre Theo: „Ia, papa Theo”!!! „Papa?!”zice el, „Theo sân”? Îmi dau seama ca „sân” se traduce prin „fiu” (seamănă cu „sohn” din germană) şi nu greşesc. „Da, sân”! Mai „vorbim” câte ceva despre motociclete, una, alta, în timp ce se verifică paşapoartele. Le primim, spasiba, unul din ei ne arată unde să mutăm motocicletele pentru controlul vamal. Nu se deschide nicio cutie, nu se pipăie nimic, trebuie doar să bifăm căsuţe într-un formular A4 in limba germană! După ce le greşim de vreo trei ori, ajutaţi de unul din vameşi le completăm şi mergem cu ele într-o cabină la un ofiţer glumeţ care mai face şi el câteva modificări. Vorbeşte puţin engleză, ni le dă ştampilate, bye-bye. Thank you, bye-bye, ieşim, soldatul ne face semn cu mâna spre ROSSIA şi ne spune „good luck”!  Spasiba, dasfidania, motor, intrăm cu toată viteza in Rusia !!!

Oprim la prima benzinărie, să ne revenim. Chiar aşa de uşor să fi fost!? Am citit de unii care s-au chinuit ani de zile să ajungă pe drumurile astea, pe timpul URSS, şi n-au reuşit. Da, dar URSS nu mai există! Ne strângem în braţe, batem palma şi plecăm. Astăzi ar trebui să ajungem la Volgograd (Stalingrad). Estimăm o distanţă totală de 594Km! Indicatoarele rutiere sunt bune, multe, dar scrise numai în ruseşte! Rusia se întinde pe nouă fuse orare iar noi dăm ceasurile cu o oră înainte. Nu e bine pentru că pierdem o oră de lumină. De aici încolo suntem la contratimp! Vremea este frumoasă, cald şi cer abastru cu nori albi. Pornim pe un fel de autostradă ( deşi nu e), foarte bună, şi în jur de ora 13.30 ajungem în Rostov pe Don. Este imposibil să nu fii izbit de asemănarea cu oraşele noastre. Blocuri cu faţade murdare, balcoane închise cu rame de cornier şi geamuri nespălate prin care se văd rufe întinse la uscat, spaţii verzi neîngrijite, alei găurite, maşini „aruncate” la grămadă, praf, gunoaie. Dacă nu ai avea senzaţia distanţei, ai crede ca ai intrat în orice oraş din patrie.

De la graniţă până aici, pe 120 de kilometri nu am trecut prin nicio localitate. Şoseaua merge drept, pe kilometri întregi, iar în stânga şi în dreapta, cât vezi cu ochii, numai câmpuri de floarea-soarelui şi mirişti aurii. Este foarte frumos, dar noi nu prea avem timp de admirat… Scoatem ruble de la un bancomat, ronţăim ceva de la o benzinărie, şi pornim mai departe spre Volgograd. Mergem cam haotic prin Rostov, în ideea de a vedea totuşi ceva din oraş, după care ieşim dar suntem complet dezorientaţi. Theo spune că GPS-ul ne arată că ar trebui să ne întoarcem în oraş pentru a lua direcţia Volgograd. E cam supărat pe mine pentru că nu am vrut să mă iau după el, şi am cotit, la întâmplare, pe o stradă la stânga. Nu-mi place ideea să mă întorc, mai ales că drumul pe care am venit spre periferie e plin de gropi, de maşini, de fum şi de praf. Trebuie să fie ceva şi de aici. Şi am dreptate! În faţa noastră opreşte, aşa de una singură, eterna maşină Lada, coboară din ea un bărbat uşor brunet, vesel, spre 40 de ani, vine la noi şi ne întreabă râzând: -can i help you?„Yes,mister!!!” Îi spunem ce e cu noi pe acolo şi ce ne doare. No problem! El este Tigran (îmi vine imediat în minte numele marelui maetru de şah, Tigran Petrosian). Este inginer, este armean, trăiaşte în oraş, este motociclist, tocmai căzuse cu căteva zile înainte, nimic grav, acum ducea carenele la vopsit. Ne spune să îl urmăm, el are alt drum, dar ne va duce întâi pe noi şi apoi îşi vede de treabă. Haraşo brat! Ieşim în câmp şi după vreo 10 kilometri ne lasă într-o intersecţie, de unde mai avem până la Moscova 1052km! Noi nu mergem la Moscova dar este pentru prima dată în viaţa mea când văd o asemenea distanţă, într-o singură ţară. Fără să mai punem la socoteală cât mai este, de la Moscova în sus!

Luăm „autostrada” de Moscova pentru aproximativ 100 de kilometri. Merge drept cât vezi cu ochii şi este uşor vălurită. Trebuie să menţinem viteza peste 100km/oră, altfel ne depăşesc prea multe camioane.

Mie îmi plac vehiculele, de la biciclete, până la avioane. Fiecare vehicul are în el ceva care mă fascinează. Camioanele sunt undeva în partea de sus a scării, foarte aproape de avioane şi maşinile de Formula 1. La camioane îmi place robusteţea, puterea, sunetul motorului,cabina ultraelegantă, supleţea lor impresionantă în ciuda dimensiunilor uriaşe. Americanii au făcut din ele opere de artă. Cred că meseria de şofer pe aşa ceva este una dintre cele mai frumoase. Sincer să fiu, dacă aş putea, aş merge peste tot numai cu un truck!  Sunt enorm de multe camioane pe drumul ăsta, îndeosebi americane; botul lung, masiv, aripi rotunjite, aerodinamice, faruri ca cele de autoturism, masca motorului cromată, oglinzi mari, rotunde, cromate, ataşate pe aripi, o cabină imensă, ţevile de eşapament pe verticală în spatele cabinei, vopsea metalizată, în culori vii. În Europa, le vezi foarte rar, aici sunt cu miile. Este şi ăsta un semn al imensităţii Rusiei! Când trec pe lângă tine te suflă ca pe un fulg!

Le lăsăm pe ele să se ducă la Moscova pe M4, noi, la Kamensk Sahtinskyj cotim la dreapta, către Volgograd, pe M21. Este aproape ora 18 şi mai avem de mers cam 400 de de kilometri Nu prea pare posibil să ajungem pe lumină. Oprim şi ne întindem câteva minute la marginea drumului, pe iarbă, apoi pornim. Dumul este liber, viteza puţin peste 100km/oră. Numai vântul care şuieră în cască, în rest nimic. În stânga şi în dreapta noastră se desfăşoară infinitul. Est ca şi cum noi am merge pe axa care separă plus infinit de minus infinit…Este o senzaţie pe care nu am mai trăit-o niciodată. În afară de benzinării, şi câteva ansambluri monumentale care amintesc de ororile războuilui, nu întâlnim nimic. Spre seară, aproape pe întuneric, apare la orizont ceva luminat. Este un punct de popas, folosit de călători. O benzinărie, un magazin „Lada” modern şi un fast food pe care mai scrie şi „Gotel”. Intrăm şi întrebăm de „gotel”. Ni se arată spre magazinul „Lada”. Ieşim, vorbim cu paznicul, da este hotel, el face cazarea, costă 1200 de ruble (36 dolari), fără mic dejun.Oferim 1000 dar nu vrea. Cedăm, dar de teamă să nu ne culce prin cine ştie ce birouri, îi cer să ne arate o cameră (videti komnata). Nu poate să ne ducă în „gotel” dacă nu plătim (denghi!) dar, ne arată un album cu poze. Arată bine, curat aşa că plătim. Deschide amabil poarta şi ne arată unde să parcăm. Camera este OK, avem o sală de luat masa, toaletă, duş, pe hol totul curat. Până să descărcăm noi au mai apărut trei maşini cu turişti ruşi, în jur de 10 oameni. Flămânzi, ieşim şi mâncăm la fast food. A doua zi, când am băut cafeaua de dimineaţă, tot acolo, aveam să vedem că am plătit cam de 2 ori mai mult decat măncaserăm

(600 ruble în loc de 350). De unde? Acolo unde se comandă, e o listă de preţuri, e drept în limba rusă, dar noi, neştiind obiceiul, nu i-am dat nici o atenţie! C’est la vie! Dacă ajungeţi pe acolo, locul se numeşte Surovikino!  Trip 443Km.